Introducere
Definirea temei
Lucrarea Învățământul primar în județul Vlașca, în a doua jumătate a secolului al XIX- lea reprezintă rezultatul unei documentări de arhivă, care își propune să analizeze evoluția învățământului din acest județ, demers necesar și util pentru înțelegerea dinamicii învățământului modern și pentru care nu exista o monografie dedicată. Prin adăugarea pe harta contribuțiilor privind învățământul din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și a prezentei cercetări se întregește imaginea de ansamblu a premiselor și formelor specifice de organizare ale educației românești moderne, cu punctarea detaliilor locale și a elementelor de micro-istorie a educației.
La stabilirea rolului și importanței educației în secolul al XIX-lea, în județul Vlașca, au contribuit analiza și valorificarea informațiilor preluate din surse de arhivă, dar și din literatura de specialitate, cuprinzând monografii, sinteze, studii. Istoria educației a intrat în atenția mai multor cercetători de-a lungul timpului, nefiind lipsită de interes și astăzi, chiar dacă există destul de puține monografii care să trateze subiectul în ansamblu. Și informațiile despre școlile din mediul rural sunt sporadice, acestea regăsindu-se în monografiile unor localități, însă, spațiul dedicat școlii este restrâns. Convingerea că spațiul în care trăiesc și îmi desfășor activitatea are importanță asupra întregului sistem de învățământ trecut, cu rezultate în prezent, a fost un alt argument în favoarea alegerii acestui subiect. Nu în ultimul rând, simt că, personal, aparțin afectiv acestui spațiu. Astfel, doresc a revalorifica o parte din istoria învățământului din județul Vlașca, pornind de la premisa că întotdeauna se pot găsi noi surse-document care să ajute la nuanțarea sau aprofundarea unor analize și la emiterea unor concluzii interesante.
Ipoteze de lucru / întrebări de cercetare
Cercetarea noastră și-a propus să dea răspunsuri unor întrebări ale căror detalii au rolul de a clarifica nivelul de dezvoltare a societății giurgiuvene și vlășcene, în general, și a învățământului, în special, prin propagarea educației în rândul populației școlare. Prima întrebare se raportează la rolul școlii în evoluția societății vlășcene și giurgiuvene. Care a fost evoluția învățământului instituțional în județul Vlașca și orașul Giurgiu? A reprezentat instituționalizarea educației un progres deosebit pentru transformarea instruirii școlare? Au reușit școlile model să se impună drept instituții etalon? Desele concursuri pentru ocuparea posturilor vacante de învățători i-au determinat pe aceștia să privească cu interes rolul pe care îl aveau în cadrul școlii și al societății? Ce rol a avut administrația locală în susținerea deschiderii de instituții școlare? Cum s-a implicat comunitatea locală în construcția de școli? Erau motivați din punct de vedere financiar candidații pentru posturile de învățători în alegerea acestei profesii? Erau interesate familiile sătenilor în absolvirea claselor primare de către copiii lor? Întrebările pot fi multiplicate, având în vedere varietatea subiectului cercetării.
În ce privește limitele temporale, începutul a fost stabilit în perioada 1834 odată cu afirmarea măsurilor de organizare a învățământului public în Țara Românească. Perioada a fost analizată pentru județul Vlașca din perspectiva lucrărilor generale și a materialelor de arhivă, având la bază sursele arhivistice publicate și monografiile dedicate.
Tema urmărește cronologic aspecte referitoare la sistemul educațional pentru a cunoaște viabilitatea continuității în sistemul de învățământ și rolul educației în afirmarea individuală și colectivă și include date comparative ale evoluției sistemului de învățământ la nivel național, județean și local, în anumite intervale de timp. Studierea procesului de constituire și evoluție a universului școlii se oprește în anul 1890, pentru a stabili nivelul de dezvoltare a învățământului din județul Vlașca și orașul Giurgiu prin raportarea la alte instituții de învățământ din țara noastră.
Pornind de la premisa că instituțiile de învățământ, în special școlile primare au reprezentat cel mai important izvor, sursă sau bază a cunoștințelor reflectate în progresul unei societăți, încă din cele mai vechi timpuri, am elaborat prima ipoteză. Acesta este și motivul pentru care am dorit să descoperim maniera în care instituțiile locale și-au oferit sprijinul în susținerea atât a cadrelor didactice, cât și a elevilor vlășceni.
A doua ipoteză se întemeiază pe principiul aplicării unei strategii educaționale omogene care să permită creșterea accesului la învățământ a cât mai multor elevi și abordarea unor măsuri care să impună o creștere a eficienței învățământului primar.
Sursele și metodele cercetării
Date despre organizarea școlilor sătești la începutul epocii moderne au fost cuprinse de Ion Ghica în Opere, vol. I, referiri întâlnite și în lucrarea Călători străini despre Țările Române, în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830).
Preocupări legate de organizarea învățământului public primar rural și de planuri ale clădirilor de școală sunt cuprinse în lucrarea lui V. A. Urechea – Localurile de școli sătesci în România (1868).
Am plecat în cercetare de la identificarea acelor informații de arhivă care să contureze atât imaginea de ansamblu asupra subiectului, cât și acele detalii necesare înțelegerii formelor specifice. La Direcția Județeană a Arhivelor Naționale, filiala Giurgiu, în fondul Prefectura Județului Vlașca s-a păstrat o amplă corespondență între Revizoratul școlar și Prefectura Județului Vlașca, între Prefectura județului Vlașca cu Comitetul permanent și Primăria orașului Giurgiu sau între Prefectura județului Vlașca cu Subprefecturile plășilor. Temele erau variate și aveau referire la: desfășurarea procesului de învățământ, aprobarea unor sume necesare înființării de școli în comunele de pe raza județului și întreținerii școlilor din județ, starea proastă a clădirilor de școală, lipsa de învățători, organizarea examenelor pentru ocuparea locurilor vacante de învățători și numiri de învățători, frecvența elevilor și examenele la sfârșit de an, state de plată ale învățătorilor, plata salariilor învățătorilor, sprijinul slab acordat învățătorilor de către autoritățile comunale. Totodată putem cunoaște efectivele de elevi ale școlilor din orașul Giurgiu și nume de institutori, alături de traseul lor profesional. În fondul Primăria Orașului Giurgiu am descoperit informații precum modul de întemeiere, organizare și funcționare a Externatului de fete Brâncovenescu și statele de plată ale unor profesori ai gimnaziului clasic.
Informațiile au fost prelucrate cu folosirea instrumentarului specific istoriei, prin aplicarea analizei statistice (colectarea și interpretarea de date numerice), a metodelor de reprezentare grafică (tabele comparative), pentru a ușura înțelegerea informațiilor prezentate și prin permanenta raportare critică la informațiile folosite. Tabelele comparative au fost folosite pentru a stabili frecvența elevilor, unde de cele mai multe ori am întâmpinat dificultăți deoarece nu toate școlile raportau numărul elevilor care frecventau cursurile, o situație generală neputând fi realizată. În tabele sunt prezentate, de asemenea, rezultate ale examenelor profesorilor și elevilor, dar și modul de distribuire a școlilor publice din județul Vlașca și orașul Giurgiu, în anumite perioade de timp.
Metoda grafică este folosită pentru realizarea de tabele comparative, acolo unde documentele ne-au permis, pentru evidențierea evoluției sistemului de educație, pentru a stabili progresul elevilor în procesul educațional, dar și al perfecționării învățătorilor, pentru perioada amintită.
Metoda comparativă s-a aplicat și pentru a evidenția particularitățile școlii românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în județul Vlașca și pentru a reflecta caracteristicile educației și instrucției școlare în raport cu alte zone ale țării, în secolul al XIX-lea. Au fost realizate comparații cu județele Mehedinți, Romanați, Vâlcea, Gorj, Prahova, privind cifra de școlarizare și a numărului de școli pentru a contextualiza raportul existent între instituțiile școlare similare. Această metodă ne-a permis a stabili o evidență relativă a cadrelor didactice și a numărului de elevi. Totodată, au fost create și raportări între subvențiile comunale primite de învățători, în anumite perioade, în cuprinsul plășilor județului Vlașca.
Metoda statistică este folosită pentru colectarea și interpretarea de date numerice (frecvența elevilor, stabilirea procentelor în ce privește numărul elevilor promovați sau al școlarizării fetelor). În final, informațiile adunate și trecute prin aceste filtre de analiză au contribuit la construcția unei imagini clară și coerentă asupra subiectului analizat.
În ceea ce privește instrumentele puse la dispoziție de istoria socială, ea va acționa ca o metodă complementară, deschizând calea spre faptele socio-economice a grupurilor sociale de dimensiuni mai mari cât și a interacțiunilor acestora în cadrul societății. Intenționăm, aici, să subliniem că funcțiile dobândite de membrii societății înfățișau direct stadiul lor de pregătire școlară. Sub raportul accesibilității la formele de educație, descoperim noi diferențe între populația stabilită în sate și cea din orașe cauzate, pe de o parte, de practicile agrare ale familiilor de țărani. Pe de altă parte, evoluția economică a țării solicita personal specializat, de cele mai multe ori. Imaginea rezultată din analiza școlii și educației este modelată de influența implicațiilor legislative ale regimului politic și deciziile luate la nivel local. Totodată istoria socială ne va permite să înțelegem impactul modernizării rețelei școlare și selecția dascălilor prin concursuri, în comparație cu abuzurile comise de către unii dintre primarii de la sate care schimbau învățătorii după criterii subiective. Documentele identificate ne permit să asistăm la o construcție a realităților sociale, psihologice și culturale în care evoluează acești dascăli.
Rezultatele cercetării sunt utile pentru microistorie și istoria socială reprezentând oportunități de interpretare complexă a fenomenului educației, cât și a influenței acestuia în rândul societății.
Istoriografia problemei
Cercetarea istoriei învățământului în județul Vlașca este strâns legată de cea privind condițiile specifice ale cadrului de manifestare a educației în această zonă. În analiză s-au avut în vedere următoarele etape: identificarea trăsăturilor educației așa cum se reflectă în gândirea pedagogică dintre 1848-1859, extinderea rețelei școlare și procesul de modernizare a învățământului după 1859 până la reforma lui Spiru Haret. În situațiile când documentele nu ne permit să oferim răspunsuri exacte (făcând referire aici la numărul restrâns de documente privind evoluția școlii), vom căuta să suplinim printr-o analiză parțială a lucrărilor existente. Apelând la studiul diverselor monografii și cercetând documentele inedite păstrate la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale, filiala Giurgiu, putem evidenția: locul și rolul învățământului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Vlașca, evoluția procesului instructiv-educativ, stabilirea corelațiilor funcționale dintre particularitățile școlilor din județul Vlașca și concepțiile despre educație în contextul general al secolului al XIX-lea.
Lucrarea Istoria învățământului din Oltenia, a lui Nicolae Andrei și Gheorghe Pîrnuță, a fost utilizată pentru selectarea informațiilor despre numărul elevilor din școlile publice din județele Mehedinți, Gorj, Romanați și Vâlcea (1841-1842), dar și în privința numărului de școli existente în Țara Românească, folosite în investigațiile comparative.
Lucrarea lui Constantin Boncu – Școala prahoveană. Secolele X-XIX (1976) a fost folosită pe parcursul demersului, de asemenea, în stabilirea de comparații în apariția și dezvoltarea școlilor.
Dintre lucrările de sinteză cu privire la învățământul primar românesc al veacului al XIX-lea, amintim pe cele ale lui Nichita Adăniloiae, Gheorhge Pârnuță și Cristina Gudin.
Nichita Adăniloaie în Istoria învățământului primar (1859-1918) (1998) a adus o contribuție importantă în studiul învățământului primar rural românesc prin critica și cercetarea materialelor inedite, a dosarelor din fondurile arhivistice centrale și județene, prin analiza principalelor probleme ale sistemului de învățământ din lumea satelor și activitatea legislativă a miniștrilor instrucțiunii publice.
Gheorghe Pârnuță alături de Anghel Manolache în Istoria învățământului din România, vol. II (1993), structurată în patru capitole, prezintă procesul instructiv-educativ din teritoriul românesc și provinciile aflate sub stăpânire străină, evoluția învățământului de toate gradele inclusiv rețeaua școlară, populația școlară din mediul urban și rural, gândirea pedagogică reflectată în programele revoluționare de la 1848 și procesul de modernizare gândit în legislația școlară. Totodată, ne oferă informații despre proveniența candidaților pentru posturile de învățători.
Cristina Gudin în Evoluția învățământului primar în orașul București (1864-1899) (2007) înfățișează situația educației primare din București, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tratând aspectele cuprinse în legislația școlară începând cu Regulamentele Organice până la Legea învățământului primar din anul 1896, evoluția rețelei școlare primare din București cu aspecte privitoare la dimensiunea rețelei școlare sau clădiri de școală și personal didactic, corpul de control al școlilor, programe de studiu, manuale școlare prin corelarea cu realitățile existente în învățământul primar la nivel național și occidental.
Gheorghe Pîrnuță – Începuturile culturii și învățământului în județul Dâmbovița, (1972), cuprinde informații detaliate despre organizarea școlilor de la sate în perioada 1800-1837. Aceasta ne-a permis selectarea datelor ce fac referire la modul de control al școlilor și la metodele de învățământ.
Petru Pipoș în Suplement la istoria pedagogiei, Ediția a IV-a, amintește despre calitățile pedagogice ale personalului didactic.
Lucrarea Antologia legilor învățământului din România, (2004), a fost utilizată pentru reconstituirea cadrului legislativ și a manierei de funcționare a sistemului de învățământ. Tot sub aspect legislativ, a fost folosită și lucrarea elaborată de Paul Negulescu și George Alexianu, Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldovei, vol. I, ce a adus informații despre înființarea de instituții de educație și a modului de organizare a educației.
Mirela–Luminița Murgescu în lucrarea Între „bunul creștin” și „bravul român”. Rolul școlii primare în construirea identității naționale românești (1831-1878) (1999) tratează despre debutul învățământului public rural, având în vedere misiunea acestuia: transformarea elevilor în „buni creștini”.
Cătălina Mihalache – Copilărie, familie, școală: politici educaționale și receptări sociale, (2016) prezintă informații despre problematica referitoare la educația fetelor.
Aspecte referitoare la importanța învățământului în asimilarea de noțiuni de igienă în lumea rurală prin introducerea unei discipline dedicată, în programa școlară sunt cuprinse de Constantin Bărbulescu și Vlad Popovici – Modernizarea lumii rurale din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea.
Și alți autori s-au aplecat asupra situației învățământului, în general, în spațiul autohton al secolului al XIX-lea, precum: Titu Georgescu, Alex Drace-Francis, Nicolae Andrei etc.; i-am folosit în cercetarea de față, ei regăsindu-se în diferite contexte citați în această lucrare.
Am utilizat, de asemenea, o serie de detalii statistice, și nu numai, din lucrările referitoare la dezvoltarea culturală, economică și socială a României. De exemplu, Victor Axenciuc – Avuția națională la începuturile modernizării economice, în anii 1860-1864. Cercetări istorice comparate 1860-1939 cuprinde date statistice și indicatori economici referitori la dezvoltarea economică și socială, pe care i-am putut corela cu detaliile relative la dezvoltarea învățământului[1]. La fel am procedat și în alte cazuri, precum, de exemplu, Bogdan Murgescu (România și Europa. Acumularea decalajelor economice, 1500-2010) sau Laurențiu Vlad (Imagini ale identității naționale. România la expozițiile universale și internaționale de la Paris, 1867-1937).
O a doua categorie de lucrări, care au stăruit asupra temei educației primare a fost aceea reprezentată de monografiile atribuite învățământului din Vlașca secolului al XIX-lea. Am utilizat în cercetarea noastră studiile lui Ion Boldescu, Grigore Buduru, Ion A. Busuioc, Scarlat Stăncescu. În lucrări monografice dedicate unor localități din mediul rural au fost cuprinse capitole sau subcapitole privitoare la activitatea școlilor comunale de către Marcel Țena, Vasile M. Olteanu, Marin Rădan, Constantin Stănescu, lucrări care corespund într-o oarecare măsură spațiului pe care am vrut să îl prezentăm.
Ion Boldescu, în Monografia orașului Giurgiu, prezintă informații despre orașul Giurgiu de la întemeierea micii cetăți de la Dunăre și dezvoltarea acesteia până în anul 1911. În ce privește educația, sunt tratate o serie de instituții de învățământ începând cu școala dascălului Gheorghe deschisă în curtea bisericii Adormirea până la recensământul copiilor care îndeplineau vârsta de a fi înmatriculați, din iulie 1911.
Dumitru Burlacu – Considerații privind începuturile învățământului public sătesc din județul Vlașca (1838-1848), prezintă date statistice despre distribuția școlilor publice primare în județul Vlașca și frecvența elevilor incluse în analizele comparative în perioada 1838-1848.
Marcel Țena, în Istoria localității Pietroșani din actualul județ Teleorman și fostul județ Vlașca, prezintă câteva lămuriri cu privire la apariția primelor manifestări ale educației în această localitate până în anul 1914.
Vasile M. Olteanu în Cartojani. Satul de pe Drâmbovnic, ne oferă informații despre localitate și populație, despre ocupații sau viața spirituală a sătenilor și comunicări despre școală, mai ales după anii 1900.
Marin Rădan în Monografie Ghimpați a rezervat un capitol pentru descrierea activității didactice a școlii comunale din localitate, începând cu anul 1864.
În Școala din sectorul verde. Monografia Școlii Nr. 2 „Mircea cel Bătrân”, Giurgiu, Grigore Buduru ne oferă informații despre școlile primare publice de băieți și fete din Giurgiu, școlile particulare de băieți și fete, programele școlilor primare publice de băieți și fete până la 1900, salarizarea institutorilor, despre gimnaziul clasic „Ion Maiorescu” și școala profesională de fete.
Ion Busuioc în Monografia Școlii Nr. 1 „Sfântul Gheorghe” Giurgiu (1861-2003) prezintă un studiu amplu despre istoria școlii cu privire la cadrul de dezvoltare între anii 1861 și 2003: apariția și stabilirea unei clădiri proprii, activitatea școlară și extrașcolară, personal didactic.
Ar mai fi de adăugat că o serie de date relative la subiectul nostru ne-au fost furnizate de un instrument de lucru extrem de important, datorat lui George Ioan Lahovari, care în Marele dicționar geografic al României (vol. I-V) ne oferă informații despre localitățile județului Vlașca privitoare la așezare geografică, informații statistice, economice, școli și frecvență școlară în perioada 1899-1900.
Limite geografice, aspecte sociale, administrative și demografice referitoare la județul Vlașca și orașul Giurgiu sunt regăsite în Constantin C. Giurescu – Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, geografice și statistice pe temeiul hărții ruse din 1835 (1957) sau Nicolae Ilinca, Dan Căpățână, Mic îndreptar turistic (1986).
Propagarea ideilor pedagogice nu era suficientă fără o dezvoltare a competențelor profesorilor în acest sens. Constantin Dimitrescu – Iași, asemenea lui Spiru Haret, considera că direcția urmată de învățământ trebuia să urmeze o interdependență între viața reală și normele ideale, subliniind necesitatea instituirii unor bune metode și o extinsă înțelegere a rolului școlii. Școala a apărut în corelație cu societatea în cadrul căreia s-a dezvoltat, mijlocind cerințele vieții sociale. Școala a reprezentat un factor prin care societatea sau o parte a acesteia oferea noii generații anumite perspective. Totuși, lipsa fondurilor nu i-a permis construirea unui număr destul de mare de școli, așa cum își dorea:
„Cuza n-a putut să realizeze decât o mică parte din proiectul său ambițios. Nu a putut să biruie nici prejudecățile societății, care în general prefera studiile clasice și umaniste în defavoarea agronomiei, comerțului și economiei și, astfel, nu a apucat să trăiască ziua în care, așa cum s-a exprimat în 1859, un doctor în științele agricole să se bucure de același respect și de aceleași avantaje ca un doctor în literatură”[2].
Progrese notabile au fost realizate în vremea ministrului Spiru Haret: înființarea în anul 1896 a Casei Școalelor pentru „centralizarea tuturor fondurilor destinate construirii și întreținerii școlilor, primirea unor donații, inclusiv testamentare pentru educație și acordarea unor burse”, adoptarea Legii învățământului secundar în anul 1897 prin care clasele superioare ale liceului au fost reorganizate în trei secțiuni: reală, clasică și modernă”[3].
Informațiile și analizele prezentate în lucrarea de față adună laolaltă detalii de funcționare privitoare la școlile comunale din 101 de localități din mediul rural, din județul Vlașca (23 de localități în plasa Neajlov, 23 de localități în plasa Glavacioc, 28 de localități în plasa Câlniștea și 27 de localități în plasa Marginea), la școlile particulare și primele școli din sistemul public educațional din orașul Giurgiu constituind un reper reprezentativ atât pentru învățământul giurgiuvean, cât și pentru cel național prin numeroase amănunte despre sistemul de educație de la aplicarea legii Instrucțiunii publice până la reformele haretiene.
Lucrarea noastră cuprinde informații despre școlile primare din mediul rural din județul Vlașca, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, subiect netratat în materialele sau lucrările de specialitate putând constitui material de curs pentru disciplina opțională „Istorie locală”.
Structura lucrării
Având în vedere aceste obiective precum și condiționarea determinată de resursa documentară, lucrarea a fost structurată în șase capitole: Capitolul I – Considerații referitoare la dezvoltarea educației publice în urma adoptării legii instrucțiunii publice din anul 1864 în Județul Vlașca, Capitolul II – Aspecte ale educației publice primare în Plasa Neajlov, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Capitolul III – Aspecte ale educației publice primare în Plasa Glavacioc, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Capitolul IV – Aspecte ale educației publice primare în Plasa Câlniștea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Capitolul V – Aspecte ale educației publice primare în plasa Marginea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Capitolul VI – Educația publică primară în orașul Giurgiu.
În Capitolul I ne-am propus să analizăm importanța rolului educației în afirmarea individuală și colectivă oferind informații despre modul de instituționalizare a educației publice în mediul rural și dificultățile cu care s-a confruntat această chestiune cu aspecte discutabile: lipsa clădirilor pentru școli, slaba frecvență a elevilor determinată atât de participarea lor la activitățile agrare specifice mediului de proveniență, situației financiare precare a locuitorilor de la sate și mortalității infantile crescute, dar și de necesitatea unui număr mult mai mare de învățători.
Acest capitol cuprinde referiri la școlile publice primare, școlile model, informații despre examenele susținute de către învățători, dar și perfecționarea acestora în urma specializării lor prin absolvirea cursurilor Școlii pedagogice. Școlile publice primare din județul Vlașca funcționau cu greutate din cauza lipsei personalului didactic, dar și a frecvenței slabe a elevilor, mai ales în lunile de vară. Clădirile școlilor erau, în majoritatea localităților, degradate, neigienice sau nu existau.
Pentru a realiza un progres în viața școlară rurală au apărut școlile model, școli reprezentative pentru învățământul rural, învățătorii acestor instituții fiind recrutați dintre absolvenții Școlii Normale din București. În privința calificării învățătorilor s-a constatat că și după anul 1861, mulți dintre ei nu aveau decât cunoștințe de clasa I și a II-a, impunându-li-se astfel, frecventarea cursurilor de pregătire pentru participarea la alte examene: „în județul Vlașca numai vreo 25 învățători comunali sunt în stare a corespunde cu misiunea lor”[4]. Unii dintre învățători își neglijau activitățile didactice din cauza locului de domiciliu, diferit de cel în care funcționa școala.
Pentru o corectă contextualizare și înțelegere a provocărilor ce stăteau în fața învățământului românesc sunt prezentate discrepanțele existente între societatea românească și cea occidentală. Diferențele înregistrate în plan economic, dar și social sau educațional dintre România și statele din spațiul Europei occidentale, chiar și după activitatea legislativă realizată în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, reprezintă o dovadă că deși aceste reforme au pus bazele modernizării spațiului românesc, ele sunt departe de a egaliza cele două elemente ale comparației.
Până la apariția legii Instrucțiunii publice din anul 1864, învățământul românesc se desfășura în baza vechilor legi și a dispozițiilor înființate înainte de unire. Școala a reprezentat preocuparea principală a generației de la 1848. Problema învățământului este revendicată în Petițiunea-proclamațiune, Proiectul de constituție pentru Moldova, Programul Adunării de la Blaj și Proclamația de la Islaz. O noutate în gândirea pedagogică a fost adusă de generația revoluționarilor pașoptiști, aceștia militând pentru educația fetelor, principiu modern care se regăsea în Proclamația de la Islaz. Potrivit Circularei Ministerului Instrucțiunii Publice pentru convocarea candidaților în capitala județului (1848), învățătorii aveau rolul de a apăra libertățile câștigate de revoluție devenind „apostolii înclinați libertății, iar nu demagogi și turburători”. Instrucția școlară era necesară în sate pentru ca după însușirea cunoștințelor primare țăranul să fie „în stare de a-și cunoaște pozițiunea și demnitatea sa”, să aibă noțiuni despre economia casnică sau despre agricultură pentru care era nevoie de manuale de agricultură, igienă, morală practică cu exemple istorice[5]. „Ce folos n-ar ieși dacă ar putea să se dea în mâinile plugarului cărți elementare de agricultură, care să vorbească despre îmbunătățirile ce se pot aduce producerii”[6]?
O reformă semnificativă a învățământului începe să fie concepută din 1859, însă va fi consacrată abia în anul 1864. După anul 1859, s-au manifestat preocupările de a se pune în practică principiile enunțate în programele revoluționare de la 1848: instrucție egală, integrală și gratuită, dar mai ales obligativitatea și gratuitatea învățământului primar și stabilirea limbii române ca limbă de studiu.
Legea din anul 1864 se întemeia pe principii de bază precum unitatea, obligativitatea și gratuitatea învățământului primar. Unirea administrativă din anul 1862, a adus și în domeniul educațional o programă de studii, obligatorie pentru ambele Principate, valabilă pentru toate școlile din mediul rural. Metodele inițiale folosite în sistemul de educație s-au redus la metoda lancasteriană, un învățământ bazat pe memorare, „bun numai pentru ca să poată un învățătoriu singur a învăța pe mulți copii să cetească și să scrie și puțină socoteală”[7]. Materiile erau împărțite pe cele patru clase: la clasa I -„cunoașterea literelor, silabisirea, cetirea după table, formarea literelor după modele, cele patru lucrări aritmetice cu numere întregi”, în clasele următoare conținuturile având un grad ridicat de complexitate și dificultate cuprinzând noțiuni de gramatică, istorie, geografie sau „măsurarea pogoanelor, fălcilor și cotitul vaselor”, din clasa a IV-a, așadar inclusiv noțiuni practice strâns legate de ocupațiile agricole[8].
Noua programă analitică din anul 1883, a prevăzut prelungirea studiilor de la patru la șase clase, dar și a obligativității școlare până la 14 ani. Se aduceau prin disciplinele școlare noi contribuții la formarea unui individ educat și capabil să gestioneze relațiile cu statul, dar care să poată să cultive pământul după metode moderne. În clasa a V-a, la limba română, se studiau modele de petiții, contracte de învoieli agricole, epistole; „la aritmetică sistemul metric aplicat la problemele din viața practică, la științele naturale noțiuni de agricultură și horticultură cu aplicații practice”. La clasa a VI-a erau introduse „noțiuni de creștere și economia vitelor, noțiuni de igienă și medicină populară, noțiuni privind construcțiile gospodărești”. În anul 1891, programa a fost redusă prin eliminarea materiilor prevăzute pentru clasele a V-a și a
VI-a, ca și durata studiilor pentru școlile primare din mediul rural la cinci clase[9].
Slaba dezvoltare a învățământului reprezenta consecința neaplicării întocmai a legii sau a dispozițiilor date în funcție de timpuri și oameni. Ipostazele care caracterizau educația erau alarmante: frecvența nu era ritmică, iar procesul de alfabetizare se realiza în aceleași condiții, la fel de greu ca și până atunci. Formarea profesională precară a unor învățători și „dezinteresul acestora în pregătirea pentru concursurile școlare”[10] determinau înregistrarea unui progres școlar scăzut. „Începutul secolului al XIX-lea reprezintă și pentru țările române momentul de deschidere a porților către o educație înțeleasă în sens tot mai larg”[11]. Biserica Ortodoxă a avut o atribuție considerabilă în organizarea învățământului, cele dintâi școli au fost întemeiate pe lângă biserici și mănăstiri. „Școala avea menirea să formeze din fiecare elev un cetățean. Acesta trebuia să fie în primul rând un bun creștin și apoi un bun mădular al societății, adică un personaj ce-și îndeplinește cu asiduitate, convingere și atașament datoriile față de patrie, autorități și familie”[12].
Putem considera că evoluția educației cu toate impedimentele întâmpinate a cunoscut schimbări favorabile în creșterea numărului de școli deschise și al numărului de elevi care frecventau cursurile. Au fost stabilite, de asemenea, criterii în alegerea învățătorilor și s-a realizat o mai bună pregătire a acestora, prin cursuri ori conferințe. S-au pus bazele pregătirii învățătorilor prin înființarea unei școli pedagogice, în anul 1867, ale cărei cursurile au fost deschise în noiembrie, cu 77 de elevi. Elevii, bursieri ai statului, erau interni și primeau gratuit instruire, întreținere, haine, cărți, rechizite școlare. Din anul 1870 se va numi „Școala normală Carol I”, „o școală model pentru celelalte școli normale din țară. Programele și organizarea ei au fost, treptat adoptate și de școlile normale din Iași, Craiova, Ploiești”[13].
În ultima parte a capitolului ne-am propus să aducem în discuție câteva date privind salarizarea personalului didactic. O chestiune extrem de importantă, mai ales prin consecințele negative pe care le-a avut raportate la întârzierea salariului pentru o lună, trei luni sau în unele cazuri, șase luni sau un interval mai lung, doi sau trei ani. În mediul rural, învățătorii puteau primi doar subvenție din partea comunei, salariu plătit de stat și subvenție comunală; în cazuri de excepție se adăuga și subvenția județeană.
Din anul 1864, institutorii din Giurgiu au primit drept salariu: 400 lei vechi pe lună, institutorul la clasa I, 600 lei vechi pe lună – institutorul la clasa a II-a, 650 lei vechi pe lună- institutorul la clasa a III-a și 700 lei vechi pe lună-institutorul la clasa a IV-a. În anul 1872, în baza art. 387 din Legea Instrucțiunii Publice a fost prevăzută, în bugetul acelui an, o creștere de 25 % a salariului primit de institutori în anul 1883. Începând cu acest an, a fost realizată o lege de gradație în învățământ valabilă până în anul 1916 care a stabilit salariul la suma de 225 de lei pe lună pentru toate clasele. Gradația era fixată astfel: un spor de 15% după o vechime de 5 ani, 30% după o vechime de 10 ani, 45% după 15 ani și 66% după o vechime de 20 de ani. În anul școlar 1898-1899, la cele cinci școli primare de băieți din Giurgiu au predat 14 institutori dintre care 7 institutoare cu un salariu de 225 de lei pe lună[14].
Capitolele II, III, IV și V cuprind informații despre desfășurarea procesului educațional în școlile rurale din Plasele Neajlov, Glavacioc, Câlniștea și Marginea, fiecărei plase fiindu-i rezervat câte un capitol. Sunt detaliate aspecte despre sistemul de învățământ din mediul rural, în perioada 1865-1884, cu repere statistice referitoare la școli, învățători, extrase din cataloagele școlare privind rezultatele la examene ale elevilor, premierea elevilor și frecvență școlară, în urma analizei și criticii documentelor de arhivă. Prin aceste micro-analize, s-a încercat a fi identificată imaginea în detaliu a sistemului de educație din a doua jumătate a secolului al XIX-lea la nivel local. Resursele bibliografice avute la îndemână nu răspund la toate întrebările de detaliu, totuși aceste capitole au la bază, în valoare de 90%, materialul studiat la Direcția Județeană Giurgiu a Arhivelor Naționale, Giurgiu și permit urmărirea modului în care au evoluat instituțiile școlare comunale.
Au fost prezentate pe larg particularitățile sistemului de învățământ din școlile din mediul rural în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În această analiză am cuprins descrierea unităților școlare, în funcție de plasele existente în județul Vlașca. Învățământul din mediul rural, condiționat de o inepuizabilă serie de limitări impuse de împrejurările legale și social-politice, s-a dezvoltat într-un cadru rigid menținut de situația existentă în sistemul organic românesc. În acest capitol am căutat să descriem starea de fapt a educației având în vedere toți factorii educaționali atât cei decizionali, cât și cei de execuție.
Materialul de arhivă ne-a permis cunoașterea universului școlar prin dezvăluirea unor nume de profesori, a unor elevi, prin extrase din cataloage școlare, a rezultatelor elevilor de la sfârșitul anului școlar, dar și a problemelor administrative nesfârșite și fără rezolvare pentru perioade îndelungate de timp. Cu ajutorul reperelor statistice am prezentat aspecte ale realității teritoriale privind: numărul familiilor din comunele județului Vlașca, al copiilor care aveau vârsta de a fi înscriși la școală sau al celor care frecventau cursurile școlare, acolo unde documentele ne-au permis. Am constatat, de asemenea, un interes scăzut în ce privește frecvența școlară, în general, și al fetelor, în particular, concluzionând cu cifre raportate la promovabilitate și număr de absolvenți.
Capitolul VI vizează aspecte referitoare la educația publică și privată din orașul Giurgiu, expunând sintetic ipostaze despre școli, personal didactic, comparații privind cifra de școlarizare și procentul de promovabilitate al elevilor. Primele subcapitole tratează instituțiile de educație în perioada 1830-1851, urmând apoi informații despre constituirea primelor școli publice apărute în oraș, care prin date și cifre identifică caracteristici și evoluții ale procesului instructiv-educativ în orașul Giurgiu. Din simpla prezentare a școlilor se observă linia ascendentă a acțiunii de înființare atât de școli particulare, cât și publice, dar și interesul elevilor de a frecventa cursurile lor.
Prima școală românească din orașul Giurgiu s-a deschis în anul 1830, era condusă de dascălul Gheorghe și funcționa în curtea bisericii Adormirea. Școlile publice își îndeplineau rolul educativ, din anul 1832, alături de cele particulare. Înainte de apariția legii instrucțiunii publice, în anul 1859, în Giurgiu a funcționat o singură școală de băieți cu trei profesori: Spirache Danielescu la clasele I și a II-a, Sperchezeanu la clasa a III-a și Vasile Dumitrescu la clasa a IV-a. În anul 1865, numărul crescut al elevilor a determinat înființarea unei clase divizionare. Noile măsuri organizatorice cunoscute de învățământ în anul 1872, au contribuit la apariția a altor două școli primare: o școală primară de băieți și o școală primară de fete. Școlile din Giurgiu au fost închise în anul 1877. Școala primară de băieți nr. 1 și-a reluat activitatea în 25 aprilie 1878, celelalte fiind deschise din septembrie 1878[15]. Gimnaziul clasic Ion Maiorescu, instituție reprezentativă a învățământului giurgiuvean, și în prezent, și-a deschis cursurile, în clădire proprie, din anul 1868. Din anul 1919 a fost transformat în liceu, unde au învățat: „Tudor Vianu, laureat al premiului de stat, I. Georgescu, artist al poporului, N. Dărăscu, pictor”[16].
Școlile din învățământul primar urban au atras o mai mare atenție din partea guvernanților, beneficiind de institutori pentru fiecare nivel de învățământ retribuiți cu un salariu diferit de cel din mediul rural.
Această lucrare își propune să completeze lipsa materialului istoriografic referitor la școlile primare din județul Vlașca având la bază materialele arhivistice existente la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Giurgiu, a lucrărilor de specialitate și a altor surse, pe de o parte. Pe de altă parte, prezentarea a numeroase aspecte legate de universul școlii înlesnesc înțelegerea imaginii despre învățământul vlășcean în cadrul învățământului românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aceste două dimensiuni, îndeosebi recursul la sursele de arhivă mai puțin cunoscute sau deloc știute, sunt expresia cea mai consistentă a originalității lucrării de față.
[1] Vezi și Victor Axenciuc, Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice, 1859-1947, vol. III, Editura Academiei Române, București, 2000.
[2] Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, traducere de George Potra și Delia Răzdolescu Editura Humanitas, București, 2013, p. 381.
[3] Idem, România, 1866-1947, traducere de George Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 2013, p. 121.
[4] Nichita Adăniloaie, Învățământul primar rural în perioada 1859-1918 (Începuturi, legislație, dezvoltare), în „Revista istorică”, Serie nouă, Tomul I, Martie, Nr. 3, 1990, p. 213.
[5] Gândirea pedagogică a generației de la 1848, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968, p. 156.
[6] Titu Georgescu, Emil Bâldescu, Ctitori de școală românească, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. 121.
[7] Ibidem, p. 32.
[8] Nichita Adăniloaie, art.cit., p. 215.
[9] Ibidem, p. 225.
[10] Direcția Județeană Giurgiu a Arhivelor Naționale Giurgiu (D.J.Gr.A.N.), fond Prefectura Județului Vlașca (P.J.V.), dosar nr. 18/1865, f. 93.
[11] Mirela – Luminița Murgescu, Între „bunul creștin” și „bravul român”, Editura A 92, Iași, 1999, p. 31.
[12] Ibidem, pp. 49-50.
[13] Gheorghe Smarandache, Învățământul secundar din București între cele două mari reforme școlare din epoca modernă (1864-1898), în „Revista istorică”, Serie nouă, Tomul I, Martie, Nr. 3, 1990, p. 262.
[14] Grigore Buduru, Școala din sectorul verde. Monografia Școlii Nr. 2 „Mircea cel Bătrân, Giurgiu, Editura Cronos, Giurgiu, 2001, p. 10.
[15] Ibidem, p. 8.
[16] Valeria Ciachir, „Învățământul secundar din România în perioada 1864-1900”, în „Revista istorică”, Serie nouă, Tomul I, Nr. 3, Martie, 1990, p. 240.
