Editura Cetatea de Scaun - de 22 de ani facem istorie

Cimitirul de la Sulina

Colecție: Literatură
Cod produs: CS00489
ISBN: 978-606-537-615-1
An apariție: 2023
Nr. pagini: 196
Format: 130x200mm

PREȚ 39,00 lei

Stoc epuizat

Descriere

Această carte conține transcrierea, traducerea și comentarea inscripțiilor funerare din perioada 1856-1938 din Cimitirul de la Sulina, cât timp orașul a fost sediul Comisiei Europene a Dunării, organism care avea ca atribuții să facă brațul Sulina al Dunării navigabil pentru nave maritime.

Cuprins

Cuprins

 

 

Introducere. 5

Cimitirul protestant 10

Cimitirul catolic. 40

Cimitirul ortodox, doar greci 60

Cimitirul ortodox, fără greci 94

Cimitirul musulman. 122

Cimitirul evreiesc. 147

Cimitirul lipovenesc. 191

Introducere

Introducere

Era o glumă:

Un om se adresează unui cioban:

  • Frumoase oile astea!
  • Alea albe.
  • Și-alea negre?
  • …și-alea negre…
  • Și dau lapte oile?
  • Alea albe.
  • Și-alea negre?
  • …și-alea negre…
  • Dar lână fac?
  • Alea albe.
  • Și-alea negre?
  • …și-alea negre…
  • Dar nu înțeleg… sunt oile dumitale, nu?
  • Alea albe.
  • Și-alea negre?
  • …și-alea negre…

La fel e și cu monumentele funerare din Sulina. Toate sunt “ale noastre”, dar mai mult ne plac cele unde scrie mai mult, mai deosebite, mai ciudate.

Și cele mai interesante monumente funerare de la Sulina sunt din perioada când orașul a fost sediul Comisiei Europene a Dunării, când a fost atins și maximul populației, în jur de 7000 de persoane.

Pe atunci Sulina era un mozaic de popoare: greci (40%), urmau apoi românii (20%), rușii (sunt incluși și rușii-lipoveni) (15%), armenii (8%), turcii (5%), evreii (4%), englezii, francezii, italienii, germanii, danezii, croații, austriecii, maltezii, irlandezii și alții (în cimitir sunt inscripții funerare scrise în 15 limbi: română, engleză, franceză, germană, italiană, croată, greacă, rusă, ucraineană, slavonă, bulgară, sârbă, armeană, turcă otomană, ebraică, plus niște expresii în latină și arabă).

Dar de ce a fost Sulina o Europă în miniatură?

Urmare a războaielor cu Turcia (au fost în total 14, ultimul în 1914), Rusia tot înainta cucerind teritorii ale Imperiului Otoman. La 1792 ajunsese la Nistru, la 1812 la Prut (au luat Basarabia) și pe brațul Chilia (cel nordic), la 1829, prin Pacea de la Adrianopol, au ajuns pe brațul Sfântul Gheorghe (cel sudic) plus Prin­cipatele Dunărene (Valahia și Moldova din dreapta Prutului) care erau pe jumătate înghițite (Kiseleff era Guvernator al Principatelor române).

Dar a intervenit Războiul Crimeei: țările occi­dentale, îngrijorate de expansiunea Rusiei care tot “elibera” teritorii ale turcilor, au hotărât să ajute Turcia. Bătăliile s’au dat în mai multe locuri (prin Caucaz, în Marea Baltică, la Dunăre), dar cele mai multe au fost în Crimeea. Ca și în alte cazuri când toate puterile s’au pus împotriva uneia (ca în vremea lui Napoleon sau în al doilea război mondial), cea rămasă singură a fost învinsă. A urmat Pacea de la Paris (1856) prin care Rusia, învinsă, ceda Delta Dunării Turciei și 3 județe din sudul Basarabiei Moldovei – Cahul, Bolgrad (deși se traduce Orașul alb nu e tot una cu Cetatea Albă, orașul de la Nistru) și Ismail. Aceste 3 județe au fost date Moldovei pentru ca Rusia să nu mai aibă ieșire la Dunăre.

În urma Păcii de la Paris (1856) prin care s’a pus capăt Razboiului Crimeei, s’a hotărât printre altele și ca Dunărea să fie “desfundată” pentru a permite circulația navelor cu pescaj mai mare, pentru a se putea prelua grânele din Țara Românească și Moldova.

(Navele cu aburi care puteau să urce contra curentului au apărut pe Dunăre la 1830.)

Încă de la Tratatul de la Adrianopol (1829) se prevedea ca grâul să poată fi exportat și în alte țări, nu numai în Imperiul Otoman (eliminarea monopolului exportului de grâne românești), dar nu prea existau mijloace de a fi duse la un port, căi ferate nefiind la vremea respectivă pe la noi. Rusia, care a stăpânit Delta între 1829 și 1856, găsea fel de fel de motive pentru a stânjeni navigația pe Dunăre, pentru a nu face concurență portului Odesa.

Țările occidentale aveau nevoie de grâul nostru. Pe la 1845 în Irlanda apăruse foametea ca urmare a unei boli – mana cartofului*, boală cauzată de Phytophthora infestans (care are condiții de dezvoltare într’un climat umed și răcoros, din acest motiv nu prea apare la noi).

*Prin alte surse se vorbește de gândacul de Colorado. Greșit, pentru că acesta a apărut pe la 1877 în Germania, au fost lichidate focarele, instalarea definitivă în Europa petrecându-se pe la 1920, deci mult mai târziu. Apoi, nu era vreo problemă să fie adunați gândacii, nu necesită cine știe ce tehnologie.

S’a încredințat această “desfundare” Comisiei Europene a Dunării (în 1856) care în schimbul taxelor pentru accesul navelor executa lucrări de îndreptare a cursului Dunării, adâncire a șenalului navigabil, dragare, balizare și altele.

Comisia Europeană a Dunării și-a stabilit sediul la Sulina, pentru că urma să se adâncească și să se îndrepte acest braț, nu Chilia sau Sfântul Gheorghe, și pe lângă salariații Comisiei s’au așezat aici și comercianți, antreprenori – în principal greci, evrei, italieni, armeni, funcționari sau lucrători simpli în port și astfel orașul a ajuns un mozaic de popoare.

Cei de la C.E.D. (la fel sunt și inițialele și în franceză, limba oficială a Comisiei) erau elita lumii la acea vreme, aveau studii superioare (de avocați, căpi­tani de vas, ingineri hidrotehnicieni, de exemplu), jucau tenis, vorbeau franceză (deși erau mulți englezi, inclusiv Sir Charles Hartley, cel mai proeminent membru, care are acum statuie în fața Palatului Comisiei).

Pe lângă activitatea Comisiei Europene a Dunării, la Sulina se muta marfa din navele mai mici care veneau de la Brăila și Galați în nave mai mari (care nu puteau să urce din cauza adâncimii mici a Dunării), iar acestea o duceau în străinătate pe mare.

După ce s’a construit Podul de la Cernavodă (1895) și apoi s’a amenajat Portul Constanța (1907), Sulina a intrat în declin. Chiar în romanul Europolis se vorbește cum să facă față Sulina concurenței Constanței.

(Declinul s’a prelungit până la venirea comu­nismul, care a făcut să crescă populația de la 3.000 de locuitori în 1945 la 5.800 în 1989 prin industrializare: fabrica de pește, întrerprinderea de reparații navale, făbricuța de ojă. După Revoluția din 1989 populația orașului este din nou într’un declin accentuat.)

Comisia Europeană a Dunării a trebuit să rezolve la început niște treburi de administrație locală, de exemplu să traseze străzile, să amenajeze cimitirul.

Așa au apărut străzile paralele cu Dunărea (brațul Sulina) numerotate acum cu I, II, până la VI. Străzile 4 până la 6 (e mai simplu să scriu așa, nu cu cifre romane) au apărut mai târziu, după război (în Europolis scrie că Strada a 4-a era denumită Sahara, era numai nisip).

(Romanul Europolis nu e vreo capodoperă lite­rară, interesant e însă numele de Europolis dat orașului Sulina ca urmare a atmosferei cosmopolite*)

*cosmopolit =pestriț, amestecat, prin prezența mai multor naționalități și limbi

Cimitirul din Sulina creat de C.E.D. e împărțit în 6 sectoare: protestant, catolic, ortodox, musulman, evreiesc și lipovenesc.

 

Această carte conține transcrierea, traducerea și comentarea inscripțiilor funerare din perioada 1856-1938 din Cimitirul de la Sulina, cât timp orașul a fost sediul Comisiei Europene a Dunării, organism care avea ca atribuții să facă brațul Sulina al Dunării navigabil pentru nave maritime.

0
    0
    Coș de cumpărături
    Coșul este golÎnapoi la produse

    Citește mai mult