În loc de introducere
Discursul istoric care analizează „problema evreiască” în perioada 1940-1944 a înregistrat până în prezent, atât în România, cât și în exterior, o evoluție discontinuă în timp și una polarizată printr-o tratare tranșantă a temei. Sunt reperate frecvent în istoriografie două tipuri de discurs radicalist, unul care maximizează semnificația și amploarea măsurilor antisemite și numărul victimelor lor în timpul regimului antonescian iar celălalt, care nu se înscrie din nici un punct de vedere într-o perspectivă de tratare științifică, negând existența instituționalizării unui antisemitism propagat de stat și susținând chiar faptul că populația evreiască românească nu a fost supusă unui tratament inuman sau anumitor restricții. Acest din urmă gen de discurs, de factură neolegionară[1], în general ultranaționalistă, nefăcând altceva decât să falsifice grosolan adevărul istoric, forțează apariția unui nou tip de antisemitism în România actuală[2], reiterând unele imagini negative ale evreului folosite din abundență în prima parte a deceniului cinci și uzitând argumente ale naționalismului de ultimă oră, care nu lasă spațiu de dezvoltare etniilor conlocuitoare. Între acești doi poli s-a desfășurat o bogată istoriografie dedicată temei, care, din punct de vedere cantitativ, a „recuperat” masiv după 1989, prin producții ale ambelor orientări. Există, totuși, și unele lucrări, puține la număr, care tratează subiectul printr-o detașare obiectivă.
Principalele controverse care au marcat curentul istoriografic sunt produse de unele confuzii generate de interpretarea semantică a unor termeni des uzitați în lucrările de specialitate, precum: „masacru”, „pogrom”, „genocid”, „holocaust”, termeni care se evidențiază prin gradul lor de generalitate. Des folosiți, ei au ajuns să imprime simțului comun asocierea cu evenimentele legate strict de populația evreiască în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, înregistrându-se un fenomen al deteriorării sensurilor lor prin uz sau prin popularizare, uneori și prin propagandă.
O altă controversă înregistrată în istoriografia problemei este cea legată de atitudinea pe care au avut-o unii locuitori evrei ai Basarabiei în momentul retragerii trupelor și administrației românești în iunie – iulie 1940, în urma ultimatumului sovietic prin care a fost anexat teritoriul dintre Prut și Nistru. Realitatea documentară arată că incidentele au avut o dezvoltare cronologică ușor de identificat: atacuri violente (inclusiv atrocități) din partea unor grupuri comuniste care erau compuse nu numai din evrei; transferul imaginii de „inamic” asupra întregii comunități evreiești și reacții violente (inclusiv crime) din partea unor militari și civili români în momentul recuceririi Basarabiei și Bucovinei de Nord în timpul regimului antonescian.
Imaginea armatei și a jandarmeriei române este redată în aceeași cheie maniheistă ea reflectându-se total diferit din mesajul radicaliștilor din ambele tabere. Folosirea fără discernământ sau cu rea intenție a termenilor generalizatori „armata”, „jandarmii” în raport cu uciderile, maltratările, sau devastările realizate de indivizi sau grupuri de indivizi, nu poate ajuta la relevarea evenimentelor în întreaga lor complexitate. Nu se pot justifica însă, sub nici un pretext, actele de răzbunare. Acceptând o departajare între evreii comuniști violenți și evreii neimplicați în acele crime produse la retragerea trupelor române din Basarabia și Bucovina, trebuie să acceptăm și disocierea actelor criminale ale unor militari români de instituția armatei.
La polul opus imaginii „Antonescu – un criminal, un rasist, un fascist”, vehiculată în multe lucrări apărute în România în timpul regimului comunist și preluată cu unele „retușări” de istoriografia de factură evreiască postcomunistă, se află imaginea „Salvatorului evreilor” justificată de procentajul cel mai mare de supraviețuitori pe care l-a avut România în raport cu celelalte state aflate sub influență sau ocupație nazistă. Se impun aici mai multe precizări. Este clar pentru toată comunitatea științifică faptul că Ion Antonescu avea o concepție diferită de cea a legionarilor în ceea ce privește rezolvarea problemei evreilor din România, nu rapid, prin „jaf, crime și abuzuri” conform practicii legionare, ci lent, progresiv, „legal”, pentru a nu fi „destabilizată economia și distrusă ordinea internă”. În această etapă se preconiza alungarea evreilor din țară, fapt realizat parțial, prin deportarea în masă a evreilor din Basarabia și Bucovina și a unui număr relativ redus de evrei din Vechiul Regat și din sudul Transilvaniei în Transnistria. Istoricul Andreas Hillgruber afirmă că „politica guvernului român în problema evreiască, așa cum reiese dintr-o privire retrospectivă, s-a întemeiat în tot timpul războiului, numai pe considerente tactice și comerciale”[3].
Este însă nefondată afirmația reputatului istoric german potrivit căreia politica regimului antonescian față de evrei „nu s-a inspirat din doctrina antisemită”[4].
Nu se poate nega faptul că regimul antonescian a practicat un șantaj oneros în ceea ce privește supraviețuirea evreilor prin emigrare pentru care trebuia să se plătească sume exorbitante, în condițiile în care vasele românești puse cu mare greutate la dispoziție pentru transport erau adevărate epave și nici nu erau asigurate de organismele maritime internaționale ale celor două tabere beligerante, pentru simplul motiv că nu se dorea această emigrare în Palestina.
Imaginea „Salvatorului evreilor” este legată mai ales de răzgândirea de ultim moment a guvernului în privința deportării populației evreiești din Vechiul Regat și din sudul Transilvaniei în lagărele de exterminare naziste. Decizia a fost luată în urma numeroaselor intervenții făcute de personalități ca: Alexandru Șafran, Rabinul – Șef al României, dr. Wilhelm Filderman, fostul șef al F.C.E.R., monseniorul Andrea Cassulo, nunțiul apostolic la București, Renè de Weck, ambasadorul Elveției în România, Nicolae Bălan, mitropolitul Transilvaniei, regina Elena, regele Mihai și unii membri ai Crucii Roșii Internaționale, dar mai ales, datorită conjuncturii militare. În iarna anului 1942 se prefigura o schimbare majoră în desfășurarea războiului, ceea ce s-a și întâmplat, prin înfrângerea trupelor germano – române la Stalingrad și retragerea lor treptată până la granițele României (aprilie 1944). Așadar „salvarea” evreilor a ținut de această
conjunctură, în sensul că ea ar fi putut reprezenta un capital politic la masa tratativelor de pace, în cazul în care România ar fi fost învinsă. Pe această logică s-a pariat și în cazul acceptării tacite, începând cu luna octombrie 1943 și ulterior, a organizării emigrării unui număr destul de redus de evrei în Palestina (din martie 1944) prin intermediul Crucii Roșii Internaționale. Ieșirea din așa-zisa expectativă a guvernului, prin promovarea unei politici evreiești, independente de programul german al „soluției finale”, a fost pusă pe seama „reținerii personale” a mareșalului față de luarea unor „măsuri radicale” atenuându-se, pe cât posibil, rolul jucat de factorii militari și politico – diplomatici.
Cel mai controversat capitol este cel referitor la numărul victimelor, deportaților și al supraviețuitorilor. Pe de o parte, se operează cu „cifre minimale” care variază, spre exemplu, în cazul deportaților în Transnistria între 110.000 și 119.000, pe de altă parte, este vorba de „cifre aberante”, ca să-l cităm pe Gheorghe Buzatu[5], în ceea ce privește numărul victimelor. Cine se avântă în această „bătălie” a cifrelor ajunge să descopere un cu totul alt bilanț din cauza denigrărilor care s-au practicat în istoriografia românească și străină, în secolul XX.
Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, aflată sub președinția lui Elie Wiesel, publicat la editura Polirom, a concluzionat în 2004, că nu se poate stabili o cifră absolută a victimelor evreiești din România sau din teritoriile administrate de România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Comisia a prezentat următoarele date: au fost uciși sau au murit între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni, aproximativ 135.000 de evrei din Transilvania de Nord (aflată sub administrație horthystă) și alți 5000 de evrei români aflați în diverse țări din Europa[6].
După 1989, s-a practicat de către adepții naționalismului postcomunist o veritabilă campanie de „reabilitare” a mareșalului Ion Antonescu[7], mergându-se până la negarea completă a oricărui ordin și a răspunderii sale pentru actele politice și militare, acestea fiind ascunse sub argumentul condițiilor speciale, al presiunilor externe sau al rațiunilor militare. Pe de altă parte, există tendința de a ilustra doar natura criminală a ordinelor și acțiunilor lui Ion Antonescu uitându-se, totuși, că în România au supraviețuit 400.000 de evrei. Tratarea tranșantă a problemei alimentează reciproc ambele tabere istoriografice, lăsând un spațiu gol între românul neinformat/dezinformat și evreul salvat în România de la Holocaust.
Cartea de față își propune să reliefeze, în tiparele unei istorii evenimențiale, o scurtă evoluție a habitatului evreiesc în spațiul urban buzoian, încercând totodată să surprindă
impactul transplantului legislativ operat de statul național – legionar și continuat de regimul condus exclusiv de Ion Antonescu. Un spațiu important în economia studiului este dedicat principalelor forme de organizare comunitară constrânsă să se replieze pe noi paliere în conformitate cu actele normative ale aparatului birocratic. În lumina documentelor cercetate (o foarte mică parte dintre acestea este prezentată în anexa de la final) sunt înfățișate secvențe ale raporturilor dintre autoritățile centrale și locale ale statului și evreii buzoieni, cât și unele raporturi interetnice, fără a se putea generaliza însă cazurile relatate.
Fără pretenția exhaustivității, cartea de față, aflată la cea de-a doua ediție, este rezultatul unei cercetări care vine să completeze investigații operate deja asupra altor comunități din România, pe același segment temporal sau pe unul mai îndelungat.
Din considerente metodologice, s-a operat o încadrare a evreimii buzoiene în ambientul său de formare și dezvoltare, respectiv, în spațiul regional al Munteniei, dar și cu trimiteri la cel național. Aceasta pentru că factorii istorici și geo – politici au influențat în mod diferit evoluții „nestandardizate” ale evreimii din teritoriul actual al României. Cea de-a doua ediție aduce informații în plus legate de istoricul și dinamica acestei comunități, contribuind la un posibil nou proiect de cercetare care să se extindă cronologic între 1830 și 1950 sau chiar până în secolul XXI.
Dinamica evreime buzoiană a fost grav marcată de imposibila alteritate în cadrele ideologice ale românismului cu puternice note naționaliste și de evenimențialul produs între anii 1940-1944. Faptul a fost confirmat ulterior prin masivul regres al vieții comunitare evreiești fenomen, înregistrat după instaurarea regimului comunist.
[1] Vezi spre exemplu, Zaharia Marineasa, Legionarism contra extremism. Nu există antisemitism, există numai o problemă evreiască, Faust Brădescu, Echipa morții, idem, Studii legionare postbelice, Valeriu Neștian, Perspective legionare asupra timpurilor prezente și viitoare, ș.a., publicații apărute în suplimentele revistei Gazeta de Vest, Timișoara sau diverse articole editate de periodicul Scara. Revistă de oceanografie și antropologie ortodoxă.
[2] Vezi, Stelian Bălănescu, Ion Solacolu, Inconsistența miturilor: cazul mișcării legionare, Iași, Editura Polirom, 1995.
[3] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu. Relațiile germano – române 1938-1944, București, Editura Humanitas, 1994, p. 286.
[4] Ibidem.
[5] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, București, Editura Paideia, 1999, p. 423.
[6] Elie Wiesel (președinte), Raport final. Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, Iași, Editura Polirom, 2004, p. 387-388.
[7] Lucian Boia (coord.), Mituri istorice românești, București, Editura Universității din București, 1995.
