Intelectualii politicii şi politica intelectualilor

Argument

Argument

Politica este destinul nostru, un ciclon în al cărui miez ne aflăm mereu, chiar dacă ne ferim în cochilia poeziei.
(Aleksander Wat)

În condiţii „anormale”, care s-au transformat în normalitate pentru o mare parte a Europei Centrale în ultimele două secole, intelectualii au fost chemați să joace roluri pe care nu le au în Occident. Conștiința națiunii. Vocea oprimaților. Scriitorul ca preot, profet, luptător în rezistență și substitut de politician.
(Timothy Garton Ash)

Unele idei sunt atât de proaste încât doar intelectualii le-ar putea crede.
(George Orwell)

Elitele culturale şi intelectuale au căutat să ofere, încă din cele mai vechi timpuri, prin cunoştinţele, prin descoperirile, prin judecăţile, prin operele lor şi, uneori, chiar şi prin exemplul personal, sensurile fundamentale ale dezvoltării societăţii. Implicarea lor directă sau indirectă – ca filosofi, maeştri, învăţaţi, erudiţi, cărturari, umanişti, ideologi – în mersul treburilor cetăţii constituie unul dintre cele mai incitante subiecte în istoria universală a ideilor. Astfel, în spațiul public s-au formulat opinii antagonice: de la nevoia prezenței intelectualului în dezbaterea și activitatea politică până la totala ei inutilitate. Nu întâmplător, întrebarea revine obsesiv: sunt compatibile cele două calități, cea de intelectual și cea de om politic? Nu ar trebui ca un om al cărții să se dedice doar cercetării științifice, având în vedere că scopul suprem al intelectualului rămâne descoperirea adevărului? Un adevăr despre care scepticii spun că este imposibil de atins din postura omului politic, care ar lucra în semiadevăr, potrivit formulei lui Timothy Garton Ash. Pe de altă parte, perspectiva lui Paul Johnson aduce în discuție o altă capcană a modelului intelectual, punând în antiteză viața privată și imaginea publică a celor care se doresc exemple ale societății. Rezultatul, desigur, este cunoscut.
Pornind de la această paradigmă, literatura de specialitate ne oferă trei modele, aşa cum sublinia Andrei Pleşu într-un eseu dedicat subiectului. Primul dintre ele, promovat de Julien Benda, condamnă trădarea pasiunii creatoare, contemplative, în favoarea celei practice, politice. Nu întâmplător, ideile promovate în La Trahison des clercs i-au dus autorului izolarea în societatea franceză. În opoziţie cu Benda, se ridică vocea celor care susţin că tocmai intelectualilor le revine rolul actorilor politicii. Poate cel mai elocvent exemplu, în acest caz, este cel oferit de preşedintele Václav Havel, ale cărui discursuri prezidenţiale nu sunt altceva decât eseuri intelectuale, iar pledoaria sa vine în continuarea ideilor lui Tomaš Masaryk, conform cărora politica trebuie să se bazeze pe moralitate. Considerând că „speranţa lumii constă în conştiinţa umană”, Václav Havel îi îndeamnă pe intelectuali să „împartă responsabilitatea pentru lumea în care trăim” şi „să-şi ascundă dezgustul pentru politică sub pretenţia necesităţii de a rămâne independenţi”. Nu în ultimul rând, între cele două opţiuni categorice, se situează „spectatorul angajat”, conform formulei lui Raymond Aron.
Convinşi că o astfel de temă dispune de resurse pentru permanente abordări şi reevaluări, am gândit un amplu dialog între epoci, probleme şi teritorii, în care lumea ideilor, teoriile ştiinţifice şi ideologiile politice s-au întâlnit: în dezbateri, în publicistică, în literatură, în actul guvernării. În acest sens, demersul nostru şi-a propus realizarea unui volum dedicat celor trei ipostaze ale intelectualului pe care le-am amintit, concentrându-se pe spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est.
Cartea este deschisă de Vladimir Tismăneanu şi Kemal Karpat, două personalităţi de talie mondială în domeniul istoriei politice. Apoi, reuneşte contribuţii semnate de cercetători şi universitari ai unor importante instituţii academice din România, Statele Unite ale Americii, Canada, Marea Britanie, Turcia, Bulgaria, Grecia, Albania şi Kosovo. Am gândit aşezarea studiilor în ordine cronologică inversă, grupându-le pe secţiuni tematice. Am delimitat, astfel, serii de texte care îl proiectează pe intelectual în regimuri politice pluraliste – valorificând, pe de o parte, perspective contemporane şi de istorie recentă, pe de altă parte, ipostaze de actor sau de critic al amplului efort de construcţie a instituţiilor, de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. De asemenea, i-am aşezat pe creatorii de carte în relaţie cu utopiile totalitare – extrema stângă şi extrema dreaptă. Experienţa războiului, cu ororile, cu dificultăţile şi cu excesele sale, a fost recuperată separat. Şi tot de o secţiune de sine stătătoare a avut parte şi intelectualul-teoretician, filozof, specialist în ştiinţa politică.
După Marea: loc al memoriei şi al desfăşurărilor geostrategice, în coordonarea lui Florin Anghel, Gabriel Stelian Manea şi Metin Omer, prezenta carte este al doilea proiect editorial colectiv al Asociaţiei pentru Dialog Intercultural şi Studii Istorice Intermarium. Tuturor acelora care au răspuns afirmativ invitaţiei de a publica şi tuturor acelora care, într-o formă sau alta, au sprijinit demersul nostru, le mulţumim.

Coordonatorii