Capitolul I

Capitolul I. Aspecte istorico-sociale și geografice ale Țării Oașului

1. Aspecte istorico-sociale ale Țării Oașului[1]

„Țara Ardealului nu este numai o țară însăși, ci Ardealul se chiamă mijlocul țării […]. Iară pe la marginile ei sunt alte țări, care toate de [d]însa se țin și supt ascultarea ei sunt: întâiu cumu-i Maramurășul […] și Țara Bârsei, Țara Hațegului, Țara Oașului…” (Simion Dascălul, 1359)

Țările se înscriu, alături de voievodate, între primele formațiuni social-politice românești, de-a lungul istoriei, acest termen cunoscând diferite sensuri și utilizări. Astfel, conform documentelor de limbă latină ale cancelariilor regilor maghiari din Evul Mediu, terra însemna teritoriul politic aflat în stăpânirea unui senior feudal sau a unei cetăți, în timp ce istoricul Nicolae Iorga considera că țările sunt „micile Românii locale ale pământului românesc, iar pe baza lor, după ce mai târziu, au început a se contopi laolaltă, s-au născut principatele românești însele”. Chiar dacă, din primele secole ale mileniului al II-lea, organizațiile statale de tip terra au fost transformate în regiuni, individualitatea lor se păstrează până în zilele noastre, căci în mentalul colectiv există asemenea grupări teritoriale, care nu corespund neaparat vreunei împărțiri administrativ-teritoriale, dar sunt cunoscute și recunoscute de oameni ca având particularități distincte la nivelul graiului, portului, etnografiei zonale, în general. În această categorie este inclusă vechea și plină de culoare, farmec și autentic Țară a Oașului.

Primele mențiuni în izvoarele istorice^[2] datează din anul 1270, când este amintită o așezare cu numele de Oaș. Asupra etimologiei toponimului Oaș s-au emis, în timp, mai multe ipoteze: cercetătorul Gustaw Weigand presupune că numele zonei vine de la acela al unui voievod local – Oaș, Alexandru Doboși consideră că etimologia numelui ar proveni de la substantivul Awas („pădure străveche, seculară”), alții apreciază că provine de la Havas („munte”) sau de la Avas/ Ovas („curătură”, „despădurire”). De altfel, aspectul general al depresiunii Oaș, cu fundul și versanții complet despăduriți – știut fiind faptul că ținutul Oașului fusese acoperit de păduri seculare – justifică explicația potrivit căreia numele Oaș este sinonim cu curătură, ambele noțiuni denumind acțiunea de despădurire a unui teren pentru a face loc unor comunități umane și unor activități agricole stabile.^[3]

După cel de-Al Doilea Război Mondial, o serie de studii folclorice, istorice, etnografice sau geografice au considerat Țara Oașului teritoriul corespunzător bazinului superior al râului Tur, amonte de confluența cu pârâul Turț, excluzând din cadrul regiunii unele localități considerate a fi ugocene: Turț, Bătarci, Gherța Mare, Tarna Mare. Constituirea comitatelor Sătmar și Ugocea, în secolul al XIII-lea, reprezintă cauza principală a divizării Țării Oașului, conform acesteia partea de nord-vest aparținând Comitatului Ugocea, cu reședința la Seleușul Mare (magh. Nagy Szollos; în prezent ucr. Vinogradovo), partea de sud-vest fiind inclusă în Comitatul Sătmar, cu reședința la Satu Mare (Zathmar). Până la începutul secolului al XX-lea cele două subregiuni au funcționat în unități administrativ-teritoriale diferite, partea nordică gravitând în jurul culoarului Tisei, iar cea sudică în jurul culoarului Someșului. Pe parcursul Evului Mediu sectorul sud-estic al Țării Oașului a aparținut unor cetăți ca Medieș, Seini sau Sătmar, iar cel nord-vestic Cetății Nyalab de pe Tisa. Din anul 1918, după Marea Unire, ambele regiuni aparțin județului Satu Mare, iar pentru o perioadă (1950-1968) au fost integrate în regiunea Maramureș.^[4]

Divizarea Țării Oașului este, de fapt, rezultatul firesc al conjuncturii de la acea vreme, când marile artere de circulație dinspre vest erau centrate pe culoarele Someșului și Tisei. Limita dintre comitatele Sătmar și Ugocea, înființate în 1187 și, respectiv, 1262, a fost probabil trasată ținându-se cont de barierele geografice (orografice) existente. Astfel, granița între domeniile cetăților Nyalab și Medieș era constituită de râurile Lechincioara, Turț și Tur, zonele astfel delimitate având un grad ridicat de izolare și conducând la conservarea caracteristicilor de tip țară. De altfel, toate așezările Oașului erau amplasate în poieni (ochiuri de pădure, oașe), adevărate insule în întinsul codru secular. Accesul spre Comitatul Ugocea se realiza greoi, pe poteci, prin localitatea Turț, prin locul numit poarta Turțului sau prin Tarna Mare, pe valea omonimă, iar pătrunderea spre Comitatul Sătmar era posibilă pe valea Lechincioarei.^[5]

De-a lungul timpului, populația din aceste zone (Oaș și Ugocea) a început să se identifice cu ținuturile, locuitorii
numindu-se oșeni, respectiv, ugoceni. Cele două părți ale Oașului (conform întinderii actuale) au făcut parte din comitate, domenii de cetate sau plase diferite, însă au dezvoltat comunități puternice și conservatoare de români, iar astăzi putem vorbi despre o comunitate bine individualizată, oșenească. Istoricul Țării Oașului, începând cu secolul al XIII-lea, se poate urmări și pe baza documentelor scrise care fac referire la localități din Oaș și la populația zonei. Perioada cuprinsă între secolele al XIV-lea – al XVIII-lea se caracterizează prin existența mai multor documente istorice care vorbesc de o populație numeroasă a Țării Oașului, predominant românească.

După încheierea Primului Război Mondial și Marea Unire, structurile administrative din nord-vestul țării s-au schimbat radical. Având la bază noua Constituție a României din 1923, precum și legile administrative, teritoriul României a fost împărțit în județe, divizate în plăși. În anul 1926, din anumite părți ale fostelor comitate Ugocea și Sătmar a rezultat un sigur județ, Sătmar, cea mai mare parte a fostului Comitat Sătmar fiind inclusă în noul județ. Plasa Oașiu era alcătuită din 16 sate, avea 28.306 locuitori, majoritatea români și se întindea pe o suprafață de 563 km²: „Orașu Nou (1270, Nova Civitas), Racșa (1493, Rakos), Prilog (1270, poss. Barlag), Remetea Oașului (1335, Eremita), Vama (1270, poss. Vamfalu), Negrești (1490, Felsewfalu), Bixad (1478, Byksad), Certeze (1490, Awas), Moișeni (1828, Mozesfalu), Cămârzana (1378, Kamarzanfalwa), Târșolț ( 1482, Tharsolcz), Boinești (1490, Bwyanhaza), Trip (1493, Therep), Tur (1478 Thwlweken), Călinești (1490, Kalynhaza), Lechința (1490, Lekenche).”^[6]

Din fostul Comitat Ugocea, partea sud-estică a fost alipită județului Sătmar, inclusiv câteva sate aparținătoare Țării Oașului: Gherța Mare, Gherța Mică, Turț, Bătarci, Tămășeni, Comlăușa și Șirlău. Cealaltă parte a fost cedată Cehoslovaciei, inclusiv satele aparținând comunei Tarna Mare: Văgaș, Bocicău, Valea Seacă. Abia după 15 luni aceste sate au fost redate României, formând împreună cu cele menționate anterior Plasa Ugocea, ca unitate administrativă a județului Sătmar, cu populație majoritar românească. Plasa Ugocea cuprindea localitățile: „Băbești (1261, poss. Babun), Batarci (1378, poss. Valachalis Batharch), Bocicău (1572, Bochko), Cidreag (1319, Hydegre, villa Chudrug), Comlăușa (1378, Komlos), Dobolț (1323, Dabouch), Gherța Mare (1352, Gerche), Gherța Mică (1393, Gerche et alia Gerche), Halmeu (1217, terra Holmy), Porumbești (1274, terra Kukynus), Tarna Mare (1430, Torna), Tămășeni (1325, poss. Varalya), Turț (1378, villa walachalis Thwrch), Turulung (1216, Terebes), Drăgușeni (cătun al satului Turulung), Valea Seacă (1378, Zarazpatak)”^[7], Văgaș (cătun aparținând de Tarna Mare), Șirlău (aparține de Batarci).

În ciuda separării administrativ-teritoriale, unitatea dintre locuitorii Oașului și ai Ugocei, în special cea lingvistică este de necontestat: „împreună cu aceștia [cu cei din Ugocea – n.n.], oșenii constituie o extremitate a domeniului în care se vorbește limba română… Limba aceasta de pământ românesc, din nordul țării noastre, este cuprinsă ca într-un clește de două popoare străine: rutenii, la nord, și ungurii, în partea de sud-vest… Dacă Unirea nu se înfăptuia și ungurii și-ar fi putut continua nesupărați opera de maghiarizare, e probabil că întâi ugocenii, apoi oșenii ar fi fost o margine încetul cu încetul ruptă din trupul neamului românesc.”^[8]

Populația din cele două regiuni – Țara Oașului și Ugocea – a fost întotdeauna majoritar românească, cu mici excepții în care au existat și alte etnii (Orașu Nou, Vama, Turulung, Halmeu, Dobolț – maghiari; Negrești Oaș, Halmeu, Tarna Mare, Turț, Cămârzana – evrei; Tarna Mare, Halmeu, Porumbești, Cidreag, Turulung – ruteni), influențele acestora asupra culturii oșenești fiind nesemnificative, deoarece oșenii s-au caracterizat întotdeuna prin conservatorism, păstrându-și cu sfințenie limba, datinile și portul.^[9]

În prezent, Țara Oașului este încadrată din punct de vedere administrativ în județul Satu Mare, situat la marginea de nord-vest a României, la contactul dintre Câmpia Tisei, Carpații Orientali și Podișul Someșean, în regiunea de dezvoltare nord-vest (ca zonă administrativă care oferă un cadru de implementare și de evaluare a politicii de dezvoltare regională, precum și culegerea datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene).

1.1 Unități administrativ-teritoriale în Țara Oașului

Primele menționări documentare cu privire la existența unor unități administrativ-teritoriale în arealul corespunzător Țării Oașului provin abia din secolul al XII-lea, deoarece regiunile de tip țară, prezente încă din mileniul I d.Hr., nu aveau toate un asemnea statut. Dintre acestea, amintim^[10]: satul, comuna, târgul, orașul, domeniul, cetatea, cercul, plasa, voievodatul, districtul, raionul, județul, comitatul, regiunea administrativă.

După cum am precizat, cel mai vechi document cunoscut care menționează sate din cuprinsul Țării Oașului datează din 17 noiembrie 1270, specificând că „moșiile [satele] Livada, Orașu-Nou, Vama, Prilog și Oaș, care au fost odinioară ale lui Benedict, numit Ur, mort fără moștenitori, au fost date pentru totdeauna…”.^[11]

Referiri la noțiunea comună apar încă înainte de anul 1919, în perioada interbelică fiind cunoscut faptul că fiecare sat purta numele de comună, însă ea capătă concretețea și semnificația actuală doar după cel de-Al Doilea Război Mondial. În ceea ce privește denumirea de târg, singura localitate din Țara Oașului atestată, încă din perioada Evului Mediu, este Orașu Nou, care beneficiază de această titulatură începând cu secolul al XVI-lea, având sigiliu de la sfârșitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XIX-lea. Statutul de oraș al comunei Negrești Oaș este obținut în anul 1965. În perioada premergătoare evenimentelor din 1989 a existat preocuparea de a transforma în oraș și localitatea Turț, important centru minier din Ugocea, fapt neconcretizat, însă.

Domeniul reprezintă o formă mixtă de proprietate, fiind subordonat cetăților, care apar, ca structuri administrative, începând cu secolul al XI-lea. Teritoriul Țării Oașului intră sub administrarea unor astfel de domenii de cetate din secolul al
XIII-lea, partea sud-estică, componentă a Comitatului Sătmar, fiind inclusă în domeniul cetății Medieș, Sătmar sau chiar Seini, partea de nord, situată în comitatul Ugocea, aparținând cetății Nyalab din culoarul Tisei.

Cercul (procensus) este o unitate administrativ-teritorială menționată de izvoarele istorice din Evul Mediu până în anul 1918, iar termenul district –  disctrictus Avas^[12], districtus Avassagh^[13] – este utilizat pentru prima oară în anul 1368. Voievodatul Oașului este menționat ca formă de organizare pe parcursul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, cuprinzând 16 sate^[14].

Comitatul reprezintă o diviziune administrativă menționată în documente la începutul mileniului al II-lea d. Hr., din această perspectivă Țara Oașului fiind împărțită în două regiuni: partea sudică inclusă în Comitatul Sătmar, înființat în anul 1181, iar cea nordică în Comitatul Ugocea, datând din anul 1262.

Sub influența împărțirii administrativ-teritoriale din spațiul sovietic, în perioada 1950-1968 apare Raionul Oaș, ca parte componentă a regiunii Maramureș, fiind singura unitate existentă de-a lungul timpului care se apropie, ca întindere, de cea a Țării Oașului. Județul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în care, începând cu anul 1968, a fost inclusă întreaga zonă geografico-etnografică Oaș: județul Satu Mare.

Termenul regiune administrativă a fost utilizat în perioada 1950-1968, când teritorul actual al Țării Oașului era parte componentă a regiunii Maramureș, având ca subdiviziuni raioanele (Raionul Oaș) și comunele. Ca teritoriu, noua unitate administrativă creată după cel de-Al Doilea Război Mondial se suprapunea, în bună parte, actualelor județe Maramureș și Satu Mare.

Din punct de vedere cronologic, formele de organizare administrativ-teritoriale la nivelul Țării Oașului pot fi delimitate în 5 etape distincte^[15]: perioada 1187–1867, perioada 1867–1919, perioada 1919–1939, perioada 1950–1968 și perioada 1968 – prezent.

Perioada 1187–1867 corespunde intervalului de timp de la înființarea comitatului Sătmar până la instaurarea regimului austro-ungar, fiind caracterizată printr-o multitudine de forme de organizare și administrare a teritoriului, cu întinderi și semnificații diferite. Cea mai veche informație de acest gen este legată de înființarea celor două comitate (Sătmar – 1187, Ugocea – 1262). În aceeași perioadă sunt amintite numeroase cetăți care dispuneau de domenii întinse, compuse din moșii în jurul satelor, de exemplu domeniul Castrului de la Medieș, menționat într-un document emis în anul 1377 de Papa Grigorie XI către Caterina de Medieș. Există și o serie de documente care precizează teritoriul acestui domeniu: „Domeniul Caterinei se întindea nu numai la dreapta Someșului, cuprinzând toată Țara Oașului, ci și la stânga acestui râu…”^[16].

După Caterina de Medieș (secolul al XIV-lea) castrul și moșia au intrat, succesiv, în proprietatea Batoreștilor (1493), a lui Sigismund Lonyai (1669), a lui Fr. Wesselenyi (1732), acesta din urmă construind în locul cetății, distrusă în 1660, un castel. Partea de nord a Țării Oașului, componentă a Comitatului Ugocea, făcea parte din domeniul castrului de Nyalab, cetate situată pe culoarul Tisei, în preajma localității actuale Koroliovo (Ucraina).

Perioada 1867–1919 coincide cu intervalul instaurării dominației austro-ungare, când și teritoriul Țării Oașului intră sub autoritatea maghiarilor. Prin legea XXXIII din anul 1876 vechile comitate și districte medievale sunt înlocuite cu noi comitate divizate în plăși. Sub aspect teritorial nu se remarcă modificări majore, astfel că nordul teritoriului aparține Comitatului Ugocea, divizat în: Plasa de dincolo de Tisa – în dreapta râului și Plasa de dincoace de Tisa – în stânga râului, în timp ce sectorul sud-estic al Țării Oașului a format Plasa Oaș(iu), în cadrul Comitatului Sătmar.

Perioada 1919–1939 (interbelică) este specifică după încheierea Primului Război Mondial și Marea Unire, când structurile administrative din nord-vestul țării s-au schimbat radical. După cum am mai menționat, pe baza Constituției României (1923) și a legilor administrative elaborate în perioada 1925-1936, teritoriul României a fost împărțit în județe, divizate în plăși. În anul 1926, a rezultat județul Sătmar, cea mai mare parte a fostului Comitat Sătmar fiind inclusă în noul județ. Toate localitățile din partea de sud-est a Țării Oașului au format o singură plasă – Plasa Oașiu, alcătuită din 16 sate, dispuse pe o suprafață de 563 km² și o populație de 28.306 locuitori.

Din fostul Comitat Ugocea, partea sud-estică a fost alipită județului Sătmar, inclusiv câteva sate aparținătoare Țării Oașului: Gherța Mare, Gherța Mică, Turț, Bătarci, Tămășeni, Comlăușa și Șirlău. Cealaltă parte a fost cedată Cehoslovaciei, inclusiv satele aparținând comunei Tarna Mare: Văgaș, Bocicău, Valea Seacă. Abia după 15 luni aceste sate au fost redate României, formând, împreună cu cele menționate anterior, Plasa Ugocea, ca unitate administrativă a județului Sătmar.

În perioada 1950–1968, teritoriul României a fost supus unui nou sistem de împărțire administrativ-teritorială, constituindu-se regiunile, subdivizate în raioane și comune. În partea de nord-vest a țării s-a format regiunea Maramureș, compusă din actualele județe Satu Mare și Maramureș, cu reședința la Baia Mare, plășile Oaș și Ugocea fiind reunite în raionul Oaș.

Din 1968, pe baza Legii nr. 2/1968, privind organizarea administrativă a teritoriului, se desființează regiunile și raioanele, înlocuindu-se cu județele. Astfel ia naștere și județul Satu Mare, iar comuna Negrești Oaș este declarată oraș, fiind prima localitate a Țării Oașului cu statut urban.

În prezent, în Țara Oașului există următoarele localități:

• comuna Certeze cu satele Certeze, Huta-Certeze, Moișeni;
• comuna Bixad cu satele Bixad, Trip, Boinești;
• comuna Vama cu satul Vama;
• comuna Orașu Nou cu satele Orașu Nou, Orașu Nou-Vii, Prilog, Prilog-Vii, Remetea Oașului, Mujdeni;
• comuna Racșa cu satele Racșa și Racșa-Vii;
• comuna Târșolț cu satele Târșolț. Aliceni;
• comuna Cămârzana cu satul Cămârzana;
• comuna Călinești-Oaș cu satele Călinești-Oaș, Lechința, Coca, Pășunea Mare;
• comuna Gherța Mică cu satul Gherța Mică;
• comuna Turț cu satele Turț, Turț-Băi, Gherța Mare;
• comuna Bătarci cu satele Bătarci, Comlăușa, Șirlău, Tămășeni;
• comuna Tarna Mare cu satele Tarna Mare, Valea Seacă, Bocicău;
• orașul Negrești Oaș cu satele Tur, Talna și stațiunea Luna-Șes.

1.2 Considerații asupra populației din Țara Oașului

Documentele vechi, istorice și rezultatele cercetărilor arheologice dovedesc că acest colț de țară este locuit din vremuri străvechi, încă din Paleolitic, continuând pe tot parcursul Epocii Bronzului, Epocii Fierului și Evului Mediu.

După cum am mai precizat, Țara Oașului reprezintă una dintre numeroasele formațiuni prefeudale românești de tip țară (terra) din arealul Munților Carpați, menționarea documentară a acestora corespunzând începutului mileniului al II-lea d. Hr., deși înființarea și organizarea lor precede cu mult acestă perioadă. Istoriografia face referiri atât la numele de Țara Oașului, cât și la diferite localități componente ale acesteia, toponimul Oaș fiind menționat în documentul de la 12 noiembrie 1270 prin care regele Ștefan dădea lui Nicolae, fiul lui Mauriciu, moșiile Livada, Orașu-Nou, Vama, Prilog și Oaș, teritorii care fuseseră odinioară ale lui Benedict, numit Ur^[17]. Apoi, într-o diplomă maramureșeană din anul 1389, se face referire la drumul sării (care va deveni drumul țării) care pornea de la ocnele de sare din Țara Maramureșului, traversa Munții Igniș, trecea prin Negrești, mergând spre Câmpia Panoniei, respectiv se notează. „Southa, cărare pe care se purta sare în vechime de la Giulești către Țara Oașului, pe la Negrești în linie dreaptă peste păduri, pe la locul numit chiar pentru aceea Solotruc, aproape de vârful Rotunzilor”.^[18]

Conform dovezilor arheologice, în Paleolitic, Neolitic și Epoca Bronzului, pentru spațiul corespunzător Țării Oașului există numeroase urme de locuire și activitate. Spre sfârșitul mileniului I î. Hr. (Epoca Fierului), la limita nord-vestică a Munților Oașului a existat cea mai mare zonă metalurgică din bazinul Tisei Superioare, de factură daco-celtică. Este vorba de teritoriul cuprins între râurile Tisa și Botar, aflate în prezent în Ucraina. Însă, sursele de materii prime existau din abundență și în arealul Țării Oașului, iar descoperirile arheologice din Bazinul superior al Tisei atestă o activitate bogată, ce presupune existența unor teritorii puternic populate. Teritoriul Oașului nu a făcut parte din provincia romană Dacia, locurile devenind chiar refugiu pentru triburile dacilor liberi. Inventarul decoperirilor arheologice de după războaiele dacice, arată o perioadă scurtă de stagnare a relațiilor comerciale, reluate însă puternic începând cu mijlocul secolului al II-lea
d.Hr..^[19] În urma intensificării circulației popoarelor migratoare, a început procesul de constituire a entităților teritoriale de tip țară prin divizarea blocului nordic al dacilor în organizații statale mici, rezultând țările: Maramureșului, Oașului, Chioarului, Lăpușului, Codrului, Năsăudului, Dornelor, Câmpulungului, Volohovenilor etc. Constituirea acestor ținuturi s-a făcut, în primul rând, în funcție de condițiile naturale – depresiuni care aveau rolul unor fortărețe –, iar locuitorii erau cunoscuți sub numele generic de valahi (valachi, vlahi, volohi, blachi etc).

Această țară populația românească a fost organizată în voievodate, având dreptul la străvechiul jus valachorum, la fel ca și celelalte ținuturi învecinate, căci „districtele românești din Transilvania erau vechi organizații teritoriale, pe fondul vechilor obști sau uniuni de obști”.^[20] Satele românești din Ugocea apar în documentele vremii ca possessiones valachales, conduse de cnezi și voievozi, în strânsă legătură cu Maramureșul, voievozii de Maramureș stăpânind moșii și în aceste ținuturi (1390, voievodul Balac purta titlul de comite de Ugocea). Aceeași situație este întâlnită și în zona Oașului, fiind menționată existența instituției voievodatului (1492, Pal, voievod în Boinești). Dăinuirea voievodatului în Oaș și Ugocea, pe parcursul secolelor XVI, XVII, XVIII și chiar XIX, vine să sublinieze unitatea și continuitatea românilor pe aceste meleaguri.^[21]

Informații despre populația zonei sunt oferite în documentele istorice, începând cu secolul al XIV-lea, însă relevante sunt rezultatele recensământului din 1910, potrivit căruia plasa Oaș avea 24.365 de locuitori, din care 73% români^[22], iar populația Ugocei era de 91.775 de locuitori^[23], populația românească crescând, exponențial, până în prezent.

2. Țara Oașului – aspecte geografico-economice

Suntem de acord cu analiza conform căreia, din punct de vedere fizico-geografic, la nivelul Țării Oașului s-au dezvoltat două subsisteme^[24] – Negrești și Turț – având un singur punct de conexiune, reprezentat prin poarta Turului, corespunzător localității Călinești-Oaș.

Subsistemul Negrești este încadrat de Munții Igniș pe latura sud-estică și de Munții Oaș în nord-est și vest. Latura nord-estică a subsistemului este reprezentată de sectorul estic al Munților Oaș, între Pasul Huta și Vârful Holmu Mare, cele mai mari altitudini aflându-se pe granița cu Ucraina. Legăturile/racordurile se realizează prin trei puncte: între munții Oaș și Igniș, prin Pasul Huta, situat la o altitudine de 638 m, Poarta Orașu-Nou în sud-vest și deschiderea spre Cămârzana, în nord. Funcția de loc central al Subsistemului Negrești este deținută de localitatea Negrești Oaș, situată pe axa care face legătura cu Depresiunea Maramureș. Subsistemul Turț corespunde sectorului nord-vestic al Țării Oașului, pe culoarul ce leagă localitățile Gherța Mică, Gherța Mare, Bătarci, Comlăușa, Valea Seacă, Tarna Mare și reprezintă un sector al golfului Tisei. Principalul punct al Subsistemului Turț este localitatea omonimă, care are și funcția de loc central.^[25]

Principalele unități de relief^[26] din Țara Oașului, pe criterii funcționale, sunt: Munții Ignișului, Munții Oașului, Depresiunea Oaș, Câmpia Tisei și Câmpia Someșului.

Munții Ignișului sunt situați în extremitățile estică și sud-estică, fără căi de comunicație, fiind brăzdați de numeroase ape, motiv pentru care reprezintă principalul furnizor de apă pentru rețeaua hidrografică a zonei.

În partea sud-estică se află Depresiunea Oaș, închisă spre vest de măguri vulcanice, continuându-se cu sectorul estic al Munților Oașului (creasta principală), pe o distanță de aproximativ 8 km, între Pasul Huta și Valea Bârloagele – un lanț muntos continuu, fără căi de comunicație, ce reprezintă cel mai înalt sector românesc al Munților Oașului, continuându-se, aproximativ în aceeași proporție, pe teritoriul Ucrainei.

Culoarul Văii Lechincioara este situat pe direcția nord-sud, între confluența Lechincioara – Valea Rea, la sud și izvorul Lechincioarei în nord. Valea favorizează o cale de comunicație de tranzit spre culoarul Tisei din Ucraina, prin orașul Vâșcovo, aflat la aproximativ 5 km distanță de graniță. Câmpia și glacisul Tarna Mare – Șirlău este situată la extremitatea nord-vestică. Este sectorul cu cele mai fertile soluri din Țara Oașului,  fiind propice pentru dezvoltarea agriculturii. Sectorul central-nordic al Munților Oașului este direcționat nord-sud, și se desfășoară paralel cu sectorul de culoar al Lechincioarei, între localitatea Călinești-Oaș în sud și Vârful Osoiu (422 m) în nord. Creasta acestui sector a fost folosită ca limită geografică între comitatele Sătmar și Ugocea, până în anul 1918. Sectorul de alternanță cu măguri vulcanice, bazinete depresionare și golfuri ale câmpiei, este sectorul situat în partea de vest ce face trecerea dinspre munte spre șesul Câmpiei Someșului. Acesta se întinde de la poarta Orașu Nou, în sud, până în apropierea localității Șirlău, în nord-vest.

Aceste aceste unități de relief creionează o zonă geografică individualizată, circulară, ca o căldare uriașă sau ca o cetate naturală înconjurată de ramuri ale Carpaților Nordici: Munții Păduroși, Oaș, Gutâi, Țibleș, Rodnei, până nu demult aici fiind codri seculari.

În ceea ce privește marile unități de relief, „Țara Oașului reprezintă un spațiu ce corespunde ariei de contact dintre lanțul Munților Carpați și Câmpia Dunării Mijlocii […] Circulația generală a aerului deasupra sectorului central al Europei este cea vestică, iar sursele precipitațiilor atmosferice sunt, în general, Oceanul Atlantic și Marea Mediterană.”^[27] Relieful muntos din Țara Oașului reprezintă, în general, un sector de trecere între cel panonic și cel carpatic, cu munți ce au altitudini cuprinse între 150 m și 1.234 m (Vârful Rotundu).

Caracteristicile principale ale Țării Oașului, din punct de vedere climatic, identificate de Marin Ilieș, în urma cercetărilor recente realizate în zonă și consemnate în lucrarea „Țara Oașului. Studiu de geografie regională”^[28] se referă la: cantitatea de precipitații care crește spre est, în partea sudică a regiunii, și spre nord-est în cea nordică; temperatura aerului, ce înregistrează variații mici, făcând excepție sectorul Munților Igniș și al Munților Oaș (partea de est); direcția dominantă a vântului este cea vestică; cantitatea ridicată de precipitații determină o scădere a temperaturii medii în întreaga regiune; golful Tisei are un climat de adăpost, datorită aerului ce se canalizează pe la nord de Măgura Vinogradovo (Ucraina); bazinetele Târșolț și Cămârzana beneficiază și ele de un climat de adăpost, însă mai blând, ca urmare a încălzirii aerului aflat într-o mișcare descendentă după traversarea aliniamentului vulcanic dintre localitățile Călinești-Oaș și Kriva-Ucraina.

Țara Oașului reprezintă un spațiu bogat în ape de suprafață și în ape subterane. O caracteristică a acestui spațiu este aceea că toate râurile izvorăsc din interiorul sistemului, fără râuri de tranzit. Rețeaua hidrografică se concretizează, astfel, în bazinul hidrografic al Turului, în proporție de aproximativ 80% din suprafața Țării Oașului, iar restul în bazinul hidrografic Tarna. Rețeaua hidrografică principală din Depresiunea Oaș este formată din râurile Tur, Talna, Lechincioara, Alba, Pârâul Rău.^[29]

Râul Tur^[30], din grupa râurilor nordice, izvorăște din Munții Igniș, de la o altitudine de 950 m, și drenează versanții vestici ai munților vulcanici Oaș-Igniș. Acesta este principalul colector din regiune. Râul Tur a fost îndiguit și s-a construit un lac de acumulare cu o suprafață de 380 ha și un volum maxim de 30 milioane m³ în apropierea localității Călinești-Oaș, între dealurile Jelejnic (479 m) și Coasta (343 m). Valea Rea, Talna, Turț și Racta, afluenți ai râului Tur, traversează depresiunea și se strâng într-un sector de confluență amonte de Lacul Călinești Oaș. Din dreapta  râului Tur se varsă Valea Rea, cel mai mare afluent al său, cu afluenții acesteia, Lechincioara și Valea Albă. Afluentul Talna, care străbate regiunea sud-vestică a Depresiunii Oașului, curge paralel cu Turul, iar în câmpie râul Tur primește afluenții Turț și Racta cu Egherul. Principalul râu colector, însă, este Tarna, în sectorul nord-vestic, râu care izvorăște din Munții Oașului, de la altitudinea de 200 m, iar principalul afluent al acestuia este Tarna Mare care are izvoarele în Munții Oașului și drenează teritoriul de câmpie din nord-vestul Țării Oașului.

Cantonate în glacisurile piemontane, apele subterane sunt în cantități mari și de o foarte bună calitate. Majoritatea intră în categoria celor minerale^[31] și chiar termo-minerale. Acestea se întâlnesc în Bixad de unde izvorăsc ape minerale bicarbonate, carbogazoase, clorosodice,  în tratarea afecțiunilor tubului digestiv și ale glandelor anexe, afecțiuni ale aparatului cardio-vascular, Valea Măriei cu ape minerale bicarbonate, clorurate, calcice, feruginoase, carbogazoase, recomandate în afecțiuni gastro-intestinale, boli hepato-biliare, stări alergice, Puturoasa cu ape minerale sulfuroase, ioduroase, recomandate pentru afecțiuni reumatice; apoi Tarna Mare unde se întâlnesc ape minerale feruginoase, bicarbonate, benefice pentru boli ale aparatului digestiv și Certeze, cu apele sale minerale carbogazoase, bicarbonate, clorurate, potasice, utilizate pentru îmbuteliere. Toate sunt grupate în sectorul central al Depresiunii Oașului, cu excepția apelor minerale de la Tarna Mare.

În perioada interbelică localitatea Bixad a fost cunoscută prin apele sale minerale – „…Bicsadul. Renumele acestui sat mare îl face, pe de o parte, mănăstirea cu același nume… pe de alta apele lui minerale, așa de binefăcătoare pentru afecțiunile de stomac și rinichi. Izvoarele acestea sunt cunoscute încă din secolul XVIII…”^[32]. Aceste ape minerale, însă, nu sunt suficient valorificate în prezent. Și localitatea Certeze, „sat mare și vechiu, cunoscut încă de pe vremea Huniazilor” era cunoscut, în mod special, pentru că „în hotarul lui se găsesc multe borcuturi, cum numește poporul izvoarele minerale – prea puțin exploatate.”^[33] Apa minerală Oaș este, în prezent, este îmbuteliată în comuna Certeze, un întreprinzător privat (S.C. Nova Oaș – Lohan Toader).

De asemenea, se bucură e o mare apreciere apele sulfuroase de la Vama (Puturoasa), pentru efectul lor terapeutic. Activitatea balneară a început din secolul al XIX-lea, cu o importantă dezvoltare la începutul secolului al XX-lea, până prin anii 80. A urmat o etapă de stagnare în perioada postrevoluționară când activitatea stațiunii s-a degradat, însă, din anul 2017, o inițiativă privată și un program de finanțare europeană, au redeschis și reintrodus în circuitul turistic local, băile Puturoase.

Cu atestare de prin 1860, Băile Valea Măriei, întâlnite între Vama și Tur-Negrești Oaș, au fost dotate cu spații de cazare și tratament. Acestea sunt singurele funcționale și în prezent. În categoria apelor subterane, se încadrează și lacul de la Călinești-Oaș. Construirea sa a rezolvat probleme de ordin economic, în special în perioadele cu viituri.

În hărțile vechi este consemnată existența unor codri seculari, a pădurilor, pe teritoriul Oașului. Vegetația forestieră, însă, s-a redus la suprafețe restrânse din cauza despăduririlor masive, fapt ce a permis constituirea suprafețelor arabile și a spațiilor în care oamenii să-și extindă gospodăriile.

S-au dezvoltat vegetații etajate normal în altitudine, favorizate de condițiile de relief, climă și sol. Pe văile Turului și afluenților săi se întâlnesc esențele moi. Pădurile de stejar și fag continuă pe palierul următor, iar coniferele și pășunile împânzesc crestele înalte ale munților. Se întâlnesc, în Țara Oașului, păduri de stejar, de gorun, de fag de dealuri și de fag montan, însă și câteva plantații de brad și molid. Se alternează pădurile de fag cu pădurile de stejar, dar și a cele de fag cu cele de gorun, în zonele de contact. O parte importantă o ocupă, de asemenea, atât vegetația ierboasă și cea lemnoasă, cât și culturile agricole. Se întâlnește castanul dulce de la Bixad, sau, izolat, la Cămârzana, plante termofile, din limitele Depresiunii Oaș.^[34]

Se întâlnește, pe teritoriul Oașului, o bogată faună de pădure și de stepă, care pătrund din vest, din Câmpia Someș-Tur. De asemenea, în zona muntoasă trăiesc cerbi, căprioare, urși, lupi, vulpi, specii de animale caracteristice, iar pe crestele munților, se poate întâlni și jderul de piatră. Nevăstuica este prezentă și ea în pajiștile naturale, însă, dintre rozătoare, cea mai mare răspândire o are iepurele comun, în suprafețele depresionare sau în zonele limitrofe. Cele mai răspândite păsări de pădure sunt ciocănitoarea, turtureaua, sitarul, porumbelul. O faună variată este și cea ihtiologică. Se distinge o zonă a păstrăvului, care înaintează dinspre munte spre piemonturile înalte, în râurile Talna și Tur.^[35]

[1] Vezi Natalia Lazar, Țara Oașului – cadru general, în Viorel Ciubotă et al., „Oașul și Marea Unire”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2018, pp. 9-17.

[2]  Documente privind istoria Romîniei. Veacul XIII. C. Transilvania, vol. II
(1251-1300), Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1952, p. 132.

[3] Ion Velcea, Ţara Oaşului. Studiu de geografie fizică şi economică, Editura Academiei R.P.R., 1964, p. 15.

[4] Marin Ilieș, Ţara Oaşului. Studiu de geografie regională, Presa Universitară Clujeană, 2006, pp. 21-22.

[5] Ibid., pp. 25-27.

[6] Daniela Oltean, Prefață, în Gheorghe Focșa, „Spectacolul nunții din Țara Oașului”, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1999, pp. 17-18.

[7] Ibid.

[8] Ion Mușlea, Cercetări folklorice în Ţara Oaşului, Extras din „Anuarul Arhivei de Folklor” I, Cluj, Cartea Românească, 1932, p. 118.

[9] Daniela Oltean, op. cit., p. 19.

[10] Marin Ilieș, op. cit., pp. 29-32 – sinteză asupra unităților administrativ-teritoriale din Țara Oașului.

[11] Documente privind istoria Romîniei…, ed. cit., 1952.

[12] I. Mihaly de Apșa, Diplome maramureșene din secolele XIV – XV, Maramureș, Sighet, 1900, apud Ion Velcea, op. cit., p. 72.

[13] Szirmai Antal, Szathmar Vármegye, Buda, 1809, apud Ion Mușlea, op. cit.

[14] Ştefan Meteş, Contribuţie nouă la voievozii români din Ardeal şi părţile ungureşti în veacul al XVI-lea şi al XVIII-lea, Cluj, 1922, apud Ion Velcea, op. cit., p. 73.

[15] Marin Ilieș, op. cit., pp. 32-35.

[16] Aloisie Tăutu, Cinci documente cu privire la vechimea românilor din Ţara Oaşului, 1975, care preia informaţia de la geograful maghiar Csanky, delimitând domeniul castrului de la Medieş – „…în total castrul avea vreo 46 de sate”.

[17] Ion Velcea, op. cit., p. 71.

[18] I. Mihaly de Apșa, op. cit. apud Ion Velcea, op. cit., p. 72.

[19] Marin Ilieș, op. cit., pp. 105-107.

[20] Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 216, apud Bălu et al., Negrești Oaș. Trecut și prezent, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2012, p. 48.

[21] Ibid., p. 49.

[22] Ion Velcea, op. cit., 73.

[23] Bălu et al., op. cit., p. 63.

[24] Marin Ilieș, op. cit., p. 41.

[25] Ibid., pp. 42-44.

[26] Ibid., pp. 53-54 – regionarea reliefului Ţării Oaşului pe criterii funcţionale.

[27] Ibid., p. 63.

[28] Ibid., p. 68 – particularităţi climatice regionale, caracteristici climatice de ansamblu, în prezent, în Ţara Oaşului.

[29] Ion Velcea, op. cit., p. 51.

[30] Marin Ilieş, op. cit., pp. 72-73 – reţeaua hidrografică a Ţării Oaşului.

[31] Ibid., pp. 86-87 – apele minerale şi termo-minerale din Ţara Oaşului.

[32] Ion Mușlea, op. cit., p. 122.

[33] Ibid.

[34] Ion Velcea, op. cit., p. 62.

[35] Ibid., pp. 64-65.