Descriere
„Fiecare poveste pe care voiam să o spun venea la pachet cu palpitații și cu sentimentul că de data asta mă vor lua pe sus, că de data asta nu voi scăpa.”
Ce se întâmplă atunci când inima ta este împărțită între două lumi, iar una dintre ele te respinge, te urmărește și te amenință cu temnița? „Între două lumi” nu este doar o cronică jurnalistică despre Iran, ci un strătăt de revoltă, o declarație de dragoste pentru un popor asuprit și o incursiune personală într-o realitate unde absurdul și curajul se întâlnesc la fiecare colț de stradă.
Natalie Amiri, fostă șefă a biroului ARD la Teheran, ne conduce dincolo de zidurile înalte ale caselor iraniene, acolo unde viața pulsează în secret. Prin ochii ei, descoperim o țară a paradoxurilor: o teocrație rigidă unde tinerii dansează pe ascuns, o societate care prețuiește cultura occidentală în timp ce este strivită de o retorică anti-occidentală și o lume în care o cravată ascunsă într-un dulap sau o piesă de remi pitită în bagaje devin acte de rezistență.
Cartea reconstruiește momente de o tensiune incredibilă — de la amintirile copilăriei în care se juca de-a v-ați ascunselea de teama unei femei de serviciu care ar fi putut fi „turnătoare”, până la realitatea dură a interogatoriilor și a planurilor de supraviețuire în cazul unei arestări.
„Iranienii au învățat că nu se pot baza pe stat, ci doar pe ceilalți. Acest lucru te face să fii atent. Nu există vecini care să nu se cunoască între ei, darămite să nu se salute.” „Mă gândeam că dacă mă pregătesc în sinea mea să merg la închisoare, atunci nu mi s-ar mai fi părut așa o mare scofală… Memorasem o secvență de exerciții de pe o aplicație, pe care să le repet zilnic în închisoare.”
Despre: Natalie Amiri (n. 1978, München) este una dintre cele mai proeminente voci ale jurnalismului german contemporan. Fiica unui tată iranian și a unei mame germane, ea a studiat Studii Orientale și Iranologie, lucrând ulterior la Ambasada Germaniei din Teheran. Între 2015 și 2020, a condus biroul televiziunii ARD din capitala iraniană, devenind cunoscută pentru reportajele sale neînfricate despre subiecte tabu: execuții, drepturile femeilor și corupția regimului. În mai 2020, a fost forțată să părăsească Iranul după ce avertismentele serviciilor de securitate germane au indicat un risc major de a fi luată ostatică. Astăzi, Natalie Amiri continuă să fie un punte de legătură între culturi, oferind voce celor pe care regimul încearcă să îi reducă la tăcere.
***
În „Între două lumi. Despre putere și neputință în Iran”, Natalie Amiri ne invită să descoperim adâncurile unei societăți complexe și pline de contradicții, oferind o viziune nuanțată asupra vieții cotidiene în Iran. Jurnalistă cu o experiență vastă, Amiri a relatat din Teheran timp de cinci ani, între 2015 și 2020, și a avut curajul de a aborda subiecte tabu, precum execuțiile, consumul de droguri sau lupta femeilor pentru drepturile lor.
Cartea începe cu o reflecție asupra riscurilor pe care le-a întâmpinat în misiunea sa de a aduce adevărul din Iran în fața lumii. Ca fiică de persan și nemțoaică, autoarea reușește să capteze esența unui popor care tânjește după libertate și demnitate, dar se confruntă cu un regim opresiv. Amiri transmite cititorilor nu doar faptele, ci și emoțiile și trăirile celor care locuiesc într-o societate în care libertatea de exprimare este limitată, iar riscurile personale sunt enorme.
Publicistul lui Sorin Serb subliniază importanța cărții, pe care o vede ca o fereastră către ceea ce se întâmplă în Iran, o lumină care strălucește în întunericul opresiunii. Amiri reușește să imortalizeze spiritul de revoltă al unei generații tinere care nu se mai mulțumește cu tăcerea și care își ridică vocea împotriva nedreptății. Chiar și în fața amenințărilor continue, există exemple inspiratoare ale curajului, precum femeile care luptă pentru drepturile lor sau studenții care contestă autoritatea, toate acestea într-o lume în care ordinea socială se vede amenințată de propriile sale contradicții.
Povestea lui Mahsa Amini, o tânără care a fost arestată și a murit în custodia poliției pentru că nu respecta regulile privitoare la hijab, este un exemplu care subliniază urgența mesajului cărții. Această tragedie a generat proteste masive și a trezit conștiința internațională față de abuzurile sistemului opresiv. Amiri ne îndeamnă să nu fim spectatorii pasivi ai acestor evenimente, ci să ne implicăm activ și să sprijinim cauza libertății.
„Între două lumi” nu este doar o relatare a realității iraniene, ci un apel la acțiune și la empatie. Amiri reușește să conecteze cititorii cu poveștile oamenilor din Iran, să le ofere o înțelegere profundă a istoriei și a culturii acestui popor care, în ciuda provocărilor, continuă să aspire la o viață de dignitate și libertate.
Această carte este o lectură esențială pentru toți cei care vor să înțeleagă mai bine complexitatea Iranului contemporan și să descopere umanitatea care se află dincolo de tumultul politic. Așadar, dacă ești curios despre istoria și actualitatea din Iran, „Între două lumi” este un ghid valoros care te va ține captivat.
***
„N-am avut încotro. Trebuia să mă tot întorc, în ciuda tuturor avertismentelor. Între 2015 și 2020, timp de cinci ani, am relatat din Teheran în calitate de șefă a biroului local al televiziunii ARD. Am relatat inclusiv despre subiecte care sunt tabu în Republica Islamică precum execuțiile, consumul de droguri, despre femeile neînfricate și curajoase care luptau pentru drepturile lor, sau despre mercenarii afgani care fuseseră recrutați de Garda Revoluționară și trimiși în Siria. Am relatat despre o societate cu două vieți paralele – cea oficială și cea interzisă. Fiecare poveste pe care voiam să o spun venea la pachet cu palpitații și cu sentimentul că de data asta mă vor lua pe sus, că de data asta nu voi scăpa. Totodată, speram ca riscul să merite, că cei din Occident, care mă urmăreau vor vedea Iranul dintr-o perspectivă diferită în urma reportajelor mele: uitați-vă într-acolo, ascultați! Vorbesc de lucruri despre care oamenii de aici nu o pot face. Pentru ca ei nu au două pașapoarte, lucru pe eu îl datorez tatălui meu iranian și mamei mele nemțoaice. Pentru că ar fi închiși imediat – fără punere sub acuzare, fără avocat. Mii de oameni au avut această soartă.”
*
Iranul este o țară a paradoxurilor. Nimic nu este ceea ce pare a fi. Printre acestea se include și faptul că Iranul este societatea cu cea mai mare orientare pro-americană din regiune. În timp ce cursul politic al țării este determinat de un sistem anti-american. Este vorba de o țară în care o femeie valorează doar jumătate dintr-un bărbat în fața legii, dar în care 57% dintre studenți sunt femei. Femeile trebuie să-și ascundă feminitatea în spatele vălului, a chadorului sau hijabului, iar în același timp consumul de produse cosmetice este cel mai mare din regiune, după Arabia Saudită. Mulți membri ai familiei liderului revoluționar Ruhollah Khomeini au intrat între timp în opoziție, sunt în exil, reduși la tăcere sau uciși. Hossein Shariatmadari, redactorul-șef al ziarului ultra-conservator Keyhan, reprezentant al liderului Revoluției și opozant declarat al Acordului Nuclear, mi-a spus că o apropiere față de Occident trebuie împiedicată cu orice preț, asta în timp ce stătea în fața computerului său Apple.”
Natalie Amiri
Introducere
N-am avut încotro. Trebuia să mă tot întorc, în ciuda tuturor avertismentelor. Între 2015 și 2020, timp de cinci ani, am relatat din Teheran în calitate de șefă a biroului local al televiziunii ARD. Am relatat inclusiv despre subiecte care sunt tabu în Republica Islamică precum execuțiile, consumul de droguri, despre femeile neînfricate și curajoase care luptau pentru drepturile lor, sau despre mercenarii afgani care fuseseră recrutați de Garda Revoluționară și trimiși în Siria. Am relatat despre o societate cu două vieți paralele – cea oficială și cea interzisă. Fiecare poveste pe care voiam să o spun venea la pachet cu palpitații și cu sentimentul că de data asta mă vor lua pe sus, că de data asta nu voi scăpa. Totodată, speram ca riscul să merite, că cei din Occident, care mă urmăreau vor vedea Iranul dintr-o perspectivă diferită în urma reportajelor mele: uitați-vă într-acolo, ascultați! Vorbesc de lucruri despre care oamenii de aici nu o pot face. Pentru ca ei nu au două pașapoarte, lucru pe eu îl datorez tatălui meu iranian și mamei mele nemțoaice. Pentru că ar fi închiși imediat – fără punere sub acuzare, fără avocat. Mii de oameni au avut această soartă.
Acum porțile Iranului sunt închise pentru mine. Am interdicție de a intra în țară. Și tocmai asta am vrut să evit. Ca jurnalistă am vrut neapărat să relatez cât mai mult despre sistemul disprețuitor al Republicii Islamice. Dar și despre oamenii calzi, care te primesc cu brațele deschise. Atât de deschise cum nu am mai întâlnit nicăieri în lume. Am crezut că prin numeroasele comentarii voalate din reportajele mele, aș fi putut oferi o imagine a societății și regimului cât mai apropiată adevăr și cât mai cuprinzătoare. Am vrut să transmit un mesaj Occidentului: aici există oameni, care speră că îi veți sprijini. Să îi apreciați. Să le vedeți și să le înțelegeți setea de libertate. Dorința lor de a fi o parte recunoscută a acestei lumi. Majoritatea iranienilor nu vor să fie atrași în orbita de putere a Chinei și nici de cea a Rusiei, ei se simt apropiați de lumea occidentală. Nu își doresc să devină occidentali, ci doar să fie o țară acceptată și respectată de Occident.
De fapt era doar o chestiune de timp, până când să mi se pună frână. Pentru că misiunea mea de bază este aceea de a relata despre ceea ce se întâmplă. Or, în Iran tocmai acest lucru este în permanență împiedicat. Nu e simplu să faci un reportaj acolo, ai nevoie de un plan sofisticat. Fiecare minut de emisie necesită în prealabil o cantitate imensă de putere și ingeniozitate. Scopul este de a ajunge la un subiect, fără să fi cenzurat înainte de autorități, miliție sau serviciile secrete. În acest context speram că spectatorul își va extrage informațiile esențiale. Procedând astfel, am făcut adesea prea multe supoziții. La urma urmei, trebuia să mă asigur că toate informațiile transmise sunt inteligibile, fără să-i cer telespectatorului să aibă cunoștințe de bază despre situația din Iran. Aceasta era dilema relatărilor din Iran. Bineînțeles că aș fi putut încerca să dezvălui în mod radical toate circumstanțele și atunci poate că aș fi câștigat mai mulți spectatori. Sau dacă pur și simplu mi-aș fi dat jos vălul de pe cap în timpul unui interviu. Sau aș fi vorbit despre modul în care serviciile secrete au încercat să mă șantajeze ca să cooperez.
Cum am fost amenințată cu închisoarea sau împiedicată să părăsesc Iranul. Dar ce aș fi obținut așa? Probabil că aș fi fost menționată ca o jurnalistă curajoasă, dar pe termen lung nu aș fi putut schimba nimic. Iar Iranul ar fi avut avantajul de a putea expulza încă un „spion străin”. Din Germania tot primeam tweet-uri prin care mi se cerea să-mi scot vălul, pe care sunt obligată prin lege să-l port în Iran. Spiritele se încingeau, pentru că o jurnalistă germană se supunea Republicii Islamice.
De ce nu trimitea ARD un bărbat? Poftim? Asta m-a lăsat cu gura căscată. Am fost atât de furioasă pe această sugestie pe care am auzit-o nu o dată. Un prieten care a urmărit discuția pe această temă în presa din Germania mi-a scris: „Cel mai simpatic este argumentul de a înlocui corespondenta cu un corespondent… De a salva imaginea egalității feministe printr-un gest misogin.” Nu voiam
să-i fac acest hatâr Republicii Islamice.
Iranul este o țară a paradoxurilor. Nimic nu este ceea ce pare a fi. Printre acestea se include și faptul că Iranul este societatea cu cea mai mare orientare pro-americană din regiune. În timp ce cursul politic al țării este determinat de un sistem anti-american. Este vorba de o țară în care o femeie valorează doar jumătate dintr-un bărbat în fața legii, dar în care 57% dintre studenți sunt femei. Femeile trebuie să-și ascundă feminitatea în spatele vălului, a chadorului sau hijabului, iar în același timp consumul de produse cosmetice este cel mai mare din regiune, după Arabia Saudită. Mulți membri ai familiei liderului revoluționar Ruhollah Khomeini au intrat între timp în opoziție, sunt în exil, reduși la tăcere sau uciși. Hossein Shariatmadari, redactorul-șef al ziarului ultra-conservator Keyhan, reprezentant al liderului Revoluției și opozant declarat al Acordului Nuclear, mi-a spus că o apropiere față de Occident trebuie împiedicată cu orice preț, asta în timp ce stătea în fața computerului său Apple.
Iranul nu este o dictatură omogenă, ci o formă hibridă între autocrație și democrație. Sub conducerea liderului Revoluției, facțiunile rivale puternice influențează cursul politic al țării în continuă schimbare. Indiferent de sistemul de putere din Republica Islamică, principiile de bază ale Revoluției Islamice rămân neatinse, indiferent de grupare. Fiecare facțiune din sistem luptă pentru propria supraviețuire. Iar o mare parte a societății pierde. Cei care sunt la cârma Republicii Islamice nu vorbesc despre dictatură, ci, așa cum este consfințit însăși în denumirea sa, despre o republică. Dar liderul Revoluției, care stă în vârful piramidei puterii, poate submina oricând elementele democrației prin intermediul organelor subordonate, lucru care se întâmplă mereu.
Atunci când cineva din Germania mi-a spus că vede atât de rar la TV ceva despre Iran, am simțit cum se frânge o mică parte din inima mea.
Voiam să fac ceva în sensul acesta. De fiecare dată când filmam un reportaj, jucam cu sistemul, ministerele și serviciile secrete un joc obositor de-a șoarecele și pisica. Ne controlau pe noi jurnaliștii occidentali zi de zi, ceas de ceas, la fiecare minut. Ei erau cei care înțelegeau cel mai bine nuanțele și mesajele secrete din reportajele mele. Auzeau exact ceea ce voiam să transmit: o mare parte a Iranului s-a săturat de Republica Islamică. Era extenuată. Obosită, sleită de lupta pentru supraviețuirea într-un sistem corupt, în care elitele se îmbogățesc în timp ce ei sărăcesc. De prea mult timp populația era hărțuită, maltratată și abuzată în numele Islamului. Ideologia de stat nu mai ține. Nu cunosc nici o altă societate din spațiul islamic, care să fie atât de neislamică precum societatea iraniană. Potrivit unui sondaj din vara anului 2020, efectuat de Institutul GAMAAN din Olanda, 70% din populație nu mai vrea să aibă de-a face cu religia. Potrivit sondajului, doar 30 la sută dintre respondenți se consideră musulmani. Cu toate acestea, majoritatea covârșitoare a oamenilor mi-au spus că sunt pregătiți pentru secularizarea statului. Nimeni nu știe cât de religioasă este încă țara. Oamenii vor să trăiască în liniște și să fie liberi.
Am doar o viziune critică asupra Iranului? Nu, pentru că dincolo de politică, există o țară și niște oameni, care rar apar la știri. Nu trebuie decât să închid ochii și îmi apar nenumărate imagini ale acestei țări unice. Oameni ospitalieri și calzi, care sunt întotdeauna gata să te ajute. Cotidianul este determinat de comuniune: de cele mai multe ori bunicii nu sunt dați la o parte, ci îmbătrânesc în sânul familiei. Atunci când muncitorii de pe stradă se chinuie să lucreze la rețeaua electrică sau conductele de apă, imediat apare un locuitor din zonă cu o tavă cu băuturi și mâncare. Dacă aveam o problemă, mereu se găsea cineva gata să mă ajute. Întotdeauna a existat cineva la care să pot apela, care era acolo și rezolva problema. Iranienii au învățat că nu se pot baza pe stat, ci doar pe ceilalți. Acest lucru te face să fii atent. Nu există vecini care să nu se cunoască între ei, darămite să nu se salute. Sau cel puțin mie nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva.
În Iran poți schia în munții din apropierea Teheranului și te poți plimba pe faleză la 40 de grade în Golful Persic. Toate în aceeași zi. Nu am fost în nici o altă țară în care să văd peisaje atât de contrastante. Ca și cum mai multe elemente de pe toate continentele s-ar fi reunit în aceeași țară. Cel mai mult iubesc deșertul nesfârșit, în care radiez ori de câte ori apare o cămilă. Ador să merg în provinciile iraniene și să vorbesc cu oamenii de acolo. Atunci când îmi spun povestea lor, îmi dau seama de fiecare dată cât de important este ca jurnalist să poți vorbi direct cu localnicii. Să stăpânești limba atât de bine, încât să poți înțelege și ce se spune printre rânduri. Oamenii devin din ce în ce mai calzi, cu cât te pătrunzi mai adânc în interiorul țării, cu cât de îndepărtezi mai tare de Teheran și politică. Te primesc cu brațele și mințile deschise. De multe ori critică dur regimul în timp ce-și beau ceaiul fierbinte și mănâncă o curmală suculentă. Aproape fiecare țăran poate enumera președinții Americii. Știu ce se întâmplă în țara lor și în lume.
Deocamdată ușile rămăseseră închise. Exista o șansă destul de mare ca eu să fiu luată ostatic pe motive politice, conform comunicatului transmis de Ministerul de Externe german către Bayerischer Rundfunk
(n.t. Radiodifuziunea Bavareză), postul de radio la care lucram ARD risca să fie nevoit să-și închidă biroul local. Relațiile dintre Germania și Iran, care existau deja de zeci de ani în pofida înființării Republicii Islamice, ar fi fost atunci supuse unui test crucial. Iar relațiile externe nu s-au îmbunătățit în ultimii ani, dimpotrivă. Acordul Nuclear este pe punctul de a se prăbuși. Germania nu dorește să tensioneze și mai mult relațiile cu Iranul. În ultimii ani mulți cetățeni europeni cu dublă cetățenie – așa ca mine, care am și pașaport german și iranian – au fost arestați, închiși, sau li s-a interzis să părăsească țara. Încă de la sfârșitul lui Ministerul de Externe i-a avertizat să nu intre în Iran. Republica Islamică și-a atins limita. Așa se simte. Țara este afectată de sancțiuni și pandemie. Este terminată din punct de vedere economic, financiar și social.
Abia acum conștientizez, cât de periculos a fost să lucrez în această țară, pe care o iubesc atât de mult. Abia acum visez pe bucăți că sunt urmărită, că nu reușesc să scap de Garda Revoluționară, că sunt târâtă în mașină, că sunt aruncată într-o temniță sau că sunt luată pe sus din aeroport. În toți acești ani nu mi-a fost niciodată frică. Am reprimat-o de multe ori. Și atunci când mă simțeam copleșită, mă ajuta sarcasmul. Întreaga mea echipă, formată din doar trei oameni, trata frica în acest fel. Scopul nostru era să avem posibilitatea de a relata. Nu ne gândeam nici la pericol, nici la orele de lucru. Voiam doar să relatăm. Glumeam adesea cu colegii mei din Teheran despre ce conserve de fructe ar trebui să-mi aducă, dacă voi ajunge la închisoare și am căzut de acord să-mi aducă „amestec tropical”. În sinea mea mă pregătisem nu doar o dată să văd cum arată o celulă din interior pentru mai mult timp. Un sentiment ciudat, opresiv, mai ales dacă ai crescut într-o democrație. Mă gândeam la ce cărți aș citi. Și memorasem o secvență de exerciții de pe o aplicație, pe care să le repet zilnic în închisoare. Șapte antrenamente cu intervale de înaltă intensitate. De câte șapte minute. Mă gândeam că dacă mă pregătesc în sinea mea să merg la închisoare, atunci nu mi s-ar mai fi părut așa o mare scofală, dacă s-ar fi ajuns la asta. Sau cel puțin așa-mi spuneam.
Această carte nu este o analiză științifică. Este mai degrabă o relatare asupra situației actuale a țării și o prezentare generală a istoriei Republicii Islamice din perspectiva mea de jurnalistă, ca fiică a unui persan și a unei nemțoaice, care a crescut în Germania. Din prisma unui mediator între cele două culturi, ceea ce mi-am dorit să devin încă de când eram mică. A unui om care jonglează între aceste două lumi, între demonstranții anti-americani din Teheran și oamenii care dansează pe băncile de la Oktoberfest în München. Adesea în decursul a 24 de ore. Și din când în când sufletul nu mă prindea suficient de repede din urmă. Rămânea agățat undeva la mijloc. Cel mai mare imbold de a merge mai departe îl primeam când îmi spuneau telespectatorii că dintr-odată vedeau Iranul cu alți ochi după ce s-au uitat la un reportaj de-al meu. Nu mai era totul doar alb-negru.
Relațiile dintre Iran și Israel
În ziua de azi este greu de imaginat că Israelul și Iranul au fost cândva aliați. După Revoluția Islamică din 1979 Teheranul și-a schimbat fundamental atitudinea față de Israel. De atunci distrugerea statului evreu face parte din doctrina statului iranian. Orice israelian știe de declarația lui Ahmadinejad: „Israelul trebuie ras de pe hartă”. Iar organizarea la Teheran în 2006 a unei „Conferințe privind Holocaustul” a stârnit un val de indignare și proteste la nivel mondial. Negaționiștii Holocaustului din întreaga lume au primit o platformă de exprimare pe perioada acestei conferințe de două zile. Și Ahmadinejad a negat Holocaustul în repetate rânduri. Și nu numai el.
Iranul și Israelul duc de multă vreme un război în umbră. Iar locul de desfășurare al acestuia este întreg Orientul Mijlociu. Și nu doar pe câmpul de luptă, ci și pe internet. Războiul cibernetic a atins punctul culminat odată cu folosirea Stuxnet, un malware, conceput pentru a pune opreliști programului nuclear al Iranului. Virusul avea ca scop infectarea instalațiilor nucleare din Natanz și sabotarea centrifugelor. Tensiunea a atins un nou punct critic la sfârșitul lunii noiembrie 2020, odată cu asasinarea în Teheran a cercetătorului nuclear Mohsen Fakhrizadeh, considerat tatăl programului nuclear iranian și principalul responsabil pentru programul de rachete al țării. Potrivit unui articol din New York Times, la o zi după asasinat, un oficial american împreună cu alți doi oficiali din serviciile de informații au confirmat că în spatele atacului se află Israelul. Și Iranul consideră Israelul principalul responsabil.
Cu toate astea, chiar și azi, când temerile legate de un război ar putea duce la o conflagrație în regiune, mulți sunt de părere că cele două țări nu ar trebui să fie neapărat dușmani. Nu au o frontieră comună și nici dispute teritoriale. Și eu împărtășesc aceeași opinie. Și chiar cred că într-o zi vor putea fi din nou aliați în regiune. Pentru că au mai fost și înainte. Când priveam oamenii în ochi
într-un club din Tel Aviv și dansam cu ei, am observat că aveau același expresii ale feței ca tinerii pe care-i vedeam la petrecerile din Teheran. Pentru câteva minute am uitat că sunt în Israel și nu în Iran. Toți voiau doar să se distreze, să se bucure de viață și să fie liberi. La fel ca cei din tabăra ultraconservatoare. Când merg pe străzile bastionului religios Qom, loc dominat de prezența clericilor pe străzi, văd din nou aceleași mine fanatice și desprinse de realitate, care-și feresc privirea de mine, pentru că sunt o femeie, la fel cu mi se întâmpla și în cartierul ultraortodox Mea She’arim din Ierusalim.
Serialul „Teheran”, difuzat în toamna anului 2020 de un serviciu de streaming și produs în Israel, spune povestea lui Tamar Rabinyan, o tânără agentă Mossad, care are misiunea de a sparge rețele informatice ale reactorului atomic iranian și de a-l dezactiva, pentru ca armata israeliană să poată efectua un atac aerian. În cele opt episoade ale serialului ni se arată cum misiunea eșuează și agenta se îndrăgostește de un activist politic, redescoperindu-și rădăcinile iraniene. Aproape 250.000 de israelieni sunt de origine iraniană. Aceștia trăiesc cu muzica, cultura și mâncarea iraniană în Israel,
neuitându-și rădăcinile.
Niv Sultan, actrița principală a serialului, a fugit din Iran împreună cu familia sa când avea 13 ani. Într-un interviu despre țara de origine a familie sale, aceasta a declarat: „Mi-a fost foarte greu să joc acest rol, pentru
că-mi reamintea de Iran. Pentru mine a fost foarte emoționant și totodată foarte dureros. Mi-e dor de Iran. Mi-e dor de frumusețea lui, de toți oamenii de acolo. Este o țară minunată, dar acum cred că suferă.”
În 1950, Iranul a fost a doua țară musulmană care a recunoscut Israelul, după Turcia. Statul abia format a fost văzut ca un potențial aliat. Iranul nu voia să se bazeze pe vecinii săi sunniți, în calitate de outsider șiit, fiind marcat de numeroasele conflicte și războaie cu vecinii arabi. Și Teheranul a fost văzut ca un aliat natural al Israelului, datorită orientării occidentale a politicii externe a regimului Pahlavi. Și ca partener strategic. Israelul primea din partea Iranului petrol, iar Iranul primea din partea Israelului orice avea nevoie. În anii 70 relația dintre Iran și Israel era deosebit de strânsă. La acea vreme mii de familii israeliene locuiau în Iran. Personalul ambasadei israeliene, ofițerii serviciilor secrete și oamenii de afaceri au apreciat cultura bogată și frumusețea peisajelor, bucurându-se de un stil de viață luxos. „Salariile noastre erau atât de mari, încât atunci când ne-am întors în Israel ne-am putut cumpăra o casă, fără să luăm un credit”,
mi-a povestit una dintre protagonistele filmului documentar Before the Revolution de Dan Shadur, apărut în 2013.
Shadur este un cineast israelian, care și-a petrecut prima copilărie în Iran. La acea vreme părinții săi erau staționați în Teheran. Până când au fugit din țară în noiembrie 1978, cu un avion al companiei El Al spre Tel Aviv și nu s-au mai întors niciodată. Mi-a povestit odată la telefon că asta îl doare până în ziua de azi. Mulți ani mai târziu Dan s-a întâlnit cu prieteni și colegi ai părinților săi, care fuseseră și ei în Teheran, și le-a cerut filmările făcute la vremea aceea cu o cameră de opt milimetri. Aceștia i
le-au dat și i-au povestit multe despre trecut. Din aceste filmări a rezultat documentarul său din 2013. În timp ce imaginile de pe ecran arată israelieni dansând cot la cot cu iranieni la petreceri în Teheran, el spune în fundal: „Este greu de crezut că în țara dușmanului nostru de moarte, mulți israelieni s-au simțit ca acasă.” Iar mai târziu în film adaugă: „Dacă ne uităm la istoria familiei noastre, atunci vedem că cea mai fericită perioadă din viața noastră am petrecut-o în Teheran.”
Israelul a construit cel mai mare baraj al Iranului și
i-a învățat pe iranieni despre gestionarea resurselor de apă. Tot ei au conceput planurile pentru agricultura iraniană. Compania aeriană israeliană El Al efectua zilnic zboruri între Teheran și Tel Aviv. Clădirea companiei aeriene Iran Air, proiectată de ingineri israelieni, a făcut senzație în 2012. Pentru că pe acoperișul clădirii a fost descoperită, cu ajutorul Google Earth, o stea a lui David, oficialii au cerut îndepărtarea imediată a acesteia. Israelul și Iranul colaborau încă la proiectarea unei rachete cu focos nuclear, „Proiectul Flower”, cu doi ani înainte de căderea Șahului.
„Am ajutat la înființarea și instruirea serviciilor secrete iraniene, în timp ce armata noastră instruia ofițerii. Din multe puncte de vedere noi am pus la punct Teheranul”, a declarat un fost general din armata israeliană. Nachik Navot, fost șef al Mossadului în Teheran, spunea: „Am coordonat serviciul secret al Iranului, SAVAK-ul. A existat o cooperare totală cu ei.” Ambasadorul Israelului de la acea vreme, care a fost detașat în Teheran între 1973 și 1978, declara despre serviciul secret iranian: „Știam că SAVAK-ul era foarte puternic. Auzeam multe povești despre oameni care au dispărut brusc. Populația era terifiată de serviciul secret care-i intimida în mod constant.” În cadrul documentarului un profesor povestește despre perioada în care a început Revoluția: „Nu a existat niciodată un xerox în campus, pentru că nu voiau ca studenții să tipărească în secret fițuici împotriva Șahului. Nu știam care dintre studenți ar fi putut fi un informator al Șahului, astfel că mergeam mereu în parc, dacă voiam să discutăm despre situația actuală din Iran.” Tulburările deveneau din ce în ce mai violente. Un agent de securitate al Ambasadei Israelului își amintește: „Noi nu am observat nimic din toate astea, trăiam în bula noastră, dar într-o zi mi-am dat seama că Teheranul era împărțit în două. În sud trăiau
ca-n secolul XII, iar în nord – ca-n secolul XX.” Decalajul dintre bogați și săraci devenise imens. La fel ca și apelul la egalitate socială și politică. Dar nici măcar israelienii nu au prevăzut că țara va fi cuprinsă de Revoluție. Un fost general israelian mi-a povestit că, după o discuție purtată cu Primul Ministru de la acea vreme, Shapur Bakhtiar, a presupus că Ayatollahul va fi asasinat la întoarcerea sa. Bakhtiar ar fi cerut chiar sprijin Israelului. Khomeini nu a fost asasinat, iar ultimii israelieni au fost evacuați cu avionul de către americani. Bakhtiar a mai rămas doar o lună în funcție. La scurt timp după revenirea sa, Khomeini a declarat guvernul ilegal, iar Bakhtiar a fost nevoit să fugă. În 1991 acesta a fost asasinat de către serviciile secrete ale Republicii Iraniene. La doar câtva zile de când s-a întors la Tel Aviv împreună cu mama sa, Dan Shadur a fost nevoit să urmărească la televiziunea israeliană cum revoluționarii iranieni îi predau clădirea ambasadei din Teheran lui Yasser Arafat. Piața în care se afla ambasada se numește acum Piața Palestinei. Din 2017 în acea piață se află „Ceasul apocalipsei israeliene”. Un ecran pe care este proiectat un cronometru cu numărătoare inversă arată timpul rămas până la anihilarea Israelului.
Evreii sunt parte a istoriei Iranului de 2700 de ani. Istoricul Richard Foltz datează sosirea primilor israelieni în Iran în anul 722 înaintea erei noastre. În Iran se află majoritatea sinagogilor din afara Israelului. Numai în Teheran există peste 20 de sinagogi active și peste cinci măcelării cușer. Spre deosebire de Germania, acestea nu trebuie protejate și păzite. Conform paginii web a comunității evreiești din Iran, azi 15.000 de evrei trăiesc în Teheran, între 10.000 și 12.000 în Shiraz și câteva mii în alte orașe iraniene. Site-ul precizează că nu există o statistică exactă a acestora. La fel cum nu există nici una referitoare la numărul sinagogilor din Iran. Din cei peste 200.000 de evrei din Iran, mulți au părăsit țara. Mai ales la începuturile Revoluției. Mulți evrei din Iran s-au mutat la Los Angeles în acea perioadă. Până și eu am stat acolo în timpul școlii, timp de cinci luni, la niște prieteni de familie evrei. Unchiul meu îi ajutase să plece din Iran. Și i-a mai ajutat și să-și vândă toate proprietățile. Pentru că, atunci când au fugit a trebuit să lase totul în urmă. În fiecare vineri familia se reunea să sărbătorească Sabatul. Și de fiecare dată mâncam gondi, o mâncare tradițională everiască-iraniană: niște găluște mici, fierte în supă de pui. De fapt, eu voiam să-mi îmbunătățesc engleza în Los Angeles. Dar în orice magazin, la fiecare colț de stradă se vorbea doar persană. Până și profesoara mea de engleză era iraniancă. În Los Angeles trăiesc peste o jumătate de milion de iranieni. De aceea acest oraș este numit printre iranieni Teherangeles.
Deși de la începutul Revoluției Islamice, mii de evrei iranieni au părăsit țara, cea mai mare comunitate evreiască dintr-o țară musulmană se află în Iran. Aici evreii sunt recunoscuți ca o minoritate religioasă. În ciuda interdicțiilor din Iran referitoare la alcool, evreii pot consuma băuturi alcoolice în comunitățile lor și își pot practica ritualurile religioase. Conform Constituției, Parlamentul cuprinde un loc permanent pentru un membru evreu. Politicienii iranieni continuă să sublinieze că nu au o problemă cu evreii, ci cu statul Israel. Dar lucrurile nu sunt atât de liberale precum par. De exemplu, iranienii aparținători cultului mozaic nu sunt numiți în poziții de conducere în instituții de stat precum armata, serviciile secrete sau poliția. Pe de altă parte, Israelul le dă posibilitatea evreilor din întreaga lume să emigreze acolo, cu perspectiva de a putea ocupa orice poziție pe viitor. Mii de oameni au acceptat această ofertă. Uneori cred că mulți au părăsit țara nu pentru că erau evrei, ci pentru că își doreau pur și simplu să fie liberi. Evreii din Iran pot părăsi țara cu ajutorul organizațiilor internaționale. Cei care nu sunt evrei, nu.
Odată am filmat în Esfahan. Acolo comunitatea evreiască cuprinde aproximativ 1.000 de membri. Așezările evreiești au existat în Esfahan încă din anul 500 î. Hr. Și încă mai există magazine evreiești, o mikve (baie tradițională evreiască), un cimitir și sinagogi. Multe vestigii amintesc de o comunitate evreiască cândva plină de viață. Dar acum nu mai este atât de vibrantă. De aceea există acum uneori impasuri în timpul slujbelor. Pentru că slujba se poate ține doar cu o comunitate completă. Conform credințelor evreiești aceasta se înfăptuiește doar cu un minian. Asta înseamnă prezența a zece evrei majori. Dar uneori lipsea fix al zecelea, și fix pe acest „om de rezervă” l-am însoțit noi. Mergea pe bicicletă pedalând cât putea de tare, pentru a ajunge de la o comunitate la alta și pentru a permite prin prezența sa ținerea slujbei.
Israelul și Iranul sunt legate atât de un scurt parteneriat strategic (între 1959 și 1979), cât și de o dușmănie periculoasă (din 1979 până azi), care poate exploda oricând și duce la un conflict deschis, care se poate încheia cu o escaladare a situației din regiune. O escaladare, pe care mulți din cele două țări nu și-o doresc, dar politicienii au alte interese.
Societatea civilă din Israel a pornit în 2012 o campanie pe Facebook, pentru a împiedica războiul ce se ivea la orizont. Sloganul era „Israel loves Iran”.
Graficianul israelian Ronny Edry a început campania pentru pace, atunci când în spațiul public a început să circule o dezbatere referitoare la un presupus atac israelian planificat asupra Iranului. Atunci Edry a lansat pagina și a încărcat o fotografie în care apare el în brațe cu fiica sa. Deasupra era scris: „Iranieni, nu vă vom bombarda niciodată țara. Vă iubim.” El a dorit astfel să schimbe mentalitățile adânc înrădăcinate ale clasei politice cu privire la acest conflict. Iranienii și israelienii din societatea civilă au fost entuziasmați. În scurt timp pagina a adunat zeci de mii de like-uri. Dar like-urile nu au schimbat acest conflict pe plan politic. Cum ar fi putut? Republica Islamică nu face prea multe pentru a crea un climat de încredere. Dimpotrivă. Propaganda împotriva Israelului este inclusă în programul zilnic. Un coleg din Teheran mi-a povestit că avea o carte pentru copii despre o fetiță din Palestina. În carte se povestește cum israelienii bagă explozibili într-o păpușă și o pun pe stradă. Fetița palestiniană a văzut păpușa și a luat-o în brațe. După care a explodat. Avea șase ani când a citit asta. M-a întrebat: „E normal? Asemenea povești nu ar trebui să intre în capul copiilor.” Și mi-a povestit că după ce a citit cartea, se uita cu suspiciune ori de câte ori intra în camera surorii sale, pentru că se temea că păpușa ei ar putea exploda. Propaganda este unul dintre cele mai importante instrumente politice într-un stat în care ostilitatea, în acest caz cea față de Israel, este ferm ancorată ideologic. Până și copiii trebuie să știe acest lucru. Nu doar în grădinițe, școli și universități se încearcă îndoctrinarea oamenilor cu ideologia lor anti-israeliană. Israelul nu este amenințat doar la nivel declarativ. Regimul iranian are de mult timp un reprezentant în regiune care se află fix la granița cu Israelul: Hezbollah, o forță menită să acționeze ca un bastion permanent în afara țării. De aceea Siria este o rută de tranzit atât de importantă pentru Iran. Soldații și armele se transportă cu precădere prin Siria, încă de la începutul colaborării cu Hezbollah. Potrivit serviciilor de informații israeliene, în jur de 140.000 – 150.000 de rachete ale Hezbollah sunt îndreptate în direcția Israelului. Raza lor de acțiune poate distruge întreaga țară. Aripa dură a politicienilor iranieni, care a pus umărul la construirea Hezbollah în 1982 și care continuă să finanțeze organizația și în ziua de azi, nu se sfiește să amenințe permanent cu distrugerea Israelului. Fără îndoială organizația șiită Hezbollah este unul dintre cei mai importanți actori pe scena politică și militară din Orientul Mijlociu, care acționează împotriva Israelului. Este cea mai importantă grupare șiită din Liban. Încă de la înființarea sa în 1982, această organizație a evoluat de la o grupare islamistă de inspirație iraniană, care se baza pe violență pură, la un partid mainstream pe scena politică și în societatea libaneză. Hezbollah nu este încă o organizație independentă de Teheran, dar acum se bucură de o oarecare autonomie față de Iran. Mai precis aripa militară a organizației are acum o bogată experiență de luptă prin diferitele războaie purtate, ceea ce înseamnă că nu mai trebuie să se bazeze strict pe sprijinul Gărzii Revoluționare, ci doar pe anumite tipuri de arme, în special rachetele balistice. Multă vreme s-a sperat că Hezbollah ar putea fi demilitarizată. Dar din cauza unei armate libaneze slabe și având în vedere faptul că organizația a luptat alături de Bashar al-Assad în Siria și se află azi de partea învingătorilor, este puțin probabil ca Hezbollah să fie demilitarizată în viitorul apropiat și să funcționeze doar ca actor politic pe scena politică libaneză. Este Hezbollah un stat în stat? Hezbollahul a reușit, în zonele pe care le controlează, să înființeze un sistem de asistență socială și beneficii eficient. Clinici, școli, moschei, credite pentru antreprenori – Hezbollah face parte din viața cotidiană a populației sărăcite. Organizația, interzisă în SUA, Canada, Olanda, Marea Britanie și Japonia, a fost interzisă și Germania în anul 2020.
Dacă ne uităm cu cât a finanțat Republica Islamică Hezbollahul, întrebarea nu mai este de mult dacă Iranul finanțează Hezbollahul, ci doar în ce măsură. Hassan Nasrallah, secretarul general al organizației, a subliniat în repetate rânduri în discursurile ale că toate armele, uniformele și rațiile de alimente pentru Hezbollah provin din Iran. Ceea ce nu se spune în mod concret sunt sumele cu care Iranul finanțează Hezbollahul. Statele Unite
estimează că este vorba de peste 700 de milioane de dolari pe an.
Lokman Slim, un editor libanez și expert în Hezbollah mi-a zis la telefon: „O tactică de comunicare obișnuită a lui Nasrallah este să spună adevărul, dar să omită detaliile. Dacă analizăm discursurile sale din ultimii ani, vedem prin repetate indicii că Hezbollah se confruntă cu probleme financiare. De exemplu, în punctul culminant al războiului din Siria, Nasrallah a făcut aluzie la fondurile insuficiente, folosind analogia unei cămăși, care devine din ce în ce mai mică, pe măsură ce crește corpul. Este evident că Iranul, care la rândul său are multe probleme financiare, a redus de fapt o parte din finanțarea Hezbollah. Dar Iranul nu este singura sursă de finanțare a organizației”, a adăugat el. „De asemenea, aceasta primește și o mare parte din finanțare din partea statului libanez, prin metode legale și ilegale. În mod ilegal prin contrabanda de la frontiere și din port. Ea controlându-le pe ambele. S-a infiltrat în statul libanez, pentru a profita de administrația locală și de a participa la corupția generalizată.” Problema tot mai mare a finanțării Hezbollah constă în faptul că, pe de-o parte, Iranul sărăcește din cauza celor mai drastice sancțiuni impuse vreodată de americani și a corupției generalizate și, pe de altă parte, faptului că resursele de finanțare ale statului libanez falimentar sunt tot mai puține. Iranul continuă să se bazeze pe Hezbollah, pentru că are nevoie ca această organizație să joace un rol de sprijin pe axa de apărare a șiiților, organizația fiind considerată o potențială amenințare la adresa Israelului.
Din cauza faptul că Iranul amenință constant Israelului, ar fi naiv să credem că cele două țări ar putea să fie din nou partenere, chiar dacă eu sper asta. Știu că voi fi expusă multor atacuri din partea majorității care nu dă nicio șansă împrietenirii dintre cele două țări. Cea mai simplă poziție ar fi să acceptăm că ambele țări sunt dușmani de moarte, așa cum fac elitele politice din ambele țări. De peste 40 de ani. Dar ar fi devastator să uităm punctele comune, care unesc aceste două țări. Pentru că, din păcate, la ora actuală, pe eșichierul politic al ambelor țări, există doar politicieni care își doresc și care au mai mult nevoie de o confruntare, pentru a distrage atenția de la problemele politice interne, decât de diplomați care să caute o cale comună. O apropiere pe care satele arabe, între timp, au început-o și pe care au pus-o parțial în aplicare. Printre acestea se numără o nouă cooperare între Israel și Arabia Saudită și tratatul de pace istoric dintre Emiratele Arabe Unite și Israel, celebrat în vara anului 2020, prin care Emiratele Arabe Unite pun capăt boicotului împotriva Israelului. Iranul a ratat șansa de a se apropia. Israelul și unele țări arabe au căzut de acord asupra motto-ului conform căruia dușmanul dușmanului meu este prietenul meu.
L-am întrebat pe Dan Shadur, cineastul israelian, ce părere are despre relația dintre Iran și Israel: „Din punct de vedere cultural, iranienii și israelienii au mult mai multe în comun decât alte nații din Orientul Mijlociu. Dar există, de asemenea, o animozitate profundă între sionism și Republica Islamică, ce este definitorie pentru ambele părți. Dar asta s-ar putea schimba într-o zi.”
I-am întrebat adesea pe politicienii iranieni în interviuri de ce insistă atât de mult asupra ostilității față de Israel. Răspunsul a fost întotdeauna același. Ei ar fi de partea celor oprimați. Palestinienii sunt victimele, ei trebuie susținuți. Vor accepta ceea ce este acceptabil pentru palestinieni. I-am întrebat, dacă le pasă atât de mult de palestinieni, de ce nu am văzut niciun refugiat palestinian în Iran. Dacă Republicii Islamice îi pasă atât de mult de ei, ar putea primi câțiva. La această întrebare nu am primit nici un răspuns.
Recenzie de Sorin Serb
Între două lumi. Putere și neputință în Iran, autoare: Natalie Amiri
Fiică a unui persan și a unei nemțoaice, Natalie Amiri trăiește într-o lume plină de controverse și contradicții. Născută într-o țară democrată, Germania, și-a împlinit destinul profesional ca jurnalistă în miezul societății teocratice iraniene, în care democrația este o simplă butaforie în spatele căreia se află voința supremă a ayatollahului și mulahilor.
Născută în 1978, adică în anul premergător înlăturării șahului Mohammad Reza Pahlavi și a revenirii ayatollahului Homenei din exil, așadar înaintea declanșării Revoluției islamice, Natalie Amiri nu este un simplu martor al istoriei, deși elementele autobiografice, cioburile de microistorie personală constituie parte din sursele importante ale acestei cărți. Ea însă depășește simpla rememorare a istoriilor personale sau de grup, încercând să construiască din instantaneele vieții de zi cu zi lumea iranienilor simpli, pentru care islamul și Gardienii Revoluției Islamice și-au pierdut relevanța. Este o lume în care revolta antisistem mocnește în adâncul societății, erupând uneori în stradă și în Universități, pe rețelele de socializare și în apelurile publicate în paginile presei din Vest. Tot mai des se fac auzite voci critice care cer lumii occidentale să iasă din toropeală, să sancționeze derapajele puterii de la Teheran. Căci cartea este și o analiză detaliată a relațiilor accidentate dintre lumea occidentală și teocrația islamică, implicit o critică a compromisurilor și cecității cancelariilor occidentale care au preferat să se uite în altă parte în loc să condamne sistematica încălcare a drepturilor omului, atrocitățile și criminalitatea exportată de regimul ayatollahului. Somnul autorităților occidentale a născut monștri: Teheranul a exportat violența și războiul, finanțând grupări teroriste care poartă războaiele Teheranului din Marea Roșie, până în Siria și Liban. Regimul ayatollahului sfidează tratatele internaționale referitoare la îmbogățirea uraniului, semn că dorește ca Iranul să devină o putere nucleară. Unii spun că după ce a fost suspendat în 2015 Acordul nuclear, Iranul ar fi obținut deja uraniul îmbogățit necesar bombei atomice. Imaginați-vă: o putere nucleară în parlamentul căreia sunt arse steagurile Israelului și Statelor Unite ale Americii denumite prin fatwa de ayatollah „micul și marele Satan”. O putere nucleară care se laudă deja că rachetele produse în fabricile de armament iraniene pot atinge orice capitală europeană. O putere nucleară care furnizează Rusiei drone Shahed pentru războiul din Ucraina.
Ce e de făcut? Chiar dacă evocă traumele unei societăți sfâșiate de fundamentalismul teocrației, abuzurile puterii, atmosfera concentraționară, din cartea Nataliei Amiri nu lipsesc razele de lumină: femeile care luptă pentru a-și recâștiga demnitatea, studenții și jurnaliștii care riscă zi de zi închisoarea, torturile și chiar pedeapsa capitală dacă îndrăznesc să se abată de la codul strict de morală impus de ayatollah. Natalie Amiri crede că în societatea iraniană s-a născut deja spiritul vremurilor noi care vor duce la înlăturarea unui regim abuziv, dictatorial. Această carte este un semnal de alarmă care-și propune nu doar să mobilizeze diaspora sau opinia publică iraniană, ci și autoritățile occidentale care ar trebui să sancționeze derapajele mortale ale puterii de la Teheran. Realitatea a confirmat cu asupră-de-măsură aceste avertismente: un an după aparția cărții, în 2022, o tânără pe nume Mahsa Amini a fost arestată de „poliția iraniană a moravurilor” pentru că nu purta hijabul conform legii și a murit în arest, brutalizată de agenți. Incidentul a declanșat proteste în întreaga țară, iar ferocitatea intervenției poliției, abuzurile, condamnările la închisoare sau la pedeapsa capitală a celor care au participat la revoltele de stradă sau au protestat pur și simplu pe rețelele de socializare sunt o probă că puterii de la Teheran îi este teamă și că picioarele de lut ale Republicii teocrate încep să tremure și să se transforme în praf.
Sorin Șerb
