Studiu introductiv
La mijlocul anilor ’80, după mai bine de 70 de ani de viață, Dinu N. Movilă, personajul acestei lucrări, își așternea pe hârtie amintirile, punându-le sub un titlu simplu: Istoria unei vieți. Ne propunem acum, după aproape 40 de ani, un demers de microistorie, care, prin exploatarea surselor avute la dispoziție, ce se completează reciproc (amintirile menționate mai sus și care se doreau dezvoltate în vederea publicării unei cărți; memoriul original și dosarul personal, păstrate la Arhivele Militare Naționale Române; dosarul de urmărire informativă, aflat în custodia CNSAS; dosarul păstrat la Direcția Generală de Pașapoarte; documentele din arhiva familiei și interviul realizat cu domnul Dinu-Cristian Bica, nepotul lui Dinu N. Movilă[1]), să contureze un destin individual pe parcursul secolului XX.
Manuscrisul, care constituie elementul central al volumului, are un total de 69 de pagini de caiet studențesc și conține date referitoare la descendența autorului, la copilăria, tinerețea, viața sa de adult și de om ajuns la senectute, cea mai mare parte fiind dedicată căderii în prizonierat și modului în care a înțeles să facă față condițiilor din lagărele sovietice de prizonieri de război prin care a trecut, precum și încercărilor eșuate de a-și dobândi mai pe urmă drepturile pecuniare.
Istoria vieții lui Dinu N. Movilă a început în târgul Iașilor, acesta străbătând aproape un secol de viață. Născut la 25 mai 1911, fiind primul fiu al lui Neculae și al Luciei Movilă, el a fost unul dintre urmașii Movileștilor[2], care, în secolul al XVII-lea, au dat Moldovei și Țării Românești mai mulți domnitori.
Dinu N. Movilă pornește șirul amintirilor, după cum era și firesc, cu întâmplări din „anii nevinovăției noastre”, așa cum îi numește el. Avem astfel imaginea fratelui său Coca jucându-se cu bucata de var, care, stinsă cu apă și apoi pusă în buzunarul de la pantaloni, avea să-i provoace acestuia o rană sau pe a autorului mușcând dintr-un ceas de mână pentru a-i descoperi mecanismul ori ducând o luptă cu un câine și apoi cu un gâscan, întrucât copiii gândesc diferit, ei nefiind simpli adulți în miniatură care gândesc mai puțin eficient[3], la fiecare vârstă aceștia dobândind un plus de echilibru în raport cu mediul lor înconjurător[4]. Cele mai interesante sunt frânturile de amintiri din călătoria în Suedia a familiei Movilă în timpul Primului Război Mondial, tatăl său fiind la acea vreme diplomat, Dinișor, cum era alintat copilul, reținând curățenia din orașul Stockholm, corectitudinea cetățenilor în privința lucrurilor pierdute și magazinul universal cu locul de joacă pentru copii. Reîntoarcerea în țară i-a produs o deosebită impresie copilului de atunci, întrucât la Ungheni Gară tatăl lui „a coborât din tren și, aplecându-se, a sărutat pământul românesc, bucuros că se află acasă cu familia sa”.
Un loc important rezervă Dinu N. Movilă pasiunii pentru vânătoare a familiei, redând unele amintiri de la diverse partide de vânătoare. Dragostea pentru câini, în special cei de vânătoare, este și ea evidențiată, autorul povestind despre un câine ce nu fusese dresat și se speria de focurile de armă, precum și despre câinele „Lord”, pe care-l iubea cel mai mult și care a sfârșit împușcat de ordonanța unui alt ofițer. Mențiunea că era „un pasionat vânător” avea să apară și în foaia calificativă a locotenentului Movilă Dinu de la
1 noiembrie 1940 până la 31 octombrie 1941[5]. Doi ani mai târziu, în foaia calificativă a căpitanului Movilă Dinu de la 1 noiembrie 1942 până la
31 octombrie 1943, pasiunea pentru vânătoare era văzută în mod diferit de cei care-l caracterizau; dacă persoana care-i evalua activitatea la comanda Legiunii Mobile Constanța în perioada 1-15 aprilie 1943 și a cărui semnătură
n-am putut-o descifra reținea că a avut „slabe rezultate, din cauza superficialității cu care tratează nevoile de serviciu și a lipsei de interes pe care o manifestă în tot ceea ce nu are vreo legătură cu vânătoarea”[6], evaluatorul activității din perioada 8 august – 31 octombrie 1943, locotenent colonelul Constantin Bratosin, ca șef de Stat Major al Diviziei 14 Infanterie, în subordinea căruia se afla Dinu N. Movilă, în calitate sa de comandant al Companiei 14 Poliție, îl vedea ca pe „un pătimaș vânător și, ca o consecință, un faimos trăgător”[7].
Anii de școală sunt puțin aspectați, aflând doar că autorul amintirilor a fost dat la 7 ani la Școala Primară „Mihail Kogălniceanu” și a absolvit Liceul internat din Iași în anul 1929, având printre colegi pe viitorul economist și om politic Alexandru Bârlădeanu și pe viitorul istoric Emil Condurachi, pentru ca, în anul 1932, să fie licențiat în drept al Universității din Iași.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 1.883 din 31 mai 1932 și Ordinul de Zi al Inspectorului General al Jandarmeriei nr. 75 din 1 iunie 1932, s-a înființat la București Școala Pregătitoare de Ofițeri de Jandarmi, primul său comandant fiind locotenent colonelul Constantin Lambru. Școala era organizată pe trei ani de studii, iar ca urmare a unei pregătiri universitare complete, la terminare, absolvenții obțineau și licența în drept[8]. Era nevoie de o pregătire complexă întrucât, ca organ al statului, Jandarmeria era pusă în serviciul a trei ministere: în serviciul Ministerului de Interne, pentru asigurarea ordinii și siguranței publice, jandarmii trebuind să aibă o pregătire polițienească corespunzătoare; în serviciul Ministerului Justiției, pentru respectarea aplicării legislației în vigoare, jandarmii trebuind să aibă o pregătire juridică pe măsură; totodată, fiind dotată cu armament și tehnică de luptă, Jandarmeria trebuia instruită și din punct de vedere militar, deprinsă cu disciplina și cu respectarea regulamentelor militare și a legilor războiului, pentru a fi în măsură să asigure poliția militară a frontului în caz de conflict armat[9].
Din coroborarea informațiilor din manuscrisul cu amintiri cu cele din autobiografia lui Dinu N. Movilă rezultă că, la terminarea facultății, trebuind să-și satisfacă stagiul militar, acesta a ales să urmeze Școala de Ofițeri de Jandarmi București, deoarece România se afla în plină criză economică, „nu prea erau procese”, iar el avea speranța că arma aleasă va deveni una de elită sau că va „putea trece în justiția militară”[10]. Faptul că era licențiat în drept i-a permis înscrierea direct în anul doi[11] al școlii, pe care a absolvit-o în anul 1934, când i s-a acordat gradul de sublocotenent. Calificativele sale au fost bune, fiind văzut de către comandantul companiei de elevi ca „dotat cu bune aptitudini militare”, „destul de disciplinat”, „conștiincios în îndeplinirea serviciului”, „serios, cu tact, însă nu destul de energic”. Directorul de studii îl califica drept un „element bun”, fiind „necesar să fie stimulat, fiindcă are incontestabile calități superioare”. La rândul său, comandantul școlii îl aprecia ca pe un elev ce „posedă aptitudini militare și profesionale, dar nu este îndeajuns de stăruitor”[12]. Absolvirea i-a fost umbrită de pierderea tatălui.
După terminarea școlii militare, Dinu N. Movilă a fost numit instructor la centrele de instrucție Târgu Neamț, Chișinău, Târgu Ocna și Timișoara, precum și la legiunile de jandarmi Iași și Constanța. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a avut gradul de căpitan și funcția de comandant al Companiei de Poliție din cadrul Diviziei 14 Infanterie[13].
Dinu N. Movilă rememorează unele momente trăite în acea perioadă din viața lui, când lucra în Jandarmerie: noroiul sau zăpada care ajungeau până la burta calului, în cazul în care ploua sau ningea, pe vremea în care era comandant de sector la Soroca; plutonul său bine instruit, care a impresionat un general aflat în inspecție la Timișoara; o întâmplare din noaptea de dinaintea pogromului de la Iași; pedeapsa nemeritată primită pe vremea când comanda Legiunea Mobilă din Constanța și momentul plecării pe front.
Amintirile sunt întregite de informațiile din foile calificative ale ofițerului. Anii de început au fost mai dificili. Dacă la primul centru de instrucție unde a fost repartizat, „ca ofițer instructor la Sectorul 2, s-a ocupat îndeaproape de instrucția trupei, având rezultate bune”[14], după cum reiese din foaia calificativă, la cel de-al doilea centru „a instruit și comandat Plutonul 3 de recruți din Compania 4-a”, dar „rezultatele obținute au fost slabe. La aplicațiile în teren, cât și la școala ofițerilor în centru, nu a rezolvat diferitele situații create destul de bine. Nu cunoaște îndeajuns regulamentele infanteristice și nici pe cele jandarmerești. Are nevoie de a se ocupa mai îndeaproape cu aceste chestiuni de specialitate”, cu precizarea că „sublocotenentului Movilă Dinu nu-i lipsesc calitățile fizice și nici intelectuale pentru a nu se spera la o bună îndreptare” [15]. Un an mai târziu, după ce comandase un pluton, comandantul Centrului de Instrucție nr. 10 Jandarmi, colonelul Atanasiu, îl caracteriza astfel: „Ofițerul are vădite calități în toate direcțiile. Îmi face impresia că cei în drept nu s-au ocupat până în prezent de el, căci, dacă s-ar fi ocupat, ar fi remarcat acest lucru. Fiind tânăr, trebuie încurajat, căci, mai presus de toate, având o doză bogată de bun simț, poate să fie în orice situație mai mult decât util instituției. Posedă cunoștințele infanteristice și cele profesionale corespunzătoare gradului său și celui imediat superior și sunt convins că, terminând școala specială la care a fost chemat[16], va fi unul din elementele de valoare ale viitoarei Jandarmerii”[17]. La finele anului 1937 și începutul anului 1938 apar din nou problemele, locotenent colonelul Tobescu notând că sublocotenentului Movilă Dinu, „deși ofițer provenit din Școala de Jandarmi,
nu-i place viața și serviciul în teritoriul rural”. Și continua pe același ton: „În serviciu a dat rezultate slabe. Nu este conștiincios și este foarte greoi, din care cauză mai totdeauna a executat cu întârzieri și superficialitate însărcinările ce i
s-au dat. A abuzat, întrebuințând caii patrulei călare, punându-i în stare de reformă în câteva luni. Ofițer nepregătit, căruia îi lipsesc calitățile necesare pentru a comanda o formațiune teritorială”[18]. Repartizat la Timișoara, la Centrul de Instrucție Nr. 11 Jandarmi, lucrurile s-au schimbat, fiind catalogat de către locotenent colonelul Sârbulescu drept un ofițer „inteligent, cu judecată limpede și cu memoria dezvoltată. Lucrează cu mult calm, dând rezultate bune. Cultura generală și profesională bine dezvoltate și la înălțimea gradului său”. Era și „foarte drept cu subalternii, pentru care depune mereu interes și îngrijire”. În concluzie, se considera că „este un bun ofițer și într-un viitor apropiat va fi un bun comandant de companie”, întrucât „plutonul său a fost găsit bine la toate inspecțiile” ce i-au fost făcute, iar „ca locțiitor de comandant al companiei a dat dovadă că este apt a o conduce, remarcându-se și ca bun gospodar”[19]. Servește apoi la Iași, în funcția de comandant al unui pluton din cadrul Companiei Mobile. Același Tobescu, devenit colonel, îl notează, de data aceasta, pe ca pe un „bun instructor”, ce „se impune la comandă prin caracterul său blând, prin exemplul bun și ideea de dreptate. Iubește pe soldat și se ocupă îndeaproape de viața lui în cazarmă”. În rezumat: „un ofițer bun, pe care se poate conta”[20]. Colonelul Barozzi, în calitate de controlor general al Comitetului Corpului de Jandarmi, adăuga: „Locotenentul Dinu Movilă este un bun ofițer de jandarmi, bine pregătit, muncitor și de încredere. A fost de un real ajutor comandantului Companiei Mobile, instruind și educând jandarmii în bune condițiuni, fapt constatat cu ocazia inspecției. Se ocupă de bunul trai al jandarmilor și stabilește legături sufletești cu oamenii din subordinea sa, cărora le servește de un frumos exemplu de muncă și echitate”[21]. Relațiile deosebite cu subordonații au fost remarcate și de colonelul Irimescu, inspector de jandarmi la Iași, care, în evaluarea pentru perioadele 1 noiembrie 1939 – 24 mai 1940 și 6 august – 7 octombrie 1940, arăta că „locotenentul Movilă Dinu este un element care aduce mult folos instituției, pentru care îl calific ca un ofițer de jandarmi foarte bun”, fiind, printre altele, „drept cu subalternii, de care se îngrijește, aplicând măsuri judicioase contra celor ce se abat de la disciplină”[22]. Pentru o scurtă perioadă de timp, de la 24 mai la
6 august 1940, el a îndeplinit funcția de comandant al Companiei de Poliție din cadrul Diviziei 14 Infanterie, fiind însă schimbat, pentru că, „deși a avut bunăvoința de a duce la bun sfârșit greaua sarcină ce i s-a atribuit, ofițerul nu a fost în stare să funcționeze îndeajuns de bine”. Prin urmare: „ofițerul mai are nevoie de oarecari îndrumări și de experiență, ce se poate dobândi numai cu timpul, pentru a putea îndeplini în condiții mulțumitoare funcția de comandant de poliție la o mare unitate”[23]. În intervalul 7-31 octombrie același an, a fost detașat la comanda Companiei 1 Poliție din cadrul Batalionului 4 Poliție, al cărui comandant l-a notat pozitiv: „Dotat cu multă putere de muncă, se îngrijește îndeaproape de bunul trai al soldatului și de materialele încredințate. În scurtul timp cât a prestat serviciul în acest batalion, a dovedit că posedă vădite aptitudini de bun comandant de companie. La inspecțiile superioare, unitatea sa a fost clasată printre unitățile bine instruite”[24]. Colonelul Barozzi, din funcția de controlor general al Inspectoratului General de Jandarmi, era de acord „cu bunele aprecieri ale comandanților direcți ce l-au notat în cursul anului. Nota dată de șeful de Stat Major al Diviziei 14, deși îndoielnică, cu privire la activitatea ofițerului în cursul celor două luni cât a comtat la marea unitate, este lipsită de precizie. Locotenentul Movilă Dinu este un ofițer bun și bine pregătit sub raportul cunoștințelor militare, juridice și profesionale. La conferințele pe inspectorat, interogându-l, a dat răspunsuri precise, găsindu-l bine pregătit. Inspectându-l la Legiunea Mobilă Iași, unde ținea locul comandantului plecat în permisie, am constatat că se ocupă de instrucția și educația trupei, asigurându-i bunul trai. În concluzie, este un ofițer util instituției”[25]. De la 1 noiembrie 1940 până la
31 octombrie 1941, Dinu N. Movilă a funcționat tot la Inspectoratul de Jandarmi Iași, însă a primit o nouă sarcină, acea de ofițer informator, desfășurând „o activitate lăudabilă, urmărind neîncetat starea de spirit a jandarmilor și subofițerilor, raportând la timp informații importante”[26]. Ca rezultat al activității desfășurate între 1 noiembrie 1941 și 1 aprilie 1942, colonelul Bădescu îl califica „pe locotenentul Movilă Dinu ca pe un foarte bun ofițer și de multă nădejde în Jandarmerie”[27]. La 1 aprilie 1942 a fost mutat la comanda Companiei Mobile de Jandarmi Constanța, unde „s-a comportat bine”, „ocupându-se îndeaproape de buna instruire a oamenilor, buna lor hrănire, echipare și cazare”, depunând „multă stăruință la lucrările grădinii de zarzavat a unității sale, care a fost de un real folos pentru buna alimentare a oamenilor”. În încheiere, colonelul Pistoliu, în calitate de inspector, arăta că a „rămas foarte mulțumit de felul cum a activat ofițerul la comanda unității, apreciindu-l ca pe un element harnic și destoinic, pe care se poate foarte mult conta”[28]. Tot la Constanța, în perioada 15 august –
31 octombrie 1942, „fiind însă nou și pentru prima oară la comandă și deci lipsit de experiență și rutină, a avut o defecțiune de ordin administrativ, care i-a atras sancțiuni, dar la mijloc n-a fost niciun substrat de rea voință sau incorectitudine”. Constatând „că greșeala în care a căzut a fost incidentală și neconformă cu antecedentele ofițerului, locotenent colonelul Munteanu, ca inspector, făcea propunerea: „Merită a înainta la gradul de căpitan la vechime” [29]. Pentru intervalul 1 noiembrie 1942 – 31 martie 1943, era caracterizat tot de locotenent colonelul Munteanu drept „energic și stăruitor în comandă”, reușind „în scurt timp să pună ordine printre elementele viciate, ce au fost mutate disciplinar în această legiune, pentru constrângere și îndreptare”[30], pentru ca, odată cu trecerea lui în cadrul Inspectoratului, la conducerea Biroului 1 Constanța și schimbarea celui ce-i evalua activitatea, să se observe că „lucrează fără sistem, deci dezordonat în lucrări”, iar „în general, în ceea ce privește executarea serviciului, are nevoie de control și de a fi stimulat”[31].
Constanța a fost și locul în care a cunoscut-o pe Atena, trăind cu această femeie o frumoasă poveste de dragoste în timp de război.
La intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, Jandarmeria avea concentrate 31 de companii de poliție, care se aflau în subordinea marilor unități operative ale armatei. Companiile de poliție erau organizate pe câte
6 plutoane, cu un efectiv de 6-7 ofițeri și de 250 până la 300 de jandarmi[32].
Căpitanul Dinu N. Movilă a plecat pe front la 8 august 1943, aflându-se la conducerea Companiei 14 Poliție din subordinea Diviziei 14 Infanterie[33]. A luptat sub comanda generalului Mihail Voicu până la 23 august 1944, când, oferindu-se voluntar pentru a merge ca parlamentar la sovietici și a anunța întoarcerea armelor, a căzut prizonier. În depănarea amintirilor sale, autorul trece rapid peste perioada frontului, lăsând subiectul pentru o dezvoltare ulterioară. Întrucât memoria se șterge cu timpul, apărând dificultatea recuperării informațiilor, remarcăm lipsa de validitate a acesteia în privința plasării toponimice exacte,
într-un caz fiind confundat ținutul Balta cu ținutul Orhei, pe teritoriul căreia se află mănăstirea Curchi.
Calificativele din perioada în care s-a aflat pe front au fost foarte bune. „Căpitanul Movilă Dinu se bucură de o inteligență vie și de o clară judecată” – nota locotenent colonelul Constantin Bratosin, șeful de Stat Major al diviziei. Și continua: „Un foarte bun comandant, care, odată cunoscut, este simpatizat. Simțul onoarei foarte dezvoltat și de care este condus în toate acțiunile sale. Un prea frumos curaj al răspunderii, din care cauză, acei care nu l-au cunoscut bine au atribuit ofițerului unele defecte pe care nu le are”[34]. Comandantul diviziei era „de acord cu aprecierile șefului său direct. Căpitanul Movilă Dinu a depus o muncă conștiincioasă și a obținut rezultate bune în comanda, instrucția și administrarea Companiei 14 Poliție. Cu o bună pregătire profesională, a executat bine toate însărcinările speciale de poliție ce i s-au dat și a reușit să obțină ordine și liniște în zona ocupată de comandamentul diviziei”[35]. Curios este că, deși Dinu N. Movilă căzuse prizonier la 23 august 1944, următoarea foaie calificativă merge de la
1 noiembrie 1943 până la 31 octombrie 1944. În aceasta se preciza că „a dat dovadă de un dezvoltat spirit militar și grijă de soldați și materiale”, fiind „inteligent, cu judecată clară, a rezolvat în condiții bune situațiile în care a fost pus”, iar în acțiunile din Transnistria și Basarabia „a depus multă muncă, pentru a duce la bun sfârșit misiunile primite”[36]. Din nou, generalul Voicu se arăta mulțumit de modul în care căpitanul Movilă „și-a îndeplinit misiunile ce le-a primit”[37].
După momentul 23 august 1944, Compania 14 Poliție a plecat cu Divizia 14 Infanterie în Ardeal, iar la 1 noiembrie același an a fost desființată[38].
Ulterior acestui moment, în cuprinsul memoriului original al lui Dinu N. Movilă se găsește o scurtă foaie calificativă pentru perioada 1 aprilie 1945 – 25 august 1946, când, cu toate că era prizonier în URSS, ofițerul „a comtat în Inspectoratul de Jandarmi Constanța”[39]. Colonelul care făcea notarea scria: „Nu l-am avut efectiv sub comandă, l-am cunoscut însă în cursul carierei și am rămas cu impresia că este un ofițer de nădejde. Ținând seama de notele predecesorilor mei, îl calific drept un ofițer de jandarmi bun sub toate raporturile”[40].
Războaiele curmă vieți și schimbă în mod brutal destine. Dincolo de cifrele reci din statistici se află oamenii care s-au confruntat cu astfel de schimbări. Dinu N. Movilă a fost un astfel de om, căruia i-a fost schimbat destinul de două mari evenimente istorice: Al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist în România. Au fost procese istorice cu un puternic impact, nu numai asupra lui, dar și asupra fratelui său și a mamei sale, fiind marcați iremediabil toți trei.
Memorialistica foștilor prizonieri de război reprezintă o sursă importantă pentru evidențierea dramelor trăite de aceștia. Din punct de vedere științific, narațiunile foștilor prizonieri de război în Uniunea Sovietică se încadrează în categoria „memoratelor” – povestiri cu caracter istoric sau din viața cotidiană, de obicei realiste, dar și cu alonje fabulos-fantastice sau superstițios-religioase, trăite personal de cel care le istorisește. Fie că vorbim de interviuri sau de însemnări ale acestora, „naratorii nu povestesc întreg periplul «aventurii» lor nefericite în Rusia, de la capturarea ca prizonieri până la întoarcerea acasă, ci își așează amintirile pe unul sau mai multe nuclee narative”[41]. Prizonieratul și munca în lagăr în sine, durerile și rarele bucurii sunt circumscrise trăirilor fiecărui povestitor în parte, ei fiind eroii întâmplărilor istorisite[42].
După căderea în prizonierat și un drum foarte lung într-un vagon de marfă, Dinu N. Movilă a fost dus împreună cu alți prizonieri în lagărul de la Oranki. Lagărul fusese organizat în baza Ordinului NKVD nr. 303 din
20 septembrie 1939, pentru ca apoi să fie reorganizat în lagăr pentru prizonieri de război ofițeri în baza Ordinului NKVD nr. 001156 din 5 iunie 1942 și să primească numărul 74. Acesta era dislocat în regiunea Gorki, raionul Bogorodsk, satul Oranki și ocupa localul unei foste mănăstiri, cu toate anexele acesteia, corpurile de locuit fiind compuse din clădiri din piatră, cu 1-2 nivele, iar teritoriul fiindu-i împrejmuit cu un gard de piatră și cu un baraj de sârmă ghimpată. Din aprilie 1942 și până în decembrie 1943, pe lângă lagăr fusese deschisă filiala „Schit”, dispusă la 3 kilometri distanță, într-o zonă împădurită, prizonierii de război fiind dispuși în barăci de lemn și în clădiri din piatră cu două etaje. Ca urmare a creșterii numărului de prizonieri de război, în 1943, pe lângă lagăr, fusese deschisă o nouă filială, în satul Monastîrka, la 3 kilometri de satul Oranki, unde prizonierii au fost instalați în barăci cu priciuri suprapuse, localul fiind apoi dezafectat în august 1948[43].
În lagăr, cea mai importantă problemă era cea a asigurării hranei, deținuții fiind mai tot timpul flămânzi, ei reușind să-și „prepare” câte ceva de mâncare din cartofii și făina ce reușeau să le sustragă atunci când erau repartizați la descărcatul alimentelor.
După cum își amintea Dimitrie Bejan, un alt fost deținut în lagărul de la Oranki, ca urmare a vizitei medicale, efectuată lunar, se stabileau grupele în care prizonierii erau trimiși la muncă; grupele I și II lucrau în afara lagărului, iar grupa III la munci de interior. Mai era o grupă a marilor slăbănogi (bolnavi de distrofie, cașexie etc.), care erau scutiți de orice muncă, în așteptarea sfârșitului. Muncile de afară erau lucrul în grădina de zarzavat, la colhozuri sau, mai cu seamă, la tăiatul și căratul lemnelor din pădure. În interior, muncile mai ușoare și un supliment de hrană erau ținute pentru comunarzi, în urma susținutei propagande a comisariatului politic fiind suficienți români, nemți, unguri etc. care acceptaseră comunizarea cu gândul de a ajunge mai repede acasă sau pentru un blid de cașă în plus[44]. Fiind sănătos la acea vreme, Dinu N. Movilă a fost repartizat la căratul lemnelor, deținuții, în echipe de câte 5-6 persoane, „servind în chip de animale de tracțiune”. Dacă la început i-a plăcut această mișcare, pe care o executa „bucuros drept sport întru menținerea sănătății”, în timp, „din cauza ridicării buștenilor grei”, s-a ales cu toate organele abdominale căzute, fiind necesar ca mai apoi să fie operat.
La începutul lunii septembrie 1944, în cadrul negocierilor purtate în vederea semnării Convenției de Armistițiu dintre Națiunile Unite și România, a fost discutată pentru prima dată problema repartierii prizonierilor de război români, o nouă solicitare fiind făcută de statul român imediat după încetarea ostilităților în Europa, însă procesul în sine a fost unul destul de greoi, durând peste zece ani. În cazul celor 70.000 de prizonieri români[45] reveniți în țară în primele două loturi, în perioada august-septembrie 1945, repatrierea a avut drept scop consolidarea poziției guvernului pro-sovietic al lui Petru Groza. Apoi, în 1946, ritmul procesului de repatriere a încetinit, printre cei trimiși în țară fiind numeroase persoane participante la procesul de reeducare politică, ce trebuiau să reprezinte un sprijin pentru comuniștii români în lupta lor pentru putere[46]. Până la 10 aprilie 1946, din lagărele NKVD fuseseră eliberați și repatriați 82.073 prizonieri de război români (61.662 în baza deciziilor Comitetului de Stat al Apărării, alți 20.411 fiind înrolați în diviziile de voluntari), pentru ca, la 1 mai 1947, să mai fie în URSS peste 35.000 de persoane cu acest statut[47].
Divizia de voluntari „Horia, Cloșca și Crișan” a fost creată pe teritoriul URSS, în baza Hotărârii nr. 7.930 a Comitetului de Stat al Apărării al Uniunii Sovietice din 25 martie 1945, fiind cea de-a doua divizie de infanterie creată în acest fel în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”, din efectivul de prizonieri de război români, urmând ca finalizarea procesului de constituire să se producă până la 1 mai 1945. De selectarea, trierea și transportul voluntarilor la locul de constituire a diviziei s-a ocupat Direcția Generală pentru Problemele Prizonierilor de Război și ale Persoanelor Civile Internate[48].
Dinu N. Movilă se înrolase și el în Divizia de voluntari „Horia, Cloșca și Crișan”[49], însă, din cauza faptului că era suspect de crime de război, nu s-a aflat pe lista celor propuși pentru repatriere. Cu toate acestea, continua să spere că se va putea întoarce acasă, chiar dacă nu punea mare preț pe faptul că rușii îi asigurau că vor putea pleca de Crăciun.
Semnarea, la 10 februarie 1947, a Tratatului de Pace dintre Națiunile Unite și România aducea noi speranțe pentru militarii ce încă se mai aflau în lagărele sovietice, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 20, prizonierii de război români urmau să fie „repatriați cât mai curând cu putință, conform angajamentelor stabilite între fiecare dintre puterile care-i dețin pe acești prizonieri și România”, însă perspectiva pierderii forței de muncă a început să-i preocupe în mod foarte serios pe sovietici, ceea ce a făcut ca mulți dintre prizonieri să fie judecați și condamnați la ani grei de muncă silnică pentru crime de război[50]. Printre cei judecați și condamnați s-a aflat și Dinu N. Movilă.
Înainte de toate, a fost supus unor interogatorii de către ofițerii NKVD, declarațiile fiindu-i smulse sub tortură. „Nu mai vorbesc de tratamentul inuman la care am fost supus: loviri repetate, smulgerea părului și altele, ce refuz să mă mai gândesc la ele, dar încă să le mai scriu”, acestea fiind traume care s-au dorit uitate de către autorul amintirilor. Prin prevederile Convenției de la Geneva[51], în cazul unui proces, i se dădea prizonierului de război „dreptul să fie asistat de un apărător calificat ales de el”, precum și „dreptul să facă recurs împotriva oricărei sentințe date cu privire la el”, însă astfel de prevederi nu figurau în regulamentul sovietic aplicat prizonierilor de război[52]. Din această cauză, Dinu N. Movilă nu a mai putut să revină asupra declarațiilor la proces, nefiindu-i permiși nici apărători și nici martori.
La 19 decembrie 1947, în temeiul art. 1 al Decretului Prezidiului Sovietului Suprem nr. 39 din 19 aprilie 1943 cu privire la măsurile de pedepsire a criminalilor germano-fasciști, vinovați de executarea și torturarea populației civile sovietice și a prizonierilor sovietici, a spionilor, a trădătorilor de patrie din rândul cetățenilor sovietici și a complicilor lor, Dinu N. Movilă a fost condamnat de către Tribunalul Militar al Trupelor Ministerului Afacerilor Interne din Regiunea Gorki la 25 de ani de lagăr de reeducare prin muncă, în același proces fiind condamnat și un subordonat al său, locotenentul de jandarmi Ioan I. Ştefănescu, născut în 1914 la Târgu Ocna[53].
La 8 ianuarie 1948, în România, organele Siguranței, profitând de faptul că judecătorul Nicolae Movilă încerca, prin intervenții la diverse persoane, care făceau parte din Ministerul de Externe, să-l aducă pe fratele său mai mare din URSS, fără ca, probabil, să știe de condamnarea acestuia de la finele anului 1947, au decis „captarea lui, dându-i în schimb, ca recompensă, posibilitatea de a aduce pe fratele său din URSS. În cazul în care va încerca să renunțe la propunerea noastră, îl putem obliga cu documentele ce le posedăm[54], pentru a putea fi îndepărtat din serviciu”[55]. Peste aproape trei săptămâni, la
28 ianuarie, Nicolae Movilă semna angajamentul prin care se obliga să furnizeze „organelor de Siguranță ale statului român orice informații ce voi putea obține în legătură cu activitatea lui Ștefan Cosmovici[56] și a persoanelor din anturajul său”[57]. Trei zile mai târziu, la 31 ianuarie, la Tulcea, mustrându-l conștiința și nedorind să-și trădeze prietenii[58], care doreau să fugă din țară[59], „judecătorul Nicolae Movilă a încercat să se sinucidă, trăgându-și un foc de armă în piept. În prezent [2 februarie 1948 – n.n.], se găsește în afară de orice pericol și cei în drept au luat măsurile necesare pentru ca acest fapt să fie cunoscut de marele public ca fiind un accident”[60]. În amintirile sale, Dinu N. Movilă scrie că fratele său i-a povestit că, „în timp ce era judecător într-un oraș de provincie, a primit dispoziție să pună un plic compromițător unui cetățean pe care trebuia să-l ancheteze”, altfel „mama îi va fi trimisă în Siberia, iar fratele nu i se va mai întoarce de acolo”. Asta l-a determinat să încerce să se sinucidă.
În vara aceluiași an, la București, a început procesul generalului Mihail Voicu[61], comandantul Diviziei 14 Infanterie, pe parcursul căruia s-a făcut referire și la acțiunile căpitanului Dinu N. Movilă din perioada războiului, în calitatea lui de comandant al Companiei de Poliție din cadrul diviziei. După cum reieșea din declarațiile unora dintre martori, la ordinul generalului Voicu, Compania de Poliție a executat, fără judecată, sub pretextul fugii de sub escortă, mai multe persoane din rândul celor care trebuiau trimise în fața Curții Marțiale ca fiind dezertori sau bănuiți de activitate comunistă[62]. Unul dintre martorii la proces relata însă și faptul că Movilă a avut unele discuții în contradictoriu cu generalul Voicu, nefiind de acord cu execuțiile[63].
La 28 septembrie, în plin proces, Nicolae Movilă, refăcut după tentativa de sinucidere de la începutul anului, îi solicita procurorului general al RPR crearea unei comisii rogatorii prin Ministerul de Externe, spre a-i lua fratelui său o declarație din care să rezulte modul în care s-au produs execuțiile de partizani și dezertori din armata română[64].
După citirea sentinței, în Uniunea Sovietică, de astă dată, Dinu N. Movilă și alți condamnați au fost transferați în lagărul de la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar, într-o zonă în care există una dintre cele mai nordice linii de cale ferată din lume, Kotlas-Vorkuta, construită la ordinul lui Stalin în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ce străbate o parte din cele mai dezolante teritorii ale Rusiei, traversând o regiune unde se înregistrează cele mai scăzute temperaturi și cele mai mari zăpezi din Europa. Aceasta a servit drept coloană vertebrală a celei mai mari concentrări de lagăre de muncă din întreaga Uniune Sovietică: bazinul carbonifer al Peciorei, grupul principal de insule al Arhipelagului Gulag al lui Soljenițîn[65].
Condamnați din toate categoriile se găseau încarcerați în lagăr, de la prizonieri de război și deținuți politici până la cei condamnați pentru crime, întrucât „Vorkuta a fost mereu un loc cosmopolit”[66], drama macabră a acesteia luând „naștere din unirea cărbunelui cu bolșevismul”[67]. În afara neneilor, crescători de reni, în zonă mai trăiau și țărani din Rusia, Ucraina și Belarus, dezrădăcinați în timpul colectivizării. Începând din 1935, pe măsură ce ritmul terorii creștea, au ajuns în minele de cărbune din regiune zeci de mii de deținuți din toate republicile sovietice. Le-au urmat cei din elita mișcării comuniste internaționale căzuți în dizgrație, soldați polonezi ajunși în prizonierat la începutul războiului, precum și minoritari germani, tătari din Crimeea, finlandezi din Karelia și ceceni, considerați suspecți din punct de vedere politic. În 1945, Vorkuta a fost practic inundată de peste o sută de mii de prizonieri de război germani, mulți având să-și petreacă acolo următorii zece ani, principalul lor lagăr din Vorkuta fiind supranumit „Berlin II”, grație construcțiilor foarte bine executate[68].
Ajuns la triaj și stabilindu-se că este distrofic, Dinu N. Movilă a fost trimis la staționar, spre a se mai întrema. Acolo, singura distracție o reprezentau poveștile de viață sau cele citite, pe care și le împărtășeau deținuții aflați în suferință.
Munca în lagărul de la Vorkuta era mai grea decât în cel de la Oranki, de cele mai multe ori, prizonierii de război fiind puși să efectueze munci inumane, de exemplu vidanjarea și căratul lemnelor sau al cărămizilor, în spate sau cu oameni înhămați la sănii, de la distanțe foarte mari. Totuși, între toate naționalitățile din lagăr, rușii aveau un regim preferențial, fiind puși la munci mai ușoare și primind hrană mai multă. Nu-i mai puțin adevărat că fiecare deținut se descurca cum putea, în încercarea de a-și face viața mai ușoară, autorul venind cu exemplul unui prizonier român „care, cunoscând bine limba rusă, a fost luat la cancelarie” și a altuia „care a intrat ca fochist la baie”, luându-l și pe el ca ajutor. A lucrat pentru un timp și la farmacie, grație ajutorului primit de la medicul rus ce-l trata, cu mențiunea că toți medicii din lagăr s-au comportat cu deosebită omenie față de prizonierii de acolo.
„Valuta forte a lagărului era tutunul”, o linguriță de mahorcă fiind echivalentul porției de pâine pe o zi. Controalele și perchizițiile erau și ele destul de dese, la una dintre aceste perchiziții, Dinu N. Movilă pierzând o fotografie a iubitei sale mame.
De obicei, chiar dacă fostul prizonier a trăit în mod real asemenea evenimente, când i se pare că poate scoate din ele efecte deosebite, stăruie asupra lor[69]. Pe alocuri, povestirile au tenta unei aventuri, punându-i pe eroi în situații ce par exagerate. Sigur, realitatea este de cele mai multe ori mai imprevizibilă decât închipuirea și ceea ce ni se pare inventat poate să fie real[70]. Este și cazul istorisirii lui „Colea banditul”, preluată de Dinu N. Movilă în amintirile sale.
Impresionantă pentru autor era și vremea de la Vorkuta[71], extrem de potrivnică și, mai ales, capricioasă, la fel ca oamenii acelor locuri, „azi prieten, mâine nu te mai cunoaște”.
Relațiile lui Dinu N. Movilă cu alți prizonieri din lagărul de la Vorkuta au fost bune, el înțelegându-se „destul de bine cu ceilalți tovarăși de suferință”, reușind să-și facă prieteni și să se ajute reciproc cu ei.
Regimul sovietic pedepsea încercările de evadare, cerea populației să nu acorde ajutor evadaților și, mai mult decât atât, oferea recompense celor care îi denunțau pe fugari. Capul celui care încercase să evadeze era de ajuns ca dovadă pentru a putea încasa recompensa, echivalentă cu salariul mediu pe două săptămâni. Minoritățile naționale nu aveau nici cea mai mică milă față de deținuți, komii și iakuții aducându-i sistematic înapoi pe cei care încercau să evadeze, interesându-i mai puțin banii și mai mult alcoolul și ceaiul pe care angajații NKVD li-l ofereau în completarea recompensei[72]. În cazul de față, dacă prizonierul ungur care evadase din lagărul de la Oranki fusese adus înapoi cu un picior rupt, pentru că se rătăcise și căzuse într-o râpă, nu la fel de norocoși au fost doi nemți, care au fost uciși de un eschimos, ce le-a tăiat capetele și le-a adus în lagăr pentru a primi recompensa de 2.000 de ruble pentru fiecare cap. Autorul însuși s-a aflat printre personajele unei tentative de evadare din lagărul de la Stalingrad, unde fusese transferat după cei cinci ani petrecuți în lagărul de la Vorkuta[73]. Povestea evadării lui „dedea Mișa” este și ea preluată în amintirile lui Dinu N. Movilă.
La Kazan, în drum spre Sverdlovsk, a fost despărțit de tovarășul său în încercarea de evadare, dar și-a făcut noi cunoștințe, printre care și un cetățean american, a cărui poveste este, din nou, preluată.
Amabil din fire, Dinu N. Movilă și-a creat și acolo mulți prieteni, menționându-l pe un brazilian de naționalitate germană, care l-a ajutat să primească pachete din partea soacrei lui, pe care au prezentat-o ca fiind mama lui Movilă.
Și de această dată autorul își arată recunoștința pentru medicii ruși, dar și pentru civilii care au înțeles să comporte deosebit de frumos cu prizonierii de război.
Multe dintre lagăre au reprezentat și scena unor relații amoroase între prizonierii de război și angajatele rusoaice de acolo. Dinu N. Movilă relatează printre amintirile sale și trei astfel de întâmplări, una dintre poveștile de dragoste având, din nefericire, un final tragic. Un alt ofițer român, Grigore Gheba, vorbește despre relația sa, în lagărul de la Vorkuta, cu medicul căpitan Marusia Anka, care l-a salvat de la moarte și alături de care a trăit o frumoasă poveste de dragoste, având împreună și un fiu. Din cauza acestei relații, salvatoarea lui Gheba a fost degradată și internată în lagărul în care îl întâlnise pe viitorul matematician[74].
În anul 1955, drept rezultat al intervenției cancelarului vest-german Konrad Adenauer la Moscova[75], a avut loc etapa finală a repatrierii prizonierilor de război din cel de-al Doilea Război Mondial[76]. Din însărcinarea Prezidiului CC al PCUS, făcută la 20 iunie, Comisia Interministerială a CC al PCUS a înaintat „propuneri privind cetățenii străini condamnați”, care se aflau în Uniunea Sovietică, pornind de la faptul că era „oportună eliberarea și repatrierea tuturor cetățenilor străini” care se aflau în URSS și care erau „condamnați pentru crimele comise în perioada celui de-al Doilea Război Mondial”, precum și a tuturor celorlalți cetățeni condamnați și a căror detenție nu se repercuta asupra intereselor de securitate ale URSS. Propunerile vizau repatrierea tuturor cetățenilor condamnați; o mare parte urmând să fie exonerați de executarea, în continuare, a pedepsei, restul, a căror eliberare era considerată inoportună, urmând să fie predați guvernelor țărilor ai căror cetățeni erau, dar „ca persoane criminale”. 375 de prizonieri de război români făceau obiectul eliberării și al repatrierii, alți 237 făcând obiectul predării în calitate de criminali[77].
La 30 septembrie, ca urmare a Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 12 septembrie 1955 privind amnistierea, Ministerul de Externe al URSS a trimis Ambasadei Republicii Populare Române la Moscova un dosar ce conținea două liste cu „cetățeni români condamnați în URSS pentru crime săvârșite pe teritoriul URSS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, eliberați la timp și înainte de vreme din închisori și propuși a fi repatriați în RPR”; prima listă era cea a „cetățenilor români condamnați de către organele judiciare ale URSS, care se eliberează înainte de termen și care urmează să fie repatriați în Republica Populară Română”, iar cea de-a doua era lista „cetățenilor români condamnați între anii 1944-1953 pentru participarea la atrocități față de cetățenii URSS în perioada Războiului pentru Apărarea Patriei, pentru spionaj împotriva URSS și alte crime grave, care urmează să fie predați ca criminali la dispoziția Guvernului R.P. Române”[78].
Vestea repatrierii s-a răspândit foarte rapid și printre prizonierii de război, cu toată teama acestora de a nu fi fost doar o manevră spre a-i transfera în liniște în alte lagăre, cum se mai întâmplase.
Este descrisă și călătoria spre țară, trenul cu prizonierii repatriați intrând pe teritoriul României la 1 decembrie[79].
În țară, foștilor prizonieri de război, care nu mai aveau de executat o parte din pedeapsă și pe teritoriul României, urmând să fie eliberați, li s-a întocmit câte o fișă personală[80], după tipicul celei a unui infractor, fiind apoi supuși unui interogatoriu de către organele de Securitate. Fișa respectivă conținea: numele și prenumele persoanei, porecla, semnătura, data și locul nașterii, prenumele părinților, vârsta, starea civilă, ocupația, originea socială, studiile, felul infracțiunii, semnalmentele, amprentele, fotografiile din față și din profil etc. Arhivele nu păstrează fișa personală și interogatoriul lui Dinu N. Movilă, documente care, poate, nici nu au fost întocmite, întrucât foștii prizonieri din București fuseseră duși la o baracă în Ghencea, în urma protestelor lor fiind eliberați după două zile.
Reîntors în țară și ajuns la adresa de domiciliu a acestora, Dinu N. Movilă și-a regăsit mama și fratele. Confruntându-se cu dificultăți materiale în absența lui, aceștia trăiau în condiții vitrege, întrucât anii petrecuți în prizonierat de autorul amintirilor reprezentaseră o sursă constantă de suferință pentru ei, ca victime indirecte.
Problemele imediate la revenirea din prizonierat erau reprezentate de asigurarea spațiului locativ, obținerea buletinului de identitate și asigurarea traiului zilnic. Stabilindu-și domiciliul la aceeași adresă unde locuiau mama și fratele său și primind buletinul de identitate, mai rămânea problema asigurării traiului de zi cu zi. Mergând la „forțele de muncă”, îl întâlnește pe un prieten, care-i facilitează angajarea la Biroul de Statistică pe perioada recensământului.
Între timp, la 4 aprilie 1956, Direcția Regională MAI București transmitea Serviciului Raional MAI „Nicolae Bălcescu” că Dinu Movilă, născut la 25 mai 1911, în Iași, fiul lui Nicolae și Lucia, fost căpitan de jandarmi, condamnat la 25 de ani de lagăr și-a stabilit domiciliul pe raza acestui raion, în Aleea Cpt. Preoțescu nr. 16[81]. Ca urmare, trebuiau luate măsurile pentru identificare și luare în evidență[82].
Conștient fiind că locul de muncă „de la statistică” era unul cu caracter temporar, a încercat pe toate căile să-și găsească un loc de muncă stabil după terminarea recensământului. Pentru aceasta a beneficiat de sprijinul unora dintre prieteni și rude, dar s-a lovit și de nepăsarea altora.
Trebuia să-și găsească un loc de muncă, pentru a obține un salariu care
să-i permită să se întrețină, întrucât vânduseră o mare parte din bunurile ce le mai păstraseră în umila locuință a celor trei. La terminarea lucrărilor de recensământ, a reușit ca, la 24 aprilie 1957[83], prin intermediul vărului său, Radu Sion, inginer în cadrul Ministerului Industriei Grele[84], să se angajeze ca muncitor cu ora la Întreprinderea „Metalica”, fiind astfel nevoit să accepte un loc de muncă mult sub pregătirea lui. Un loc de muncă inadecvat pregătirii profesionale, pe lângă efectul psihologic și social, avea repercusiuni directe și asupra situației sale economice, însă contextul politic, social și economic al perioadei nu era unul favorabil pătrunderii în profesia de avocat, după cum își dorea Dinu N. Movilă.
În vara aceluiași an, la 21 iunie, se căsătorește cu Smaranda, pe care o cunoscuse în timp ce amândoi erau angajați pentru lucrările de recensământ. Căsătoriți fiind, cei doi au locuit în condiții foarte grele, într-o cămăruță de numai 9 m2, igrasia și frigul de acolo ajungând s-o îmbolnăvească foarte rău pe Smara, așa cum era alintată, „pricinuindu-i acesteia un reumatism de nesuportat, încât, spre a-l mai atenua, era în stare să-și vâre capul în sobă, spre a scăpa de acele dureri îngrozitoare”. Lupta lui Dinu N. Movilă pentru repunerea sa în drepturi a continuat pe toate căile posibile, fiind mereu animat de speranță.
Menținerea legăturii cu unele dintre persoanele pe care le cunoscuse în prizonierat a făcut ca, în februarie 1958, să fie luat în evidență de către organele de Securitate pentru faptul că întreținea „relații suspecte prin corespondență cu elemente din RFG”[85].
Analiza dosarului de urmărire informativă ne oferă date privind integrarea lui în societate sub un triplu aspect: familial, socio-profesional și locativ. Conform notelor și rapoartelor din dosar, monitorizarea activității lui Dinu N. Movilă s-a făcut pe trei direcții: interceptarea corespondenței cu cetățenii vest-germani cunoscuți în timpul prizonieratului în URSS, comportamentul său în societate (dacă purta sau nu discuții defăimătoare la adresa orânduirii de stat) și relațiile cu foștii colegi jandarmi.
Conținutul notelor informative ni-l arată pe urmărit ca pe o persoană foarte rezervată în discuții, singura dată când a reacționat furtunos fiind în timpul invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia.
Pe parcursul anilor `60, s-a îmbunătățit și situația lui Dinu N. Movilă și a familiei sale. Astfel, la 1 iunie 1961, nemaiputând lucra la Întreprinderea „Metalica” din cauza precarității stării de sănătate[86], cu sprijinul fostului său coleg de liceu de la Iași, academicianul Emil Condurachi, s-a angajat ca magazioner principal la Institutul de Arheologie al Academiei Române[87], în anul 1962, după ce scrisese „direct forurilor în drept” din Uniunea Sovietică, rugând să i se comunice motivul pentru care a fost judecat și condamnat, cu adresa nr. 1.222 din 26 noiembrie a Tribunalului Suprem al URSS, i s-a transmis că sentința de condamnare a fost revizuită și anulată din lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii[88], iar, în anul 1964, împreună cu soția, a primit repartiție pentru un apartament cu două camere în cartierul Berceni și a fost trecut în rezervă cu gradul de căpitan începând cu data de 1 decembrie 1955 prin Ordinul MAI nr. 3.793 din 1 decembrie 1964[89], pentru ca, de la 1 februarie 1965, să fie „pus în dreptul de pensie militară”[90]. Patru ani mai târziu, în 1969, grație sprijinului financiar al mamei soției sale, care vânduse casa de la Turnu Severin, reușește să achiziționeze un automobil[91]. În același an face și prima excursie în Franța, la invitația prietenului său, prințul George Mihail Sturdza[92], pe care avea să-l mai viziteze și în anul 1987[93]. De menționat că, la 5 martie 1969, Dinu N. Movilă fusese contactat de către un locotenent de Securitate, „spre a vedea dacă dispune de posibilități informative în rândul foștilor jandarmi”[94], însă fără să fie recrutat ca informator, întrucât s-a prevalat de faptul că programul încărcat nu-i permitea să stea prea mult de vorbă cu foștii săi colegi[95].
La 6 septembrie 1969, locotenentul de Securitate Ion Gheran, cel care încercase recrutarea lui Dinu N. Movilă, a propus scoaterea acestuia din evidența bazei de lucru și trecerea în evidența generală, întrucât „s-a constatat că a fost condamnat pe nedrept și a fost reabilitat de organele judiciare din URSS”, iar „în prezent are o poziție corespunzătoare”[96]. Propunerea a fost aprobată două zile mai târziu. Ultimele documente ce se află la dosar sunt două file din anul 1975, o notă de filaj și una de identificare[97].
Pentru a-l ajuta pe cumnatul său, a cărui soție era bolnavă, în anul 1970, Smaranda și Dinu N. Movilă îl primesc în casa lor pe nepotul Dinu-Cristian, un copil de numai doi ani, de a cărui creștere și educație s-au ocupat timp de zece ani. Pentru întreținerea familiei, compusă acum din trei persoane, a continuat să lucreze și după pensionarea sa „pe linia asigurărilor sociale”, în anul 1973[98], ca secretar al Asociației Juriștilor din RSR, venitul său fiind însă mai mic decât al soției, care era profesoară de geografie la liceul „Spiru Haret”.
În toamna aceluiași an, Dinu N. Movilă a trimis un memoriu la Ministerul de Interne, comunicându-i-se că, „în urma reanalizării situației dumneavoastră, a rezultat că, în raport de prevederile Decretului nr. 141/1967[99] privind pensiile militare de stat și ale Legii nr. 27/1966[100] privind pensiile de asigurări sociale de stat, nu sunt temeiuri legale pentru majorarea pensiei peste cuantumul de 1.500 de lei pe care îl primiți în prezent. În ceea ce privește acordarea unei pensii speciale, vă precizăm că această categorie de pensie nu este prevăzută în reglementările din actuala legislație a pensiilor”[101].
Arhivele Naționale păstrează dovada celui mai important moment în lupta pentru drepturile sale, reprezentat de propunerea făcută lui Nicolae Ceaușescu de către Constantin Olteanu, șeful Secției pentru Problemele Militare și Justiție din cadrul CC al PCR, și Teodor Coman, în calitatea sa de ministru de Interne, cu avizul favorabil al lui Gheorghe Pană, ca ministru al Muncii, de a i se acorda o pensie specială în sumă de 2.500 de lei lunar[102]. Însă ghinionul l-a urmărit și de această dată, la 14 august 1978, Cancelaria CC al PCR comunicându-le lui Constantin Olteanu și Teodor Coman că, „în legătură cu propunerile Ministerului de Interne referitoare la majorarea pensiei lui Movilă Dinu, tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al PCR, a indicat următoarele: «Nu este cazul unei pensii speciale»”[103].
Cu toate încercările sale din timpul regimului comunist, pensia nu i-a fost suplimentată printr-un act normativ special, în aprilie 1987, aceasta fiind de
2.058 de lei[104], diferența față de luna iulie a anului 1978 fiind dată de creșterea generală a pensiilor din sistemul de asigurări sociale. În toamna anului 1988, a trimis, din nou, o adresă la Ministerul Muncii, în vederea revizuirii cuantumului pensiei, dar în răspunsul primit s-a arătat că solicitării sale nu i se putea da curs, petentul urmând ca, începând cu data de 1 martie 1989, să beneficieze de mărirea de pensie prevăzută prin Decretul Consiliului de Stat nr. 210 din 27 iulie 1988 privind majorarea pensiilor de asigurări sociale de stat pentru munca depusă și limită de vârstă, a pensiilor pentru pierderea capacității de muncă și a pensiilor invalizilor de război[105] pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 5 din 29 iunie 1988 privind majorarea pensiilor de asigurări sociale de stat pentru munca depusă și limită de vârstă, a pensiilor pentru pierderea capacității de muncă și a pensiilor invalizilor de război[106].
După decembrie 1989, a fost înaintat, succesiv, la gradul de locotenent colonel, prin Ordinul ministrului nr. II/02927 din 4 decembrie 1990, la gradul de colonel, prin Ordinul ministrului II/01266 din 14 februarie 1991[107] și la gradul de general maior, prin Decretul Prezidențial nr. 157 din 1 septembrie 1993[108], fără influență asupra cuantumului pensiei, acestea fiind doar avansări onorifice în grad.
Creșterea pensiei i-a fost generată de prevederile mai multor acte normative cu efecte reparatorii pentru cei care au avut de suferit după venirea la putere a comuniștilor: Legea nr. 38 din 13 decembrie 1990 privind extinderea prevederilor Decretului-lege nr. 118 din 30 martie 1990 și la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, în această categorie fiind incluse și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944, Legea nr. 59 din 16 septembrie 1991 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118 din 30 martie 1990, Legea nr. 53 din 7 iulie 1993 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118 din 30 martie 1990 și Legea nr. 39 din 17 mai 1995 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118 din 30 martie 1990. La acestea se adaugă prevederile unor legi referitoare la drepturile veteranilor de război: Legea nr. 49 din 29 iulie 1991 privind acordarea de indemnizații și sporuri invalizilor, veteranilor și văduvelor de război și Legea nr. 44 din 1 iulie 1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război.
Astfel, potrivit prevederilor art. 3 al Decretului-lege nr. 118/1990, completat prin Legea nr. 38/1990, Dinu N. Movilă, la fel ca alți foști prizonieri de război, avea dreptul la o indemnizație lunară de 200 de lei pentru fiecare an de prizonierat[109], iar, ca urmare a aplicării Legii nr. 59/1991, fiecare an de prizonierat se considera ca vechime în muncă un an și șase luni[110]. Adoptarea Legii nr. 53/1993 a făcut ca indemnizația lunară amintită mai sus să crească la 2.000 de lei; pe lângă aceasta, era scutit de impozitul pe clădiri, beneficia de transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând unităților cu capital de stat, având dreptul și la șase călătorii gratuite la clasa I a CFR, în fiecare an[111]. Din cauza inflației galopante, indemnizația lunară pentru fiecare an de prizonierat a urcat la 8.800 de lei conform Legii nr. 39/1995[112]. Ca veteran de război, prin punerea în practică a prevederilor Legii nr. 49/1991, primea 1.000 de lei lunar[113], aceste drepturi bănești urmând să fie indexate periodic în funcție de evoluția prețurilor, conform Legii 44/1994[114].
Dinu N. Movilă a trecut la cele veșnice la 10 februarie 1997, fiind înhumat într-un cadru intim și fără onoruri militare, conform dorinței sale[115], amintirea lui de om integru și dedicat în tot ceea ce a întreprins de-a lungul vieții rămânând vie în memoria celor care l-au cunoscut.
[1] Îi mulțumim și pe această cale domnului Bica pentru interviul acordat și pentru că ne-a pus la dispoziție manuscrisul unchiului său, împreună cu fotografiile reproduse în cadrul acestui volum.
[2] Neamul Movileștilor face parte din acea boierime ridicată la dregătorii de Ștefan cel Mare, din rândurile vechii boierimi de țară, după marile bătălii care i-au împuținat considerabil numărul sfetnicilor credincioși (Ștefan S. Gorovei, Movileștii, în „Magazin istoric”, nr. 6(75)/iunie 1973,
p. 64).
[3] Jean Piaget, Limbajul și gândirea copilului, apud Tom Butler-Bowdon, 50 de clasici – Psihologie. Sinteza celor mai importante 50 de cărți despre minte, personalitate și natură umană, Editura Litera, București, 2019, p. 402.
[4] Ibidem, p. 408.
[5] AMNR, Memoriul original al căpitanului Movilă N. Dinu, ff. 24 și 53.
[6] Ibidem, f. 28.
[7] Ibidem.
[8] Gl. Bg. (r) Mihalache D. Vasile, Gl. Bg. (r) Suciu P. Ioan, Istoria Jandarmeriei Române
(1850-2000), Editura Sylvi, București, 2000, p. 374.
[9] Ibidem, p. 94.
[10] AMNR, Dosarul personal al căpitanului Movilă N. Dinu, f. 8.
[11] Ibidem, Memoriul original al căpitanului Movilă N. Dinu, f. 1.
[12] Ibidem, ff. 10 și 40.
[13] Adeverință eliberată de Ministerul de Interne, Direcția Cadre, la 3 octombrie 1990 (document păstrat în arhiva familiei Bica-Movilă).
[14] AMNR, Memoriul original al căpitanului Movilă N. Dinu, ff. 11 și 41.
[15] Ibidem, ff. 13 și 43.
[16] În anul 1937 a absolvit Școala de Aplicație a Ofițerilor de Jandarmi, fiind al douăzeci și nouălea din 38 de ofițeri elevi (Ibidem, ff. 15 și 45).
[17] Ibidem, ff. 14 și 44.
[18] Ibidem, ff. 17 și 47.
[19] Ibidem, ff. 48-49.
[20] Ibidem, f. 18.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem, ff. 20 și 50.
[23] Ibidem, ff. 21 și 51.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem, ff. 20 și 50.
[26] Ibidem, ff. 23 și 52.
[27] Ibidem, ff. 25 și 54.
[28] Ibidem, ff. 25-26 și 54.
[29] Ibidem, ff. 27 și 55.
[30] Ibidem, f. 28.
[31] Ibidem.
[32] Gl. Bg. (r) Mihalache D. Vasile, Gl. Bg. (r) Suciu P. Ioan, op. cit., p. 199.
[33] AMNR, Memoriul original al căpitanului Movilă N. Dinu, f. 28.
[34] Ibidem, ff. 29-30.
[35] Ibidem, f. 28.
[36] Ibidem, f. 32.
[37] Ibidem.
[38] Gl. Bg. (r) Mihalache D. Vasile, Gl. Bg. (r) Suciu P. Ioan, op. cit., p. 234.
[39] AMNR, Memoriul original al căpitanului Movilă N. Dinu, f. 33.
[40] Ibidem.
[41] I. Oprișan, Fragmente dintr-un tezaur pierdut: „memoratele” prizonierilor români în Rusia sovietică, în Idem, Infernul prizonierilor români în Rusia sovietică, Editura Saeculum I.O., București, 2014, vol. 2, p. 343.
[42] Ibidem, p. 347.
[43] Vitalie Văratic (coord.), Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente (1941-1956), Monitorul Oficial R.A., București, 2013, p.751.
[44] Dimitrie Bejan, Oranki – amintiri din captivitate, Editura Tehnică, București, 1995, p. 22.
[45] La 1 martie 1945, în lagărele NKVD, erau deținuți 106.482 de prizonieri de război români (Vitalie Văratic (coord.), op. cit., p. 518).
[46] Idem, Studiu introductiv, în Idem (coord.), Prizonieri de război români…, pp. XXXII-XXXIII.
[47] Ibidem, p. XXXI.
[48] Idem (coord.), Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică…, p.520.
[49] ANIC, fond CC al PCR, Secția Administativ-Politică, dosar nr. 11/1978, f. 196.
[50] Dr. Vitalie Văratic, Studiu introductiv…, p. XXXIV.
[51] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, statutul juridic internațional al prizonierilor de război a fost cel legiferat prin Regulamentul privitor la legile și obiceiurile războiului pe pământ, ca anexă la Convenția a IV-a de la Haga, din 1907, precum și prin Convenția de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război, semnată la 27 iulie 1929. Dacă prevederile primului act normativ erau obligatorii pentru toate statele beligerante, cele ale celui de-al doilea act normativ erau valabile doar pentru statele semnatare, dintre acestea lipsind Uniunea Sovietică, Japonia și unele state din Europa și America Latină (Ibidem, p. XI). Ținând cont de faptul că sovieticii percepeau Convenția de la Geneva ca pe o formă a justiției burgheze, prin aceea că acorda un statut privilegiat ofițerilor căzuți în prizonierat (inclusiv dreptul la ordonanță) și prin trimiterea de ajutoare umanitare prizonierilor prin intermediul Comitetului Internațional al Crucii Roșii, la 19 martie 1931, Consiliul Comisarilor Poporului al URSS a adoptat Regulamentul cu privire la prizonierii de război, care se aplica doar pe teritoriul Uniunii Sovietice. Tot acest din urmă legiuitor a adoptat, la 1 iulie 1941, un al doilea Regulament cu privire la prizonierii de război, în baza căruia a fost stabilit statutul juridic al acestora, atât în timpul războiului, cât și după terminarea lui, fiind prevăzute condițiile de detenție ale prizonierilor de război, folosirea lor la diverse munci, precum și răspunderea penală și disciplinară pentru refuzul de executare a ordinelor (Ibidem, p. XII). Conform celor prevăzute în regulamentul sovietic, prizonierii de război beneficiau de capacitate juridică civilă echivalentă cu cea a cetățenilor străini de pe teritoriul URSS, fiind, astfel, supuși regimului civil și nu celui militar (Ibidem) și având, practic, un regim de deținuți (I. Oprișan, O radiografie a detenției prizonierilor români în Rusia sovietică, în Idem, Infernul prizonierilor români în Rusia sovietică, Editura Saeculum I.O., București, 2014, vol. 1, p. 13).
[52] Dr. Vitalie Văratic, Studiu introductiv…, p. XIII.
[53] RGVA, fond 1P, opis 2т, dosar 28, nr. crt. 159, f. 2 (îi mulțumim și pe această cale domnului colonel (r) dr. Ilie Schipor pentru furnizarea acestor informații).
[54] La 24 februarie 1945, când Nicolae Movilă era procuror la Caracal, autorizase deschiderea focului asupra muncitorilor ce luaseră cu asalt clădirea prefecturii, din această operațiune rezultând morți și răniți (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 445.980, ff. 54 și 82). În vara aceluiași an, la 15 iunie, „în urma atitudinii antidemocratice și dușmănoase contra muncitorimii”, fostul procuror Nicolae Movilă a fost mutat ca judecător în orașul Tulcea (Ibidem, ff. 81 și 91).
[55] Ibidem, f. 104.
[56] Ștefan Cosmovici, născut la 29 noiembrie 1909, în București, de profesie electrician, studiase doi ani la Politehnică, dorind să devină inginer. În octombrie 1941 a fost arestat și condamnat pentru spionaj în favoarea anglo-americanilor, fiind eliberat din închisoare la 24 august 1944. În 1945 și 1946 a fost reținut de organele Siguranței și cercetat pentru relațiile sale cu englezii, pentru ca apoi să fie eliberat. În 1948 fuge din România, ajungând la Paris, de unde „face intervenții pentru a ușura plecarea din țară a logodnicei sale, Adriana Georgescu” (fosta secretară particulară a generalului Nicolae Rădescu). Reușește să-și aducă logodnica în capitala Franței și se căsătoresc, fiind cununați de general. Împreună cu soția aderă la Uniunea Democrată a Românilor Liberi, înființată la Paris sub conducerea lui Rădescu (Ibidem, fond SIE, dosar nr. 5.279, f. 1).
[57] Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 445.980, f. 1.
[58] Ibidem, ff. 72 și 80.
[59] Ibidem, ff. 9, 23 și 78.
[60] Ibidem, f. 6.
[61] Mihail Voicu, născut la 2 februarie 1890, în localitatea Marginea de Jos, jud. Buzău, a fost unul dintre cei mai mari comandanți ai primei jumătăți a secolului al XX-lea, ajungând până la gradul de general de divizie, de-a lungul carierei sale comandând subunități, unități și mari unități, ca participant la războiul balcanic din 1913, precum și la cele două războaie mondiale (col. prof. univ. dr. Adrian Stroea, col. (r) Marin Ghinoiu, Din elita artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2012, p. 344). În urma unui denunț formulat împotriva sa, la
18 iulie 1948, de către un fost subordonat (ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 7.306, vol. 5, ff. 287-288), la 14 aprilie 1950, a fost condamnat, în lipsă, la muncă silnică pe viață, zece ani degradare civică și confiscarea averii pentru crime de război (Ibidem, vol. 2, f. 405). Arestat la 16 iunie 1954 (Ibidem, vol. 2, f. 6), a cerut rejudecarea cauzei (Ibidem, f. 10), fiind eliberat la 7 octombrie 1955, în baza dispozițiilor Decretului nr. 421 din 24 septembrie 1955 privitor la grațierea și amnistierea unor infracțiuni (Ibidem, f. 139). În vara anului 1957, a fost arestat preventiv, dosarul cauzei fiind trimis pentru rejudecare la Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară București – Colegiul de Fond (Ibidem, vol. 4, f. 13). La 2 septembrie 1957, a fost condamnat la detenție grea pe viață și confiscarea averii pentru activitate intensă contra clasei muncitoare (Ibidem, f. 81), a făcut apoi recurs (Ibidem, ff. 108-113), care i-a fost respins la 21 decembrie 1957 (Ibidem, ff. 126-130). A murit în penitenciarul Gherla, la 17 august 1961, ca urmare a unei insuficiențe cardiace (Ibidem, vol. 6, f. 75).
[62] Ibidem, vol. 1, ff. 193 și 317-319.
[63] Ibidem, f. 319.
[64] Ibidem, f. 311.
[65] Mark Taplin, Imperiul deschis: călătorii prin locuri cândva interzise, Editura Nemira, București, 2006, p. 77
[66] Ibidem, p. 101.
[67] Ryszard Kapuscinski, Agonia imperiului, Editura Nemira, București, 1996, p. 149.
[68] Mark Taplin, op. cit., pp. 101-102.
[69] I. Oprișan, Fragmente dintr-un tezaur pierdut…, p. 344.
[70] Ibidem, p. 348.
[71] În întervalul 1941-1945, peste două sute de mii de prizonieri de război muriseră de foame și de frig la Vorkuta (Astrid Wendlandt, La marginea lumii: hoinărind prin nordul siberian, Editura Allfa, București, 2011, p. 24).
[72] Joël Kotek, Pierre Rigoulot, Secolul lagărelor, Editura Lucman, București, f.a., p. 148.
[73] AMNR, Dosarul personal al căpitanului Movilă N. Dinu, f. 9.
[74] Col. prof. univ. dr. Adrian Stroea, col. (r) Marin Ghinoiu, op. cit., p. 134.
[75] Prizonieri de război germani în Uniunea Sovietică – German prisoners of war in the Soviet Union (https://wikicro.icu/wiki/German_prisoners_ of_war_in_the_Soviet_Union – accesat la
30 septembrie 2022).
[76] Dr. Vitalie Văratic, Studiu introductiv…, p. XXXVI.
[77] Idem (coord.), Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică…, pp. 814-815.
[78] George Trohani, Nicolae Trohani – Aghiotantul lui Eugen Cristescu. Mărturii din vremuri de pace și de război (1936-1945), Editura Miidecărți, Bragadiru, 2021, pp. 29-30.
[79] Ibidem, p. 30.
[80] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 247.290, ff. 6-7.
[81] La adresa menționată locuia unchiul său, amiralul Alfons Sion (Ibidem, dosar nr. 378.191, f. 3 și dosar nr. 445.980, f. 63.).
[82] Ibidem, fond Penal, dosar nr. 352, vol. 84, f. 108.
[83] Ibidem, fond MAI – Pașapoarte, dosar nr. 68.348, f. 1.
[84] Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 485.713, f. 1.
[85] Ibidem, dosar nr. 378.191, f. 1.
[86] Din cauza unui ulcer perforat a stat trei zile în comă, iar după șase luni a fost internat din nou în spital, propunându-i-se să se pensioneze, însă a preferat să lucreze în continuare, pentru a-și „calma psihoza nervoasă” de care încă suferea, după cum menționa în autobiografia din decembrie 1964 (AMNR, Dosarul personal al căpitanului Movilă N. Dinu, f. 9). Mai mult ca sigur, psihoza despre care amintea îi fusese cauzată de condițiile în care trăise peste 11 ani în lagărele sovietice, problemele de sănătate fiind o consecință suplimentară a perioadei în care s-a aflat în prizonierat.
[87] În anul 1966, și-a schimbat din nou locul de muncă, lucrând ca bibliograf principal la Institutul de Chimie Anorganică al Academiei Române, apoi, din 1969 până în 1973, la Institutul de Chimie Fizică al Academiei Române (ACNSAS, fond MAI – Pașapoarte, dosar nr. 68.348, f. 1).
[88] Adeverință primită în anul 1962 de la Tribunalul Suprem al URSS, prin care era anunțat că a fost reabilitat (document păstrat în arhiva familiei Bica-Movilă). Pe lângă aceasta, în octombrie 1967, s-a adresat Sovietului Suprem, pentru ca, la 17 noiembrie, să i se comunice de către Procuratura URSS că legislația sovietică nu prevedea dublarea pensiei pentru perioada în care cineva fusese prizonier de război (răspunsul Procuraturii URSS este păstrat în arhiva familiei Bica-Movilă).
[89] AMNR, Dosarul de cadre al căpitanului Movilă N. Dinu, f. 6.
[90] Adeverință eliberată de Ministerul de Interne…
[91] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 378.191, f. 58.
[92] Ibidem, fond MAI – Pașapoarte, dosar nr. 68.348, ff. 10-12.
[93] Ibidem, ff. 1-4.
[94] Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 378.191, f. 48.
[95] Ibidem.
[96] Ibidem, f. 42.
[97] Ibidem, ff. 69-70.
[98] Dinu N. Movilă a lucrat în sistem de cumul de pensie cu salariu din februarie 1965 până în decembrie 1977, atât în perioada în care beneficia de pensie militară, cât și în primii cinci ani cât a beneficiat de pensie de asigurări sociale.
[99] Decretul Consiliului de Stat nr. 141 din 28 februarie 1967 privind pensiile militare de stat și pensia suplimentară („Buletinul Oficial” nr. 19 din 7 martie 1967), aprobat prin Legea nr. 6 din 26 iulie 1967 („Buletinul Oficial” nr. 67 din 26 iulie 1967). În anul 1977, decretul a fost abrogat, fiind înlocuit cu Decretul Consiliului de Stat nr. 214 din 12 iulie 1977 privind pensiile militare de stat („Buletinul Oficial” nr. 83 din 6 august 1977), aprobat prin Legea nr. 43 din 25 noiembrie 1977 („Buletinul Oficial” nr. 130 din 3 decembrie 1977).
[100] Legea nr. 27 din 28 decembrie 1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, în „Buletinul Oficial”, nr. 85 din 28 decembrie 1966.
[101] Răspunsul cu nr. 32/153.472 din 17 noiembrie 1973 al Direcției Cadre și Învățământ din Ministerul de Interne este păstrat în arhiva familiei Bica-Movilă.
[102] ANIC, fond CC al PCR, Secția Administrativ-Politică, dosar nr. 11/1978, ff. 196-198. Mulțumim și pe această cale domnului Sorin Turturică pentru că ne-a pus la dispoziție, în copie, aceste documente.
[103] Ibidem, f. 199. Nu știm ce l-a determinat pe Nicolae Ceaușescu să respingă propunerea de mărire a pensiei lui Dinu N. Movilă. Cert este că, un an mai târziu, în 1979, a aprobat o creștere a pensiei, de la 5.427 de lei la 6.500 de lei, pentru generalul de armată (r) Constantin Vasiliu-Rășcanu (a se vedea, în acest sens, Sorin Turturică, Doi veterani de război și dubla măsură a lui Ceaușescu, în Culorile trecutului. Oameni, locuri, fapte, din 16 februarie 2020 – https://www.culoriletrecutului.ro/categorii/armata/item/74-doi-veterani-de-razboi-si-dubla-masura-a-lui-ceausescu – accesat la 15 octombrie 2022).
[104] ACNSAS, fond MAI – Pașapoarte, dosar nr. 68.348, f. 7.
[105] Decretul Consiliului de Stat nr. 210 din 27 iulie 1988 privind majorarea pensiilor de asigurări sociale de stat pentru munca depusă și limită de vârstă, a pensiilor pentru pierderea capacității de muncă și a pensiilor invalizilor de război, în „Buletinul Oficial” nr. 41 din 28 iulie 1988.
[106] Legea nr. 5 din 29 iunie 1988 privind majorarea pensiilor de asigurări sociale de stat pentru munca depusă și limită de vârstă, a pensiilor pentru pierderea capacității de muncă și a pensiilor invalizilor de război, în „Buletinul Oficial” nr. 36 din 4 iulie 1988.
[107] Livretul militar al lui Dinu N. Movilă (document păstrat în arhiva familiei Bica-Movilă).
[108] Decretul Prezidențial nr. 157 din 1 septembrie 1993 privind înaintarea în gradul următor a unui general în retragere și acordarea gradului de general-maior în retragere unor colonei din Ministerul de Interne, în „Monitorul Oficial” nr. 222 din 13 septembrie 1993.
[109] Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, în „Monitorul Oficial” nr. 50 din 9 aprilie 1990 și Legea nr. 38 din 13 decembrie 1990 privind extinderea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 și la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, în „Monitorul Oficial” nr. 142 din 13 decembrie 1990.
[110] Legea nr. 59 din 16 septembrie 1991 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, în „Monitorul Oficial” nr. 187 din
18 septembrie 1991.
[111] Legea nr. 53 din 7 iulie 1993 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, în „Monitorul Oficial” nr. 157 din
12 iulie 1993.
[112] Legea nr. 39 din 17 mai 1995 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, în „Monitorul Oficial” nr. 95 din 19 mai 1995.
[113] Legea nr. 49 din 29 iulie 1991 privind acordarea de indemnizații și sporuri invalizilor, veteranilor și văduvelor de război, în „Monitorul Oficial” nr. 162 din 1 august 1991.
[114] Legea nr. 44 din 1 iulie 1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, în „Monitorul Oficial” nr. 172 din 7 iulie 1994.
[115] General de divizie (r) Mihail I. Baron, Ultimul Movilă – jandarm, în „Revista Jandarmeriei”, serie nouă, anul VII, nr. 6 (127) din 15 martie 1997, p. 5.
