Generalul Ion Eremia. Temerar politic, scriitor vizionar

Prolog

În anul 1992, apărea la Editura Fundației Culturale Române romanul Gulliver în Țara Minciunilor, avându-l ca autor pe Ion Eremia. La acea vreme, editarea de lucrări aparținând literaturii de sertar, precum și genului memorialistic, și care să conțină  informații despre ororile regimului comunist, era abia la început, la fel ca și publicarea unor studii istorice sau politologice, principala explicație constând în aceea că trecuse prea puțin timp de la evenimentele din decembrie 1989, iar accesul la arhive era încă restrâns. Una dintre aparițiile ulterioare căderii regimului comunist o reprezintă manuscrisele literare confiscate de organele de Securitate și restituite autorilor sau urmașilor acestora. O asemenea traiectorie a avut-o și romanul lui Ion Eremia; în septembrie 1958, autorul a terminat de redactat manuscrisul și l-a încredințat unui prieten din copilărie, cu rugămintea de a-l trimite spre publicare în Franța – acesta l-a predat însă la Securitate, determinând, astfel, și arestarea autorului.

Ceea ce surprinde de la început la acest roman este critica regimului stalinist al lui Gheorghiu-Dej, realizată prin mijloacele literare ale alegoriei și antiutopiei. De altfel, în literatura română, recursul la alegorie are o tradiție îndelungată, chiar dacă lăsăm deoparte scrierile religioase și ne referim numai la literatura cultă: Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, apărută în 1705, despre care Constantin Noica afirma că introduce critica în spiritualitatea românească, „până atunci, echilibrată și împăcată […] cu ceea ce i-a fost dat să fie” și Țiganiada lui Ion Budai Deleanu, o altă operă în care autorul folosește alegoria în descrierea unor stări de fapt[1].

Secolul al XX-lea, prin faptul că a cunoscut cele două totalitarisme, de tip nazist și comunist, a creat condiții pentru înflorirea genului alegoric. Referindu-ne la literatura română postbelică, trebuie remarcat că, în cadrul acesteia, întâlnim două feluri de alegorii: una explicită, care se referă direct la regimul instaurat în România după 1944, fie că este vorba de perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sau de cea a lui Nicolae Ceaușescu, și alta implicită, cu un sens mult mai larg din punct de vedere istoric și cultural[2]. În prima categorie putem include romanele lui Ștefan Bănulescu[3], I.D. Sârbu[4] sau Viorel Știrbu[5], iar în cea de-a doua romanele lui A.E. Baconsky[6], Bujor Nedelcovici[7] și Ion Eremia.

Dincolo de valoarea literară incontestabilă și de stilul literar parabolico-alegoric (antiutopic) în care este conceput, romanul Gulliver în Țara Minciunilor reprezintă, după cum reiese și din postfața autorului (Memorial), răspunsul lui Ion Eremia la dezamăgirile pe care i le-a provocat puterea comunistă, pe care a slujit-o o bună bucată de timp, ajungând până la funcția de adjunct al ministrului Forțelor Armate ale Republicii Populare Române. Faptul că Ion Eremia a cunoscut regimul comunist din interior, devenind unul din criticii săi cei mai vehemenți, a constituit principalul argument în scrierea cărții noastre. Un alt argument l-a reprezentat apariția, în vara anului 2003, a cărții Insula Robinson, în care autorul rememorează întâmplările dureroase prin care a trecut după arestarea sa. Cu acest prilej, am aflat că generalul era în viață. Din nefericire, vârsta înaintată și starea precară a sănătății sale au împiedicat un dialog cu fostul deținut politic. Chiar dacă o întâlnire cu generalul Ion Eremia nu a putut avea loc, am beneficiat de sprijinul doamnei Nicoleta Eremia, care, după trecerea la cele veșnice a opozantului regimului stalinist, s-a îngrijit, dincolo de toate obstacolele, mai vechi și mai noi, de păstrarea memoriei soțului său.

O sursă de inspirație a reprezentat-o amplul serial din ziarul „Cotidianul” (numerele din 2, 9, 16 și 23 februarie, precum și cele din 1 și 17 martie 1999), referitor la „cazul Eremia”, publicat de Mircea Suciu, pe atunci, redactorul-șef al revistei „Dosarele Istoriei”, împreună cu regretatul colonel Mircea Chirițoiu, de la Arhivele Militare Române, interesul fiind stârnit, mai întâi, de Alina Tudor, de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, care, în același ziar, în numărul din 24 noiembrie 1998, publicase fragmente din stenograma ședinței CC al PMR din 15 noiembrie 1955, în care Ion Gheorghe Maurer, la acea dată membru al CC al PMR, era criticat pentru faptul de a se fi lăsat antrenat, într-o oarecare măsură, în acțiunea întreprinsă de un grup de ilegaliști, printre care și Ion Eremia.

Existau, așadar, suficiente argumente în biografia generalului, pentru ca aceasta să fie înfățișată publicului cititor din România. Cartea de față nu este singulară în prezentarea vieții și activității lui Ion Eremia, întrucât, de-a lungul anilor, am publicat mai multe studii și articole în reviste de specialitate sau am participat la diferite manifestări științifice, unde a fost evocată personalitatea acestuia. Se poate afirma, de asemenea, fără să ne abatem de la adevăr, că, mulțumită eforturilor doamnei Nicoleta Eremia, văduva sa, avea să fie cunoscut mult mai bine de către opinia publică decât a fost în timpul vieții.

Primul nostru material științific dedicat generalului Eremia a fost publicat în revista „Dosarele Istoriei”, în anul 2003, când am făcut cunoscute mai multe informații, ce nu fuseseră publicate până atunci, și care proveneau din dosarul de urmărire informativă aflat în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității sau din dosarele aflate în custodia Arhivelor Militare Române: încercarea de a trimite manuscrisul romanului peste graniță, zădărnicită de marinarul informator Pompiliu Pănescu, sentința prin care Ion Eremia a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru uneltire contra ordinii sociale și la 14 ani pentru trădare de patrie, eliberarea sa prin Decretul Consiliului de Stat nr. 411 din 1964, precum și demersurile făcute după ieșirea din închisoare pentru reprimirea în rândurile PCR. În cuprinsul articolului, am făcut și o prezentare a romanului Gulliver în Țara Minciunilor, insistând pe faptul că acesta face parte din genul literar antiutopic, considerat de-a lungul timpului incomod și subversiv.

În anul 2004, am publicat o expunere mai detaliată a biografiei lui Ion Eremia în revista „Arhivele Totalitarismului”. Față de precedenta prezentare, am înfățișat, în limita spațiului disponibil, un tablou al întregii vieți a generalului, mai ales că acest studiu a fost inclus la rubrica Dicționar biografic, a amintitei reviste. Episoade precum copilăria viitorului general, școlile absolvite, unitățile militare în care și-a desfășurat activitatea în perioada interbelică și participarea la cel de-al Doilea Război Mondial au fost evocate alături de cele ale „pactului său cu diavolul”, respectiv aderarea la PCdR, activitatea de ilegalist, accederea la putere a partidului și onorurile cu care a fost copleșit, culminând cu avansarea, la 9 septembrie 1952, la gradul de general-maior și numirea în funcția de locțiitor al ministrului Forțelor Armate și șef al Direcției Generale de Construcții și Cazare a Trupelor. O parte importantă a studiului tratează răzvrătirea generalului și eforturile sale alături de alți foști ilegaliști, în vederea democratizării PMR, a analizei cultului personalității în contextul schimbărilor survenite după moartea lui Stalin și a izbucnirii mișcărilor contestatare din lagărul comunist. Nu au fost omise nici elementele referitoare la soarta manuscrisului Gulliver  în Țara Minciunilor, arestarea autorului sau activitatea literară a acestuia după eliberarea din închisoare. Studiul a fost însoțit și de reproducerea unei fotografii, ce a fost atașată fișei sale de deputat MAN în legislatura 1948-1952.

Cea mai cuprinzătoare prezentare a „cazului Eremia” a realizat-o tot revista „Dosarele Istoriei”, în primăvara anului 2005, unde, sub un titlu mai mult decât sugestiv, Temerar politic, scriitor vizionar – generalul Ion Eremia. Jos cu     Gheorghiu-Dej!, am publicat mai multe documente inedite. Cea mai mare pondere în cadrul revistei, circa 20 de pagini, au avut-o procesele-verbale ale interogatoriilor luate lui Ion Eremia, care aveau drept scop realizarea unei analize a manuscrisului romanului, însă nu din punctul de vedere al valorii literare, ci al „caracterului dușmănos și calomnios la adresa RPR”. Alături de această „analiză literară din arestul Securității” au fost publicate alte două documente: un demers al lui Ion Eremia, care viza reprimirea sa în partid, redarea gradului de general și reabilitarea judecătorească, precum și respingerea cererii sale de către Colegiul Central de Partid. Documentele au fost însoțite de scurte prezentări ale celor implicați, alături de general, în acțiunea de democratizarea a PMR sau în încercările de a trimite peste graniță manuscrisul: Victor Dușa, Aurel Ardeleanu, Gheorghe Eremia și Agripina Galan. Povestea încercărilor generalului de a expedia manuscrisul peste graniță, zbuciumul său lăuntric, precum și drama trăită de o bună parte a familiei sale, împreună cu Ion Eremia fiind arestați, pentru omisiune de denunț, un frate și o soră, dar și „jocul” informatorului Pănescu, predarea manuscrisului de către acesta la Securitate etc. au fost înfățișate într-un studiu, care reușește, în bună măsură, să contureze „romanul” acestui roman nepereche. Alături de contribuțiile menționate, studiul istoricului Dan Cătănuș despre demonstrațiile de forță ale conducerii PMR în procesul destalinizării, cu referire specială la „cazul Eremia”, precum și prezentarea unor „repere biobibliografice” ale generalului au întregit conținutul numărului revistei. Demn de remarcat este și faptul că materialele au fost însoțite de numeroase fotografii și documente păstrate în arhiva familiei Eremia, puse la dispoziție de văduva generalului, dar și din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și arhiva Camerei Deputaților.

Interesul foarte mare trezit de cazul generalului Ion Eremia în rândul iubitorilor de istorie, după apariția numărului tematic al revistei, a stat, indiscutabil, la baza deciziei editurii Andromeda Company, condusă de domnul Lucian Jumătate, de a reedita, în anul 2006, cele două scrieri ale lui Ion Eremia, romanele Gulliver în Țara Minciunilor și Insula Robinson. Memorial de închisoare. Față de precedentele apariții, reeditarea celor două scrieri a prilejuit publicarea a două contribuții inedite, elaborate pe baza documentelor identificate de noi în arhiva CNSAS. Astfel, romanul Gulliver în Țara Minciunilor se deschide cu o prefață a lui I. Adam, pseudonimul lui Ion Eremia, care nu a mai fost atașată la manuscrisul romanului, deoarece aceasta a făcut obiectul unei expertize grafologice din partea organelor de anchetă ale regimului comunist, în scopul folosirii ca probă judiciară în identificarea autorului[8]. De asemenea, memorialul de închisoare Insula Robinson se încheie cu o postfață care prezintă perioada de detenție a lui Ion Eremia, realizată pe baza dosarului de penitenciar al acestuia, precum și o anexă cuprinzând discuțiile purtate de Ion Eremia cu doi colegi de celulă și consemnate de un informator al Securității[9].

Cele două cărți au beneficiat de lansări și prezentări în cadrul diferitelor manifestări științifice. Prima lansare a avut loc la București, în data de 10 martie 2006, în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus” de la Muzeul Național de Istorie, unde am participat alături de doamna Nicoleta Eremia, de regretatul academician Florin Constantiniu și de domnul Mircea Suciu, redactorul-șef al fostei reviste „Dosarele Istoriei”. A urmat apoi prezentarea de la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, din 11 aprilie 2006, o săptămână mai târziu fiind rândul Cercului Militar Național să găzduiască evenimentul. Cu acest prilej, autorii cărții de față au avut ocazia să afle noi amănunte despre greutățile de care familia Eremia a avut parte, atât în perioada detenției, cât și după eliberarea lui Ion Eremia, în relatarea uneia dintre fiicele medicului Nicolae Eremia, fratele generalului. Ultima prezentare a celor două cărți a avut loc la Casa de Cultură din Predeal, la 27 septembrie 2006. Tot în anul 2006, revista „Dosarele Istoriei” a publicat o nouă contribuție la „cazul Ion Eremia”, de această dată fiind vorba de una din anchetele la care a fost supus de către Securitate colonelul Aurel Ardeleanu, condamnat în procesul fostului general, și care avea drept scop să înfățișeze ca pe o idee revizionistă o „schiță a unui nou regim politic”, intitulată Academia, pe care acesta o proiectase[10].

O altă manifestare științifică la care am prezentat o comunicare despre activitatea lui Ion Eremia s-a desfășurat la Cluj-Napoca, în zilele de 23-24 noiembrie 2006, când, în organizarea Facultății de Istorie-Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai” și a Cercului de Studii Transilvane, a avut loc simpozionul internațional 1956: Începutul sfârșitului. Revoluție și rezistență în Europa Centrală și de Est. Comunicarea pe care am susținut-o atunci s-a intitulat Un episod mai puțin cunoscut: încercarea de înlăturare de la putere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în contextul Revoluției maghiare din 1956 și am avut în vedere încercările lui Ion Eremia de a organiza o schimbare la vârful conducerii PMR, ca urmare a procesului destalinizării declanșat în Uniunea Sovietică. Ceea ce însă nu au înțeles cei care doreau schimbarea conducerii PMR a fost faptul că, în contextul evenimentelor din timpul Revoluției maghiare, poziția lui Gheorghiu-Dej a ieșit mult întărită, Ion Eremia optând, ulterior, pentru folosirea mijloacelor literare în criticarea regimului comunist de tip stalinist.

În februarie 2007, grație demersurilor pe care doamna Nicoleta Eremia
le-a întreprins, am consultat dosarul personal al generalului Ion Eremia, ce cuprinde, în special, fișele de evaluare întocmite de șefii săi și notările de serviciu pe o perioadă care se întindea de la cea de elev al școlii militare până la cea de general-maior. Ca urmare a acestor noi informații și a consultării colecției revistei „Glasul Armatei”, pentru intervalul de timp în care Ion Eremia a deținut funcția de redactor-șef al acestei publicații, portretul generalului era schițat în întregime. Ultima dintre manifestările științifice la care am prezentat „cazul Eremia” – sub forma comunicării cu titlul Ion Eremia. Biografia unui rebel din PMR – a fost conferința Sistemul comunist, între realități și discurs istoriografic, organizată de INST, în zilele de 12-13 iunie 2008, unde a participat și doamna Nicoleta Eremia, care a relatat asistenței aspecte inedite din viața generalului.

Revenind la lucrarea de față, precizăm că primul capitol analizează perioada în care Ion Eremia a contribuit, într-o bună măsură, deși, nu atât de vizibil, dacă este să analizăm biografiile liderilor marcanți ai partidului, la impunerea regimului comunist. Totodată, sunt expuse motivele care l-au împins pe Ion Eremia să adere la ideologia comunistă, prezentând, în acest sens, informații despre copilăria viitorului general, școlile absolvite, activitatea militară din perioada interbelică și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, activitatea pe care a dus-o în ilegalitate în slujba partidului și funcțiile pe care
le-a îndeplinit după 6 martie 1945. Activitatea pe care a desfășurat-o de la momentul în care partidul a acces la putere și până la moartea lui Stalin este analizată în contextul sovietizării instituțiilor statului, în general, și al armatei, în particular, al trecerii acesteia de la statutul de armată regală la cel de armată populară. Astfel, sunt analizate conceptul de „democratizare a armatei” și rolul aparatului politic în acest proces, cu precădere rolul jucat de Ion Eremia ca redactor-șef al ziarului „Glasul Armatei”, dar și de șef al Direcției Propagandă și Agitație din cadrul Direcției Superioare Politice a Armatei. Numirea în funcția de ministru adjunct pentru Construcții și Cazarea Trupelor din cadrul Ministerului Forțelor Armate, diferind ca activitate de cea desfășurată până atunci în aparatul de propagandă, a determinat o modificare a atitudinii sale, de la un fervent susținător al regimului la cel de critic al exceselor, birocrației și lipsei de eficiență a sistemului. La trezirea la realitate a generalului a mai contribuit și modul de gestionare a conflictului ideologic sovieto-iugoslav de către regimul comunist din RPR, Eremia fiind un admirator al lui Iosip Broz Tito. Capitolul se încheie cu două anexe documentare, reprezentând un extras din biografia colonelului Ion Eremia, redactată la 1 august 1951, și două procese verbale de interogatorii din arestul Securității despre activitatea dusă de general în slujba partidului în ilegalitate.

Cel de-al doilea capitol înfățișează opoziția lui Ion Eremia față de sistemul stalinist. Mai întâi, sunt analizate schimbările survenite în blocul comunist după moartea lui Stalin, apariția curentului revizionist din Ungaria și Polonia, „raportul secret” asupra crimelor stalinismului rostit de N.S. Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS, din februarie 1956, și apoi izbucnirea, în același an, a revoltei anticomuniste maghiare. La fel ca în Ungaria sau Polonia, și în România a existat un adevărat entuziasm prilejuit de atmosfera de destindere decretată de Hrușciov. Unii dintre comuniști, printre ei numărându-se oportuniști ca Iosif Chișinevschi, dar și idealiști ca Ion Eremia, considerau că activitatea lor din ilegalitate și semnalele venite din Uniunea Sovietică formau un cadru suficient pentru a cere libertatea exprimării opiniilor, luarea de măsuri împotriva cultului personalității și a abuzurilor Securității, precum și invocarea democrației interne pentru a pune în discuție linia economică și politică a partidului. Din nefericire, însă, spre deosebire de Tito sau de Togliati, de pildă, Dej era un aparatcik înnăscut. Stalinismul său era instinctual și nu ideologic, iar în condițiile existenței statului polițienesc i-a fost destul de ușor liderului PMR să dezorganizeze nucleele de opoziție care începuseră să se formeze, inclusiv cele din interiorul armatei.

Exclus din partid la Plenara CC al PMR din iulie 1956, după ce mai înainte fusese trecut în rezervă, Ion Eremia a continuat să-și susțină cauza, derivația sa ideologică îmbrăcând forma unui roman satiric, scris în genul literar antiutopic. Capitolul înfățișează modul în care a ajuns Ion Eremia să conceapă romanul, încercările sale de a expedia manuscrisul peste graniță, predarea lui Securității tocmai de către persoana care trebuia să-l scoată din țară și, în final, arestarea autorului. Împreună cu Ion Eremia au fost arestați și cei care-l sprijiniseră în încercările sale de a publica romanul în afara României sau de a trasa o linie politică de democratizare a partidului. În finalul capitolului sunt expuse câteva documente, care înfățișează încercările de destalinizare și lupta pentru putere din PMR.

Capitolul al treilea prezintă interogatoriile luate lui Ion Eremia în arestul Securității,  precum și interogatoriile luate celorlalți arestați din dosarul său, apoi procesul care i s-a intentat, sentința și perioada de detenție. Procesul a fost o înscenare judiciară, deoarece autorul cărții a fost identificat cu personajele pe care le crease; din acest punct de vedere, „analiza literară” din arestul Securității jucând un rol important. Pe lângă prezentarea perioadei de detenție, în capitol sunt analizate și unele trăsături ale regimului comunist din România: controlul informațiilor în interiorul PMR, rolul Biroului Politic al CC al PMR în instrumentarea proceselor politice, excluderea vechilor ilegaliști, dar și demersurile ulterioare ale acestora pentru reprimirea în partid, cazul înfățișat fiind cel al lui Victor Dușa, implicat alături de Ion Eremia în acțiunile antistaliniste. Documentele anexate întregesc imaginea despre calvarul îndurat de cei arestați și condamnați de justiția comunistă. Pe lângă procesele verbale de interogatoriu din arestul Securității, ale lui Ion Eremia și Aurel Ardeleanu, pentru relevarea „caracterului dușmănos” al romanului și schiței Academia, prezentate în revista „Dosarele Istoriei”, în numerele din anii 2005 și 2006, au mai fost publicate documente care înfățișează instrumentarea proceselor politice de către regimul comunist, așa cum reiese din interogatoriile la care a fost supus Aurel Ardeleanu, pronunțarea sentinței, capitolul încheindu-se cu un document prezentat și în postfața la cea de a doua ediție a cărții Insula Robinson.

Al patrulea capitol realizează o imagine, în limita informațiilor existente, a perioadei scurse de la eliberarea din detenție a lui Ion Eremia și până la moartea sa. Revederea emoționantă cu fosta soție și cei doi copii, urmată de tristețea prilejuită de stabilirea definitivă a acestora în Statele Unite, deznădejdea la gândul suferințelor pe care acțiunile sale le-au pricinuit propriei familii, încadrarea informativă de către Securitate la noul său loc de muncă, pentru a afla ce gândea Ion Eremia despre regimul comunist care îl condamnase, demersurile eșuate pentru reprimirea în partid, căsătoria cu cea de-a doua soție, care i-a schimbat, firește, cursul vieții, dar și activitatea literară desfășurată sub forma unor romane istorice din care transpar și critici la adresa regimului comunist sau revendicarea paternității propriei invenții, torpila terestră dirijată, înapoierea manuscrisului confiscat de autoritățile comuniste, vizita în SUA după căderea regimului comunist și bucuria revederii cu cei doi copii sunt înfățișate în acest capitol. Tot aici, sunt prezentate informații despre evoluția celorlalți condamnați în proces după eliberarea din închisoare. Capitolul se încheie prin publicarea a două documente din arhiva CNSAS: un raport întocmit de Securitate cu privire la măsurile ce trebuiau luate în urmărirea lui Ion Eremia, respectiv cererea pe care fostul general a adresat-o procurorului general al RPR, solicitând anularea sentinței prin care a fost condamnat în anul 1959. Ultimele trei documente provin din arhiva personală a generalului, fiind puse la dispoziția autorilor de către doamna Nicoleta Eremia (reabilitarea judecătorească, recunoașterea paternității balisticii românești asupra proiectilului teleghidat, demersul înaintat, în 1990, președintelui Tribunalului Militar Teritorial București, pentru reintrarea în posesia manuscrisului romanului).

Ultimul capitol l-am dedicat câtorva concluzii referitoare la viața și activitatea lui Ion Eremia în contextul evoluției regimului comunist din România, punând accentul pe o prezentare a trăsăturilor acestui regim, în raport de cultura politică a elitei conducătoare.

Referindu-se la foștii deținuți politici anticomuniști din perioada 1947-1964, Emil Tocaci afirma că se poate vorbi, în acest interval de timp, de mai multe categorii de deținuți politici, clasificați astfel:

1. Cei care au acționat efectiv împotriva regimului totalitar, unii dintre ei, cei mai fermi, participând la luptele din munți, fie în mod direct, fie indirect, cu elemente de logistică.
2. Cei care au luat atitudine contra ideologiei comuniste prin diferite declarații ori s-au opus condiției de țară-satelit la care ajunsese România, au făcut încercări de a organiza grupuri de rezistență, de regulă, fără șanse reale de succes, precum și alte forme nonviolente de protest.
3. Cei care au avut cunoștință de existența unor formațiuni politice sau grupuri de rezistență anticomunistă și nu le-au denunțat autorităților bolșevice, intrând sub incidența acuzației de omisiune de denunț.
4. Cei care au fost membri ai unor partide politice necomuniste înainte de anul 1947, inclusiv în perioada interbelică. Asemenea oameni erau închiși, chiar dacă nu făceau nici o opoziție dictaturii. De altfel, dacă ar fi întreprins unele acțiuni anticomuniste, ar fi trebuit incluși într-una din categoriile anterioare.
5. Cei care s-au opus colectivizării forțate sau au deținut valori interzise, ca în cazul monedelor de aur.
6. Cei care au încercat să evadeze din țară, prin trecerea ilegală a frontierei, au aparținut unor secte religioase etc.
7. Cei care au făcut, în medii pe care le considerau intime și, deci, sigure, afirmații „dușmănoase” la adresa regimului comunist, inclusiv glume cu caracter politic.
8. Cei care au ajutat anumite persoane urmărite sau persecutate de autoritățile bolșevice.
9. Cei care au făcut același lucru ca și cei de la punctul anterior, dar fără a ști dacă persoanele ajutate sunt urmărite sau persecutate.
10. Cei care nu au făcut absolut nimic[11].

Dincolo de această clasificare a foștilor deținuți politici, rămâne întrebarea: ce se întâmplă cu cei care, din convingeri politice sau din alt motiv, au intrat în Partidul Comunist, iar după moartea lui Stalin au încercat, dintr-o credință naivă, să „umanizeze” și să amelioreze sistemul din interior?

„Am dansat și eu în horă” – mărturisea scriitorul Milan Kundera. „Apoi, într-o zi, am spus ceva ce nu trebuie spus, am fost exclus din Partid și a trebuit să ies din horă”[12]. Au existat, însă, oameni pentru care „ieșirea din horă” a însemnat sacrificarea familiei, a carierei și a reputației, totul pentru a-și apăra principiile. Este ceea ce ne-am propus să arătăm în cartea de față.

[1] Libuše Valentová, O antiutopie românească, în „România literară”, nr. 10/13-19 martie 2009.

[2] Ibidem.

[3] Ștefan Bănulescu, Cartea Milionarului, Editura Eminescu, București, 1977.

[4] I.D. Sârbu, Adio Europa!, Editura Cartea Românească, București, vol. I, 1992, vol. II, 1993.

[5] Viorel Știrbu, Anchetă de iarnă, vol. I-II, Editura Militară, București, 1991.

[6] A.E. Baconsky, Biserica neagră, Editura Eminescu, București, 1995.

[7] Bujor Nedelcovici, Al doilea mesager, Editura Eminescu, București, 1991.

[8] A se vedea, pentru detalii, în Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Un document inedit: Prefața romanului Gulliver în Țara Minciunilor, în Ion Eremia, Gulliver în Țara Minciunilor, Editura Andromeda Company, București, 2006, pp. 5-16.

[9] Iidem, Postfață, în Ion Eremia, Insula Robinson. Memorial de închisoare, Editura Andromeda Company, București, 2006, pp. 355-370.

[10] Iidem, „Analiză filosofică” în arestul Securității, în „Dosarele Istoriei”, nr. 7 (119)/2006, pp. 55-62.

[11] Emil Tocaci, Despre foștii deținuți politici anticomuniști, în „Dosarele Istoriei”, nr. 10 (86)/2003, pp. 17-18.

[12] Apud Lilly Marcou, Sub Stalin și Dej. Memoriile unui om de stânga, Editura Antet, București, f.a.,  p. 187.