Deportarea romilor din Muntenia în Transnistria în perioada celui de-al doilea război mondial

Introducere

Situaţia romilor din prima jumătate a secolului al XX-lea, fie că discutăm despre perioada interbelică sau despre cel de-al Doilea Război Mondial, nu mai este un subiect necunoscut pentru cercetătorii din România sau pentru cea mai mare parte a publicului larg, așa cum era în urmă cu puțini ani. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial din ordinul lui Ion Antonescu au fost deportați în Transnistria aproximativ 25 000 de romi din care s-au stins din viață mai mult de 11 000 de persoane. Condiţiile de viaţă din Transnistria au fost de neimaginat: deportaţii au fost privaţi de bunurile imobile, de hrană, de îmbrăcăminte. Din cauza foametei, majoritatea romilor, așa cum se va vedea în lucrare, au slăbit atât de mult încât au ajuns nişte schelete ambulante. Unii dintre ei, ajunși la limita subzistenței, s-au dezumanizat atât de mult încât au apelat la canibalism.

Problematica cercetării

În studiul de față dorim să analizăm fenomenul deportării romilor în Transnistria, îndeosebi a celor transportați din Muntenia, concentrându-ne pe situația romilor din judeţele Argeş, Buzău, Călărași, Brăila, Dâmboviţa, Ialomița, Prahova și Teleorman. Investigarea aten­tă a documentelor de arhivă ne-a pus în postura de a demonstra că unele ipoteze care s-au conturat în istoriografia românească în ceea ce priveşte deportarea romilor sunt eronate, așa după cum vom demonstra.

Lucrarea de faţă urmăreşte două linii narative clare. În prima parte a studiului dorim să reflectăm asupra problematicii romilor din România așa cum apare aceasta în dezbaterile intelectuale, politice, ide

ologice ale perioadei interbelice ajutându-ne în acest fel să aflăm dacă mișcarea eugenică din perioada interbelică a influențat în vreun fel deciziile luate de Ion Antonescu de a-i deporta pe romi în Transnistria. În ce-a de-a doua parte, ne concentrăm asupra genealogiei deportării romilor nomazi şi sedentari în Transnistria[1] în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, căutând un răspuns la întrebarea dacă deportarea romilor în Transnistria a fost o măsură socială sau una rasială.

Opțiunea pentru includerea perioadei interbelice în firul analitic și ideatic al lucrării este determinată de faptul că în această etapă, pentru prima oară în istoria României, romii s-au constituit în diverse asociaţii şi organizaţii, şi-au exprimat deziderate proprii pe care au încercat să le aducă la îndeplinire prin negocierea cu unele partide politice. Un alt aspect pe care dorim să-l surprindem este maniera în care mass-media a prezentat publicului larg integrarea romilor în viața asociativă. Avem în vedere, de asemenea, faptul că perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă etapa în care romii au început să-şi facă auzită vocea prin organizarea unor manifestări politice și tot atunci au devenit ținta eugeniștilor români. Putem afirma, fără urmă de îndoială, că 1919^[2] a reprezentat anul în care
s-au iniţiat primele manifestării politice ale romilor din România. Tot în această perioadă au luat fiinţă primele organizaţii socio-profesioniste, breasla lăutarilor fiind cea mai cunoscută.

Deportarea romilor în Transnistria este încă percepută în mod profund greșit de o parte a publicului larg ca fiind o măsură de asanare a societății românești din perioada celui de-al Doilea Război Mondial din ordinul lui Ion Antonescu, fără a fi fost influențat de mișcările eugenice ce au cuprins atât Europa cât și România în prima jumătate a secolului al XX -lea[3]. Astfel se crede că cetățenii români de etnie romă care erau integrați din punct de vedere social și economic nu au avut nimic de suferit. Sunt aceste percepții reale? Din punctul nostru de vedere nu. În capitolele care urmează ne-am concentrat eforturile analitice pentru a demonstra o serie de ipoteze care ne îndreptățesc să afirmăm că deportarea romilor, chiar dacă nu s-a dorit de la început a fi una eugenică, a devenit cu siguranță una disgenică prin modul în care autoritățile locale au înțeles să aplice ordinele primite de la nivel central. Acest lucru a fost cauzat și de echivocul conducerii guvernamentale care nu a explicat autorităţilor locale, responsabile cu recenzarea şi deportarea romilor, care sunt activităţile economice care să-i poată permite unui cetăţean rom să trăiască „în mod cinstit” şi să nu constituie o „povară” pentru ordinea publică. Din lipsă de claritate în acest sens, cei responsabili cu recenzarea şi deportarea romilor au fost învestiți cu puterea de a decide dacă o persoană este sau nu un ,,parazit’’ pentru societate. Inevitabil s-a creat mediul necesar săvârşirii unor abuzuri din partea jandarmilor şi poliţiştilor din cauza volatilităţii categoriei de ,,ţigani-problemă’’.

2. Teorie și metode de cercetare

Din punct de vedere al modalităţilor de cercetare în realizarea acestui studiu am apelat la un spectru mai larg de metode de cercetare datorită necesității unei abordări interdisciplinare a obiectivelor și a ipotezelor noastre. În decursul lucrării am folosit analiza critică de discurs pentru articolele publicare în revista  Buletinul Eugenic și Biopolitic, cu scopul de a descrie sistematic, calitativ și cantitativ mesajele pe care autorii au dorit să le aducă la cunoștință publicului din România atât în perioada interbelică cât și în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel am putut integra discursul pe care l-au folosit unii autori care au publicat în revistă în mișcarea eugenică care a cuprins Europa între deceniile al treilea și cincilea ale secolului al XX lea.

În ceea ce privește analizarea literaturii existente, am încercat s-o parcurgem cât mai exhaustiv, luând în calcul și criteriul notorietății autorilor celor mai reprezentativi din acest domeniu de cercetare. Nu puteam ignora lucrările lui Petre Matei, Viorel Achim, Marius Turda, Maria Bucur, Vladimir Solonari sau Andreea Varga. Pentru analiza surselor primare identificate am utilizat metode mixte de analiză cantitativă și calitativă a documentelor de arhivă.

Faptul că deportarea romilor în Transnistria este totuși relativ recentă pe scara istorică, evenimentele petrecându-se cu nu mai mult de 80 de ani în urmă, ne-a permis să utilizăm și istoria orală, chiar dacă grupul țintă a fost unul redus. Mărturia reprezintă în dese rânduri un subiect extrem de sensibil pentru supraviețuitorii marilor evenimente tragice ale istoriei.  Marea provocare pentru supraviețuitorii Holocaustului romilor o reprezintă imposibilitatea unora dintre aceștia să retrăiască prin forțarea memoriei traumele prin care au trecut în lagărele din Transnistria.[4]

Aceste traume trebuie integrate în firul narativ al vieții pentru a grăbii procesul de vindecare. Mărturia este importantă pentru memoria colectivă și culturală fiindcă după dispariția biologică a supraviețuitorilor dintre noi, care probabil, din păcate, se va produce în anii imediat următori, va deveni sigura capabilă să activeze memoria unor evenimente care s-au întâmplat, dar pentru care nimeni nu va mai putea depune mărturie.[5] Mărturisirea traumei reprezintă confruntarea cu trecutul personal. Un neajuns al narării memoriei colective îl reprezintă faptul că, în dese rânduri, cuvintele nu au capacitatea să surprindă emoția supraviețuitorilor la adevărata ei intensitate.[6]

În cadrul acestei cercetări am realizat un număr de 3 interviuri semi-structurate pe care le-am înregistrat sau doar transcris. Discuțiile din timpul interviului au fost în limba română și în limba romani. Pentru traducerea din limba romani am cerut traducere sau clarificări din partea doctorandului George Cristian Gogan.

Interviul semi-stricturat oferă avantaje multiple, are un caracter sistematic și comprehensiv ceea de permite realizarea unei comparații între interviurile cu aceeași tematică, oferă posibilitatea utilizării eficiente a timpului pentru a acoperi o întreagă tematică într-un timp mai scurt, permite existența unui control asupra succesiunii de întrebări, intervievatul are posibilitatea să răspundă în propriul limbaj exprimându-și în felul acesta perspectiva proprie. Faptul că intervievatul își aude vocea îi dă impresia că este un proces natural, ceea ce ajută la oferirea de răspunsuri sincere.[7]

Ca limite am identificat erorile care pot surveni în relatările intervievatului din varii motive. Primul motiv îl reprezintă vârsta înaintată a celor intervievați care conduce la sincope asociate cu starea lor psihică sau fizică, dificultatea acestora de a-și formula răspunsuri precise.

3. Cercetări anterioare

Organizarea romilor din perioada interbelică a făcut obiectul analizei mai multor cercetători dintre care se evidenţiază Petre Matei, cercetător ştiinţific în cadrul Institutului pentru Studierea Holocaustului din România “Ellie Wiesel”. Deşi acesta este autorul celor mai numeroase şi edificatoare studii, nu putem să nu constatăm că Petre are o tendinţă de a aborda istoria în principal prin prisma imagologiei, ceea ce se poate observa cel mai bine în lucrarea sa de doctorat.[8] Teza se evidențiază prin analiza primelor mișcări politice a romilor din perioada interbelică, cum a fost cazul adunării romilor din 1919 de la Dumbrăveni[9], dar și a legăturilor acesteia cu Biserica Ortodoxă Română care a avut ca scop botezarea romilor nomazi sau convertirea romilor catolici din Transilvania la ceea ce considerau a fi adevărata credință, ordodoxia. Deși titlul lucrării de doctorat Ţiganii în România în prima jumătate a secolului XX. Identitate şi alteritate sugerează și o posibilă abordare a deportării romilor în Transnistria, autorul nu s-a aplecat asupra acestui subiect. Autorul nu a studiat pentru întocmirea lucrării sursele de arhivă, rezumându-se la utilizarea şi interpretarea docu­mentelor publicate în volumul editat de Luciana Năstasă şi Andreea Vargă[10], fără a căuta identificarea altor surse care ar fi putut întregi documentarea științifică.

Alţi cercetători care au abordat această proble­matică sunt Luciana Năstasă şi Andreea Varga, coeditoare ale unui volum de documente care abordează minoritatea romă în intervalul 1919-1941. Introducerea cuprinde un studiu – ce-i drept, succint – cu privire la problematica romă în prima jumătate a secolului al XX–lea, care integrează analize despre subiectul de care ne ocupăm în această lucrare. Acestea descriu modul de organizare a asociațiilor de romi din perioada interbelică fără a teoretiza pe marginea acestora. Punctul forte al acestui volum de documente este reprezentat de componenta semnificativă de istorie orală, fiind printre primele din România care au abordat istoria romilor din această perspectivă.

După analizarea organizării romilor în perioada interbelică dorim să desluşim ce rol au avut conceptele de sănătate şi purificare rasială în conceperea politicilor minoritare aplicate în România şi totodată dacă există vreo legătură între retorică eugenistă și adoptarea măsurilor anti-rome promovate de guvernul Antonescu, care au dus la deportarea în Transnsitria, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a aproximativ 25 000 de persoane.

Cercetarea eugenismului din România a cunoscut progrese însemnate în ultimii ani. Putem afirma fără nicio urmă de îndoială că pionerii acestui subiect au fost Maria Bucur[11] şi Marius Turda[12]. Cei doi cercetători au redactat numeroase studii despre rolul ideilor eugenice în conturarea conceptului naţional românesc din perioada interbelică şi despre cum s-a dezvoltat acest fenomen în Europa şi în România. În tabloul tematic pe care-l realizează cei doi cercetători este prezentă şi problematica romă, aceștia subliniind că romii din perioada interbelică au reprezentat un subiect de discuţie pentru eugenişti.[13]

În ceea ce privește subiectul pe care noi dorim să-l dezvoltăm în această parte a cercetării, Cum erau priviţi romii în perioada interbelică, au existat sau nu mişcări eugenice împotriva lor? putem identifica trei curente:

1. Teoria care neagă romofobia interbelică și legătura discursului antiroma cu politicile de deportare din perioada 1942-1944.
2. Teoria care susține romafobia interbelică și legătura directă cu politicile din al Doilea Război Mondial.
3. Teoria care acceptă romofobia interbelică în discursul eugenic însă diminuează impactul pe care acesta l-a avut în societatea românească.

 

Primul curent a fost inițiat de Viorel Achim, care este şi cel mai important cercetător în ceea ce priveşte istoria romilor din România, la ale cărui idei achiesează şi Petre Matei. Potrivit lui Achim romii nu au reprezentat o preocupare pentru societatea românească, naţionalismul românesc din vremea respectivă fiind străin de manifestări împotriva romilor, în vreme ce teoriile naţionaliste s-au limitat la antisemitism.^[14] Chiar dacă la recensământul din 1930 au fost recenzaţi ca o etnie aparte, romii au fost trataţi ca fiind o categorie socială. Politica de românizare din anul 1938 adoptată de guvernul Goga-Cuza şi legea antimi­noritară nu i-au vizat pe ţigani^[15]. Legislaţia făcea referire în special la evrei, astfel că în perioada interbelică în viaţa politică şi în mişcarea de idei din România nu a existat o problemă ţigănească. Totuşi, două afirmaţii ale autorului generează confuzii. În primul rând, este de acord că în viziunea disciplinelor biopolitice şi eugenice romii au reprezentau o „primejdie biotehnică”, lucru care a dus la crearea ideii de superioritate rasială a românilor^[16], antiţiganismul din România fiind un concept preluat de la germani.[17] Autorul își întărește afirmația prin teza că teoriile rasiste nu au avut consistență iar nici un adept al acestor ideii nu a fost o personalitate în epocă.[18] Această afirmație este infirmată de faptul că Sabin Manuilă făcea parte dintre membrii Comitetului Central al asociației Astra al cărui președinte de onoare era chiar Maiestatea Sa Regele Mihai I. În plus, în numărul omagial dedicat împlinirii a 25 de ani de existență atât Iordache Făcăoaru cât și Petre Râmneanțu sunt amintiți ca cercetători care au întreprins studii de referință în domeniul capitalului omenesc românesc prin: anchete, monografii etc.[19] În al doilea rând, admite faptul că opiniile exprimate de unii eugenişti din România anilor ‘30 au avut cu siguranţă un anumit rol în pregătirea politicii guvernului Antonescu faţă de evrei şi populaţia roma. Faptul că mareşalul Antonescu este posibil să se fi inspirat din mişcarea de idei ce a circulat în perioada interbelică nu anulează ipoteza conform căreia în perioada interbelică în mişcarea de idei din România nu a existat o problemă ţigănească?^[20] Simplul fapt că există posibilitatea ca ele să fii influențat modul de percepere al Conducătorului statului cu privire la romi demonstrează faptul că promotorii teoriilor eugenice aveau totuși o influență în epocă. În plus, faptul că unii dintre susţinătorii ideilor eugeniste din perioada interbelică ca Sabin Manuilă au obţinut funcţii de conducere în guvernul Antonescu întărește ipoteza coform căreia curentul eugenist cu privire la romi a intrat în circulaţie.

Petre Matei completează cele afirmate de Achim şi susține că, spre deosebire de perioada actuală, când sunt cel mai antipatizat grup etnic din România, în perioada interbelică lucrurile stăteau altfel pentru romi, aceștia nereprezentând o ţintă a discursului naţionalist. Astfel în România anilor ’30 nu au existat manifestări romofobe. Din cauza factorilor externi, naţionalismul românesc a fost întotdeauna un reper pentru intelectualitatea românească. Minoritatea evreiască din România era socotită ca neloială, evreii fiind identificaţi ca o primejdie bolşevică, o invazie demografică şi economică. Spre deosebire de minoritatea evreiască, minoritatea romă nu era percepută de populaţia românească ca reprezentând o amenințare etnică sau culturală. Astfel situaţia romilor şi a evreilor interbelici era diferită nu doar pe verticală comparativ cu situaţia lor actuală, ci şi pe orizontală în raport cu situaţia altor minorităţi etnice din România. Petre conchide  că naţionalismul românesc a tins să se raporteze la toţi ceilalţi, numai la romi nu, și în plus niciodată nu s-a pus problema existenţei unei psihoze antirome.^[21]

Al doilea curent creat în jurul acestui subiect este format din alți cercetători recunoscuţi ai domeniului ca Maria Bucur, Mariu Turda, Vladimir Solonari, Radu Ioanid. Prima cercetătoare care abordează ideile eugenice din România și le pune în legătură cu problematica romă a fost Maria Bucur. Aceasta realizează o trecere în revistă a studiilor eugenice în care au fost implicaţi romii, după care pune în antiteză două teorii despre semnificaţia eugenismului în economia deciziilor de deportare a romilor. Bucur aminteşte ideile lansate de Achim care conchidea că în pofida faptului că în anii ’30 s-au enunțat opinii conform cărora romii trebuiau eliminaţi, acestea nu au fost transformate în politici, după care autoarea scoate în evidenţă faptul că Radu Ioanid[22] consideră că tratamentul aplicat romilor a reprezentat o consecință a atitu­dinilor rasiste care îi caracterizau pe reprezentanţii adminis­traţiei publice, centrale şi locale. Ca o concluzie proprie, pe care o enunță cu o anumită reţinere, autoarea consideră că ar trebui studiată mai în profunzime legătura studiilor biologice şi eugenice din anii ’30 şi atrocităţile comise de guvern român în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.^[23]

La întrebarea lansată de Maria Bucur în privința legăturii dintre ideile eugenice şi atrocităţile comise de guvern oferă un răspuns cercetările întreprinse de Marius Turda şi Vladimir Solonari. Marius Turda scoate în evidenţă faptul că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial eugenismul a fost asociat cu naţionalismul etnic[24], care a devenit un element central al programului biologic gândit de mareşalul Ion Antonescu.^[25] Solonari completează ipoteza oferită de Marius Turda, susținând că în anii ’30 şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-a dus împotriva romilor un atac condus de eugeniştii lui Iuliu Moldovan – dintre care s-au remarcat în special Petre Râmneanţu şi Iordache Făcăoaru. Mai mult acesta lansează ipoteza conform căreia prin intermediul lui Sabin Manuilă, care avea deschidere la Antonescu, problema romă a ajuns în atenţia Conducătorului statului.^[26]

Un ultim curent pe care l-am identificat îi are în centru pe cercetătorii care şi-au obţinut doctoratul cu teze care dezbat eugenismul românesc din perioada interbelică ca Pavel Suciu Cristian, Lucian Butaru[27] și Anghel Ionuț Marian, care au gravitat în jurul ipotezelor emise de Achim și Turda, ajungând în cursul cercetării la nuanțări și concluzii mai apropiate sau mai îndepărtate de aceștia.  Pavel Suciu Cristian este de acord cu tezele emise de Maria Bucur, Marius Turda şi Vladimir Solonari că romii au făcut parte din mişcarea de idei a eugeniştilor, însă face precizarea că Buletinul eugenic şi biopolitic a fost o prezenţă exotică, marginală, nereuşind să ofere de fapt clarificări teoretice unei romafobii tradiţionale. În plus evidenţiază faptul că discursul antiroma interbelic a stat mereu în umbra celui antisemit, de la care a preluat un model conceptual şi de acţiune.[28]

În lucrarea sa, Lucian Butaru a întreprins o analiză a rasismului românesc de la începutul perioadei interbelicice până în momentul în care România a luptat în război alături de Germania. Asemenea lui Pavel Suciu Cristian admite exitența unui curent rasist în România interbelică, dar care s-a concentrat în principal pe evrei, legislația rasistă de la noi fiind un rezultat normal al dezvoltării antisemitismului românesc, realizat mai mult ca o concesie făcută Germaniei naziste. Susține teza că dreapta românească din perioada interbelică a folosit instrumentul antisemit pe care îl avea la dispoziție pentru a rezolva problema țigănească.[29] Autorul însă s-a oprit aici cu afirmațiile, nu a întreprins o analiză care să demonstreze sau să deconstruiască faptul că deportarea romilor în Transnistria a avut la bază o ideologie eugenică menită să elimine toți romii din stat. El explică pasiunea pe care și-a făcut-o Iodache Făcăoaru pentru romi, care este descris ca fiind un neînțeles profest al rasismului, iar împătimirea acestuia pentru romi s-a tras de la inferioritatea economică și culturală a acestora.[30]

Ionuț-Marian Anghel admite, la rândul său, că în perioada interbelică din România a existat  „problema romilor”, însă consideră că spre deosebire de eugenismul german care a promovat puritatea rasială, eugenismul românesc ,,a mers mai degrabă pe creșterea stocului ereditar’’ iar promotorii eugenismului românesc ca Iuliu Moldovan, Iordache Făcăoaru, Sabin Manuilă au promovat o politică de omogenizare etnică.[31] Totuși, într-o notă de subsol afirmă că la sfârșitul anilor 1930 romii au devenit o problemă de sănătate publică și au fost luate măsuri administrative împotriva lor care aveau ca scop stoparea răspândirii tifosului.[32]

În partea a două a studiului dorim să examinăm mai multe aspecte legate de deportarea romilor în Transnistria şi a situţiei romilor din România rămaşi în ţară. În primul rând, ne propunem să analizăm motivele pe care le-au invocat autorităţile române din timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru deportarea romilor nomazi şi sedentari în Transnistria, cum s-au făcut aceste recenzări, care au fost bazele întocmirii acestora, cine a decis că un cetăţean român de o altă etnie este un ins corect sau este un ins indezirabil care merită să fie deportat, mai cu seamă că Ion Antonescu, în declaraţiile sale de la Pocesul Criminalilor de Război, afirma că măsurile adoptate împotriva romilor au fost impuse de necesitatea instaurării ordinii publice și încercării de a stabili un control strict din partea statului asupra vieţii sociale iar decizia de a-i trimite în Transnistria a venit din necesitatea de a acoperi o penurie a forței de muncă din acest teritoriu. În plus atunci când toți cereau moartea romilor el a dorit crearea unor sate în Bărăgan unde să fie mutați toți romii.[33]

Dorim să explicăm cum au decis autorităţile locale din judeţele pe care le analizăm să interpreteze ordinul din data de 22 iulie 1942 al Ministerului Afacerilor Interne, trimis către Inspectoratul General al Jandarmeriei, Direcţiunea Generală a Poliţiei şi către Prefectura Poliţiei Capitalei, prin care li s-a cerut să verifice situaţia romilor stabili aflaţi pe teritoriul rural cu scopul de a-i selecta pe romii care erau condamnaţi, recidivişti, care nu aveau mijloace de existenţă sau o ocupaţie stabilă care să le asigure un mod de viaţă decent şi cinstit. Pe baza acestor analize vom efectua şi o comparaţie între cele opt judeţe pentru a putea evalua dacă autoritățile județene și locale au respectat ordinul primit de la autorităţile centrale ad-literam sau aplicarea acestor directive a depins și de contextele locale, de deciziile adoptate de autorități, de persoanele chemate să-l aducă la îndeplinire, de reacțiile sau lipsa de reacție a populației.

O cercetare asemănătoare, restrânsă la nivelul unui județ, a fost întreprinsă de Petre Matei, fiind materia­lizată în studiul său intitulat ,,Deportarea romilor din Piteşti în Transnistria (1942)“, care oferă cititorului o pertinentă analiză în ceea ce priveşte modul de deportare a romilor din judeţul Argeş în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Autorul concluzionează că au fost deportaţi în mod abuziv din oraşul Piteşti mulţi romi care nu se încadrau în prevederile ordinelor emise de la nivel central. Autorul oferă cititorului o explicaţie a faptului că pe listele celor deportaţi s-au aflat persoane integrate în viaţa social-economică românească din prima jumătate a secolului al XX-lea. Potrivit lui Matei deportarea romilor din acest judeţ a avut la bază mai mulţi factori importanţi: numărul mare de romi; concentrarea acestora în anumite zone din oraş; originile piteștene ale lui Antonescu şi existenţa unor aprehensiuni mai vechi faţă de romi. Mai mult, autorităţile locale, în mod independent, nu au ţinut cont de utilitatea militară a romilor, aşa cum prevedeau ordinele trimise de la nivel central, şi au preferat să-i includă pe aceştia în categoria ,,persoanelor peri­culoase”.[34] Acceptăm ca valide ipotezele lansate de Petre Matei cu privire la motivele pentru care autoritățile piteștene au ales să deporteze un număr așa de mare de romi, dar se cuvine să facem unele precizări. Faptul că nu s-a ținut în mod voit de utilitatea militară a romilor a însemnat o încălcare a legii marțiale, ținând cont de starea de război în care se afla România. Acest lucru denotă clar faptul că în viziunea liderilor politici din Pitești toți romii erau la fel, indiferent de aportul pe care l-au adus societății din România.

La trecerea unui secol de la abolirea robiei, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, sub adminis­traţia românească au murit în Transnistria aproximativ 120.000 de evrei români şi peste 11.000 de ceţăţeni români de etnie romă, ca urmare a deciziilor mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român. Tot la ordinul mareşalului au mai fost deportaţi în lagăre 2000 de inochentişti, dar şi membri ai unor culte religioase, pentru că se urmărea dezideratul: un singur popor, o singură naţie, o singură religie.[35]

Numărul romilor asumați în perioada interbelică îl cunoaştem relativ bine datorită cercetărilor etnografice şi sociologice întreprinse pe baza recensământului din 1930. La această înregistrare demografică s-au declarat ca făcând parte din etnia romă 262.501 persoane, adică 1,5% din populaţia ţării. Din numărul total al romilor din România 84,5% trăiau în mediul rural, restul de 15,4% locuiau în mediul urban. Romii ocupau de regulă zonele mărginaşe ale satelor sau ale oraşelor (în așa-numitele mahalale).[36]

În anii ’30 au fost realizate cercetări, chiar dacă relativ puține, cu rolul de a stabili aportul social şi economic al romilor la viaţa rurală şi relaţiile acestora cu populaţia majoritară. Un raport întocmit de Aurel Boia[37] cu privire la romii dintr-un sat din Năsăud arată că aceştia erau parte a comunităţii, lucrau ca meşteşugari şi agricultori. Conform raportului întocmit de Boia, relaţiile dintre romi şi ţărani erau unele de bună vecinătate, un număr mare de romi asimilându-se culturii majoritare.[38] Bineînteles suntem conştienţi de limitele geografice ale acestui raport, de faptul că situația romilor dintr-un sat nu este reprezentativă pentru întreaga țară.

Deportarea romilor în Transnistria nu mai este un subiect cvasi-necunoscut pentru cercetătorii din România sau pentru o bună parte din publicul larg, așa cum era în urmă cu puțini ani. Primul cercetător care a adus către în atenţia publicului larg, dar şi celui de specialitate problematica genocidului romilor din timpul celui de-al doilea Război Mondial este Radu Ioanid, prin studiul său ,,Evreii sub Regimul Antonescu”[39].

Cercetătorul cu cea mai mare notorietate care s-a aplecat asupra acestui subiect este fără îndoială Viorel Achim de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, care prin cartea sa din anii ’90 intitulată Istoria ţiganilor din România îi așează şi pe romii din România printre victimele Holocaustului și formulează o serie de ipoteze legate de acest subiect care vor fi preluate de foarte mulţi cercetători. Potrivit lui Achim, decizia deportării romilor în Transnistria nu a avut un caracter rasial şi i-a aparţinut în totalitate Conducătorului Statului. Pentru a-şi întări afirmația, autorul aduce mai multe argumente. În opinia sa, cea mai importantă componentă a politicii lui Antonescu faţă de romi a fost aceea de a-i deporta în Transnistria la începutul lunii iunie şi în luna septembrie. Autorul avansează ideea că măsura deportării a 25.000 de romi în Transnistria a fost luată doar împotriva așa-numiților romi-problemă, adică a celor care erau consideraţi ,,periculoşi” şi ,,indezirabili”, cu anumite excepţii care s-au întâmplat numai din cauza unor abuzuri ale autorităţilor locale, poliţişi şi jandarmi care au evacuat şi familiile unor romi mobilizaţi sau mobilizabili.[40] Alte criterii după care s-a făcut trierea romilor în vederea deportării au fost: stilul de viaţă nomad; condamnările anterioare; lipsa mijloacelor de existenţă sau absența unei ocupaţii specifice aducătoare de venituri sigure.[41]

Autorul citat afirmă, de asemenea, că romii care nu au făcut parte din categoria celor consideraţi periculoşi şi indizerabili nu au fost afectaţi de politica regimului. Aceştia nu şi-au pierdut drepturile cetăţeneşti, cum s-a întâmplat în cazul evreilor din ţară, iar averilor lor nu au fost românizate, cum au fost averile evreilor. Ca şi restul populaţiei romii au fost mobilizați în armată şi au luptat pe front, iar soldaţii romi de pe front şi mobilizabili au fost exceptaţi de la deportare, chiar dacă figurau pe lista celor ce urmau a fi deportaţi în Transnistria. De-a lungul perioadei de război au fost luate măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor aflați pe marile proprietăţi agricole din sudul ţării care erau folosiţi de mulţi ani la muncă, în condiţii de plată infime, fără a li se asigura un adăpost.[42] Măsurile adoptate împotriva romilor au privit numai un segment al acestei minorităţi, iar în acţiunea guvernului român aceștia nu au fost văzuţi ca un întreg. Au suscitat interesul guvernului numai romii care erau consideraţi indezirabili şi periculoşi. Ceilalţi nu au intrat în vizorul autorităților şi nu au fost supuşi niciunei măsuri discriminatorii. Totuşi, autorul aminteşte că declaraţiile lui Ion Antonescu din cadrul şedinţelor Consiliului de Miniştri militau pentru o epurare etnică care i-ar fi privit pe toţi romii, însă acestea au rămas doar simple declaraţii, fiindcă ideea purificării etnice nu a fost niciodată un program politic pentru guvernul Antonescu. Problematica romilor nu a reprezentat nicicând o prioritate, a avut un rol marginal  în tot ceea ce a însemnat politică de stat în acea perioadă.  În acelaşi timp, autorul afirmă că deciziile care s-au luat împotriva romilor trebuie privite ca o măsură adoptată într-un context politic nefavorabil ordinii publice. În acest context ar trebui plasate şi persecuţiile care au avut loc împotriva evreilor, comuniştilor, cultelor religioase, legionarilor etc.[43]

Achim concluzionează că mobilul politicii față de romi a Mareşalului a fost mai mult de ordin social, scopul propriu-zis fiind eliminarea infracţionalităţii şi eradicarea din peisajul social a problemelor pe care le ridica, mai ales în zona urbană, această populaţie pauperă. Un argument adus de istoricul bucureștean pentru susţinerea ipotezelor sale este acela că în documentele emise de autorităţi care au legătură cu romii nu s-au folosit termeni de ,,inferioritate rasială”.

Ideile lui Achim au fost preluate în mare măsură şi de Stelean-Aurel Boia şi Marius Ioan-Grec, care în studiul lor O istorie a Holocaustului European: cazul României susțin că, deşi este tentant să afirmi că motivul deportării romilor în Transnistria a fost de ordin rasial, aceasta a avut la bază doar considerente sociale şi etnice, pentru că nu toţi romii au fost unilateral deportaţi în lagărele din Transnistria, ci doar cei care duceau o viată nomadă şi nu puteau fi asimilaţi modului de viată normal aprobat de societatea românească, cei care erau văzuţi ca fiind o ameninţare la liniştea populaţiei stabile. Mai mult, romii care se comportau  ,,normal” nu au fost vizaţi de aceste măsuri.[44] Cei doi autori concluzionează că deportarea romilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost o măsură românească, singurul răspunzător de aceasta fiind Ion Antonescu, cel care a dat ordinul de deportare. Autorii întăresc această afirmaţie cu argumentul că până în prezent nu se cunoaște existența vreunor dovezi că Hitler ar fi făcut presiuni asupra lui Antonescu ca acesta să urmeze politica de genocid împotriva romilor aplicată în Germania şi în teritoriile ocupate de aceasta.[45]

Ottmar Traşcă şi Dennis Deletant, în volumul de documente dedicat Holocaustului din România, în partea introductivă, fac o trecere scurtă în revistă a evenimentelor ce au avut legătură cu deportarea romilor în Transnistria. Studiul celor doi autori este bazat în mare măsură pe informaţiile oferite de cercetările lui Viorel Achim. Aceștia consideră că politica adoptată de Antonescu faţă de romi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a avut la bază prejudecătile sociale şi rasiale ale acestuia.[46]

Un alt studiu care oferă o imagine de ansamblu asupra deportării romilor în România este Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocasutului în România, întocmit de o echipă editorială aflată sub coordonarea laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, din care făcea parte şi Viorel Achim.[47] În general, concluziile studiului sunt asemănătoare cu cele emise de Viorel Achim, cu mici completări. Raportul consideră că deportarea romilor nu a fost una pur socială deoarece la acest proces nu a participat întreaga populaţie iar autoritatea nu a invocat motive de natură rasială, nu s-a vorbit de inferioritate, nici de pericol rasial. Raportul pune deportarea romilor pe seama politicii etnice a lui Antonescu. Omogenizarea etnică a ţării prin transferul de populație a fost una din preocupările guvernului; unele măsuri în acest sens le găsim în proiectele lui Sabin Manuilă[48]. Conform proiectului propus de Manuilă toate minorităţile etnice din România urmau să facă un schimb de populaţii cu ţările de baştină. Din cauza faptului că evreii şi romii nu aveau un stat al lor, soluţia la care s-a ajuns a fost transferul unilateral, ceea ce practic a însemnat trimiterea peste graniță a acestora. Măsurile de deportare a romilor şi a evreilor pot fi privite ca un element al acestei politici de omogenitate etnică. Raportul consideră că decizia deportării romilor îi aparţine în totalitate lui Antonescu.

Lucian Nastasă şi Andreea Varga, în volumul de documente ,,Minorităţi etnoculturale, mărturii documentare, ţiganii din România (1919-1944)”, analizează, în partea introductivă, situaţia romilor din perioada interbelică şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Perspectiva oferită de autori cu privire la deportarea romilor este, și de această dată, în mare măsură asemănătoare celei oferite de Viorel Achim. Încă de la început cei doi editori scot în evidenţă faptul că soluţia deportării romilor a avut o cu totul altă semnificaţie decât cea a evreilor, chiar dacă nu exclud ca în acest demers al autorităţilor să se fi aflat şi o componentă rasială. Factorul decisiv pentru deportare a fost unul social, de apărare a ordinii publice şi asanarea morală prin impunerea ,,cultului muncii”.[49]

La rândul său, Alex Mihai Stoenescu în studiul său imagologic despre romii din Europa și România se oprește și asupra deportării romilor în Transnistria. Deși nu este acord cu grila de interpretare pe care Viorel Achim a utilizat-o în vederea analizării subiectului de care ne ocupăm, apreciază că deportarea romilor în Transnistria nu a avut un caracter rasial, ci a fost un fenomen pur social.[50]

Un punct de vedere diferit legat de motivul deportării romilor în Transnistria este oferit de Radu Ioanid în studiul său dedicat holocaustului evreilor din România, unde integrează această problematică într-un capitol separat, intitulat sugestiv pentru punctul de vedere pe care îl susține, Deportarea şi exterminarea ţiganilor. Autorul consideră că tragedia romilor este cu atât mai mare cu cât mulţi dintre cei deportaţi aveau rude pe fontul de est în armata română sau erau invalizi din Primul Război Mondial; mai mult, autorităţile au deportat chiar și romi care purtau uniforma militară.[51]

Un alt autor care s-a pronunţat asupra problematicii discutate de noi a fost Vladimir Solonari.[52] Acesta consideră că decizia deportării romilor în Transnistria nu i-a aparţinut în totalitate lui Antonescu şi cu siguranţă acesta nu a fost cel mai entuziasmat dintre decidenţi. Pentru a-şi întări afirmația autorul ne aduce în atenţie raportul făcut de medicul Nicolae Cădere la începutul anului 1941. Acesta a avut ca sarcină de la minister să cerceteze modul în care tifosul s-a răspândit în regiunile Suceava şi Iaşi. Conform raportului redactat de purtătorul halatului alb, principala sursă de răspândire a epidemiei o reprezentau zonele locuite de romi din satele româneşti. Motivul îl reprezenta sărăcia romilor, stilul lor de viaţă total neigienic; în plus, romii care locuiau în aceste sate erau seminomazi. În fiecare primăvară plecau din sate câştigându-şi existenţa din prelucrarea resurselor pădurii și din obiectele din lemn pe care le meştereau pentru ţăranii localnici. Odată cu vânzarea obiectelor din lemn, răspândeau şi bolile. Cădere considera că erau şanse infime ca să se schimbe modul de viaţă al romilor şi prin urmare recomanda aşezarea lor forţată în colonii de muncă.[53] La data de 5 octombrie 1941 raportul medicului a fost înaintat de Ovidiu Vlădescu, secretarul general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Ministerului Afacerilor Interne. Pe baza acestui raport, Vlădescu a cerut deportarea tuturor romilor din România dincolo de Nistru, însă Conducătorul a decis că această chestiune urma a fi tranşată mai târziu.[54]

În ceea ce priveşte motivul deportării romilor în Transnistria, Solonarii apreciază că  mutarea acestora a făcut parte din campania de purificare etnică a ţării deoarece în limbajul utilizat de Antonescu şi de locotenenții săi se face referire la o asemenea campanie. În ordinul de începere a deportării, mareşalul Antonescu a indicat că deciziile făceau parte din măsurile generale de îndepărtare a elementelor parazitare şi dezordonate. În data de 10 septembrie 1942, directorul general al poliţiei a primit o atenţionare de la Ministerul de Interne că rata infracționalității a crescut şi de aceea trebuiau arestaţi răufăcătorii şi trimişi în lagărele de romi din Transnistria.[55]

Asemenea lui Solonari și Florinela Giurgea este de acord că Ion Antonescu a fost rasist în egală măsură cu societatea în care a trăit totuși argumentează că motivul deportării romilor în Transnistria trebuie nuanțat, nu fără a puncta faptul că, măsurile luate de guvernul Antonescu împotriva romilor au avut la origine o politică rasială. Însă în ceea ce privește intenția acestuia de a-i extermina pe romi autoarea consideră că discuția trebuie să rămână deschisă.[56]

Tragedia romilor şi a evreilor este abordată şi de unii autori în studii consacrate biografiei lui Ion Antonescu, cum este cazul lui Teşu Solomonovici, care într-un scurt subcapitol abordează şi această problemă. Autorul se limitează la redarea discuţiilor pe care Antonescu le-a avut în cadrul Consiliilor de Miniştri, în care se arăta nemulțumit că romii au invadat pieţele din Bucureşti şi că trebuiau scoşi din toate oraşele petru că sunt purtători de boli; în plus florăresele rome, transmiteau felurite boli prin activitatea comercială pe care o practicau. Într-o notă de subsol acesta concluzionează că ideea evacuării romilor peste Bug a apărut în viziunea Mareşalului după intrarea României în război.[57] Din cei peste 262.501 romi peste 25.000 au fost siliţi să se instaleze în Transnistria de unde s-au întors doar 14.000 de supraviețuitori, cu mult mai puţin decât afirma într-un alt capitol din respectivul studiu unde declara că au murit peste 20000 de romi.[58]

Un alt curent istoriografic care a început să prindă contur şi în România este reprezentat de analizele efectuate de activiştii sau cercetători romi. Acestea au un caracter mai degrabă sociologic şi memorialistic decât istoric. Primul studiu de acest gen îi aparţine asociaţiei Centrul romilor pentru politici publice ,,Aven amentza”, care sub coordonarea lui Vasile Ionescu[59] a publicat în anul 2000 un volum de articole şi documente din arhive cu tematica deportării romilor în Transnistria. În prefaţa volumului se face o trecere în revistă a ceea ce a însemnat Holocaustul pentru romii din Europa. Şi Petre Petcuţ, în studiul său dedicat robiei din Ţara Românească şi Moldova, se limitează să amintească într-un mic subcapitol de genocidul romilor.

Alte studii despre romi care au o valoare memorialistică importantă sunt cele realizate de Luminiţa Cioabă, care în mai multe rânduri a publicat poveştile de viață ale persoanelor deportate în Transnistria, fie ca singur autor[60], fie în calitate de coautor.[61] Mai merită amintiţi în acest curent istoriografic Adrian Nicolae Furtună[62], Delia-Mădălina Grigore, Mihai Neacşu cu volumul De ce nu plâng[63]. În partea introductivă a studiului autorii fac precizări legate de motivul pentru care romii au fost deportaţi în Transnistria, susținând teza lansată de Raportul Final.

O ultimă categorie identificată de noi este ocupată de studiile generale dedicate istoriei romilor din Europa. Amintim astfel pe Augus Fraser, care în studiul său aminteşte şi de numărul mare de romi, aproximativ 90000 deportaţi din România în Transnistria.[64] Un demers asemănător l-a înteprins şi David Crowe.[65] Felix B. Chang and Sunnie T. Rucker-Chang, în studiul lor dedicat drepturilor romilor, au susținut perspectiva lui Vladimir Solonari, amintind de faptul că în România, la ordinul lui Antonescu, s-a dorit o ucidere sistematică a romilor.[66] Un demers asemănător l-au înteprins și cei de la The Auschwitz Institute for the Prevention of Genocide and Mass Atrocities and the Roma Program at the François-Xavier Bagnoud Center for Health and Human Rights, Harvard University.[67]

Așadar, istoriografia acestei probleme legate de motivul deportării romilor în Transnistria  reţine abordări diferite sau parțial diferite. Prima teză a istoriografiei consideră că motivul deportărilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a avut un caracter social, romii fiind considerați periculoşi şi indizerabili. Cea de-a doua perspectivă a istoriografiei consideră că motivele strămutării au avut un caracter atât social, cât şi rasial. Cea de a treia abordare istoriografică este susţinuta în primul rând de Vladimir Solonari care insistă asupra caracterului rasial al acesteia.

Prin raportare la punctele de vedere exprimate în istoriografie, nu sunt de acord cu concluziile emise de Achim cum că deportarea romilor în Transnistria a fost strict o mişcare socială, de eliminare a elementelor periculoase din stat, şi nu politică sau etnică, pentru că ar însemna să dăm credit atorităţilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial care au argumentat ca motiv pentru deportarea tuturor romilor nomazi că aceștia își duceau existența numai  din furturi şi că reprezentau o ameninţare fizică  pentru populaţia românească. Faptul că au fost deportaţi şi romi nomazi care purtau uniforma militară românească sau faptul că mai mult de jumătate din romii nomazi deportaţi în Transnistria în perioada iunie-august 1942 au fost copii, mai exact din 11.411 persoane deportate 6714 au fost copii, nu face decât să întărească argumentul că politica împotriva romilor în timpul mareşalului Antonescu a fost etnică şi nicidecum socială. Dacă luăm așadar în calcul doar acest fapt că mai mult de jumătate dintre cei deportaţi au fost copiii şi că aceştia au fost dislocați din locurile de origine în condiţii inumane arată că măsurile luate au reprezentat acțiuni criminale care au trimis la moarte mii de vieţi omenești pe baza unor argumente care considerăm a fi de natură rasială.

În concluzie, putem afirma că au existat multiple motive pentru care s-a dorit înlăturarea romilor din ţară. La procesul criminalilor de război, Ion Antonescu a justificat deportarea romilor în Transnistria  ca fiind o urmare a dorinței populaţiei de a fi protejată de jefuitorii înarmaţi care intrau noaptea în casele oamenilor, iar după multe investigaţii s-a ajuns la concluzia că aceste atacuri erau organizate de romi înarmaţi, mulţi deţinând armament militar. Antonescu mai aduce ca argument pentru decizia de deportare a romilor peste Bug și necesitatea de mână de lucru a  guvernatorului Alexianu.[68] Această afirmație ar putea fi întărită de decizia Nr. 3149 dată de Alexianu prin care reglemanta întrebuințarea la lucru a romilor[69] însă trebuie spus că acest decret a fost adoptat cu mult după ce romii au fost deportați.[70]

La o analiză atentă a afirmațiilor lui Antonescu, putem constata că motivul invocat de el pentru strămutarea romilor în Transnistria a fost unul nejustificat. Nu putem să nu ne întrebăm de ce în data de 17 mai a solicitat ca toţi romii nomazi să fie recenzaţi alături de romii problemă sau recidivişti, ţinând cont de faptul că plângerile lui în ședinţele Consiliului de Miniştri[71] au fost îndreptate doar împotriva romilor din Bucureşti sau împotriva hoţilor care s-au dovedit a fi romi. De ce nu s-au luat măsuri individuale împotriva răufăcătorilor? Nu cumva faptul că în mentalul lui s-a implantat ideea conform căreia romii nomazi sunt purtători de boli a dus la strămutarea acestora? Era această idee una cu valențe sociale sau etnice?

O altă întrebare firească este de ce Antonescu a deportat atâţia copii dacă justificarea a fost că Grigore Alexianu avea nevoie de braţe de muncă? De ce nu s-a limitat doar la adulţii care erau apţi de muncă şi care îşi puteau câştiga existenţa? De ce a mai trimis peste Bug 6000 de copii care trebuiau hrăniţi sau de ce a trimis în Transnistria zeci de invalizi?

Un alt motiv acceptat de istoriografie pentru care romii au fost deportaţi în Transnistria este mişcarea de omogenitate a statului implementat de Sabin Manuilă, teză cu care suntem de acord. Prin deportarea romilor nomazi în Transnistria  guvernul a dorit înlăturarea sau chiar eliminarea elementelor disgenice din ţară; argumente ne sunt declaraţiile decidenţilor politici ai vremi, dar şi modul în care s-au realizat deplasările romilor, pe familie şi nu individual.

Prima minoritate din teritoriile administrate de guvernul român care a fost deportată în Transnistria a fost minoritatea evreiască, începând cu anul 1941[72]. A urmat la scurt timp și începutul deplasării forțate a romilor.

4. Cadrul conceptual.

Raul Hilberg[73] considera că prin termenul de Holocaust nu trebuie să ne limităm doar la exterminarea evreilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest termen trebuie să înglobeze atât perioada de pregătire a procesului de exterminare cât și perioada de reintegrare în societate a supraviețuitorilor. Astfel putem afirma că atunci când ne raportăm la momentul deportării romilor în Transnistria trebuie avut în vedere și perioada de dinainte de deportare dar și perioada imediat următoare de după reîntoarcerea romilor în țară.

Când aud de Holocaust, cea mai mare parte a populației din România se duce cu gândul la exterminarea poporului evreu din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, puțin sunt cei care știu sau acceptă că în aceea perioadă măsurile rasiale luate în România au fost și împotriva altor categorii de oameni, minorități etnice sau chiar religioase. În mod explicit, felul în care au fost afectați evreii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu este identic cu metodele aplicate romilor în acea perioada. Deși există multe similitudini sunt de asemenea și multe diferențe. De exemplu, numărul romilor afectați de măsurile rasiale luate în România sunt cu mult mai puțini decât cel al evreilor din România, peste 25000 de romi respectiv peste 300.000 de mii de evrei.

Atât evreii cât și romii au desemnat în cuvinte proprii tragedia prin care au trecut. Ca alternativă la Holocaust, evreii folosesc Shoah, care se traduce prin calamitate, catastrofă pentru că, termenul de Holocaust care are o proveniență greacă ce desemnează  ,,ardere totală” poate induce ideea de sacrificiu.

În ceea ce privește situația romilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unele asociații de romi au militat pentru utilizarea termenelor Porrajmos sau Samudaripen care s-ar traduce prin ,,ucidere”.

5. Surse documentare

Cercetarea s-a axat pe studiul documentelor din dosarele Arhivelor Naţionale ale României, Serviciului Municipiului București al Arhivelor Naționale, Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale Dâmboviţa, Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale Argeş, Serviciul Județean al Arivelor Naționale Teleorman, Arhivelor Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (în continuare, INSHREW), Arhivele Serviciului Român de Informații, Arhivele Militare Pitești.

Colecțiile arhivelor pe care le-am cercetat conţin mai multe fonduri de interes pentru această cercetare. Astfel în cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale am studiat şase fonduri. Fondul Inspectoratului General al Jandarmeriei reprezintă cu siguranţă cea mai bogată sursa documentară care conţine corespondenţa dintre Ministerul Afacerilor Interne, căruia  Ion Antonescu îi dădea ordine verbale, şi Inspectoratul General al Jandarmeriei, acesta din urmă ocupându-se de centralizarea datelor recensămintelor romilor care au fost precedate de deportările în Transnistria, dar și de procesul de transport al romilor către lagărele de concentrare din Transnistria. Un alt fond edificator pentru cercetarea nostră este Direcţia Generală a Poliţiei[74], în sarcina căreia a căzut recensarea romilor nomazi şi sedentari din mediul urban. Aici am putut găsi tabele cu romii care au fost deportați din reședințele județelor de care ne-am ocupat. Aportul de noutate ne-a fost întărit de accesul la documentele Inspectoratelor Regionale de Poliţie, unde am identificat rapoarte edificatoare cu privire la activitatea Uniunii Generale a Romilor, sucursala Ploieşti. Cu ajutorul dosarelor din  cadrul fondului Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale am putut clarifica situaţia demersurilor pe care prima asociaţie a romilor din România le-a întreprins în procesul de obţinere a statutului de persoană juridică. Fondul Ministerul Finanţelor -Centrul Naţional de Românizare ne-a ajutat să dovedim că situaţia financiară a romilor din perioada celui de-al Doilea Război Mondial era asemănătoare cu a unei bune părţi a populaţiei româneşti din acele vremuri.

Studiul în arhivele Direcţiei Arhivelor Naţionale ale Municipiului București ne-a oferit posibilitatea de a combina textele originale cu sursele editate evocate anterior, apărute sub cooordonarea Andreei Varga. În plus, în fondul Prefecturii Poliției Capitalei există un dosar care centralizează petițiile trimise de către romii din Transnistria care voiau să se întoarcă acasă și motivele pe care aceștia le invocau pentru a se întoarce acasa, cel mai des întâlnit fiind că un membru din familia lor a fost sau era concentrat pe frontul de luptă. Un alt dosar cuprinde reclamațiile soldaților romi din București că le-au fost deportate familiile, deși își riscau viața pe front.

În ceea ce priveşte studiul în arhivele provinciale, cel mai mare tezaur documentar în ceea ce priveşte situaţia romilor din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost identificat în cadrul Serviciului Judeţeane al Arhivelor Naţionale Buzău, urmat de Serviciul Județean al Arhivelor Națioale Argeș la care pot fi citite peste 35 de dosare pline cu informaţii legate de subiectul cercetat.

Arhivele Militare din Pitești prin fondul documentar Marele Stat Major – Secţia 1 Organizare Mobilizare, ne-a ajutat să înțelegem modul în care s-a raportat armata la deciziile luate de către Conducătorul statului, dar și să descifrăm povestea de viață a multor soldați romi.

Am ales acest mod de cercetare deoarece am considerat că este o bună oportunitate de a înţelege modul prin care autorităţile locale au aplicat ordinele primite de la nivel central. Deoarece factorii de decizie din stat nu au explicat celor responsabili de recenzarea şi deportarea romilor, care sunt activităţile economice care să-i poată permite unui cetăţean rom să trăiască în mod cinstit şi să nu constituie o povară pentru ordinea publică, simpli jadarmi sau poliţişti, au fost înzestraţi cu puterea de a decide dacă o persoană este sau nu un parazit pentru societate.  Inevitabil s-a creat mediul necesar săvârşirii unor abuzuri din partea jandarmilor şi poliţiştilor din cauza volatilităţii categoriei de ţigani-problemă, mulţi dintre jandarmi şi poliţişti rezolvându-şi propriile probleme cu romii.

5. Structura studiului

În primul capitol, am analizat modul de organizare a romilor în perioada interbelică având în vedere că, pentru prima oară în istoria României, romii s-au constituit în diverse asociaţii şi organizaţii, şi-au exprimat deziderate proprii pe care au încercat să le îndeplinească prin negocierea cu unele partide politice. În a doua parte a acestui capitol, am încercat să desluşim ce rol au avut conceptele de sănătate şi purificare rasială în formarea politicilor minoritare aplicate în România interbelică, ce impact a avut Buletinul eugenic și biopolitic în societatea românească şi totodată dacă putem lega discursurile eugenice de adoptarea măsurilor anti-rome promovate de guvernul Antonescu. Întrebarea de cercetare în jurul căreia s-a centrat primul capitol a fost mișcarea eugenică din perioada interbelică a influențat în vreun fel deciziile luate de Ion Antonescu de a-i deporta pe romi în Transnistria?

În capitolul al II-lea,  am dorit să examinăm mai multe aspecte legate de deportarea romilor în Transnistria. În primul rând, ne-am propus să analizăm motivele pe care le-au invocat autorităţile române din timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru deportarea romilor nomazi şi sedentari în Transnistria, cum s-au făcut aceste recenzări, care au fost bazele întocmirii acestora, cine a decis că un cetăţean român de o altă etnie este un cetăţean corect sau este un cetăţean indizerabil care merită să fie deportat, mai cu seamă că Ion Antonescu, în declaraţiile sale de la Pocesul Criminalilor de Război, afirma că măsurile adoptate împotriva romilor au fost impuse de necesitatea instaurării ordinii publice, încercării de a stabili un control strict din partea statului asupra vieţii sociale. Un alt obiectiv al acestui capitol a fost de a analiza în profunzime modul de organizare al deportării romilor din judeţele din Muntenia.

În cel de-al III-lea capitol ne-am propunem să demonstrăm fapul că ipoteza conform căreia au fost deportaţi numai romii al căror mod de viaţă nu era unul normal este eronat deoarece numeroase familii ale romilor sedentari, care oglindeau stilul de viață al românilor majoritari, au fost deportate. În plus, familiile soldaților romi deportate nu au fost simple excepții, numărul acestora ridicându-se la sute de cazuri în tot arealul cercetat de noi.

În capitolul al IV-lea ne-am propus să arătăm că și romii din România care nu au fost deportați în Transnistria au avut de suferit de pe urma politicii adoptate de guvernul Ion Antonescu din cauza fricii de deportare generată de noile recenzări ce au avut loc la sfârșitul lunii septembrie.

[1] Teritoriul dintre Nistru și Bug a intrat în administrația românească în baza decretului nr. 1 din 19 august 1941, dat la Tighina, și a decretului nr. 4 dat la 17 Octombrie 1941, pentru Odesa și regiunea înconjurătoare. În Transnistria s-au aplicat regulile ocupațiunii militare în timp de război și a ordonanțelor și deciziilor Guvernământului. Arhivele Serviciului Român de Informații (în continuare, Arhiva SRI), fond D 8933, f. 2. Mai multe despre administrația românească în Transnistria se pot vedea în Vladimir Solonari, Imperiul – satelit. Guvernarea românească în Transnistria, Editura Humanitas, București, 2019.

^[2] Pentru o privire mai generală asupra subiectului se poate v. Petre Matei, Adunările ţiganilor din Transilvania din anul 1919 (I)*, în „Revista Istorică”, S.N., XXI (2010), 5-6, p. 467-487; Idem, Adunările ţiganilor din Transilvania din anul 1919 (II), în „Revista Istorică”, S.N., XXII (2011), 1-2, p. 135-152;  Idem, Documente de ahivă despre adunările ţiganilor din Transilvania din anul 1919, în „Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţiu» din Cluj-Napoca”, LII, Supliment, 2013, p. 447-470.

[3] A se vedea în acest sens Viorel Achim, Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 133.

[4] Sorin-Daniel Faur,  Postmemoria literară a Holocaustului, Universitatea de Vest din Timișoara Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, domeniul de Doctorat: Filologie, 2016, p. 10.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Andreea Fontana, James Frey, The Interview: From Neutral Stance to Political Involvement. In N. Denzin și Y. Lincoln (Eds.), The Sage Handbook of Qualitative Research, Ed. Sage Publication, p. 695-727.

[8] Petre Matei, Ţiganii în România în prima jumătate a secolului XX. Identate şi alteritate,  Universitatea din Bucureşti, București, 2010.

[9] Idem, Adunările ţiganilor din Transilvania din anul 1919 (II)…, p. 135–152

[10] Lucian Nastasă, Andreea Varga, Minorităţi etnoculturale, mărturii documentare. Ţiganii din România 1919-1944, Editura Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, Cluj, 2001, p. 17-24.

[11] Maria Bucur, Mihaela Miroiu, Patriarhat şi emancipate în istoria gândirii politice româneşti, Editura Polirom, Bucureşti, 2012, p. 107-139.

[12] Marius Turda, Maria Sophia Quine, Istorie şi Rasism, Ideea de rasă de la Iluminism la Domald Trump, Editura Polirom, Bucureşti, 2019.

[13] A se vedea în acest sens: Marius Turda, Eugenism şi Modernitate. Naţiune, Rasă şi Biopolitică în Europa (1870-1950), Editura Polirom, Bucureşti, p. 95-111; Maria Bucur, Eugenie şi modernitate în România Interbelică, Editura Polirom, Bucureşti, 2005,
p. 298-299.

^[14] Viorel Achim, Deportarea romilor și tratamentul lor în Transnistria, în Elie Wiesel (preşedinte), „Raport final al Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului în România”, Editura Polirom, 2004, p. 227.

^[15] Idem, Țiganii în istoria…, p. 133-135.

^[16] Legat de acest subiect, complexe culturale ale românilor de-a lungul istoriei se poate vedea Marina Ţupran, Complexe culturale. O abordare din perspectiva studiilor culturale. Teză de doctorat. Universitatea din Bucureşti Facultatea de Litere, Şcoala Doctorală „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu” Domeniul: Filologie, 2017.

[17] Raport Final, op.cit. p. 228.

[18]  Viorel Achim, Țiganii în istoria…, p. 134.

[19]  Gheorghe Preda,  Activitatea Astrei în 25 de ani dela Unire (1918-1943), Editura Astrei, Sibiu, 1944, p. 178 -182.

^[20] Viorel Achim, Deportarea romilor și tratamentul…, p. 229.

^[21] Petre Matei, Romii în perioada interbelică. Percepţii naţionaliste în Editori: Toma Stefánia – Fosztó László, Spectrum. Cercetări sociale despre romi, Editura, Kriterion, Cluj Napoca, 2011, p. 15-40.

[22] Despre opiniile lui Ioanid legat de subiect a se v. Radu Ioanid, The Holocasut in Romania. The Destruction of Jews an Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944, Editura IVAN D REE, Chicago, 2000 p. 225.

^[23] Maria Bucur, Eugenics and modernization in Interwar Romania, Ed. University of Pittsburgh Press, 2002, p. 148.

[24] Mariu Turda, „Entangled traditions of race: Physical anthropology in Hungary and Romania, 1900–1940”, la https://www.researchgate.net/publication/259449702_Entangled_traditions_of_race_Physical_anthropology_in_Hungary_and_Romania_1900-1940, site accesat in data de 12.03. 2019

^[25] Idem, Eugenism şi modernitate. Naţiune rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950), Editura Polirom, Bucureşti, 2014.

^[26] Vladimir Solonari, Purificarea Naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Antonescu, 1940-1944, Editura Polirom, Bucureşti, 2015, p. 245-268.

Această idee conform căreia planurile de omogenizare a populaţiei a intrat în atenţia lui Antonescu o regăsim v. Brigitte Mihok Transferul unilateral, deportarea romilor români în 1942-1944. Starea actual a cercetării. Wolfgang Benz, Brigitte Mihok, Holocaustul la periferie. Persecutarea şi nimicirea evreilor în România şi Transnistria în 1940-1944, Editura Cartier, Bucureşti, 2010, p.266.

[27]  Lucian T. Butaru, Rasism Românesc. Componenta rasială a discursului antisemit din România, până la al Doilea Război Mondial, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2010.

[28] Pavel Suciu Cristian, Imaginea romilor în literatură, Universitatea Babeş-Bolyai Facultatea de Studii Europene, Cluj-Napoca, 2010, p. 192.

[29] Lucian T. Butaru, op.cit. p. 124.

[30] Ibidem, p. 217-240.

[31] Ionuț-Marian Anghel, Romii europenizați? Strategiile și limitele guvernanței neoliberale, Academia Română Școala de Studii Avansate a Academiei Române. Departamentul Științe Economice, Sociale și Juridice, București, 2020, p. 67-68.

[32] Ibidem, p. 67.

[33] Marcel-Dumitru Ciucă (ed). Procesul Mareșalului Antonescu. Documente. Vol. II, Editura Saeculum I.O, Editura EUROPA NOVA, București, 1997, p. 176.

[34] Petre Matei, Deportarea romilor din Piteşti în Transnistria (1942), în  Holocaust. ,,Studii si cercetari’’, 9, 10, 2017, p. 30-55.

[35] Viorel Achim (editor): Politica regimului Antonescu faţă de cultele neoprotestante. Documente, Editura Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”; Iaşi, Polirom, 2013.

[36] Recensamantul general al populaţiei din 1930,Vol. II Neam, Limbă maternă, Religie, Partea I.

[37] Aurel Boia, Integrarea ţiganilor din Şanţ (Năsăud) în comunitatea românească a satului, în Sociologie Românească, an III, nr. 7-9, 1938, p. 351-365.

[38] Ibidem.

[39] Radu Ioanid, Evreii sub Regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 331-343.

[40] Viorel Achim, Deportarea romilor și tratamentul…, p. 233.

[41] Idem, Țiganii în istoria… p. 138.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem, p.138 -139.

[44] Stelean-Ioan Boia, Marius-Ioan Grec, O istorie a holocaustului european: cazul României, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, p. 123-127.

[45] Ibidem.

[46] Ottmar Traşcă, Dennis Deletant, Al III-lea Reich şi Holocaustul din România 1940-1944. Documente din arhivele germane, Editura Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România ,,Elie Wiesel’’, Bucureşti, 2007, p. 70-72.

[47] Comisia Internaţională pentru studierea Holocasutului în România – Raport final, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p.  227-259.

[48] Sabin Manuilă (1894-1964) a fost întemeietorul Institutului Central de Statistică, șef de secție al Institutului de Igienă și Sănătate Publică, din 1936 a fost secretar general al Ministerului Sănătății și Ocrotirilor Sociale din România. Cu privire la activitatea lui Sabin Manuilă a se vedea: Evoluția demografică a orașelor și minorităților etnice din Transilvania, Ed. Cultura Națională, 1938, Idem, Istorie şi demografie; Studii privind societatea românească între secolele XVI-XX, Centru de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1995;  Sabin Manuilă şi D.C. Georgescu, Populaţia României, în Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938.

[49] Lucian Nastasă, Andreea Varga, op.cit. p. 17-24.

[50] Alex Mihai Stoenescu, Țiganii din Europa și din România, Editura Rao Class, București, 2015, p. 404-407.

[51] Radu Ioanid,  Evreii sub regimul…, p. 331; Idem, Holocaustul din România, Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România ,,Ellie Wiesel’’ Polirom, București, 2019, p. 385-410

[52] Vladimir Solonari, Ethnic cleansing or ,,crime prevention’’. Deportation of Romanian Roma, in Editor. Anton Weiss –Wendt, The Nazi genocide of the Roma, Editura, Berghahn, New York-Oxford, 2013, p. 120-153.

[53] Idem, Purificarea naţiunii…,  p. 251-252

[54] Ibidem.

[55] Ibidem, p. 266.

[56] Florinela Giurgea, Deportarea romilor sub regimul Ion Antonescu, Editura Cetatea de Scaun, București, 2022, p. 260-271.

[57] Teşu Solomonovici, Mareşalul Ion Antonescu – o biografie -, Editura Teşu, Bucureşti, 2011, p. 461- 462.

[58] Ibidem, p. 405.

[59] Vasile Ionescu (coord.), Deportarea rromilor în Transnistria. De la Auscwits la Bug, Editura Centrului rromilor pentru politici publice ,,Aven amentza’’, Bucureşti, 2000.

[60] Luminiţa Cioabă, Deportarea în Transnistria. Mărturii, Editura Neo Drom, Sibiu, 2005. În volum autoarea redă un interviu cu Traian Grancea din Porumbacu de Jos deportat în Transnistria în anul 1942 şi întors în ţară în 1945; Idem, Romane asva. Lacrimi Rome, Editura Ro Media, Bucureşti, 2006. Pe lângă poveştile uimitoare de viaţă pe care autoarea reuşeşte să le surprindă în acest volum, valoarea acestei cercetări este dată şi de studiul introductiv realizat de Jean Ancel în care analizează asemănările şi deosebirile dintre deportarea romilor şi a evreilor.

[61] Radu Ioanid, Michelle Kelso, Luminiţa Mihai Cioabă, Tragedia romilor deportaţi în Transnistria 1942-1945, Editura Polirom, Bucureşti, 2009.

[62] A se vedea şi: Adrian-Nicolae Furtună, Cultura romă între ,,Bărci de catorn’’ şi realitate, Editura Dyqhtal. Publishing House, Bucureşti, 2015.

[63] Adrian Nicolae Furtună, Delia-Mădălina Grigore, Mihai Neascşu, De ce nu plâng?… Holocaustul romilor şi povestea lui adevărată. Editura Centrului Rromilor  Amare Rromentza, Bucureşti, 2010.

[64] August Fraser, Țiganii. Originile, migraţia şi prezenţa lor în Europa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017

[65] David Crowe, A History of the Gypsies of eastern Europe and Russia 2nd Edition, Editura Palgrave, 2007, p. 107 -150.

[66] Felix B. Chang, Sunnie T. Rucker-Chung, Roma Right and Civil Rights, Editura Cambrige University Press, Cambrige, 2020, p. 34.

[67] The Auschwitz Institute for the Prevention of Genocide and Mass Atrocities and the Roma Program at the François-Xavier Bagnoud Center for Health and Human Rights, Harvard University, The Roma Holocaust/Roma Genocide

in Southeastern Europe, The Roma Holocaust/Roma Genocide in Southeastern Europe. Between oblivion, acknowledgment, and distortion, 2022.

[68] Gheorghe Alexianu (1897-1947) a fost guvernatorul Transnistriei din august 1941 până în ianuarie 1944. Pentru mai multe detali despre Alexianu a se vedea: Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu. Monografie. Transnistria, un capitol în istoria omeniei româneşti”, Editura Vremea, 2007.

[69] ANR, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 130/1942, vol. I, f. 119-120.

[70] Legat de munca pe care trebuia să o exercite romii în Transnistria se poate vedea ,,Viorel Achim, Munca forțată în Transnistria. Organizarea muncii evreilor și romilor decembrie 1942-martie 1944, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015,
p. 24-70.

[71] Stenogramele Şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. II Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1998, p. 181.

[72] Legat de deportarea evreilor din România în Transnistria a se vedea:  Jean Ancel, Transnistria 1941-1942, The Romanian Mass Murder Campaigns, Editura Tel Aviv University. The Goldstein-Goren Diaspora Research Center, Tel Aviv, 2003; Radu Ioanid, The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944, Editura Ivan R Dee, Chicago, 2000.

[73] Se poate vedea în acest sens Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, Yale University Press, New Haven, 2003.

[74] Mulțumesc pe această cale lui Adrian-Nicolae Furtună pentru amabilitatea cu care mi-a pus la dispoziție copii ale dosarelor 186, 187, 187, 189 din Fondul Direcției Generale a Poliției.