Descriere
Lucrarea de faţă am încheiat-o cu mai mult de patru ani în urmă. Faţă de varianta iniţială am operat numai câteva mici modificări, în general de ordin formal, în rest a rămas aceeaşi. Este o lucrare ce marchează finalul a peste două decenii de reflexie asupra politicului în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, de-a lungul cărora am abordat teme acoperind practic întregul spectru ideologic, de la gândirea contrarevoluţionară până la anarhism, interpretate cu precădere din perspectiva contextului cultural şi a resorturilor intelectuale subiacente elaborărilor doctrinare. Este un tip de tratare pe care anumiţi istorici, mefienţi faţă de ceea ce depăşeşte datele concrete, sesizabile empiric, îl suspectează încă, în pofida susţinerii documentare, de a fi prea speculativ. Ni se pare totuşi perfect îndreptăţit, atâta timp cât este de natură să completeze judicios explicaţiile sociologice, economice sau factuale. Există şi pentru cultură o „durată lungă” şi un parcurs evolutiv, susceptibile să fie analizate structural şi cauzal, în mod analog altor aspecte ce alcătuiesc materia cercetării.
Volumul acesta este aşadar o sinteză, care încearcă, pentru prima dată după cunoştinţa noastră, să pună într-o relaţie de afinitate conceptuală teoria politică şi modelele culturale europene şi americane din ultimele două sute de ani, subsumându-le unor categorii epistemice superioare delimitării comune stânga – dreapta. Ca atare, perspectiva este cuprinzătoare, concentrată pe esenţial, pe reprezentativ, ceea ce înseamnă că am lăsat de o parte o serie de autori sau probleme şi ne-am axat pe fenomene şi tipologii. Am identificat, cu alte cuvinte, caracteristicile generale, noţiunile esenţiale, fără să mai insistăm asupra tuturor conţinuturilor sau a motivaţiilor conjuncturale din cadrul fiecărei orientări. Inevitabil anumite chestiuni le-am presupus cunoscute, fără a le mai detalia într-o manieră didactică, motiv pentru care textul poate să pară la un moment dat foarte specializat. Este însă condiţia necesară a unei astfel de priviri, singura în măsură să asigure cursivitatea expunerii.
Alexandru Mamina
Nota autorului
Lucrarea de față am încheiat-o cu mai mult de patru ani în urmă. Față de varianta inițială am operat numai câteva mici modificări, în general de ordin formal, în rest a rămas aceeași. Este o lucrare ce marchează finalul a peste două decenii de reflexie asupra politicului în secolele al XIX-lea și al XX-lea, de-a lungul cărora am abordat teme acoperind practic întregul spectru ideologic, de la gândirea contrarevoluționară până la anarhism, interpretate cu precădere din perspectiva contextului cultural și a resorturilor intelectuale subiacente elaborărilor doctrinare. Este un tip de tratare pe care anumiți istorici, mefienți față de ceea ce depășește datele concrete, sesizabile empiric, îl suspectează încă, în pofida susținerii documentare, de a fi prea speculativ. Ni se pare totuși perfect îndreptățit, atâta timp cât este de natură să completeze judicios explicațiile sociologice, economice sau factuale. Există și pentru cultură o „durată lungă” și un parcurs evolutiv, susceptibile să fie analizate structural și cauzal, în mod analog altor aspecte ce alcătuiesc materia cercetării.
Volumul acesta este așadar o sinteză, care încearcă, pentru prima dată după cunoștința noastră, să pună într-o relație de afinitate conceptuală teoria politică și modelele culturale europene și americane din ultimele două sute de ani, subsumându-le unor categorii epistemice superioare delimitării comune stânga – dreapta. Ca atare, perspectiva este cuprinzătoare, concentrată pe esențial, pe reprezentativ, ceea ce înseamnă că am lăsat de o parte o serie de autori sau probleme și ne-am axat pe fenomene și tipologii. Am identificat, cu alte cuvinte, caracteristicile generale, noțiunile esențiale, fără să mai insistăm asupra tuturor conținuturilor sau a motivațiilor conjuncturale din cadrul fiecărei orientări. Inevitabil anumite chestiuni le-am presupus cunoscute, fără a le mai detalia într-o manieră didactică, motiv pentru care textul poate să pară la un moment dat foarte specializat. Este însă condiția necesară a unei astfel de priviri, singura în măsură să asigure cursivitatea expunerii.
Introducere
La începutul anilor 1990 s-a vorbit destul de mult despre un „proces al comunismului” – un proces efectiv al conducătorilor, dar și un proces moral vizând ideologia comunistă și asocierea mai multor intelectuali cu aceasta. De ce ar fi fost comunismul mai „onorabil” decât fascismul, și de ce ar fi fost mai frecventabili autori precum Louis Althusser sau Geörg Lukács în comparație cu Nae Ionescu ori Carl Schmitt? Au existat în definitiv anumite analogii funcționale între totalitarismul de stânga și cel de dreapta, susceptibile să angajeze inclusiv fundamentele teoretice ale acestora, iar faptul că printre cei care cultivau omologarea lor critică se numărau și admiratori autohtoni ai lui Martin Heidegger sau Emil Cioran nu înlătură, prin inconsecvența implicită, necesitatea unui răspuns.
A spune că „socialismul real” a fost altceva decât comunismul teoretic reprezintă o explicație prea simplă pentru o problemă complexă, mai ales că nu doctrina marxistă originară, ci însăși experiența sovietică a fost evaluată pozitiv într-o anumită perioadă. Chiar și asumarea stalinismului s-a realizat la un moment dat prin filtrul sovietic, purificat și relegitimat de Congresul al XX-lea al partidului. Abia invazia din Cehoslovacia și receptarea lui Aleksandr Soljenițân de către publicul din Occident au dislocat prestigiul imaginar și teoretic al comunismului, dar fără să-l plaseze vreodată în același registru compromițător cu fascismul. E suficient să ne gândim că până astăzi comparația cu Vladimir Ilici Lenin, deși nu este neapărat cea mai căutată, nu atrage blamul irevocabil al comparației cu Adolf Hitler, în timp ce la unele manifestații din Rusia încă este purtat portretul lui Iosif Visarionovici Stalin.
Comunismul poate fi criticat din perspectivă liberală, dar nu poate fi realmente condamnat la fel ca fascismul, deoarece între comunism și liberalism există o serie de afinități principiale pe care nici comuniștii, nici liberalii implicați politic nu sunt foarte dispuși să le recunoască, afinități care transcend apropierile conjuncturale precum aceea dintre 1941-1945, când Winston Churchill putea să elogieze Uniunea Sovietică în calitate de luptătoare pentru apărarea libertății. Răspunsul pe care încercăm să-l aflăm în studiul de față nu este însă unul politic, după cum nu se limitează la chestiunea particulară a comunismului. Pe baza constatării că un „proces al comunismului” este dificil dintr-o perspectivă liberală consecventă, dispusă la a-și asuma până la capăt identitatea politico-morală, analizăm relația dintre elaborările politice și modelele culturale în general. Contextul referințelor etice și gnoseologice subiacente doctrinelor politice clarifică relațiile de apropiere, complementaritate sau de adversitate funciară dintre acestea din urmă, îmbinând orizontala familiilor politice ale dreptei și stângii, cu verticala familiilor culturale: modernitatea, antimodernitatea, postmodernitatea.
Intervalul pe care-l avem în vedere cuprinde secolul al XIX-lea, al XX-lea, până în zilele noastre, între Revoluția franceză, care a instituționalizat tipul de societate modernă (sau contemporană, potrivit periodizării didactice occidentale), trecând prin diferitele forme de contestare, până la tentativa actuală de a dizolva experiența modernă în orizontul teoretico-practic al relativismului și „nonierarhizării”. Este de altfel intervalul în care au apărut și sunt operaționali în sensul propriu termenii de dreapta și stânga, și în care modelul cultural modern a devenit hegemonic, răsfrângându-se inclusiv asupra modelelor concurente, preocupate fie să respingă, fie să epuizeze proiectul modernității.
O asemenea privire de sinteză procedează inevitabil prin selecție: o selecție a autorilor și o selecție a problematicii. În privința autorilor ne interesează cei pe care două sute de ani de gândire teoretică și exegeză i-au acreditat ca reprezentativi pentru tendințele respective, pe care le exprimă în datele lor caracteristice în așa fel încât nu e nevoie de o înșiruire exhaustivă. Este ca și cum ai surprinde specificitatea romanului istoric romantic sau a romantismului muzical prin intermediul lui Walter Scott și Ludwig van Beethoven, fără să mai amintești de Prosper Merimée și Franz Liszt. Aceasta nu înseamnă a ignora sau minimaliza talentele nemenționate, care oricum sunt presupuse în arierplanul argumentației, ci a reduce metodic la esențial. Cât privește problematica, ne referim la aspectele culturale definitorii pentru modernitate și orientările concurente, semnalând numai, atunci când este cazul, importanța factorilor sociali.
Atunci când vine vorba de autori contemporani mai ales, o altă dificultate este departajarea lucrărilor cu valoare documentară de cele interpretative (bibliografia secundară). Se întâmplă ca exponenții unei direcții să își analizeze propriile premise și propuneri, așa cum face Linda Hutcheon de pildă, astfel încât e greu să precizezi dacă scriu dintr-un sau despre un câmp cultural. Aspectul merită o tratare în sine, întrucât se leagă de chestiunea cunoscătorului ce are ca obiect propria cunoaștere, sau într-o formulare strictă de teoria științei – chestiunea obiectivității. Aici am ales să împărțim materialul în funcție de criteriul intențional: dacă lucrarea pledează în favoarea unei opțiuni politice sau culturale este document, iar dacă le explică fără vreo agendă persuasivă partizană este lucrare de interpretare.
Istoria politică și istoria culturală trimit amândouă la cauzalitatea formală și finală, adică în cele din urmă la subiectivitatea actorilor implicați, dar nu o subiectivitate în sine ci relațională, configurată la întâlnirea eului cu diferitele coordonate morale și intelectuale eficiente în epocă. Din această intersectare, mai precis din tensiunea afirmațiilor și negațiilor principiale, transpare profilul imaginar și se clarifică angajamentele ideologice ale perioadei.
