Introducere
Argument
Cartea aceasta își propune să aducă în prim plan viața și opera unuia dintre cei mai interesanți oameni pe care i-a avut societatea românească la sfârșitul secolului al XIX-lea și în cea dintâi jumătate a veacului următor. Individualitate bine conturată a vieții publice și intelectuale din perioada menționată, Mariu(s) Theodorian Carada a avut un traiect biografic impresionant, deși s-a aflat mai mereu într-un plan secund. Nepot al controversatului Eugeniu Carada, om al Ocultei liberale, având o influență covârșitoare vreme de câteva decenii, ca director al Băncii Naționale, Mariu(s) s-a aflat el însuși în apropierea unor lideri politici proeminenți, cunoscând – uneori foarte bine – ceea ce se petrecea în prim-planul scenei politice, dar și în culisele ei. Voluntar și încrezător în inteligența, cunoștințele și intuițiile sale, a încercat să influențeze luarea deciziilor la cel mai înalt nivel. „Copil de suflet” al lui Alexandru Marghiloman, după dispariția lui George Știrbei, fratele primei soții a liderului conservator, Theodorian Carada a încercat să-și impună viziunea proprie în câmpul atât de agitat al politicii românești și a avut ambiția – aproape lipsită de măsură – a modelării instituțiilor și personalităților vremii, expresie a unui orgoliu imens și a unei tot atât de necuprinse arii de preocupări. A întreținut legături cu numeroase persoane importante din cele mai diverse domenii (politic, ecleziastic, cultural, publicistic etc.).
Trebuie lămurite de la început aspectele legate de ortografierea prenumelui său. De origine latină, acesta trimite la o ilustră personalitate a Romei republicane. Și fratele său, mai bine cunoscut, Caton Theodorian, moștenește un prenume la fel de celebru, trimițând la prestigiul aceleiași aristocrații a Romei antice, ceea ce indică prețuirea de care se bucurau vechile virtuți republicane în mediul și în familia în care s-a născut. Revenind la protagonistul lucrării de față, este preferabil să scriem Mariu sau Marius? E mai bine să fie acordată precedență formei latinizante sau aceleia adaptate pronunției și uzului din epocă? Să folosim, mai degrabă, forma din actele de stare civilă sau aceea utilizată de el însuși, în scrierile ori în corespondența sa? Când este vorba de opera sa (cărți, articole, recenzii etc.), vom acorda întâietate modului în care semnează el însuși. De foarte multe ori, în dreptul numelui de autor din numeroasele sale studii și articole ori pe copertele cărților și broșurilor pe care le-a scris este indicată numai litera inițială, urmată de punct, a prenumelui său (M.). Uneori, în recenzii, semnalări bibliografice ori scurte medalioane biografice, numele său de botez este indicat sub forma Marin. Aceasta se datorează însă fie unei erori de redactare, fie necunoașterii în privința prenumelui de care era vorba, mai puțin folosit de românii din Vechiul Regat și confundat cu un nume de botez mult mai des întâlnit, cu deosebire în regiunea Olteniei. Prin urmare, la notele de subsol și în bibliografia cărții vom păstra varianta preferată de Theodorian Carada. În corpul cărții, opțiunea noastră tinde spre uniformizarea prenumelui. Vom folosi, în alternanță liberă, fie doar inițiala (M.), pentru simplificare, fie varianta Mariu(s), îmbinând cele două forme în care apare scris numele său de botez.
O altă problemă este aceea a numelui de familie. Cum este corect să scriem: Theodorian sau Theodorian Carada? În registrele de stare civilă, numele său este Theodorian, după tată. Așa s-a semnat el însuși o vreme (Mariu Theodorian). După 1910, va adăuga și patronimul Carada, preluat pe linie maternă. Mama sa, Emma, era născută Carada, la fel ca și mătușa, Sultana, care, fiind necăsătorită, l-a înfiat și a dorit ca numele ei de familie să fie purtat de fiul adoptiv[1]. La 10 februarie 1910 a murit și unchiul lui Mariu(s), Eugeniu Carada, atât de cunoscut și de respectat în epocă. După această dată, nepotul său va utiliza ambele patronime în scrierile sale, semnând Theodorian Carada. Uneori apare numai varianta Carada. Cât privește variantele Teodorian sau Theodorian, ambele sunt întâlnite la fel de mult, inclusiv în diverse acte de stare civilă. Pentru uniformizare, vom utiliza forma preferată și de Mariu(s): Theodorian.
Protagonistul cărții de față a fost o figură paradoxală a vieții publice și culturale românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din prima parte a veacului următor. Conține în sine toate idiosincraziile și contradicțiile epocii în care a trăit, dar și avânturile, optimismul și încrederea în propriile capacități și în progresul națiunii căreia îi aparținea. Opțiunile sale pot contraria. În plan politic, a oscilat între liberalism și conservatorism; în registru confesional, a trecut de la ortodoxie la greco-catolicism. Asemenea atitudini nu sunt atât expresia unei indecizii structurale, ci vădesc o personalitate complexă, autonomă, eliberată de diverse condiționări și servituți. Și opera sa reprezintă un argument indeniabil în acest sens. Ea este dovada clară a unei culturi enciclopedice și a unei anverguri intelectuale și culturale puțin obișnuite. Autor prodigios (a semnat câteva zeci de cărți și broșuri: memorialistică, beletristică, lucrări cu caracter istoric, tomuri de drept ecleziastic, opere juridice ș.a.), a fost și un gazetar prolific și înzestrat, având nerv și inteligență.
Deși bine cunoscut de contemporani, Mariu(s) Theodorian Carada este astăzi căzut în uitare. S-a născut la Craiova la 24 octombrie 1868 și a murit în anul 1949. Era fiul lui Ioan Theodorian și al Emmei, născută Carada, sora lui Eugeniu Carada. Înrudirea cu celebrul om politic și economist îi va marca, iremediabil, destinul. Avea să trăiască, ca și alți membri ai acestei familii, în umbra mitului creat în jurul unchiului. Întreaga viață publică a lui Mariu(s) Theodorian Carada este, într-un anume sens, o încercare de a se elibera de această tutelă ilustră, dar constrângătoare. Fără a asuma o perspectivă psihanalitică în „lectura” ideilor și acțiunilor nepotului, este cert că un complex oedipian îi va fi umbrit traiectul existențial. Deși se va îndepărta decisiv de ideile politice ale lui Eugeniu Carada, Mariu(s) va căuta continuu, în numeroasele-i scrieri politice ori în memorialistică, argumente sau măcar justificări care să releve că situarea sa în tabăra conservatoare este un act politic legitim, câtă vreme adepții lui D.A. Sturdza și, mai apoi, ai lui Ion I.C. Brătianu au trădat idealurile „vechilor liberali”[2].
Nu e singurul oximoron ce caracterizează viața avocatului, omului politic și intelectualului de origine craioveană. Deși s-a remarcat prin cultura sa enciclopedică, prin asumarea unei palete largi de opțiuni culturale și prin frecventarea asiduă a unor domenii precum dreptul, istoria, literatura, gazetăria, nu va rămâne, totuși, în conștiința posterității în niciunul dintre acestea.
În alt registru, cel confesional de astă dată, omul stârnește aceeași perplexitate. Ortodox trecut la greco-catolicism, cultivă întreaga-i viață ideea unei „biserici naționale” unite cu Roma, fără o preocupare sistematică pentru implicațiile dogmatice sau canonice ale unui asemenea act[3], în ciuda faptului că era un specialist reputat în dreptul Bisericii orientale[4]. Mai mult, întreține relații de prietenie cu înalți ierarhi ortodocși și nu are niciun scrupul în a trata cu maximă lejeritate „tutela” eclezială a arhiepiscopului catolic de rit latin din București, monseniorul Raymund Netzhammer. Este, într-un anume sens, promotorul unui ecumenism avant la lettre, ceea ce aruncă alte lumini asupra unei biografii și așa susceptibile de a contraria și a fascina[5].
Așadar, Mariu(s) Theodorian Carada croiește în jurul său, în mod conștient sau inconștient, o pânză ale cărei noduri sunt uneori greu de descifrat. Firul Ariadnei în această țesătură subtilă nu poate fi altul decât confruntarea continuă a acțiunilor și scrierilor sale, care dezvăluie cu dificultate, ca într-un palimpsest, motivațiile recunoscute sau intruvabile a ceea ce a gândit, scris sau făptuit. Neîndoielnic, toate aceste manifestări, oricât de echivoce, sunt efigii ale unei profil uman aparte, care se impune printr-o independență de acțiune, de idei și de spirit surprinzătoare, deși poate să pară adesea inconsecvent și versatil.
Încercarea de a aduce în atenția publicului (specialiști sau simpli cititori) o carte dedicată unei personalități prea puțin cunoscute astăzi poate să pară superfluă. Demersul de față rezidă nu doar într-un imbold restitutiv, ci are la bază și motivații mai ample. Interesul pentru viața și opera sa nu se limitează la ceea ce poate fi surprins la o primă lectură a scrierilor lui ori prin redescoperirea liniilor de forță ale biografiei sale. Acestea indică, în mod previzibil, că Mariu(s) Theodorian Carada a fost, în cel mai înalt grad, un om al epocii sale, ale cărei virtuți și slăbiciuni le-a ilustrat și care i-au modelat, ineluctabil, personalitatea și destinul. Profilul său public indică o personalitate pe deplin ancorată în frământările locului și în spiritul timpului în care i-a fost dat să trăiască. A-l cunoaște mai îndeaproape înseamnă a înțelege, în efigie, istoria perioadei respective, cu idealurile, eforturile sale de modernizare și inerțiile proprii. La baza travaliului nostru științific stă însă și convingerea că o atare individualitate se cuvine a fi scoasă de sub vălul uitării, întrucât are a ne spune ceva nouă, oameni ai altui veac. Mai mult decât atât, unele dintre ideile sale sunt de o surprinzătoare actualitate, „lecții pentru secolul XXI”[6], fie că ne referim la aspecte politico-ideologice, fie la cele confesionale sau la altele – juridice și constituționale. În cuprinsul acestei cărți, vom reliefa deseori în ce anume constă această gândire originală și profundă, în diversele ei forme de manifestare.
Aspecte metodologice
Care „gen” istoriografic se pretează mai bine proiectului restitutiv avut în vedere de noi? Biografia istorică sau monografia? Vom urmări viața lui Mariu(s) Theodorian Carada sau vom lărgi ancheta, pentru a-l situa mai bine în epoca în care a trăit? Figura lui ar trebui să se constituie într-o simplă efigie sau într-o vita, din care reies, în mod exemplar, trăsăturile unei personalități eminente?
După ce, multă vreme, biografia intrase într-un con de umbră, fiind considerată incapabilă de a reflecta complexitatea structurilor economico-sociale și potrivită mai degrabă vulgarizării istoriei, ea și-a recăpătat, în ultimele decenii ale veacului trecut, demnitatea, influența și prestigiul. Guillaume Piketty evidențiază, prin intermediul unui studiu de caz, consacrat istoriografiei privitoare la Rezistența franceză din anii celui de Al Doilea Război Mondial, rolul salutar al biografiei pentru reînnoirea din câmpul disciplinei istorice[7]. Exercițiul intelectual de acest fel se dovedește util istoricului, cu condiția de a fi abordat într-o manieră globală, adică înfățișând itinerariul biografic ca o serie de provocări și de alegeri, ca rezultantă a unor dinamici diferite și simultane, eventual contradictorii[8]. Prin urmare, o biografie nu este lineară, previzibilă, monocordă, pentru că persoana umană nu este astfel. Piața editorială este astăzi inundată de lucrări cu caracter biografic și autobiografic: jurnale, memorii, însemnări etc. Sunt cărți destinate marilor personalități politice, sociale, culturale, care introduc cititorul într-un domeniu al cunoașterii ce pare să fi depășit incertitudinile generate de o serie de ambiguități structurale, derivând din legăturile indelebile cu literatura și din necesitatea unei continue raportări a individului la „câmpul social”, adică a nevoii de regândire a relației dintre istoriografie și științele sociale.
Giovanni Levi, într-un articol de mare claritate, schița o tipologie a abordărilor biografice, aptă să releve complexitatea intrinsecă a acestui gen istoriografic[9]. Un prim tip inventariat este acela al prosopografiei și al biografiei modale. Aceasta prezintă interes în măsura în care este susceptibilă să ilustreze comportamente și să furnizeze date relevante statistic. Nu avem de a face, în acest caz, cu biografii în adevăratul sens al cuvântului, ci cu utilizarea elementelor biografice în scopuri prosopografice. Al doilea tip așază în relație biografia și contextul istoric. Este privilegiat cadrul cronotopic, în măsură să evidențieze factorii capabili să pună în lumină destinele omenești în singularitatea lor. Biografia își conservă specificitatea. Contextul explică psihologia individuală, atitudinile și acțiunile personajelor, dar acoperă, în același timp, prin analogie, lacunele documentare. Această utilizare a biografiei tinde să diminueze trăsăturile specifice și să raporteze orice acțiune la împrejurări sau conjuncturi istorice, astfel fiind inteligibilă orice deviere sau singularitate. Un al treilea caz este acela în care biografia se află în conjuncție cu cazurile limită, extraordinare. Reprezintă o întoarcere la experiența individuală în ceea ce are ea semnificativ, permițând o analiză în profunzime. O a patra perspectivă sondează raportul dintre biografie și hermeneutică. În acest caz, esențial este însuși actul interpretativ. Demersul este unul cu caracter antropologic, în care personajul nu mai este esențial, își pierde relevanța. Aspectele biografice servesc unui exercițiu hermeneutic, nu unuia istoric[10].
Acordând credit celui de-al doilea tip din clasificarea propusă de istoricul italian, ne apropiem de o abordare cu caracter monografic, raportând biografia la contextul istoric. Demne de reținut sunt reflecțiile aceluiași autor privitoare la imposibila „stăpânire” a „obiectului” de studiu al biografului, ieșind din schemele unei obiectivități strict asumate. Istoricul devine conștient de valențele multiple ale personalității studiate, știe că nu este omniscient și nu poate să deducă imboldurile, mecanismele psihologice, actele inconștiente ale celui pe care îl aduce în prim plan. De aceea, nu trebuie neglijat riscul încadrării individului, cu ceea ce are acesta propriu, într-o structură teoretică și analitică rigidă, prestabilită[11].
Cercetătorul trebuie să înțeleagă aceste avertismente. Se cuvine să stabilească o relație prealabilă față de obiectul său de studiu în care esențială nu este obiectivitatea pozitivistă, mecanicistă, în mod fals asociată unui etos științific în domeniul umanioarelor, ci „idealul participării”[12]. Autorul este nevoit să se desprindă de superstiția înțelegerii, cuprinderii și redării integrale a datelor personalității analizate. Într-un anume sens, narațiunea istorică cu încărcătură biografică construiește un „personaj”. Acesta nu reprezintă un tip literar sau un simbol, ci este un om în carne și oase, un individ, pe care nu putem avea orgoliul de a-l înțelege așa cum a fost, în individualitatea sa ireductibilă; cu atât mai puțin nu putem să-l prezentăm ca pe o ființă în întregime rațională, fără a risca să restituim o schemă, nu ceva verosimil, autentic, o persoană umană. Individul nu se reduce la o structură determinată în care să fie încadrat (socială, instituțională, culturală): el are spațiul său de autonomie. Sarcina istoricului constă în a detecta aceste zone de libertate, altfel spus, elementele fundamentale, decisive ale unei vieți, a le supune probei veracității, prin intermediul izvoarelor și prin continua raportare la contextul istoric, a le interpreta fără patimă și cu o fină înțelegere a mecanismelor sociale, culturale sau psihologice. Poate apela, pentru aceasta, la un studiu de caz, la prosopografie, la biografie sau la monografie.
Așadar, opțiunea noastră este pentru un demers monografic. Vom insista – este firesc – asupra aspectelor biografice, fără a regresa în anecdotică. O imagine coerentă și onestă asupra acestui om adânc implicat în toate domeniile vieții politice, sociale, culturale, religioase nu poate face abstracție de registrul uman. Iată ce convingător sună pledoaria pentru genul biografic a neurologului Oliver Sacks: „Dacă vrem să cunoaștem un om, punem întrebarea: «Care e povestea lui, povestea lui adevărată, cea mai adâncă?» – pentru că fiecare dintre noi este o biografie, o poveste. Fiecare dintre noi este o narațiune singulară, construită continuu, inconștient, de noi, prin noi și în noi, prin percepțiile, senzațiile, gândurile și acțiunile noastre; și, nu în ultimul rând, prin discursul nostru, narațiunile noastre vorbite. Sub raport biologic, fiziologic, nu suntem atât de diferiți unii de alții; sub raport istoric, ca narațiuni, fiecare dintre noi este unic”[13].
Aceasta ar genera însă alte perplexități, căci una dintre problemele metodologice cele mai delicate este relația dintre istorie și povestire. Biografia uzează de mijloacele literaturii, întrucât problemele și tehnicile proprii celei din urmă se pun istoriografiei. Imersiunea în zona cotidianului sau a proceselor psihologice, a gesturilor sau a conturării identității personajului, în fine, scrierea vieții individului se realizează prin exigențe specifice beletristicii[14]. De aceea, fără a respinge de plano importanța unui demers biografic, ne orientăm ancheta într-un registru specific abordării monografice. Având în vedere accentul plasat în această carte pe aspectele publice ale activității lui Mariu(s) Theodorian Carada, cu deosebire cele din sfera politică, religioasă și culturală, ni se pare că este indispensabilă cunoașterea contextului istoric în care s-a manifestat avocatul unit. Intenția noastră nu este – am mai spus-o – de a oferi o vita exemplară, cu valențe pedagogice. Demersul de față urmărește să reconstituie traiectul unei personalități, a cărei viață, acoperind circa opt decenii din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din prima parte a veacului al XX-lea, este legată, în mod indisolubil, de epoca în care a trăit. Continua contextualizare este generată de opțiunea noastră explicită pentru o abordare monografică și de lăsarea în plan secund a aspectelor privitoare la „rolul personalității” sau „biografia exemplară”. Theodorian Carada nu și-a marcat epoca. Nefiind vorba de o personalitate de prim plan, atracția spre elaborarea unei biografii tradiționale este considerabil diminuată.
Mai mult, a proiecta imaginea unei personalități pe scena istoriei nu înseamnă a-i neglija profilul specific ori a-i subestima rolul. Doar în felul acesta ea își dezvăluie valențele profunde și se lasă descoperită, fără ca parfumul epocii să se risipească întru totul. Astfel putem descifra mai clar aportul considerabil pe care l-a avut în diferitele planuri în care s-a manifestat. Mariu(s) Theodorian Carada merită redescoperit, pentru că e un om al modernității, neliniștit, erudit, cu multiple calități și talente, dar și cu invariabile defecte, având o conștiință acută a propriei valori.
În definitiv, distincția între biografie și monografie nu are relevanță decât din punct de vedere teoretic sau strict epistemologic. Necesitatea unor clarificări metodologice la începutul acestei cărți este singurul motiv care ne determină să stăruim asupra acestor diferențieri. Pe parcurs, alegațiile din această parte introductivă vor părea, poate, futile, aporetice. În fapt, demersul nostru, fiind unul aplicat, nu teoretic, are o natură eterogenă. Este tributar unor ramuri diferite ale istoriografiei: istoria politică, istoria ideilor, istoria culturii etc. În definitiv, cum s-a putut observa, chiar și biografia se deschide astăzi spre abordări novatoare, extinzându-și capacitatea de cunoaștere în zone precum sensibilitățile, imaginarul, experiența profundă a individului, corpul ș.a., implicând în mod necesar extensia în zona acoperită de antropologie[15].
Structura lucrării este gândită în funcție de teme mari; abordarea este determinată de problematica propusă în fiecare dintre capitolele cărții. Ordonarea cronologică a unui material vast ni s-a părut oportună atât pentru coerența textului și evitarea repetițiilor, cât și pentru a integra aspectele diferite ale unei biografii memorabile într-o narațiune inteligibilă, clară, ușor de urmărit. Pentru opera și publicistica autorului, enciclopedică și amplă, am crezut potrivit să elaborăm două capitole separate, fie și cu riscul de a relua unele dintre ideile exprimate în diviziunile precedente. Insistența asupra acestor laturi esențiale ale activității sale, precum și apelul la instrumentele oferite de istoria ideilor sau istoria culturii conferă demersului – cel puțin în capitolele consacrate aspectelor menționate – autonomie față de latura strict biografică. Elementele care articulează biografia nu sunt urmărite în întreaga lor complexitate; nu avem în vedere decât tangențial viața privată a lui Theodorian Carada. Firește, dat fiind că el face obiectul acestei cărți, nu putem eluda – ar fi absurd – aceste coordonate.
Suprapunând cele două registre – cel uman, al persoanei unice, și acela general, al fundalului istoric în care cel dintâi se inserează – devine clară necesitatea istoriei politice. Între biografie și contextul istoric există o relație biunivocă. Istoria politică este spațiul de întâlnire; fără cunoașterea ei, orice restituție biografică sau monografică nu poate fi decât factice, artificială sau schematică. Reciproca pare la fel de legitimă. Astfel, Philippe Levillain argumentează importanța biografiei pentru istoria politică, epurată de vechile clișee scientiste, pozitiviste și patriotarde. Relația dintre personalități, instituții, putere este una esențială pentru percepția asupra determinărilor din sfera social-politică și reprezintă o achiziție fundamentală pentru o abordare rațională, pragmatică și lucidă a trecutului. Individul – avut în vedere de biografie – și complicata țesătură de relații structurale în care se mișcă, fără a fi sclavul unui determinism strict, conduc la o mai bună înțelegere a sensului istoriei[16]. Consensual se rostește și marele medievist francez Jacques Le Goff, care relevă că dimensiunea politică constituie „coloana vertebrală” a istoriei[17].
Invocarea numelui istoricului francez nu este întâmplătoare. Nu este suficientă istoria politică. Cunoașterea educației, a lecturilor, a prietenilor, a trăirilor, a imaginarului social și politic al oamenilor, a sensibilităților cu privire la aspecte publice și private (un rol esențial îl au documentele personale, de exemplu, jurnalele) contribuie la întregirea imaginii pe care o avem despre cei din trecut. Aceste aspecte contribuie în mod decisiv la reconstituirea credibilă și verosimilă a trecutului, fie și în cheie biografică.
Având în vedere toate aceste elemente de natură metodologică, lucrarea de față se construiește aproape de la sine ca o monografie istorică sui-generis, care se deschide spre „marea istorie” politică, socială, economică și culturală a României din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea. O atare propensiune conduce spre un demers interdisciplinar, care nu este însă asumat programatic, ci utilizat în funcție de necesități, într-o manieră oarecum pragmatică. Văzând astfel lucrurile, cartea aceasta se orientează implicit spre o anchetă inderdisciplinară, dar una genuină, nu judecată ca direcție metodologică explicită. De exemplu, pentru reconstituirea cadrului istoric, utilizăm instrumentarul istoriei politice, firește în sincronie cu achizițiile unui domeniu aflat mereu în expansiune tematică și înnoire conceptuală și metodologică[18]. Când avem în vedere interpretarea tezelor propuse de Mariu(s) Theodorian Carada în lucrările și publicistica sa, ne folosim de instrumente proprii studioșilor istoriei ideilor politice și politologilor. Insistând asupra aspectelor problematice presupuse de acțiunile și propunerile din registrul confesional sau din domeniul eclezial, nu putem face abstracție de metodologiile pe care antropologia și sociologia, dar și istoria religioasă, le pun la dispoziția cercetătorului. Toate acestea fără nici o intenție de a aluneca spre un demers teoretizant sau spre interpretări hazardate ori pretențioase, care depășesc puterile și cunoștințele noastre, cu atât mai mult cu cât toate aceste achiziții de metodă sunt subsumate imperativului major al unei abordări în esența sa monografică.
Repere bibliografice
În timpul vieții, Mariu(s) Theodorian Carada era o personalitate bine cunoscută. Suficienți intelectuali îi prețuiau și apreciau contribuțiile livrești. Dovadă și recenziile ori semnalările bibliografice din presa culturală și cotidiană interbelică, prea numeroase ca să fie menționate aici. În afara acestora, i-au fost consacrate două broșuri, relevând deschiderea operei sale spre orizonturi diverse[19]. Om al contrastelor, în continuă luptă cu sine însuși și cu propriul trecut, poate să pară, dintru început, foarte interesant pentru un studios al trecutului. Ortodox devenit greco-catolic, fost liberal trecut la conservatorism, dar urmărit de umbra lui Eugeniu Carada, militant pentru cauza națională, care se manifestă, în anii războiului, ca partizan al ilogermanului Alexandru Marghiloman, susținând, în ziarul „Steagul”, poziția conservatorilor și necesitatea alianței cu Puterile Centrale, revenind, la sfârșitul conflagrației, pe poziții național(iste) nete, având un traiect biografic specific, personalitatea aceluia care face obiectul acestei cercetări pare a fi una predestinată să intre în atenția biografului. Nu s-a întâmplat aceasta. Nu există în literatura de specialitate nicio biografie sau lucrare cu caracter monografic, analitic sau de sinteză dedicată lui Mariu(s) Theodorian Carada. Consultarea Bibliografiei istorice a României poate proba, fără nicio dificultate, această afirmație. Sumarele referințe biobibliografice, sub forma unor succinte articole de dicționar sau de enciclopedie[20], nu pot să se substituie unui studiu științific, oricât de general. Spre deosebire de unchiul său, Eugeniu Carada, ori de fratele mai mic, scriitorul Caton Theodorian, Mariu(s) nu a atras atenția cercetătorilor. După trecerea în neființă, peste numele lui s-a așternut tăcerea. Instaurarea regimului comunist a desăvârșit uitarea. Situația aceasta nu s-a remediat nici în deceniile de după revoluția din 1989. În ultimii ani, au fost publicate foarte puține articole referitoare la Mariu(s) Theodorian Carada[21]. În afara acestora, o scurtă semnalare într-o publicație catolică a fost menită să readucă în atenție numele aproape uitat al nepotului lui Eugeniu Carada[22].
Prea puțin. Încercarea noastră are ca obiectiv major suplinirea acestui gol. În aceasta constă și originalitatea acestui demers, care ar putea să-și găsească locul în peisajul istoriografic actual. Suportul lucrării de față este reprezentat de scrierile foarte numeroase și variate ale lui Mariu(s) Theodorian Carada însuși și de presa vremii. Efortul presupus de depistarea și lectura surselor menționate a fost considerabil. Un rol aparte revine, în economia lucrării, documentelor de arhivă și dezbaterilor parlamentare. Jurnalul lui Theodorian Carada, încă inedit, întins pe parcursul mai multor decenii, se constituie într-un instrument indispensabil. Aspectele privind viața intimă, privată și familială pot fi reconstituite cu ajutorul paginilor diaristice. Chiar și numeroase alte elemente, asociate activității publice a lui Theodorian Carada, asupra cărora preferă să păstreze tăcerea în memoriile sale, pot fi mai bine puse în lumină prin parcurgerea acestui interesant izvor. Memorialistica epocii cuprinde – în pofida numărului mare de lucrări de acest gen, publicate în ultimii ani de diverse edituri – puține informații prețioase despre protagonistul acestei cărți. Fără îndoială, trebuie să plecăm de la memoriile lui Theodorian Carada însuși[23]. Apărute în timpul vieții autorului, ele reprezintă o sursă esențială de informații pentru demersul nostru, dar relevă și o perspectivă auctorială demnă de interes, de care trebuie ținut seama pentru înțelegerea personalității respective. De un interes aparte este și jurnalul arhiepiscopului romano-catolic de București, monseniorul Raymund Netzhammer[24], referințele acestuia la Theodorian Carada contribuind decisiv la trezirea curiozității față de personalitatea celui pomenit în atâtea rânduri de înaltul cleric și generând și stimulând dorința noastră de a ști mai multe despre avocatul unit.
Nu sunt simple conjecturi. Suntem pe deplin conștienți că acest deziderat are riscurile sale. Există pericolul anacronismului, ca și acela al sublimării obiectivității analizei. Neîndoielnic, o anumită empatie, pe care cercetătorul n-o poate ocoli, se instituie treptat, pe parcursul travaliului științific, în care adunarea documentelor, cercetarea bibliografiei, proiecția arhitecturii lucrării, gestația temei și îndelunga meditație asupra epocii și a „personajului” favorizează o anume intimitate cu obiectul de studiu. Ne dorim să evităm capcana de a cădea în plasa unui entuziasm facil, dar și falsele inhibiții generate de o atitudine ipocrită a cercetătorului. Sperăm că o supraveghere atentă a modului în care sunt selectate și comentate sursele și un dezirabil echilibru ideatic și analitic vor conduce la o relație corectă cu obiectul de studiu, asimilabilă etosului științific și propice reliefării înțelesului adânc uman al istoriei. Încă o carte despre o personalitate din trecut – și nu una care s-a impus neapărat în conștiința posterității – ar putea să pară superfluă. Ne asumăm acest risc.
Pregătirea acestei cărți a durat foarte mult. Motive obiective, dar și altele personale, au întârziat elaborarea ei. Pandemia de COVID-19 și închiderea sălii de lectură de la Biblioteca Academiei Române, unde se află fondul de arhivă Theodorian Carada, a dus la amânarea documentării, prelungind, vreme de mai mulți ani, un șantier de lucru care se dorea, inițial, a fi unul de scurtă durată. O serie de obligații profesionale, unele neanticipate, au condus, la rându-le, la întârzierea finalizării proiectului. Autorul este conștient de riscurile pe care le implică această prelungire a termenului elaborării unei lucrări și scrierea sa în etape. Produsul final poate să nu aibă unitatea și fluența pe care le posedă cărțile scrise într-un interval mai scurt, fără discontinuități. Imaginea de ansamblu poate să aibă de suferit, ca și anumite variații de stil sau de ton. Totuși, perioada îndelungată de gestație are și avantaje certe: o mai prelungită meditație asupra personalității, operei și contextului istoric pot genera o interpretare mai nuanțată și mai puțin grăbită, o abordare mai decomplexată și o temperare a unor judecăți prea pripite.
La sfârșitul acestei secvențe preambulare, autorul este încântat să-și poată exprima recunoștința față de aceia care l-au ajutat să dea forma finală acestei cărți. Gratitudinea mea se îndreaptă, în primul rând, spre domnul profesor Dumitru Vitcu, care a citit părți ale acestei cărți, aflate în diferite stadii de realizare, ajutându-mă cu încurajări, observații critice și sugestii atât de binevenite. Unii colegi și prieteni, apreciați istorici, m-au ajutat, la rându-le, cu experiența și știința lor. Mulțumiri speciale datorez soției mele, Daniela Balan, primul cititor și critic al acestei lucrări, dar și sprijin indispensabil în perioada stagiilor bucureștene de documentare. Le sunt recunoscător bibliotecarilor și custozilor care mi-au facilitat accesul la surse. În sfârșit, gratitudinea autorului se îndreaptă spre domnul director al Editurii „Cetatea de Scaun” din Târgoviște, care a acceptat publicarea acestei cărți. Dacă acest volum va fi apreciat de cititori, meritul le revine și celor menționați mai sus. Firește, întreaga responsabilitate pentru eventualele erori îmi aparține.
[1] M. Theodorian Carada, Efimeridele. Însemnări ＆ Amintiri, vol. I, București, Tipografia „Capitalei”, 1930, p. 26. Vom reveni asupra acestor aspecte în primul capitol al cărții noastre, când vom schița unele repere biografice, necesare cunoașterii lui Mariu(s) Theodorian Carada, precum și pe parcursul celorlalte capitole, atunci când va fi cazul.
[2] M. Theodorian Carada, Alegerile generale și vechii liberali, București, Noua Tipografie Profesională Dimitrie C. Ionescu, 1910, passim.
[3] Dintre numeroasele lucrări care pot exemplifica afirmația noastră, trimitem mai ales la o broșură a lui Mariu(s) Theodorian Carada, apărută în preajma Primului Război Mondial, intitulată Biserica Română din punct de vedere național, București, 1913, 32 p. Pentru urmărirea seriei sale argumentative, vezi și mica lucrare Politica religioasă a României, București, 1916, care reproduce textul unei conferințe ținute la Cercul de Studii al Partidului Conservator, în ziua de 3 decembrie 1916. Pentru mai multe detalii, vezi bibliografia de la finalul acestui volum.
[4] Este autorul unei impresionante colecții, în trei volume, privitoare la această problematică, în care are un rol de pionierat. Vezi Mariu Theodorian, Dreptul canonic oriental, 3 vol., București, Editura Voința Națională, 1905-1907.
[5] Vezi studiul nostru Un mediator între confesiuni: Marius Theodorian-Carada în Jurnalul arhiepiscopului Raymund Netzhammer, în vol. Identități etno-confesionale și reprezentări ale Celuilalt în spațiul est-european: între stereotip și voința de a cunoaște, coordonatori: Cristina Preutu, George Enache, Prefață de Gheorghe Cliveti, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2018, pp. 83-102.
[6] Am împrumutat, pentru forța sa de sugestie, titlul cărții lui Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI, traducere de Lucia Popovici, Iași, Editura Polirom, 2018.
[7] Guillaume Piketty, La biographie comme genre historique? Étude de cas, în „Vingtième Siècle. Revue d’histoire”, 63, juillet-septembre 1999, pp. 119-126. Articolul este disponibil online: https://www.persee.fr/doc/xxs_0294-1759_1999_num_63_1_3859 (accesat la 26.01.2021).
[8] Ibidem, p. 126.
[9] Giovanni Levi, Les usages de la biographie, în „Annales. Economies, sociétés, civilisations”, 44ᵉ année, nr. 6, 1989, pp. 1325-1336. Vezi https://www.persee.fr/doc/ahess_0395-2649_1989_num_44_6_283658 (accesat la 25.01.2021).
[10] Ibidem, pp. 1329-1333.
[11] Ibidem, pp. 1334-1335.
[12] Hans Georg Gadamer, Despre idealul filosofiei practice, în Idem, Elogiul teoriei. Moștenirea Europei, traducere de Oct. Nicolau și Val Panaitescu, cuvânt înainte de Ștefan Afloroaiei, Iași, Editura Polirom, 1999, pp. 58-59.
[13] Oliver Sacks, Omul care își confunda soția cu o pălărie, traducere din engleză de Dan Rădulescu, București, Editura Humanitas, 2017, p. 137.
[14] Vezi Giovanni Levi, op. cit., p. 1326.
[15] A se vedea, cu titlu de exemplu, cartea istoricului francez Stéphane Audoin-Rouzeau, Războiul unei familii 1914-2014, traducere, note și cuvânt-înainte de Florin Țurcanu, București, Editura Corint, 2014.
[16] Philippe Levillain, Les protagonistes: de la biographie, în René Rémond (sous la direction de), Pour une histoire politique, Paris, Éditions du Seuil, 1988, pp. 121-159. O recenzie sagace a volumului coordonat de René Rémond este semnată de Pierre Laborie, în „Annales. Economies, sociétés, civilisations”, 44ᵉ année, nr. 6, 1989, pp. 1368-1370. Vezi https://www.persee.fr/doc/ahess_0395-2649_1989_num_44_6_283660_ t1_1368_ 0000_002 (accesat la 20.01.2021).
[17] Jacques Le Goff, Istoria politică mai poate fi coloana vertebrală a istoriei?, în Idem, Imaginarul medieval. Eseuri, traducere și note de Marina Rădulescu, București, Editura Meridiane, 1991, pp. 438-459.
[18] Pentru un exemplu strălucit, vezi Pierre Nora, Le retour de l’événement, în Faire de l’histoire, sous la direction de Jacques le Goff et de Pierre Nora, vol. I. Nouveaux problèmes, Paris, NRF, Gallimard, 1974, pp. 210-228.
[19] M. Adamescu, Bibliografia tuturor scrierilor domnului Mariu Theodorian-Carada, București, 1923, pp.13-14; Mia Frollo, Un scriitor original. Mariu Theodorian Carada, București, 1940.
[20] Dicționarul general al literaturii române, coordonator general: acad. Eugen Simion, vol. 6 (S/T), București, Editura Univers Enciclopedic, 2007, p. 704; Dicționarul personalităților doljene. Restitutio, coord: Mariana Leferman, Gabriela Braun, Adrian Năstase, Craiova, Editura Aius, 1999, p. 214; Mihail Straje, Dicționar de pseudonime, anonime, anagrame, astronime, criptonime ale scriitorilor și publiciștilor români, București, Editura Minerva, 1978, p. 722; Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc. Oameni și înfăptuiri, București, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, 1940, p. 847.
[21] Dinu Balan, Un mediator între confesiuni: Marius Theodorian-Carada în Jurnalul arhiepiscopului Raymund Netzhammer, în vol. Identități etno-confesionale și reprezentări ale Celuilalt în spațiul est-european: între stereotip și voința de a cunoaște, coordonatori: Cristina Preutu, George Enache, Prefață de Gheorghe Cliveti, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2018, pp. 83-102; Marian Zidaru, The Theodorian Carada‘s Memorandum and the activity of Nunziatura Apostolica Wienn in Romania during 1918, în „Revista de Științe Politice”, nr. 66, 2020, pp. 40-52.
[22] Dănuț Doboș, Mariu Theodorian Carada. Un scriitor catolic original, în „Actualitatea creștină” (Publicație a Arhiepiscopiei Romano-catolice de București), anul XXVIII, nr. 7/2017, p. 33.
[23]M. Theodorian Carada, Efimeridele. Însemnări ＆ Amintiri,vol. I, București, Tipografia „Capitalei”, 1930, Idem, Însemnări ＆ Amintiri 1908-1928, vol. II, Săbăoani-Roman, 1937.
[24] Raymund Netzhammer, Episcop în România într-o epocă a conflictelor naționale și religioase, vol. I-II, Ediție realizată de Nikolaus Netzhammer în colaborare cu Krista Zach, București, Editura Academiei Române, 2005.
