Guvernarea Miron Cristea

Cuvânt înainte

Dacă anii 1938-1939 s-au bucurat de o atenție, aș spune meritată, din partea istoricilor români – și nu numai -, având în vedere complexitatea și gravitatea evenimentelor interne și internaționale din această perioadă, interesul acestora s-a concentrat îndeosebi asupra personalității regelui Carol al II-lea. Un interes explicabil, de altfel, întrucât acest Jucător înnăscut’⁴ – cum îl califica Francisco Veiga pe regele României – inaugura în țară, al cărei monarh era, un regim politic autoritar, în fruntea căruia se afla chiar… „regele jucător”.

Deși Patriarhul Miron Cristea – care, la rândul său, inaugura o premieră în țara noastră, în sensul că pentru prima dată cea mai înaltă față bisericească ocupa demnitatea de prim-ministru – personalitatea acestuia, elementele care l-au determinat pe rege să recurgă la această „inovație” în viața politică românească și să-i încredințeze acestuia conducerea guvernului, precum și factorii care au fost luați în considerare de întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe Române pentru a accepta greaua responsabilitate și rolul rezervat lui în cadrul noului regim politic au atras, mai puțin, atenția istoricilor. Explicațiile acestui fenomen sunt multe și ele dau, parțial, caracteristica epocii.

Domnul dr. Cristian Vasile Petcu, lector la Facultatea de Teologie a Universității „Valahia” din Târgoviște, prin lucrarea pe care ne-o prezintă, a căutat nu numai să aducă un plus de informații asupra unei perioade de răscruce din istoria României, ci ne propune și o serie de interpretări, de clarificări și de concluzii cu privire la premisele și resorturile de natură diversă care au dus la soluția – „deloc surprinzătoare și care are logica sa”, cum spune autorul – instaurării regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, având ca premier pe Patriarhul Miron Cristea. „Aș îndrăzni să spun – scrie dr. Cristian Vasile Petcu – că era singura soluție, având în vedere momentul istoric concret”. Desigur, existau și alte soluții, dar cu siguranță regele Carol al II-lea a considerat-o pe aceasta ca fiind cea mai bună. în primul rând pentru el.

Autorul arată, pe larg, avantajele pentru acesta ale numirii Patriarhului în fruntea guvernului. în primul rând, desemnarea aceasta implica Biserica Ortodoxă Română, clerul și masele de credincioși, cel puțin formal, în sprijinul regimului de autoritate regală. în al doilea rând, numirea atenua temerile unor cercuri că anumite partide politice și oameni politici și-ar fi putut consolida poziția în stat în detrimentul celorlalte. Or, numirea unui om din afara politicului, care mai era și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, nu ridica atâtea rivalități și nu rănea atâtea orgolii, astfel că lumea politică putea accepta mai ușor un asemenea guvern, inclusiv noul regim politic. în al treilea rând, la numirea primului ministru regele a avut în vedere, pe de o parte, atașamentul Gărzii de Fier față de BOR și respectul față de capii Bisericii și a sperat ca în felul acesta să determine o atitudine mai puțin intransigentă a Gărzii față de regim, iar pe de altă parte, a avut în vedere și posibilitatea desprinderii de Gardă a unei părți dintre apropiații și membrii acesteia, unii dintre ei atrași spre această mișcare de manifestările religioase ale Gărzii de Fier. în sfârșit, în al patrulea rând, rolul primului ministru în actul guvernării era minim, adică exact ceea ce voia regele, care dorea un guvern „al lui¹¹, din toate punctele de vedere. Era un proiect gândit de mult, exersat în timpul guvernării Gheorghe Tătărescu și Octavian Goga, și chiar mărturisit de rege, public, la sfârșitul lunii ianuarie 1938, când declara: „Guvernul este guvernul meu. Trebuie să aibă aprobarea mea. în ziua când nu voi mai fi mulțumit de felul în care se ocupă de treburile țării, voi cere schimbarea lui. Dacă nu voi fi satisfăcut de guvern, îi voi cere fără ezitare să plece de la putere și va pleca, dacă va fi nevoie”.

Există în lucrare și o analiză extrem de convingătoare în ceea ce privește motivațiile care l-au determinat pe Patriarhul Miron Cristea să accepte demnitatea de prim-ministru. Sunt aduse în prim plan argumente precum principiul „simfoniei¹¹ între Biserică și stat, specific spațiului religios ortodox; postura de „om de echilibru¹¹, care era de natură să-l măgulească pe Patriarh; trecutul său de luptător pentru cauza națională, care nu-i permitea să stea deoparte într-un moment extrem de greu pentru țară; patriotismul său, adversitatea față de certurile dintre partidele politice în detrimentul țării și, nu în ultimul rând, dinasticismul lui.

Toate acestea sunt realități peste care nu se poate trece, cum nu se poate trece nici peste faptul că Patriarhul și-a legat numele de instaurarea în țară a unui regim nedemocratic, autoritar, chiar dacă rolul lui a fost unul de „paravan⁴* pentru adevăratul „fac-totum” în țară, care era regele Carol al II-lea. De altfel, în ultimele luni ale guvernării Miron Cristea, tot mai mult s-a impus în cadrul activității guvernului vicepremierul Armând Călinescu, care îi ținuse locul la conducerea guvernului în perioada în care Patriarhul nu-și putuse exercita prerogativele datorită bolii sale (decesul va surveni în martie 1939) și care îi va urma și la conducerea guvernului.

Lucrarea d-lui dr. Cristian Vasile Petcu, pe baza unor bogate informații, în mare parte provenite din arhivele românești, reușește să redea întregul dramatism al unei epoci în care, în fața unor pericole externe extrem de grave, societatea românească nu a găsit calea spre o adevărată și puternică unitate națională. Dimpotrivă – și autorul arată acest lucru -, niciodată până atunci românii nu fuseseră mai dezbinați și, deci, mai slabi. Iar rezultatele nefaste ale acestei situații, agravate de evoluțiile internaționale, nu au întârziat să apară.

Iunie 2009

Ion Calafeteanu