Descriere
Dinu Balan propune acum spre publicare un text bine construit, interesant și provocator în întregul său. Reprezintă și acesta rodul pasiunii sale statornice pentru studiul problematicii naționale, domeniu cardinal al modernității și contemporaneității – din perspectiva procesualității istorice – și extrem de actual. Diversitatea analizelor și a interpretărilor contemporane, tributare pe alocuri expansionismului ideologic ce însoțește sau justifică marile strategii politice, bibliografia considerabilă aflată în plin proces inflaționist, „babilonia” terminologică și conceptuală proprie acestei tematici, toate laolaltă și fiecare în parte fac extrem de dificilă sau riscantă, dar și ispititoare sau interesantă, o abordare frontală a problematicii naționale – fie și în registrul ei incipient – în noua conjunctură.
prof. univ. dr. Dumitru Vitcu
Antisemitismul și antipoliticianismul lui I. Al. Brătescu-Voinești se cuvin asociate opțiunilor ideologice și stării de spirit din acea epocă. Și nu numai în spațiul românesc. „Adevărata pasiune a secolului XX e robia”, spunea, cu amărăciune, Albert Camus[1]. Și temeiuri sunt pentru a susține o asemenea abruptă declarație. În secolul în care genocidul armenilor, Shoah-ul evreilor și „Arhipelagul Gulag” au reprezentat doar momentele în care răul și-a arătat abia cea mai hidoasă față a sa, îndreptățind, astfel, cuvintele unui analist al fenomenului religios, care afirma, prezumțios, că veacul trecut a fost „cel mai criminal secol din istorie”[2], un secol care, pretins al civilizației, a cunoscut absurdul „întuneric la amiază” (A. Koestler), în care crima și anihilarea ființei umane au dezvăluit prăpastia morală a umanității, în fapt o metaforică „moarte a omului”, în expresia lui Michel Foucault, în care latura animalică a omului – sau diabolică – zugrăvită de George Orwell, în Ferma animalelor, a ieșit, cu pregnanță, în evidență, este natural să te întrebi asupra metamorfozelor democrației[3]. În orice caz, prăbușirea democrației liberale în perioada dintre cele două războaie mondiale nu mai trebuie demonstrată. Pe acest fundal sumbru, expansiunea violenței politice în masă a fost favorizată de o ideologie totalitară, indiferent de forma și expresia concretă, care „era absolutistă în pretenția ei de a stabili cine ar trebui să aibă dreptul de a locui pământul în procesul de înfăptuire a unei discutabile utopii viitoare”[4]. Unde este locul politicii, al acelei arte a compromisului, în acest cadru caracterizat tocmai prin negarea sa?
Dinu Balan
