Descriere
Din anul 1910, Toma Dumitrescu este atașat Marelui Stat Major al Armatei, unde demonstrează și calități deosebite de autor militar. Meritele sale îl recomandă, din 1910, în rândul ofițerilor superiori remarcabili ai Biroului IV de Informații al Armatei. Calitățile sale intelectuale îi asigură, începând din anul 1911, gradul de maior, fiind remarcat și apreciat elogios de superiorii săi, inclusiv de către generalul Alexandru Averescu. În contextul adoptării neutralității României, din 1914, până în 15 august 1916, maiorul Toma Dumitrescu primește misiunea importantă, dar și dificilă de atașat militar pe lângă armata sârbă.
…lucrarea de față pune în valoare o serie întreagă și ilustrativă de valoroase informații transmise de către Toma Dumitrescu de pe frontul sârbesc, care vor fi fost apreciate la București
Cariera sa în diplomația militară este mult mai bine conturată din anul 1922, când activează ca delegat al României la Conferința Internațională de la Geneva pentru Dezarmare și Comerțul cu Arme, pentru ca din noiembrie același an, până în iulie 1923, în aceeași calitate, să se afle la Lausanne. Dovedindu-se, în toate aceste înalte misiuni diplomatice, ca și în cele militare, „o dată în plus că este un ofițer de valoare și un excelent comandant”, Toma Dumitrescu a fost avansat general în aprilie 1923.
O viață de om închinată carierei militare și țării, atent și în mod documentat reconstituită de către autor, pildă generațiilor de astăzi și de mâine.
Prefață
Investigațiile pe marginea unor subiecte care nu mai aparțin, de acum, istoriei mai recente, au beneficiat și ele de libertatea de a descoperi surse încă inedite, încă bogate și pline de semnificații majore, cum este și cazul lucrării întocmite de dl. Mărculescu Cornel. Lucrarea de față, țintește conturarea și evaluarea unei personalități foarte puțin cunoscute în istoriografia noastră. Ea aparține generațiilor care au asigurat evoluția onorabilă și eficientă a României Moderne, la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. Este vorba, în fond, de o lămurire în plus, argumentată temeinic, a mecanismului social, cultural și psihologic ce a generat meritocrația românească de atunci, cea militară, în cazul lui Toma Dumitrescu.
Ceea ce și-a propus autorul în lucrarea de față este de a consacra o monografie unui militar de excepție, pe nedrept ignorat sau uitat, generalul Toma Dumitrescu, care a făcut cinste nu numai uniformei militare, ci și poporului din rândul căruia provenea și, mai ales, comunității locale natale. La nivel istoriografic, informațiile în ceea ce-l privește sunt lacunare sau dispersate în puține lucrări sau studii de istorie militară, fără a exista o abordare unitară menită a-i contura personalitatea complexă și evoluția carierei profesionale.
Reconstituirea acesteia din urmă, una strălucită de altfel, a fost posibilă în urma unor investigații profunde ale autorului în arhive și consultarea unei vaste bibliografii, inclusiv periodice de specialitate. Rezultatul îl reprezintă o lucrare bine închegată, structurată cronologic pe patru capitole tematice, bine echilibrate, care urmăresc ascensiunea profesională a lui Toma Dumitrescu și urcarea treptelor ierarhiei militare până la gradul, pe deplin meritat, de general de divizie.
Organizarea acestei lucrări, pe capitole și concluzii, tratează, din această perspectivă, un traseu individual solid legat și explicat de un context istoric, ale cărui valențe s-au epuizat spre anul 1944. Autorul abordează în Capitolul I, modul în care Toma Dumitrescu s-a remarcat și s-a făcut util, ca ofițer, până la 1918, perioadă în care se degajă tenacitatea și ambiția, ca și calitățile intelectuale prin care Toma Dumitrescu, fiu de preot din satul Racovița, județul Dâmbovița, om din clasa de mijloc deci, a câștigat prețuire și recunoaștere în ierarhia militară. „Inteligent – studios – caracter cu desăvârșire blând, ceea ce i-a asigurat dragostea camarazilor și prețuirea ofițerilor”, cum preciza generalul Mihail Aslan, ofițerul Toma Dumitrescu a parcurs toate treptele unei cariere militare remarcabile. Din anul 1903, a fost admis la Școala Superioară de Război. „Ofițer inteligent și cu judecata bună”, Toma Dumitrescu promitea a fi un foarte bun element al armatei, urcând cu pași siguri treptele stagiului de pregătire militară efectivă, devenind în 1907 căpitan și apoi profesor de Geografie Militară și Inspector de Studii la Școala Militară de Ofițeri de Infanterie, unde vădește convingător reale calități de pedagog militar.
Din anul 1910, Toma Dumitrescu este atașat Marelui Stat Major al Armatei, unde demonstrează și calități deosebite de autor militar. Meritele sale îl recomandă, din 1910, în rândul ofițerilor superiori remarcabili ai Biroului IV de Informații al Armatei. Calitățile sale intelectuale îi asigură, începând din anul 1911, gradul de maior, fiind remarcat și apreciat elogios de superiorii săi, inclusiv de către generalul Alexandru Averescu. În contextul adoptării neutralității României, din 1914, până în 15 august 1916, maiorul Toma Dumitrescu primește misiunea importantă, dar și dificilă de atașat militar pe lângă armata sârbă.
Fără a stărui asupra detaliilor, vom observa că lucrarea de față pune în valoare o serie întreagă și ilustrativă de valoroase informații transmise de către Toma Dumitrescu de pe frontul sârbesc, care vor fi fost apreciate la București.
În plus, pe baza Jurnalului Campaniei din 1916, redactat minuțios de către ofițerul Toma Dumitrescu, autorul, urmărește, după intrarea României în război, în august 1916, activitatea ca șef de Cabinet al Marelui Stat Major al Armatei Române. În lunile ianuarie – aprilie 1918, colonelul Toma Dumitrescu își aduce apoi o contribuție directă la eliberarea Basarabiei, ca Șef de Stat Major al Corpului VI Armată. Meritele sale în Campania pentru Întregirea Națională, trebuie să fi fost foarte bine apreciate de către conducerea Țării, de vreme ce, cum rezultă din al doilea capitol abordat de către autor, Toma Dumitrescu a căpătat noi misiuni și însărcinări, ca expert militar, în aria diplomației militare, perioadă cuprinsă între anii 1918-1925. În plus, este numit delegat pe lângă Comandamentul Armatelor Aliate din Orient (octombrie – decembrie 1918), apoi expert militar la Conferința de Pace de la Versailles, delegat al României în cadrul Comisiei Militare de la Paris și, în 1920, membru al Comisiei Militare privind frontiera cu Cehoslovacia.
Cariera sa în diplomația militară este mult mai bine conturată din anul 1922, când activează ca delegat al României la Conferința Internațională de la Geneva pentru Dezarmare și Comerțul cu Arme, pentru ca din noiembrie același an, până în iulie 1923, în aceeași calitate, să se afle la Lausanne. Dovedindu-se, în toate aceste înalte misiuni diplomatice, ca și în cele militare, „o dată în plus că este un ofițer de valoare și un excelent comandant”, Toma Dumitrescu a fost avansat general în aprilie 1923.
Urmărind punctual meritele și succesele înregistrate de Toma Dumitrescu în anii 1919-1923, autorul demonstrează că anii 1925-1934 au marcat apogeul carierei sale militare și diplomatice de o anvergură europeană. Sunt anii în care, pe fondul idealismului propagat la Geneva, generalul Toma Dumitrescu funcționează ca delegat al României în cadrul Comisiei Pregătitoare a Conferinței Dezarmării (1926-1930). Lucrările acestei comisii sunt prezentate pornind de la rapoartele generalului român, de la o perspectivă foarte interesantă, dovedind strădaniile și viziunea sa asupra problematicii în care este implicat. De unde și activitatea sa ca delegat al țării la Conferința de Dezarmare a SDN de la Geneva din 1932-1934. Aici Toma Dumitrescu apără cu convingere neclintită interesele României și planurile aliate de dezarmare, antrenat inoxerabil în vârtejul disputelor și intereselor contradictorii care au condus, până la urmă, cum se știe, la eșecul conferinței și dezarmării.
În paralel, este prezentată și continuarea activității militare a generalului, ajuns pe cea mai înaltă poziție, de comandant al Școlii Superioare de Război (1926-1927) și comandant de corpuri de armată (1927-1932). Finalul acestei cariere cu totul remarcabilă înregistrează, după 1932 până în 1936, prezența lui Toma Dumitrescu la comanda Corpului IV Armată. Acestei cariere îi este dedicat ultimul capitol al lucrării, în care autorul marchează, în chip foarte semnificativ, numeroasele medalii naționale și străine care au recompensat și recunoscut meritele generalului Toma Dumitrescu, dar și locul pe care el l-a câștigat în memoria contemporanilor săi.
Pe lângă inițiativa generalului Toma Dumitrescu de a ridica în 1936 în satul natal un monument în cinstea eroilor martiri căzuți pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial, monument pe care nu a mai trăit să îl vadă inaugurat la 3 octombrie 1937, contemporanii săi i-au păstrat o pioasă amintire dând numele Căminului Cultural din Hăbeni Toma Dumitrescu în 1939, ceea ce ținea să amintească numele și faptele celei mai de seamă personalități dată de acele locuri.
Autorul analizează pe larg, cu tabele și nume, promotorii și activitatea așezământului cultural respectiv, care și ele spun foarte mult despre o lume a satului în care clasa de mijloc a societății era sensibilă și preocupată de viața locală și de tradițiile ei. Situația contrastează flagrant cu ceea ce avea să se întâmple cu memoria generalului Toma Dumitrescu după venirea la putere a regimului comunist, care nu s-a dat înapoi nici chiar de la persecutarea sistematică a familiei celui care își servise cu convingere și cu mult talent țara, în cursul unei vieți de ofițer, expert militar și diplomat.
Așadar, o viață de om închinată carierei militare și țării, atent și în mod documentat reconstituită de către autor, pildă generațiilor de astăzi și de mâine.
Ion Stanciu
Introducere
Reprezentanții elitei politice și militare din România secolelor XIX-XX alcătuiesc o impresionantă galerie a valorilor spirituale naționale, figuri ilustre cu un rol esențial în devenirea unei națiuni, ceea ce demonstrează capacitățile acesteia și potențialul creativ, constituind sau trebuind să constituie adevărate repere pentru generațiile prezente, într-o societate în continuă transformare și adaptare, în care raportarea la trecutul istoric nu este întotdeauna apreciată corespunzător. Unii dintre acești reprezentanți sunt mai cunoscuți decât alții, în funcție de amprenta lăsată asupra epocii sau asupra contemporanilor, de interesul manifestat de istorici și de sursele documentare aflate la dispoziție.
Demersul nostru își propune pentru prima dată să investigheze, să analizeze și să pună în valoare informația istorică în ceea ce-l privește pe generalul Toma Dumitrescu. Personalitatea sa, viața și activitatea celui care a fost militarul și diplomatul de excepție Toma Dumitrescu, figură marcantă, dar încă ignorată în galeria marilor oameni care au făurit și consolidat România întregită, au fost doar amintite succint în unele lucrări, de-a lungul timpului, așa încât cunoașterea pe larg a acestora nu poate fi decât spre beneficiul celor interesați de istoria națională. În acest sens am stăruit în mod deosebit, în primul rând, asupra surselor inedite, disponibile în prezent, despre Toma Dumitrescu aflate la Arhivele Ministerului Apărării Naționale – Centrul de Păstrare și Studierea Arhivelor Militare Pitești „Radu Rosetti”, Arhivele Militare Române, București, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, București, Arhivele Naționale Istorice Centrale, București, Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dâmbovița, Arhiva Primăriei Bucșani, județul Dâmbovița, Arhiva Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”. Este vorba despre o bogăție neașteptată de surse, altfel neglijate.
Axându-ne deci pe studierea acestui subiect, ne-am străduit să cercetăm astfel unele documente (inedite și edite) care, doar sesizate la unii cercetători, ceea ce ne oferă punct de plecare și o perspectivă mai adâncă. Toate documentele cercetate și folosite de noi au fost doar foarte puțin utilizate până acum, abia menționate în unele volume de documente, în lucrările generale și speciale.
Memoriile, însemnările, amintirile, jurnalele ca importante surse inedite își aduc nemijlocit contribuția la cunoașterea epocii în care a trăit și a acționat generalul Toma Dumitrescu. Obiective sau subiective aceste surse rămân și astăzi un important izvor istoric.
Dintre lucrările utilizate în demersul nostru, merită a aminti aici, în mod special, chiar lucrările scrise de Toma Dumitrescu: Regulamentul serviciului în campanie bulgar, Rezumat, Institutul de Arte Grafice „CAROL GÖBL”, București, 1912; Regulamentul de exerciții al infanteriei bulgare, Rezumat, Institutul de Arte Grafice „CAROL GÖBL”, București, 1912. O atenție specială merită a fi acordată lucrării aceluiași Toma Dumitrescu, Jurnal. Războiul Național (1916), editată în anul 1999 de Petre Otu și Maria Georgescu[1] care reprezintă o mărturie unică despre campania României din anul 1916.[2]
Pe timpul campaniei armatei române din 1916, ce tratează un moment dramatic al războiului pentru întregirea națională și care reprezintă și astăzi unul dintre cele mai controversate și discutate momente din istoriografia militară românească, maiorul Toma Dumitrescu a realizat un Jurnal al războiului național ce a ajuns ulterior în posesia lui Ion I. C. Brătianu, care, la rându-i l-a transmis generalului Radu R. Rosetti în aprilie 1921. Acesta, după ce a făcut o serie de adnotări l-a înapoiat lui Ion I. C. Brătianu. Cert este că, acest jurnal a fost descoperit la Cabinetul de manuscrise al Academiei Române printre documentele și manuscrisele arhivei generalului Radu R. Rosetti, de către reputatul istoric militar Petre Otu, Directorul Științific al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară și Președinte al Comisiei Române de Istorie Militară, care, împreună cu Maria Georgescu l-au redat publicului interesat de istorie militară și nu numai, în anul 1999, la Editura Academiei de Înalte Studii Militare. Jurnalul lui Toma Dumitrescu, tratează campania din anul 1916 într-un mod original, și datorită poziției pe care a deținut-o, ofițerul aduce informații noi, mai ales în ceea ce privește procesul decizional, completează anumite fapte și evenimente, redă atmosfera de la Marele Cartier General și de la alte comandamente, nuanțează opinii și atitudini ale liderilor militari și politici, confirmă, insuficienta dotare a armatei române în timpul campaniei din 1916, ca și greutățile în aprovizionare cu armament și tehnică de luptă, dificultățile raporturilor cu aliatul rus, el vorbind chiar de o „trădare” a Rusiei. De asemenea, Jurnalul aduce amănunte privind animozitățile dintre unii comandanți români de rang înalt, cu referire la generalii Alexandru Averescu, Dumitru Iliescu și Grigore Crăiniceanu, dar și despre elucubrațiile unor comandanți de divizii, corpuri și armate, cum au fost cazul generalilor Constantin Teodorescu, Nicolae Arghirescu, Ioan Popovici și Grigore Crăiniceanu, care au avut repercusiuni dezastruoase pe plan tactic și strategic.
O altă lucrare care amintește activitatea și contribuția lui Toma Dumitrescu ca ofițer de stat major pe timpul campaniei din 1916, dar și despre activitatea sa ulterioară, este aceea a istoricului Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919),[3] apărută în anul 1997 la București, editată de Maria Georgescu. După ce i-a făcut o serie de adnotări Jurnalului lui Toma Dumitrescu, generalul Radu R. Rosetti l-a folosit la redactarea propriului volum de memorii, intitulat sugestiv Mărturisiri (1914-1919), în care, Toma Dumitrescu apare citat deseori, fiind caracterizat ca fiind un bun camarad.
De asemenea, în vederea completării informațiilor oferite de către istoriografie sau arhive, nu am stat pe gânduri și am apelat și la anumite surse de istorie orală, oferite de către singurul descendent în viață al generalului, nepotul din partea sorei, domnul Dumitru Stoica (1928-2016), ce mi-a împărtășit timp de patru ani (2012-2016) detalii și amănunte din viața generalului Toma Dumitrescu.
În fața activității și ale multiplelor preocupări ale lui Toma Dumitrescu lucrarea noastră își fixează drept obiectiv, cu alte cuvinte, ca utilizând tot ceea ce s-a scris și adăugând numeroase informații noi despre el, să-i întregească portretul cu ineditul substanțial, pentru ca tabloul său să poată fi așezat cu îndreptățire alături de acelea ale altor personalități militare remarcabile care au dat strălucire bogatei galerii a istoriei militare și diplomatice a României interbelice. În acest chip, sperăm să aducem o contribuție proprie la îmbogățirea istoriografiei actuale, care se străduie să reevalueze și să evalueze, în continuare, aspectele unui trecut ce încă surprinde prin oamenii care l-au făurit.
Nu aș putea sintetiza și creiona scurta mea introducere, fără să amintesc două persoane care au crezut în mine încă de la început, deși subiectul se anunța a fi unul al „necunoscutului” într-un mare ocean al științei și mai ales al istoriei militare și naționale, iar pe tot parcursul cercetării și documentării mele, m-au sprijinit și ajutat necondiționat. Sunt două persoane de suflet, cărora le port tot respectul și pe care, în timp, le-am etichetat pentru totdeauna cu apelativul de „mame adoptive”. Este vorba despre Cornelia Ghinea, o doamnă distinsă și cochetă, ancorată din plin în contemporaneitatea zilelor noastre, cea care a funcționat timp de 31 de ani, 9 luni și 14 zile în cadrul Arhivelor Militare Naționale din Pitești, fiind primul cercetător arhivistic cu studii superioare ce a activat atât la Râmnicu Sărat (1971-1973), cât mai ales ulterior după transhumanța la Pitești (1973-2002). Cea de-a doua persoană dragă sufletului meu este doamna Luminița Giurgiu, care a servit patria, timp de 38 de ani, la Serviciul Istoric al Armatei, din cadrul Ministerului Apărării Naționale. Distinsa doamnă este doctor în istorie, și fostă membră a Comisiei Române de Istorie Militară, Comisiei de Heraldică și Denumiri a Ministerului Apărării Naționale (1994-2017); redactor-șef al revistei „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române” (2007-2017) și al „Calendarului Tradițiilor Militare” (2009-2017); membră de onoare a Asociației Naționale a Veteranilor de Război; vicepreședinte a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” (2017-2022); Redactor-șef al revistei „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române” (2007-2017) și al „Calendarului tradițiilor militare” (2009-2017); membră a Consiliului Științific al revistelor „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române” și „Eroica – Revistă de cultură istorică și cinstire a eroilor neamului”; redactor-colaborator al revistei „România Eroică” și redactor al revistei „Bucureștiul eroic”. Chapeau, distinse doamne!
Târgoviște,
Iulie 2022
Prof.dr. Cornel Mărculescu
[1] Toma Dumitrescu, Jurnal. Războiul Național (1916), Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și indice de Petre Otu și Maria Georgescu, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999.
[2]A se vedea în acest sens Cornel Mărculescu, Campania din 1916 oglindită în jurnalul generalului Toma Dumitrescu, în vol. „Gheorghe Buzatu. In memoriam”, coordonatori: Marusia Cârstea, Sorin Liviu Damean, Lucian Dindirică, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014.
[3] Cuvânt introductiv de Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997.
