Introducere
Ca lege fundamentală a unui stat, Constituția – conform unei sumare definiții larg răspândite – reflectă stadiul de dezvoltare socială, economică și politică a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernământ și organizarea statală, precum și drepturile și obligațiile cetățenilor[1]. Pornind de la aceste considerente, o istorie a Constituțiilor poate să ofere o analiză retrospectivă sui generis, asupra ansamblului evoluției societății și a modului în care problemele existente, în fiecare epocă istorică, au fost soluționate și proiectate, ca fundament normativ al dezvoltării viitoare, în plan politic și juridic. Criteriul unei Constituții nu poate fi unul absolut valabil pentru toate timpurile și locurile, ci unul relativ, deoarece întotdeauna forma de organizare a statului este produsul unei anumite situații de existență a unei națiuni, în care sunt cuprinse deopotrivă starea politică, juridică, economică, psihologia socială, precum și dezideratele dreptății sociale și aspirațiile sale etice.
O istorie a proiectelor constituționale și a Constituțiilor României din epoca modernă și contemporană este în măsură să evidențieze evoluția constituțională a țării, în raport de factorii politici și de putere, de partidele și grupările politice ce s-au constituit și confruntat pe scena vieții politice și juridice și care au reflectat raportul de forțe și interese din societatea română, în contextul internațional existent în cele două veacuri de la apariția Constituției cărvunare din septembrie 1822, considerată „cea dintâi întrupare a unei gândiri constituționale în Țările Române”.
Lucrarea de față și-a propus – prin studiile monografice consacrate primelor proiecte constituţionale din prima parte a secolului al XIX-lea şi a celor șapte Constituții ale României din perioada 1866-1991- să releve evoluția vieții constituționale, cu valorile și tradițiile sale, ca și a limitelor funcționării acestora în procesul treptat și adeseori sinuos al dezvoltării și afirmării structurilor democratice ale societății românești.
Efortul intens de modernizare declanșat în prima jumătate a sec. al XIX-lea, ce viza integrarea politică, economică și culturală a României într-o Europă a aspirațiilor naționale, trebuia să-și găsească împlinirea pornind, mai întâi, de la crearea unor forme noi politico-juridice de organizare a structurii statului. În acest sens, legii și îndeosebi Constituției îi revenea un rol esențial și românii au manifestat de la început un mare interes pentru elaborarea unor proiecte de Constituție, care să le ofere temelia politico-juridică, stabilitate și trăinicie, pentru instituția statală și, în același timp, să-i asigure dezvoltarea în concordanță cu cerințele vremii. Proiectele constituționale care au precedat elaborarea și adoptarea așezământului fundamental din 1866, reflectă cu prisosință rădăcinile și tradițiile adânci ale unui sistem constituțional cu forme caracteristice regimurilor parlamentare europene, care au căpătat în mod treptat un conținut propriu, specific realităților din societatea românească.
Adoptarea Constituției din 1866, marchează încheierea procesului de instituire a regimului parlamentar modern în România și impunerea dinastiei ereditare a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar principiul constituționalității, cu specificul său, se adaugă de acum tot mai mult celorlalte mijloace de luptă ale românilor pentru îndeplinirea idealurilor de unitate și independență națională. Modificările constituționale din deceniile următoare aveau să confirme sau să preconizeze pașii întreprinși de societatea românească pe linia modernizării și independenței statului și apoi pentru soluționarea unor probleme de drepturi politice și sociale și a creării premiselor pentru realizarea Marii Uniri din 1918.
Preluând și dezvoltând o serie de principii și reguli din Constituția de la 1866, noul așezământ constituțional din 1923 s-a încadrat în spiritul democratic interbelic, având, cum s-a apreciat în acei ani, temelii juridice solide, izvorâte din realitățile social-politice și economice ale țării. Ea a contribuit în mod decisiv la consolidarea unității economice, teritoriale, politice și spirituale a României întregite. În același timp, actul fundamental din 1923 a asigurat afirmarea unui regim democratic-parlamentar liberal, care a creat condiții favorabile dezvoltării statului român în direcția liberalismului și progresului social, înscriind România în rândul statelor europene cu un sistem politic de îndelungată tradiție democratică, în stare să reziste multă vreme tendințelor autoritariste și revizioniste apărute în Europa în deceniul al IV-lea al secolului trecut. Este perioada în care regimul parlamentar a intrat într-un proces de regres, generat între altele și de slăbiciunea partidelor politice tot mai puțin capabile să protejeze și să apere democrația constituțională. Noul așezământ statal din februarie 1938, înlăturând Constituția din 1923, a reprezentat un sensibil regres față de democrația liberală și a devenit în scurt timp preambulul guvernării fără Constituție a României în anii 1940-1944.
După o scurtă perioadă de repunere în vigoare a Constituției din 1923, în urma evenimentelor legate de actul de la 23 august 1944, împrejurările externe și interne în care se afla România, ca de altfel și celelalte țări din această parte a Europei intrate în sfera de interese a puterii comuniste de la Moscova, au fost nefavorabile și ele s-au concretizat sub forma unor presiuni tot mai puternice asupra sistemelor constituționale democratice. La sfârșitul anului 1947, actul fundamental din 1923, continua să fie o bază teoretică, instituțională de apărare a drepturilor și libertăților individuale.
Instaurarea regimului comunist totalitar a deschis calea adoptării unor noi constituții, cum a fost cea din 1948 și 1952, după modelul sovietic stalinist, care au întrerupt brusc și total tradițiile constituționale de până în 1938, fiind utilizate aceste acte fundamentale, străine de realitatea românească, ca mijloace juridice de lichidare a valorilor liberalismului și democrației și de înlăturare brutală a tuturor libertăților ce contraveneau politicii ideologice a partidului comunist.
Constituția din 1965, succesoarea celor două, deși nu era produsul presiunilor sovietice, înscria, pe de o parte, numeroase prevederi ce încercau să dea o înfățișare mai destinsă regimului, iar pe de altă parte păstra inflexibilitatea principiilor de bază, ceea ce punea sub semnul întrebării caracterul pretins reformator al acesteia. Reflectând fidel natura totalitară a regimului comunist din România, cele trei constituții au reprezentat o ruptură profundă față de tradițiile constituțiilor moderne și de aspirațiile națiunii române, iar de aici eșecul lor.
Înlăturarea regimului politic totalitar și schimbările constituționale produse în Decembrie 1989, au declanșat un proces de reașezare a sistemului parlamentar-democratic constituțional. Noul așezământ adoptat în 1991 și aprobat prin referendum a deschis calea reformelor care puteau asigura funcționalitatea statului de drept în România. În suita importantelor sale prevederi s-au înscris și cele care defineau cadrul legal pentru funcționarea pluralismului politic, pluripartitismului și a afirmării principiului democratic al alternanței politice. Curând, necesitatea revizuirii și perfecționării Constituției din 1991 a fost resimțită, așa cum se stăruie și în zilele noastre, prin invocarea unor argumente variate.
Prin reunirea în prezentul volum a celor cinci studii consacrate primelor proiectelor constituționale și tuturor constituțiilor României, fără pretenția de a fi exhaustive, dorim să punem la dispoziția unor cercuri largi de cititori un instrument util de lucru și de informare ce poate fi consultat cu ușurință. Aceștia pot cunoaște modul cum au evoluat prevederile așezămintelor fundamentale ale ţării, de la cele dintâi proiecte constituţionale şi a primei Constituții din 1866 și până la Constituția aflată azi în vigoare, adoptată în 1991.
Am considerat oportun pentru buna și riguroasa informare a cititorului cu sursa directă, care a stat la baza prezentelor studii, să cuprindem în anexă capitole reprezentative din proiectele constituţionale apărute în prima parte a secolului al XIX-lea și textul integral al celor șapte constituții ale României moderne și contemporane.
Gheorghe SBÂRNĂ
[1] Vezi: „Dicţionarul Enciclopedic”, vol. I A-C, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 446; Lucian Predescu, „Enciclopedia Cugetarea”, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti, f.a., p. 218; „Minerva Enciclopedie Română”, Cluj, 1930, p. 239.
