M-am născut la Craiova, în anul 1951, într-o familie de emigranți politici greci, refugiați pe meleagurile Olteniei în urma războiului civil din Grecia (1946-1949). Primele mele amintiri din afara casei sunt cele legate de anii petrecuți într-un cămin săptămânal, alături de alți copii de aceeași vârstă. Deși eram mic, deși primeam unele explicații, eram frământat de două probleme. De ce trebuia să lipsim atâtea zile de acasă, departe de părinții noștri dragi și de ce nouă, un mic grup de copii, ni se spu­nea că suntem greci, că educatoarea era grecoaică și că se ocupa în mod special de noi. De ce eram greci și nu români asemenea celorlalți copii? Eram diferiți? Acestea au fost primele întrebări la care se vor adăuga multe altele pe parcursul celor 28 de ani petrecuți în România. Răspunsul la multe dintre ele a venit după mulți ani, după o muncă stăruitoare de informare și documentare.

Acasă, cu bunicii din partea mamei vorbeam limba greacă pentru că ei nu știau limba română, așa că practic de mic am fost bilingv. Bunicii au trăit intens nostalgia locurilor natale și cu fiecare ocazie, mai ales iarna, în jurul sobei, ne povesteau despre satul lor, despre cei doi copii rămași în Grecia, despre casa, animalele, pământurile pe care le-au părăsit în grabă în toiul războiului civil (1948) pentru a se salva.

Ambii mei părinți au fost partizani și au luptat de partea forțelor comuniste și, pe măsură ce creșteam, de la ei am aflat despre „un război dus de comuniștii greci” împotriva „fasciștilor”, „a imperialiștilor americani”, care doreau să cucerească Grecia. Ei au luptat eroic, dar „forțele monarho-fasciste” fiind mai puternice și mai nume­roa­se, i-au învins în anul 1949, iar ei au fost trimiși în diferite țări socialiste. Aceste po­ves­­tiri și relatări constituiau zestrea socială a familiei, care ne-a permis să înțelegem într-o oarecare măsură ce s-a întâmplat în acea perioadă tulbure din istoria Greciei.

Părinții mei s-au cunoscut în colonia de greci de la Florica (Ștefănești – Pitești) și au fost primii care s-au căsătorit acolo, fiind trimiși apoi, în 1950, alături de alți greci, să lucreze în cadrul diferitelor întreprinderi din Craiova. Noi, elevii greci, de-a lungul celor 12 ani de școală, aveam în plus patru ore de limba greacă pe săptămână, în cadrul cărora ni se ţineau și lecții de istorie și geografie. La istorie se insista mai mult pe trecutul glorios al Greciei antice, pe revoluția din 1821 și pe rezistența eroică a grecilor în timpul ocupației germane (1941-1944). Nimic despre războiul civil. Fiecare copil știa doar ceea ce îi spuneau părinții acasă, adică mai nimic.

În anul 1963 a avut loc un eveniment neplăcut în familia noastră, ca și în a altor greci, pe care eu, având doar 12 ani, nu l-am înțeles, dar mi-a rămas întipărit în me­morie. Tata, fiind comunist grec, iar în acea perioadă membru al PMR, ca, de altfel, toți comuniștii greci, a fost scos din funcția de președinte al CAP-ului din comuna Podari, întrucât grecilor li s-a retras cetățenia română. De ce această măsură? Făcu­seră ceva grav? Încălcaseră Constituția țării? Nicio explicație. Așa s-a hotărât sus. Li s-a spus că este spre binele grecilor. Dar dacă era spre binele lor, atunci de ce nu le-au retras cetățenia mai devreme? Comuniștii greci, disciplinați, s-au supus, neavând oricum o altă soluție, și au luat-o iar de la capăt. Pentru a putea supraviețui au fost nevoiți să învețe o altă meserie. Tata, după câteva luni de școală, a devenit sudor. Ce s-a întâmplat cu adevărat atunci aveam să aflu mult mai târziu.

Comunitatea greacă din Craiova, care număra în jur de 650 de membri, era bine organizată în cadrul unei Asociații şi era sprijinită de autorităţile locale şi de Crucea Roşie. Sediul Asociației era în centrul orașului, pe strada Lipscani, aici desfășurându-se diferitele activități culturale, precum și desele ședințe de partid. Vara, de obicei, grecii se adunau seara în Englisparc, unde bărbații discutau de multe ori cu înflă­că­ra­re despre războiul civil. Eu, pe atunci elev la liceu, ascultam cu interes aceste discuții, de multe ori contradictorii, cu gândul de a afla mai multe despre acest eveniment major din viața părinților mei. Cu timpul, mi-am dat seama că nici ei nu erau bine informați și că fiecare spunea ce credea, unii chiar își imaginau că dețineau secrete pe care nu puteau să le divulge. Auzeam expresii de tipul: „Nu trebuia să predăm armele după Acordul de la Varkiza”, „Zahariadis a greșit neparticipând la alegerile din 1946”, „Tito ne-a trădat”, „Stalin ne-a ajutat sau nu?” „Stalin ne-a trădat” și multe altele. Era evident că toți doreau să afle cât mai multe despre acest război la care participaseră, dar nimeni nu-i informa în mod oficial. Războiul civil a rămas un subiect tabu, liderii comuniști greci nedorind să tulbure din nou spiritele.

La ședințele de partid mai importante sau la alegerile pentru desemnarea li­de­ri­lor comuniști locali participau și cadre superioare din conducerea Partidului Co­mu­nist Grec (PCG). Toți îi întâmpinau cu bucurie și așteptau să audă noutăți, mai ales cele care se refereau la repatrierea emigranților. Dar, de-a lungul anilor, nu auzeam decât că situația în Grecia este critică, că trebuie să continuăm lupta, și mai ales că toți trebuiau să plătească cotizațiile și să participe la colectele care se orga­ni­zau destul de des.

La un moment dat, l-am întrebat pe tatăl meu, care era membru al PCG, de unde veneau aceste cadre superioare cărora li se acorda un respect deosebit. Întrebarea l-a surprins, așa cum l-a surprins și atunci când, mic fiind, l-am întrebat de unde vine Moș Gerilă. Cu Moș Gerilă a fost mai ușor. Era roșu, deci din Uniunea Sovietică. Cu membrii CC al PCG a fost mai greu. Mi-a spus că o să întrebe și o să-mi răspundă. După vreo lună mi-a spus că nimeni nu știe exact, dar că, probabil, vin de la Moscova, București sau Budapesta. Era clar că membrii de partid nu știau unde se afla sediul PCG, deși acest sediu se afla la București din 1950.

În 1969 am terminat liceul Nicolae Bălcescu, azi Carol I, cu rezultate bune şi, plin de încredere, am dat examen de admitere la Facultatea de Istorie-Geografie din Craiova, unde am reuşit cu o notă destul de mare. Aici am întâmpinat primul obs­ta­col. Până atunci mă consideram român, nu acceptasem ideea că, de fapt, făceam parte dintr-o minoritate etnoculturală. În toți acești ani nu simțisem nicio discri­minare. Dar iată, eram emigrant politic grec şi doream să studiez istoria şi ştiinţele politice. Era nevoie de aprobarea PCR. După o lună de așteptare m-au informat că am obținut aprobarea, deci eram „curat” și astfel mi-am putut începe studiile, care au decurs normal și fără probleme.

Am terminat facultatea în 1973 şi am fost repartizat în Maramureş, la Şcoala din Comuna Botiza. La început a fost greu, eu fiind de la oraş și, prin urmare, lumea satelor îmi era necunoscută. Schimbarea mi s-a părut bruscă şi nedreaptă, eu sperând să obţin un post mai bun datorită mediei mari cu care absolvisem facultatea. În pa­ra­lel, mi-am continuat studiile la Cluj-Napoca, la Facultatea de Istorie-Filozofie,
obţi­nând diploma în 1975. Pentru lucrarea de diplomă cu tema: „Războiul de indepen­denţă al Greciei şi opinia publică europeană (1821-1829)”, bibliografia în limba română era aproape inexistentă, așa că m-am gândit să merg la Asociația Grecilor din București, unde auzisem că exista o bibliotecă bogată, cu foarte multe cărți de istorie. După ce i-am explicat responsabilului bibliotecii, filolog și activist de bază, cine sunt, ce doresc și că am venit din Maramureș, mi-a spus că aceste cărți sunt doar pentru cadrele de partid. Am fost, desigur, decepționat de modul în care am fost tratat, mai ales că cei din partid se lăudau de ani de zile că se străduiesc ca tinerii greci să studieze și să fie bine pregătiți pentru a construi Grecia socialistă. Cărțile din bibliotecă aveau deasupra un strat gros de praf, iar celor din conducerea partidului numai de Revoluția din 1821 nu le păsa în acea perioadă. Nu doreau să ne sprijine și nici să ne promoveze. Pentru mine era evident că vechea generație se temea de tinerii cu studii serioase, întrucât ei nu aveau studiile și pregătirea necesară. Era clar că le era frică să nu-și piardă posturile și privilegiile. Pentru aceste cadre, noi eram deja niște posibili rivali care trebuiau ținuți la distanță.

În 1977 am început demersurile pentru repatriere (la Ambasada Greciei de la București). A fost o perioadă dificilă, pentru că, pe de o parte trebuia să părăsesc țara în care mă născusem, în care crescusem și în care mă formasem profesional și de care mă simțeam foarte legat, iar, pe de alta, trebuia să merg într-o țară cu un alt sistem, unde nimic nu era sigur și trebuia, practic, să o luăm de la capăt.

În anul 1979, la vârsta de 28 de ani, m-am repatriat cu soția și fiica și ne-am sta­bilit în orașul Salonic, deoarece acolo existau mai multe posibilități de a găsi un loc de muncă. Trecerea dintr-o ţară în alta, chiar dacă se face în mod oficial, constituie o rup­tură bruscă, care poate avea urmări nebănuite. E ca şi cum ai smulge un pom cu rădăcină cu tot şi ai vrea să-l replantezi în alt loc. Alt regim politic, altă cultură, limbă, tradiţii, căutarea unui loc de muncă, pierderea prietenilor dragi şi multe altele. Într-un fel, istoria se repeta. Părinţii mei veniseră în România, iar acum eu mă în­tor­ceam în Grecia fără ei, deoarece rămăseseră la Craiova. Deosebirea era că noi eram mai maturi, pregătiţi profesional, aşa că am găsit repede de lucru. Soţia mea s-a an­ga­jat imediat la un mare spital ca asistentă medicală, iar eu, din 1980 am început să predau limba română la Şcoala de Limbi Balcanice din cadrul Institutului de Studii Bal­canice (ΙΜΧΑ), precum şi la unele şcoli private care pregăteau tineri absolvenți de liceu care doreau să studieze la diferite facultăți din România. La Școala de Limbi Bal­canice m-au primit imediat deoarece nu aveau profesor, dar directorul școlii m-a rugat prietenește „să mă feresc să fac propagandă comunistă, pentru a nu avea probleme”.

Biblioteca Institutului de Studii Balcanice deține un fond impresionant de cărți, așa că am început să citesc lucrări de istorie contemporană a Greciei care îmi era necunoscută. M-a preocupat în mod deosebit războiul civil, despre care știam foarte puține lucruri. Cunoșteam, desigur, unele amănunte legate de viața și activitatea partizanilor greci, despre care îmi povestiseră părinții mei. Aflasem despre condițiile grele în care au luptat, unde și când au fost răniți, cum au trecut prin Bulgaria, cum au ajuns în România, cum au fost primiți de statul român.

Dacă despre războiul civil existau numeroase cărți și studii, scrise în special de istorici de dreapta, despre emigranții politici greci din țările socialiste studiile se puteau număra pe degete. În fiecare zi constatam că grecii nu știau nimic despre viața emigranților din cele șapte țări socialiste. Aveau o imagine deformată, ca ur­ma­re a propagandei de denigrare dusă de guvernele de dreapta care se perindaseră în Grecia până în 1981. Pentru aceștia, emigranții constituiau o lume necunoscută, înde­păr­tată, ascunsă în spatele cortinei de fier. Aveau impresia că trăiam ca în China, că eram îmbrăcați în uniforme, că mâncam la cantine etc. Când le explicam care era re­a­litatea, rămâneau surprinși, ba unii chiar credeau că făceam propagandă comunistă.

Între timp, numărul celor care se repatriau în Grecia din țările socialiste devenea tot mai mare. Unii dintre ei au început să-și publice memoriile, printre ei și câțiva lideri comuniști (Dimitris Vlandas, Mitsos Partsalidis, Giorgios Vontitsos-Gousias, Markos Vafiadis, Grigoris Farakos, Panos Dimitriou, Ioannis Ioannidis, Stavros Kasimatis), și s-au scris câteva cărți despre Nikos Zahariadis, secretarul general al PCG. Toate aceste cărți prezentau un mare interes pentru cititorii greci, care aflau lucruri total necunoscute și, în același timp, incitau istoricii la noi cercetări și studii.

Prăbușirea sistemului comunist și schimbările radicale din fostele țări socialiste au permis, printre altele, și studierea arhivelor din aceste țări. Au fost descoperite sute de documente care au dovedit ceea ce PCG negase, ani de-a rândul: implicarea statelor socialiste în războiul civil din Grecia. Multe din aceste documente, în special din Bulgaria, Serbia, Cehia și Rusia, au fost publicate în Grecia, permițând istoricilor să rescrie practic istoria războiului civil și, în parte, istoria emigranților politici greci.

În 1999 s-au împlinit 50 de ani de la sfârșitul războiului civil, prilej cu care au fost publicate câteva cărți și studii valoroase despre acest tragic eveniment din istoria contemporană a Greciei și s-au organizat trei congrese pe această temă. În anul 2000, din inițiativa unor profesori și cercetători, s-a înființat la Salonic „Rețeaua pentru studierea războaielor civile” și, în special, a războiului civil din Grecia. Această Rețea a organizat până acum peste zece simpozioane, toate comunicările prezentate con­tribuind la o mai bună cunoaștere a războiului civil și a istoriei emigranților politici. La unul din aceste simpozioane (2003), Grigoris Farakos, fost secretar al PCG (1989 – 1991) și fost emigrant politic în România, la finalul comunicării sale despre emi­­granții greci, a menționat următoarele: „Consider că persoana care se va ocupa de studiul emigranților politici greci trebuie să îndeplinească trei condiții: să fie istoric, să fie emigrant politic și să aibă o mare pasiune pentru această temă”. Am trăit cu impresia că mie mi se adresează acest îndemn și de atunci am început să studiez și să cercetez cu mare atenție tot ceea ce era legat de istoria emigranților politici în țările socialiste.

În afară de cercetările întreprinse în ultimii ani în arhivele din Grecia și România, și pe lângă consultarea bibliografiei de specialitate care, în ultimii 10-15 ani, este din ce în ce mai bogată, am avut ocazia să discut cu foarte mulți emigranți po­litici care s-au repatriat în Grecia din diferite țări, dar în special cu cei din România. Din aceste discuții-interviuri cu acești prieteni mai mari (vârsta lor este între 65-100 de ani) au reieșit următoarele concluzii: a) fiecare se referă la eveni­mentele trăite de el, în special cele din războiul civil, fără a avea o imagine de ansamblu; b) au uitat multe dintre evenimente sau nu pot să explice unele fenomene din acea perioadă; c) unii dintre aceștia, supărați sau dezamăgiți, n-au vrut să dis­cute, spunând că sunt evenimente trecute, de care nu vor să-și mai amintească; d) foarte puțini m-au întrebat dacă sunt de partea PCG sau împotrivă (numai dacă știau ce am de gând să scriu poate m-ar fi ajutat); e) din diferite motive (teama de a nu fi altfel judecați de foștii tovarăși), foarte puțini au acceptat să le menționez numele pentru informațiile furnizate în lucrarea mea.

Conform planului inițial, corpusul de bază al cărții trebuia să cuprindă două mari capitole, unul despre războiul civil și altul despre emigranții greci. Pe parcurs, mi-am dat seama că multe aspecte din cele prezentate nu puteau fi bine înțelese dacă cititorul nu avea în vedere și perioada 1940 – 1946. Prin urmare, a rezultat un nou capitol, care se referă la lupta eroică a poporului grec împotriva ocupanților străini, precum și la ascensiunea forțelor comuniste în Grecia. Capitolul al doilea urmărește prezentarea războiului civil la modul general, mai mult din punct de vedere politic și diplomatic. M-am referit, totuși, pe scurt, și la marile bătălii care s-au desfășurat în acești trei ani și jumătate, soldate cu mii de morți și răniți de ambele părți. Consider că este mai interesant pentru cititori să înfățișez implicarea statelor socialiste în acest război și, mai ales, implicarea României care este total necunoscută acestora. Capitolul al treilea, „Emigranții politici greci din România (1948-1982)”, constituie, practic, un capitol al istoriei comune a celor două popoare de care nu s-a ocupat, până acum, niciun istoric. Aici folosesc ca dată de sfârșit a emigrației anul 1982, deoarece în acest an guvernul socialist Andreas Papandreou a acordat printr-o lege amnistie generală tuturor grecilor care se declarau de naționalitate greacă. Desigur, eu voi continua să prezint situația grecilor din România până azi, deși nu mai putem vorbi despre emigranți politici după această dată, deoarece, oricine dorea putea să se repatrieze.

În toți anii în care am lucrat la redactarea acestei cărți, m-am bucurat de spri­ji­nul și îndrumarea a trei prieteni din Salonic, profesori universitari, specialiști în domeniile abordate. Mă refer la profesorul Nikos Marantzidis de la Universitatea Macedonia și la profesorii Spiridon Sfetas și Iakovos Mihailidis de la Universitatea Aristotel. Profesorul Iakovos Mihailidis a avut chiar bunăvoința de a-mi scrie și un cuvânt înainte, pentru care îi mulțumesc în mod deosebit.

Dintre emigranți, doresc să-i amintesc, în mod special, pe Ioannis Symeonnidis (1921 – 2015), căpitan în Armata Democrată Greacă, emigrant politic în România, di­rec­torul Liceului grecesc din București în perioada 1958 – 1971, autorul autobiografiei Jurnalul unui luptător, și pe Vasilis Gkanatsios (Himaros) (n. 1915), general în Armata Democrată Greacă, emigrant politic în Uniunea Sovietică (Tașkent), autorul a două cărți referitoare la perioada 1940 – 1950, care m-au ajutat să înțeleg mai bine războiul civil și perioada emigrației.

În volum au fost incluse câteva documente și fotografii așezate în ordine crono­lo­gică, pentru a permite cititorilor un contact direct cu realitățile din perioada res­pec­tivă. În cercetările mele la arhivele din București (Arhivele Naționale ale României, Arhiva Ministerului de Externe și CNSAS) am fost ajutat și susținut de Adina Berciu-Drăghicescu, Silviu Moldovan, Oana Barbălată și Claudiu Turcitu, cărora le mulțumesc călduros.

Din România, foarte utilă mi-a fost bibliografia dedicată studiului comunis­mu­lui, în special cea referitoare la perioada 1945 – 1965, care mi-a permis să pătrund în atmosfera în care au activat și trăit comuniștii greci la București. Foarte edificatoare s-au dovedit cărțile scrise de Vladimir Tismăneanu, în care face dese referiri la comuniștii greci, precum și cele scrise de Adrian Cioroianu și Lavinia Betea. În urma discuțiilor cu Ion Brad, fostul ambasador al României la Atena (1973 – 1982), și cu istoricul Georgeta Filitti, o foarte bună cunoscătoare a acestor relații, am putut clarifica multe dintre aspectele privind relațiile româno-elene. Deosebit de utilă atenta lectură redacțională a editoarei Elena Lazăr, căreia îi mulțumesc din suflet pentru ajutorul acordat.

Recunoștința mea se îndreaptă și către bunul meu prieten, prof. univ. dr Gheorghe Onișoru, care a avut bunăvoința și răbdarea de a revedea în întregime textul și de a ne oferi un amplu studiu introductiv.

Aduc mulțumiri speciale domnului Dan Iulian Mărgărit, directorul Editurii Cetatea de Scaun din Târgoviște, care a acceptat să publice această carte din primul moment al discuției noastre, fără a vedea nici măcar un rând.

Apostolos PATELAKIS

apostolospatelakis@gmail.com

Salonic – Grecia, 14 ianuarie 2017