Descriere
Identitatea este ceva în continuă evoluție, și sper că lucrarea mea „Mitul națiunilor” îi va putea ajuta pe cei care gândesc mai profund să-și creeze identitățile cu o mai mare încredere în viitor.
Patrick J. Geary
***
Mitul nu înseamnă nici minciună, nici fals. Mitul este tot o realitate, dar una imaginară. Când un istoric vorbește de mituri, el are în vedere un alt tip de realitate istorică, în care faptele reale sunt substituite prin imaginile lor, imagini care se constituie în conștiința colectivă, în prezentul acestor imagini, sau, cel mai adesea, în viitor.
Națiunea modernă a evoluat din cea medievală. În cazul românesc, națiunea medievală a avut o conștiință de sine, care era bazată pe ideea originii romane și pe cea a unității lingvistice și culturale a tuturor românilor. Această conștiință exprima identitatea etnică. Orice națiune medievală era însă scindată, fiindcă nu prima identitatea dată de etnie, ci cea dată de stare sau de religie. În Europa, evoluția spre națiunea modernă a fost un rezultat al ideologiei Revoluției Franceze din 1789-1793, care a anulat privilegiile nobilimii, a desființat stările și a creat cetățeanul.
Alexandru Madgearu
***
Absolvent al prestigioasei universități Yale, Patrick J. Geary este profesor la University of California din Los Angeles, din anul 1993. Dintre celelalte publicații ale sale, amintim:
– Furta Sacra: Thefts of Relics in the Central Middle Ages, Princeton University Press, 1978 (ediție revăzută în 1991);
– Aristocracy in Provence: The Rhone Basin at the Dawn of the Carolingian Age, University of Pennsylvania Press, Philadelphia și Anton Hiersemann Verlag, Stuttgart, 1985;
– Before France and Germany: The Creation and Transformation of the Merovingian World, Oxford University Press, Oxford, 1988;
– Civilization in the West (în colaborare cu Mark Kishlansky și Patricia O’Brien), Harper Collins, New York, 1990 (ediții revăzute în 1995 și 1997);
– Living with the Dead in the Middle Ages, Cornell University Press, Ithaca, 1994;
– Women at the Beginning. Origin Myths from the Amazons to the Virgin Mary, Princeton University Press, Princeton, 2006 .
Aceste volume, ca și zecile de studii publicate în diverse reviste academice din SUA și Europa, îl situează pe Patrick J. Geary printre cei mai prestigioși medieviști americani ai momentului. Lucrarea pe care o prezentăm acum cititorilor din România este una destinată unui public mai larg. Apărută în 2002, concomitent în versiuni engleză și germană, ea s-a bucurat de o primire foarte favorabilă, deoarece a reușit să expună într-o formă accesibilă marelui public dificilele probleme ale interpretării proceselor de etnogeneză, care au fost discutate în literatura de specialitate recentă, atât de către însuși P. Geary , cât și de către alți autori . Se simțea nevoia unei asemenea sinteze, care să integreze informațiile primare despre migrațiile barbare și despre formarea regatelor din Europa occidentală într-o perspectivă modernă, bazată pe noile abordări ale conceptelor de etnie, etnicitate și etnogeneză.
Alexandru Madgearu
Cuprins
Studiu introductiv (Alexandru Madgearu) 9
Mulțumiri 27
Prefață la traducerea românească 29
Introducere 31
Criza identității europene 31
Capitolul I Un mediu otrăvit: etnicitatea și naționalismul în secolul al XIX-lea 51
Naționalismul etnic și epoca revoluțiilor 52
Identitatea de grup înainte de naționalism 55
Naționalismul revoluționar 58
Filologie și naționalism 70
O moștenire primejdioasă 75
Etnoarheologia 76
Reziduurile toxice 78
Confuzia trecutului 80
Capitolul II Cum erau imaginate popoarele în antichitate 85
Popoarele naturale și poporul roman 87
Urmașii lui Herodot 90
Gentes și Populus 95
Neamurile (gentiles) și Poporul lui Dumnezeu 99
Identitatea socială în antichitatea creștină 101
Etnografia clasică și migrațiile barbare 104
Popoarele Europei în antichitatea târzie 107
Capitolul III Barbarii și ceilalți romani 114
Identitatea de clasă, regională și religioasă în imperiu 114
Centrul roman 124
Identități sociale în lumea barbară 127
Criză și restaurare 135
Restaurare și transformare 139
Transformarea internă 150
Capitolul IV Noii barbari și noii romani 155
Confederația hunică 158
Etnogeneza barbară în cuprinsul imperiului 163
Provincialii romani în secolele V-VI 168
Un nou teritoriu și o nouă identitate 173
Etnogenezele barbarilor nordici 181
Concluzie: nume vechi și popoare noi 186
Capitolul V Ultimii barbari ? 188
Amalgamarea populației în regatele occidentale 188
Spania vizigotă 197
Noua lume barbară 214
Capitolul VI Evoluția către noile popoare europene 227
Reflecții de încheiere 232
Europenii ca zuluși 235
Zulușii și europenii 251
Sugestii pentru lecturi suplimentare 257
Supliment bibliografic pentru ediția românească 260
Liste de împărați și regi 263
Studiu introductiv de Alexandru Madgearu
În urmă cu câțiva ani, publicarea cărții lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească (Editura Humanitas, București, 1997) a stârnit confuzie și indignare printre cei care găseau de neconceput faptul că istoria așa cum se învață la școală poate fi compusă și din mituri. Nu după mult timp, chiar unele dintre noile manuale de istorie (nefericit denumite „alternative”) au introdus în învățământ o abordare similară, în care se renunța la unele dintre imaginile stereotipe care descriau ceea ce L. Boia a denumit „panteonul național”. Suntem convinși că, adesea, indignarea celor care au condamnat aceste texte provine din neînțelegerea noțiunii de mit. Mitul nu înseamnă nici minciună, nici fals. Mitul este tot o realitate, dar una imaginară. Când un istoric vorbește de mituri, el are în vedere un alt tip de realitate istorică, în care faptele reale sunt substituite prin imaginile lor, imagini care se constituie în conștiința colectivă, în prezentul acestor imagini, sau, cel mai adesea, în viitor.
Să pornim de la exemplul atât de invocat al lui Mihai Viteazul. Personajul real a fost un mare comandant militar care a plănuit eliberarea de sub dominația otomană a unui teritoriu cât mai mare cu putință, eventual chiar a întregii Peninsule Balcanice. Acestui scop i-a fost subordonată și unirea celor trei țări române, care era menită să-i asigure o putere economică și militară sporită. În vremea sa nu exista nicăieri în Europa ideea de unitate națională. Acțiunea reală a personajului Mihai Viteazul a fost însă transformată în altceva de către patrioții români din secolul al XIX-lea, care militau pentru unire și independență. Ei i s-a atribuit (în special de către Nicolae Bălcescu) o semnificație pe care nu o putea avea în realitate în secolul al XVI-lea, dar care putea fi concepută în secolul al XIX-lea: proiectul de realizare a unirii tuturor românilor. Deci, faptele reale au fost substituite prin ceva care nu putea fi real în epoca lui Mihai Viteazul, dar care se putea realiza în „secolul naționalităților”. Aceasta este evoluția de la realitatea istorică la mitul istoric. A lua drept realitate ceea ce este mit înseamnă a confunda timpurile istorice.
Nu doar ideea de unitate națională nu exista nicăieri în lume în epoca lui Mihai Viteazul. Nici națiunea în sensul ei de astăzi nu apăruse. Națiunea modernă este formată din cetățeni cu drepturi și obligații. Un popor devine o națiune atunci când este conștient de drepturile sale și își asumă un set de idealuri politice, formulate și propagate de o elită intelectuală. Cuvântul națiune (natio) era folosit și în evul mediu, dar națiunea modernă se deosebește de cea medievală prin structura ei, căci națiunea medievală era organizată ca o piramidă de stări privilegiate și neprivilegiate (rege, nobili, cler, țărani liberi sau nu, orășeni). În latina din antichitatea târzie și evul mediu, natio avea un sens diferit de populus, care nu era legat de etnie, ci era un atribut al comunității creștine (populus Christianus)[1].
Națiunea modernă a evoluat din cea medievală. În cazul românesc, națiunea medievală a avut o conștiință de sine, care era bazată pe ideea originii romane și pe cea a unității lingvistice și culturale a tuturor românilor. Această conștiință exprima identitatea etnică. Orice națiune medievală era însă scindată, fiindcă nu prima identitatea dată de etnie, ci cea dată de stare sau de religie. În Europa, evoluția spre națiunea modernă a fost un rezultat al ideologiei Revoluției Franceze din 1789-1793, care a anulat privilegiile nobilimii, a desființat stările și a creat cetățeanul.
În România, problematica națiunii medievale a fost analizată de Ioan-Aurel Pop într-o carte dedicată cazului românesc și în alta referitoare la națiunile europene[2]. El a pus în evidență existența unor solidarități etnice medievale, dar care aveau o sferă mai restrânsă geografic: „Grupurile etnice sau naționalitățile medievale erau mult mai mici decât cele de azi; ele erau naționalități regionale sau provinciale, modelate apoi de anumite împrejurări și de suverani puternici și topite gradat în unități mai mari”[3]. Sociologul englez Anthony Smith[4] a definit etnia prin următoarele componente: un nume colectiv, un mit al originii, o istorie comună, o cultură comună, un teritoriu propriu, o solidaritate între membrii grupului. Dintre acestea, mitul originii este adevărata problemă. Identitatea etnică medievală era definită, potrivit lui I. A. Pop, de un discurs asupra originii (real sau mitic), de limbă, confesiune, dinastie, de raporturile de alteritate (imaginea de sine în comparație cu vecinii) și de agresiunile care au stimulat sentimentul național. În privința originilor, se arată cum majoritatea popoarelor le-au căutat în trecutul greco-roman sau biblic, inventându-se genealogii fictive ale dinastiilor și popoarelor.
Prin urmare, au existat națiuni medievale. De geneza lor se ocupă cartea de față. Trebuie subliniat faptul că, în limba engleză, cuvântul nation are o sferă mai largă, care este mai apropiată de cea a cuvântului românesc neam. De aceea, traducerea titlului original „The Myth of the Nations” prin „Mitul națiunilor” este aproximativă, fiindcă autorul are în vedere națiunile medievale, din care descind cele moderne.
Absolvent al prestigioasei universități Yale, Patrick J. Geary este profesor la University of California din Los Angeles, din anul 1993. Dintre celelalte publicații ale sale, amintim:
– Furta Sacra: Thefts of Relics in the Central Middle Ages, Princeton University Press, 1978 (ediție revăzută în 1991);
– Aristocracy in Provence: The Rhone Basin at the Dawn of the Carolingian Age, University of Pennsylvania Press, Philadelphia și Anton Hiersemann Verlag, Stuttgart, 1985;
– Before France and Germany: The Creation and Transformation of the Merovingian World, Oxford University Press, Oxford, 1988;
– Civilization in the West (în colaborare cu Mark Kishlansky și Patricia O’Brien), Harper Collins, New York, 1990 (ediții revăzute în 1995 și 1997);
– Living with the Dead in the Middle Ages, Cornell University Press, Ithaca, 1994;
– Women at the Beginning. Origin Myths from the Amazons to the Virgin Mary, Princeton University Press, Princeton, 2006 .
Aceste volume, ca și zecile de studii publicate în diverse reviste academice din SUA și Europa, îl situează pe Patrick J. Geary printre cei mai prestigioși medieviști americani ai momentului. Lucrarea pe care o prezentăm acum cititorilor din România este una destinată unui public mai larg. Apărută în 2002, concomitent în versiuni engleză și germană, ea s-a bucurat de o primire foarte favorabilă, deoarece a reușit să expună într-o formă accesibilă marelui public dificilele probleme ale interpretării proceselor de etnogeneză, care au fost discutate în literatura de specialitate recentă, atât de către însuși P. Geary[5], cât și de către alți autori[6]. Se simțea nevoia unei asemenea sinteze, care să integreze informațiile primare despre migrațiile barbare și despre formarea regatelor din Europa occidentală într-o perspectivă modernă, bazată pe noile abordări ale conceptelor de etnie, etnicitate și etnogeneză.
Autorul începe prin evidențierea manipulării trecutului, în special a perioadei formării popoarelor europene, de către ideologiile naționaliste din secolele XIX-XX, manipulare care a fost și este posibilă tocmai fiindcă această perioadă este obscură și plină de chestiuni controversate. Renașterea xenofobiei în statele Uniunii Europene este justificată de unii prin teama reeditării marilor migrații din evul mediu timpuriu. Se uită însă că actualele popoare vest-europene sunt urmașele acelor migratori. Pe de altă parte, nici legitimarea stăpânirii unor teritorii nu se poate face prin apelul la istoria medievală, deoarece argumentele sunt adesea ambigue, dând „dreptate” ambelor părți implicate în conflicte (cel mai bun exemplu este Kosovo, unde atât albanezii, cât și sârbii apelează la istoria antică și medievală pentru a-și susține drepturile, cu argumente la fel de convingătoare în aparență).
De fapt, după cum arată autorul, atât istoriografia romantică, dar și cea critică din secolul al XIX-lea au servit interesele politice germane sau franceze, teoriile despre originile etnice și despre întinderea teritoriilor naționale fiind astfel viciate („cercetarea istorică și naționalismul au devenit unul și același lucru”). Dacă realizăm că modul în care se concepe de obicei formarea popoarelor europene este un rezultat al istoriografiei naționaliste din secolul al XIX-lea, atunci vom înțelege că este nevoie de o nouă abordare a acestui proces istoric. Este motivul pentru care autorul a scris această carte.
Pentru a clarifica modul în care s-au format popoarele medievale din Europa, Patrick Geary se ocupă mai întâi de imaginea popoarelor la autorii greco-romani, căci „etnografia secolului al XIX-lea nu a fost decât o continuare, cu instrumente mai rafinate, a tradiției etnografice a antichității clasice”. Prejudecățile despre „barbari” au deformat cunoașterea populațiilor din afara Imperiului Roman, care au fost considerate radical diferite față de romani, deși ele aveau o natură politică similară celei a poporului roman, deoarece „apartenența la un popor barbar depindea mai mult de voința de identificare cu tradițiile acelui popor (…), decât de descendența biologică, de limbă, cultură sau origine geografică”. Era, în fond, același tip de solidaritate ca și cel din societatea romană, unde „apartenența la populus Romanus a fost o chestiune de lege constituțională, nu de lege naturală, fiind astfel, teoretic, accesibilă tuturor”. Totuși, autorii romani au refuzat în cele mai multe cazuri să vadă această asemănare. „Barbarii” au rămas popoare fără istorie, și „au devenit o parte a istoriei abia atunci când au intrat în sfera existenței romane”. De fapt, conceptul de „barbar!” a fost o invenție a lumii greco-romane, un stereotip, o denumire generică aplicată asupra a numeroase populații care erau profund diferite și eterogene.
Dihotomia romani/barbari a fost accentuată de creștinism, căci noua religie a devenit un atribut al romanității, moștenind și atitudinea iudaică față de străini. Aceasta, în vreme ce „barbarii” intrau tot mai mult sub influența civilizației romane, adoptând inclusiv credința că există o deosebire de esență între populus Romanus și diferitele gentes barbare.
Regii barbari doreau însă egalitate cu romanii, și de aceea au început să-și caute origini la fel de nobile, prin raportarea la eroi și fapte din antichitatea clasică sau biblică. Astfel au apărut miturile despre origini, iar diferențele dintre romani și „barbari” s-au estompat. La autori târzii precum Iordanes, romanii sunt o gens ca oricare alta, la fel ca și goții. Deosebirea dintre categoria de „roman” și cea de „barbar” a devenit tot mai vagă, iar cele două apartenențe au ajuns uneori interschimbabile, cineva putând fi atât roman, cât și barbar (comandanții de origine germanică din armata romană); imperiul se barbariza, iar barbarii se romanizau. Ceea ce s-a menținut și s-a accentuat însă în antichitatea târzie a fost diferențierea socială, atât în lumea romană, cât și printre „barbari”, unde politica romană a stimulat creșterea puterii diverșilor șefi.
Acestea au fost împrejurările în care au avut loc procesele de etnogeneză. Geary subliniază faptul că etnogeneza nu este un eveniment, ci un proces care se desfășoară la scara duratei lungi a istoriei. Într-un anumit sens, el nu se încheie niciodată. După cum se remarcă în finalul cărții, „istoria popoarelor Europei nu s-a încheiat, și nu se va încheia niciodată. Etnogeneza este un proces al prezentului și al viitorului, la fel de mult ca și al trecutului”. În cazul evului mediu timpuriu, autorul a definit trei tipuri de etnogeneză: primul a fost legat de identitatea dată de o familie conducătoare (cazul germanicilor), al doilea era bazat pe conducerea charismatică exercitată asupra confederațiilor de populații ale stepei (cazul hunilor și al avarilor), iar al treilea a fost specific populațiilor descentralizate (cazul slavilor).
Autorul examinează în amănunțime instalarea neamurilor barbare pe teritoriul roman în secolele IV-V și raporturile lor cu localnicii. Rezultatul final al migrațiilor a fost transformarea confederațiilor de triburi în regate cu structuri social-politice noi, în care populația romană și cea alogenă s-au amestecat, creându-se noi identități sub aceleași nume moștenite. Numele etnice s-au păstrat, dar au ajuns să acopere realități diferite de cele din secolele anterioare. După cum spune foarte sugestiv autorul, aceste nume (franci, goți sau chiar romani) „erau recipiente care puteau avea conținuturi diferite în epoci diferite”. Astfel, numele de Romanus a ajuns să-i desemneze în epoca regatului longobard doar pe locuitorii din teritoriul italian care mai era controlat de Imperiul Bizantin, și apoi doar pe locuitorii orașului Roma. În schimb, identitățile „barbarilor” minoritari, dar conducători, au fost adoptate de populația majoritară romanică din regatele barbare, menținându-se totodată identitățile regionale, centrate în jurul orașelor care mai dăinuiau. În această lume transformată de așezarea „barbarilor”, denumirea de „barbar” nu mai avea nici o acoperire, fiindcă nu mai existau deosebiri între „romani” și foștii „barbari”. Diviziunea dintre romani și barbari nu mai era funcțională în secolele VII-VIII. De aceea, „barbarii” nu mai puteau fi decât străinii păgâni.
Conținutul noilor identități etnice (franci, longobarzi, saxoni etc.) se schimbase profund față de epoca instalării acestor populații. Acest conținut era unul politic, deoarece se referea la regatele în care trăiau locuitorii respectivi („identificarea lor cu un regat definit geografic determina modul în care erau ele desemnate și, într-o mare măsură, și modul în care se descriau pe ele însele”). Aceste regate moșteneau numele barbarilor păgâni, dar populația lor era reprezentată în cea mai mare parte de către urmașii romanilor creștini. Identitatea etnică a fost dată de deținătorii puterii, care au impus elitelor locale sau alogene tradițiile lor referitoare la origini. Inițial, barbarii cuceritori erau confederații de grupuri cu origini diferite și cu tradiții culturale diferite. Această eterogenitate a luat sfârșit prin impunerea numelor etnice și a tradițiilor inventate de cei care au devenit conducătorii întregilor confederații. Unitatea etnică a fost așadar creată prin impunerea miturilor despre origini. În realitate însă, entitățile din antichitate și evul mediu timpuriu pe care le numim popoare nu au fost niciodată omogene din punct de vedere etnic. Apartenența la aceste grupuri se putea schimba oricând, împreună cu identitatea care decurgea din aceasta. Ideea de omogenitate impusă de ideologia naționalistă modernă nu are acoperire în realitatea medievală. De aceea, „istoria popoarelor europene în evul mediu timpuriu nu poate fi folosită ca argument în favoarea sau contra oricăror mișcări politice, teritoriale sau ideologice de astăzi”.
Noua viziune asupra etnogenezelor din evul mediu timpuriu pornește de la cartea istoricului german Reinhard Wenskus, Stammesbildung und Verfassung: Das Werden der frühmittelalterlichen Gentes („Formarea și constituirea triburilor. Geneza neamurilor în evul mediu timpuriu”), Köln, 1961[7]. Acesta a argumentat că populațiile germanice nu erau constituite pe baza unei origini biologice comune, ci pe ideea unei asemenea origini, care a fost formulată de elite prin tradițiile genealogice. Aceste populații erau compuse din triburi cu origini diferite, reunite sub conducerea militară a unor șefi care au impus ideile despre originea familiei lor asupra întregii comunități eterogene. Aceste idei despre origine formează ceea ce R. Wenskus denumește „nucleul de tradiție”, adevăratul element de continuitate etnică, dătător de nume, păstrat de o elită care urmărea astfel menținerea coeziunii. Este pusă astfel în evidență subiectivitatea etnicității medievale timpurii și lipsa ei de legătură reală cu elementul biologic („sângele”).
După publicarea cărții lui Wenskus au fost făcute progrese în interpretarea etnologică și sociologică a conceptelor de etnie și etnicitate. Studiile recente conduc la concluzia că „etnicitatea este o construcție socială și culturală, o formă de mobilizare pentru atingerea anumitor scopuri politice”[8]. Etnologul norvegian Fredrik Barth (1969) a subliniat „natura tranzacțională a caracterului etnic”, care rezultă din interacțiunea dintre definirea internă și cea externă a grupurilor. Cu alte cuvinte, o etnie nu există în mod izolat, ci doar în interacțiune cu alte grupuri. În termeni sociologici, ea este o „categorie relațională”. Afirmarea identității etnice se face prin raporturile pașnice sau violente cu vecinii. Aceasta este o idee de o deosebită importanță, care ne va ajuta la înțelegerea proceselor de etnogeneză într-o perspectivă diferită de cea cu care suntem obișnuiți. Pentru evul mediu timpuriu, aplicarea acestei teorii a fost realizată recent în excepționala lucrare despre formarea slavilor a lui Florin Curta[9], în care se demonstrează că „stilurile emblematice”, care exprimă prin obiecte identitățile etnice ale „barbarilor”, au luat naștere în perioadele de confruntare dintre grupurile etnice (gepizi, longobarzi, slavi). Cu alte cuvinte, etniile respective s-au format fiindcă a existat nevoia unei reacții de apărare. Conflictele au stimulat apariția identităților etnice. Așa se explică probabil și menținerea numelui Romanus la populația romanică de la nord și de la sud de Dunăre: prin agresiunile continue ale celor care erau barbari, care au generat o identitate bazată pe afirmarea apartenenței la romanitate. Spre deosebire de Occident, în spațiul etnogenezei românești nu s-au creat regate barbare durabile, care să genereze identități etnice romano-barbare, de felul celor analizate în această carte (franc, ostrogot, longobard etc.). Astfel, numele etnice ale migratorilor care au ocupat în diferite perioade acest spațiu nu s-au putut impune asupra localnicilor, care au rămas cu identitatea de romani.
De obicei, se consideră că identitatea etnică se exprimă prin limbă. Totuși, există situații în care identitatea etnică s-a menținut în pofida schimbării limbii (de exemplu, românii secuizați sau cei slavizați din Moravia, care, deși au uitat limba română, mai știau că sunt români, la origine[10]). În realitate, limba este doar unul dintre elementele care definesc identitatea etnică. Se apreciază că această identitate se definește printr-un sistem de simboluri și de comportamente simbolice, care mai include, pe lângă limbă, și portul, tipul de alimentație, civilizația materială, credințele religioase, tradițiile. Oricare dintre aceste elemente poate fi un simbol etnic. Din diversitatea elementelor definitorii pentru etnicitate derivă și caracterul ei dinamic, ceea ce înseamnă instabilitatea hotarelor inter-etnice, dar și schimbarea caracteristicilor etnice[11].
Altă latură a etnicității medievale timpurii a fost condiționarea ei socială. Mobilitatea socială însemna intrarea în acel grup conducător care definea identitatea etnică. Nu există probe că oamenii de rând din diferite societăți „barbare” aveau o identitate etnică suprapusă pe o arie largă, în afara celei locale. În schimb, urcarea pe scara socială (de exemplu, prin participarea la oaste) îi îngloba pe acești supuși în etnia conducătoare (ei adoptau numele etnic al acestora)[12]. Astfel, supraviețuirea numelui de Romanus se poate interpreta în context social: la nord de Dunăre, romanicii (apoi românii) erau populația supusă, denumită așa în contrast cu diverșii barbari care s-au succedat. Integrarea unor fruntași în elita alogenă aducea după sine și asimilarea etnică.
Traducerea acestei cărți în limba română este necesară nu doar pentru cunoașterea realităților Evului Mediu apusean. Deși românii sunt amintiți doar sporadic în acest volum (care este, totuși, dedicat Occidentului), maniera în care autorul discută procesele de etnogeneză trebuie să fie luată în considerare de către istoricii români.
Modul în care istoriografia din România abordează etnogeneza românilor este încă străin de discuțiile care se poartă în istoriografiile occidentale (de fapt, același lucru se poate spune și despre istoriografiile maghiară și bulgară)[13]. Rezultat al lipsei de informare dar și al conservatorismului, handicapul care poate fi constatat prin compararea cu ceea ce se scrie în SUA, Germania, sau Franța poate fi depășit mai întâi prin conștientizarea existenței lui. Dacă parcurgem capitolele dedicate etnogenezei și relațiilor dintre autohtoni și migratori din recentul tratat de „Istorie a României” editat de Academia Română, observăm că nu există deosebiri esențiale în modul de abordare, în comparație cu tratatul apărut în anii ’60, sau cu alte asemenea sinteze anterioare anului 1989. Desigur, există numeroase informații noi, dar ele sunt interpretate și integrate într-o paradigmă care este aproape identică. Etnogeneza continuă să fie înțeleasă în mod simplist, ca o simplă continuare a procesului de romanizare a geto-dacilor, fără a se discuta însăși semnificația termenilor de etnie, etnicitate și etnogeneză, iar insistența cu care s-a căutat existența unei culturi materiale unitare pe întregul spațiu actual al României în timpul epocii migrațiilor exprimă dorința de a legitima ideologia unității naționale prin apelul la fapte anterioare constituirii națiunii române.
De fapt, arheologia poate clarifica identitățile etnice doar dacă va fi capabilă să stabilească existența unor elemente de cultură materială cu un specific etnic lipsit de echivoc. Or, aceasta nu este cu putință pentru obiecte izolate, ci doar pentru ansambluri de obiecte, pentru modurile de producere și de utilizare a obiectelor, precum și în cazul ritualurilor funerare[14]. Deocamdată, în România s-au făcut prea puține progrese în această direcție. De exemplu, în cazul obiectelor creștine din secolele IV-VII descoperite la nord de Dunăre, apartenența romanică este în principiu asigurată, cu condiția ca aceste obiecte să nu poată fi atribuite goților sau gepizilor creștini (slavii au rămas păgâni)[15]. În schimb, importurile romane ca atare nu sunt o dovadă a prezenței romanicilor, deoarece toți barbarii au căutat să se apropie de civilizația romană, iar modelul roman a fost decisiv în configurarea etniilor „barbare”. Doar supraviețuirea unor tehnici romane, cum ar fi producerea ceramicii la roată rapidă, poate fi un atribut etnic romanic[16].
Sperăm că publicarea acestei cărți în România va stimula reluarea dezbaterilor științifice despre etnogeneză și continuitate, într-o nouă perspectivă, lipsită de complexe și sincronizată cu progresele făcute de arheologie, etnologie și critica surselor.
Traducerea s-a făcut după versiunea engleză, apărută în 2002 la Princeton University Press.
Notele autorului se află la sfârșitul fiecărui capitol, iar notele traducătorului la subsol (au fost adăugate pentru a explica unele noțiuni sau fapte mai puțin cunoscute).
Autorul a acceptat modificarea unor mici erori din ediția americană. Am folosit traducerile românești deja existente din autorii clasici, în citatele din text (cu echivalarea edițiilor respective românești).
Alexandru Madgearu
[1] Cu acest sens creștin, de comunitate parohială, a intrat cuvântul popor în româna medievală, sub influența latinei medievale, în Transilvania. Prima sa atestare este în “Evangheliarul de la Sibiu” din 1551-1553. Cuvântul nu apare în dialectele sud-dunărene. Vezi Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, III. Noi contribuții, Cluj, 1999, p. 201-203.
[2] I. A. Pop, Națiunea română medievală: solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998; Idem, Geneza medievală a națiunilor moderne (secolele XIII-XVI), București, 1998.
[3] I. A. Pop, Geneza…, p. 18.
[4] A. Smith, The Ethnic Origins of the Nations, Oxford, Cambridge, 1986.
[5] P. J. Geary, Ethnic Identity as a Situational Construct in the Early Middle Ages, “Mitteilungen des Anthropologischen Gesellschaft in Wien”, 113, 1983, p. 15-26; Idem, Barbarians and Ethnicity, în G. W. Bowersock, P. Brown, O. Grabar (ed.), Interpreting Late Antiquity. Essays on the Postclassical World, Cambridge, 2001, p. 107-129.
[6] De exemplu: Herwig Wolfram, History of the Goths, Berkeley, 1987; W. Pohl, Conceptions of Ethnicity in Early Medieval Studies, în K. Little Lester, B. H. Rosenwein (ed.), Debating the Middle Ages: Issues and Readings, Oxford, 1998, p. 15-23; Idem, Telling the Difference: Signs of Ethnic Identity, în W. Pohl, H. Reimitz (ed.), Strategies of Distinction. The Construction of Ethnic Communities, 300-800 (Transformation of the Roman World, 2), Leiden, 1998, p. 17-69; P. Amory, People and Identity in Ostrogothic Italy, 489-554, Cambridge, 1997.
[7] Pentru teoriile moderne despre etnicitate, vezi F. Curta, Considerații privind conceptul de caracter etnic (etnicitate) în arheologia contemporană, “Arheologia Medievală”, 4, 2002, p. 5-25.
[8] Ibidem, p. 24.
[9] F. Curta, The Making of the Slavs. History and Archaeology of the Lower Danube Region c. 500-700, Cambridge University Press, 2001 (Apariția slavilor. Istorie și arheologie la Dunărea de Jos în veacurile VI-VII, trad. E. S. Teodor, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006).
[10] S. Opreanu, Secuizarea românilor prin religie, Cluj, 1927, p. 12, 31-32; Șt. Meteș, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, București, 1977, p. 57; I. I. Russu, Românii și secuii, București, 1990 (în special p. 78-144).
[11] J. Chapman, P. M. Dolukhanov, Cultural Transformations and Interactions in Eastern Europe: Theory and Terminology, în J. Chapman, P. M. Dolukhanov (ed.), Cultural Transformations and Interactions in Eastern Europe, Avebury, 1993, p. 19-20.
[12] W. Pohl, Conceptions…, p. 17.
[13] O excepție notabilă este studiul lui Stelian Brezeanu, “Stulti sunt Romani”. Construcții savante și memorie populară în elaborarea identităților etnice medievale, din volumul său Identități și solidarități medievale. Controverse istorice, Editura Corint, București, 2002, p. 27-84, bazat pe considerațiile lui R. Wenskus și similar ca interpretări lucrării pe care o traducem aici.
[14] Pentru dificultățile identificărilor etnice în arheologie, vezi W. Pohl, Telling…, p. 17-69 și I. Prezelj Mirnik, Rethinking ethnicity in archaeology, în Slowenien und die Nachbarländer zwischen Antike und karolingischer Epoche. Anfänge der slowenischen Ethnogenese, ed. R. Bratoz („Situla”, 39), Ljubljana, 2000, I, p. 581-604.
[15] Pentru aceste obiecte și pentru relația dintre creștinare și etnogeneză, vezi A. Madgearu, Rolul creștinismului în formarea poporului român, București, 2001.
[16] Vezi I. Stanciu, Despre ceramica medievală timpurie de uz comun, lucrată la roata rapidă, în așezările de pe teritoriul României (secolele VIII-X), “Arheologia Medievală”, 3, 2000, p. 127-191.
Prefață la traducerea românească
Îi sunt extrem de recunoscător domnului Alexandru Madgearu pentru că a făcut accesibilă cititorilor români cartea mea despre mitul națiunilor. Lunga și complexa istorie a naționalismului, a identității naționale și a identității culturale în România, la fel ca în Europa și în întreaga lume, nu este preocuparea centrală a acestei cărți. Totuși, sper ca prin oferirea unui context mai larg de înțelegere a îndelungatei istorii a gândirii europene despre popoare, națiuni și identități, din antichitatea clasică până în evul mediu și chiar mai târziu, cartea va da mult de reflectat românilor preocupați de particularitățile istoriei lor, în cadrul general al evoluției istorice europene.
Cetățenii națiunilor europene preocupați de identitatea națională s-au aflat recent în mijlocul controversei dintre, pe de o parte, sociologii și specialiștii în științe politice mult prea dornici de a respinge eforturile de a explica originile popoarelor în antichitatea târzie și în evul mediu timpuriu, pe motivul că acestea sunt tradiții inventate în secolul al XIX-lea, și pe de altă parte, așa-numiții „primordialiști”, care caută să reînvie pretenția că aceste origini naționale sunt întrutotul reale și că ele au implicații nu doar pentru trecut, ci și pentru viitor. În România, un exemplu de primă importanță este dezbaterea dintre cei care argumentează că problema continuării civilizației romane de către populația daco-romană după retragerea administrației romane și până la venirea ungurilor trebuie lăsată istoricilor și că ea nu are nimic de a face cu prezentul și viitorul României, și cei care pretind că o rezolvare adecvată a acestei îndelung dezbătute chestiuni este esențială pentru construirea viitorului post-comunist al României.
Această carte încearcă să evite pericolul ambelor tendințe. Mai întâi, ea privește cu seriozitate sursele clasice și medievale care vorbesc despre popoare, despre obiceiurile, tradițiile, legile și caracterul lor. Predecesorii noștri din secolul al XIX-lea, în ciuda exceselor și greșelilor lor, nu au inventat aceste izvoare vechi. Dar, în același timp, cartea analizează aceste surse nu ca pe niște descrieri obiective ale realității sociale și culturale, ci ca pe o parte a unui vechi proces de imaginare a popoarelor, construit în conformitate cu convenții literare și culturale de mult timp stabilite. Astfel, cartea refuză să accepte revendicările politice contemporane bazate pe analiza acelui trecut îndepărtat. Mai mult, ea argumentează că istoria corect înțeleasă nu este o căutare a esenței deghizată într-o căutare a originilor. Istoria este procesul continuu de schimbare de-a lungul timpului: ceea ce a fost influențează ceea ce este, dar nu determină ceea ce trebuie să fie. Identitatea românilor, ca și a celorlalte popoare și națiuni, nu a fost determinată o dată pentru totdeauna într-o perioadă îndepărtată a istoriei. Identitatea este ceva în continuă evoluție, și sper că lucrarea mea despre „Mitul națiunilor” îi va putea ajuta pe cei care gândesc mai profund să-și creeze identitățile cu o mai mare încredere în viitor.
Patrick J. Geary
Introducere
Criza identității europene
oar cu puțini ani în urmă, când vest-europenii priveau spre viitor, gândurile lor erau aproape în întregime îndreptate asupra aplicării integrale a reformelor economice și financiare ale Comunității Europene din 1992. Unii au așteptat cu nerăbdare perspectiva unificării monetare, eliminarea taxelor interne și libera circulație a cetățenilor. Alții au făcut-o cu ezitare, sau chiar cu teamă. Totuși, în mare măsură, națiunile Comunității Europene au văzut problemele cu care se confruntă Europa într-o perspectivă cu totul îngustă. În primul rând, ele au adoptat o viziune deosebit de provincială despre ceea ce compune Europa. În al doilea rând, ele au perceput provocările ca fiind legate mai mult de problemele economice ale viitorului, decât de explozivele probleme emoționale ale trecutului. Chiar numele organizației lor trăda miopia confortabilă pe care configurația politică postbelică a făcut-o posibilă. „Comunitatea europeană” nu era de fapt europeană. Era, în realitate, Comunitatea Europei Occidentale, căreia aderarea Greciei îi crease deja probleme considerabile. Pentru aceste națiuni, „Europa” se oprea la așa-numita Cortină de Fier: dincolo de aceasta se aflau națiunile din Pactul de la Varșovia, rude sărace, dar din fericire îndepărtate, în general lipsite de importanță pentru preocupările economice și, din ce în ce mai mult, chiar militare ale Comunității.
În această „Mică Europă”, vechile probleme ale naționalismului, competiției economice și tensiunilor sociale păreau, dacă nu pe deplin rezolvate, măcar posibil de gestionat. Mișcările separatiste din Irlanda de Nord, Corsica și nordul Spaniei continuau să verse sânge, dar acestea erau limitate ca scopuri și izolate geografic. În alte locuri, precum în Tirolul de Sud, Bretagne și Catalonia, micile mișcări naționaliste ale anilor ’70 au degenerat în cea mai mare parte în atracții folclorice turistice. Chiar și antagonismele dintre valoni și flamanzi din Belgia au intrat în declin, când Bruxelles a devenit capitala Comunității. Frontierele naționale, care au fost timp de secole causae belli[1], au fost nu doar fixate prin tratate și garantate de Acordurile de la Helsinki, dar, prin aplicarea programului din 1992, ele par a fi sortite a deveni irelevante. Anglia a continuat să fie nesigură dacă dorește a fi parte a Europei, dar restul Regatului Unit nu avea asemenea ezitări, iar „Tunelul Mânecii”[2] promitea să unească Franța și Anglia într-un mod care va pune capăt pentru totdeauna izolării geografice și psihologice a insulei. După patru decenii de iritantă dependență economică și militară de Statele Unite, Comunitatea Europeană începea să devină un partener egal în afacerile mondiale, aspirând la poziția de putere economică dominantă, nu doar contra ezitantelor State Unite, ci și contra puternicei Japonii. În Mândra Lume Nouă[3] care urma să fie Europa anului 1992, vechile probleme ale naționalismului pur și simplu nu aveau loc.
Cât de incredibil de naivă pare acum această viziune. În doar câteva luni agitate, acea Cortină de Fier, care nu numai că a izolat Estul, dar a și protejat Vestul, s-a ridicat pentru a dezvălui o vastă și profund periculoasă Europă, care se întinde spre est până la Urali. Reacțiile inițiale puternic entuziaste din partea democrațiilor occidentale s-au transformat rapid în frică și în teama că valurile succesive de cutremure care veneau de la Moscova vor altera irevocabil peisajul politic al Europei, stabilit de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În același timp, efectele celor 40 de ani de politici guvernamentale de asigurare a forței de muncă ieftine în Franța și în Germania și de lichidare a obligațiilor coloniale în Marea Britanie au declanșat o criză de identitate și o reacție xenofobă în aceste democrații occidentale.
Naționalismul, etnocentrismul, rasismul – spectre despre care se credea că au fost demult alungate din sufletul european – s-au întors cu puteri sporite după o jumătate de secol de adormire. Ultimul mare imperiu european, Uniunea Sovietică, s-a sfărâmat în republici dornice de autonomie, multe dintre ele nefiind mai stabile decât uniunea din care au căutat să scape. Pactul de la Varșovia, amenințător în trecut, nu mai exista, fiind înlocuit de o serie de state aflate în confruntare și împovărate de datorii, ele însele sfâșiate de tensiuni etnice și căutând un loc în Noua Ordine Mondială. O Germanie unificată își caută o nouă identitate, iar strigătele „Germania germanilor” se aud pe străzi. Balcanii, butoiul de pulbere al ultimului secol, au erupt din nou într-un război civil. Aceste evenimente extraordinare și succesive au agitat Vestul nu mai puțin decât Estul. Rezultatul a fost o profundă criză de identitate, care ridică problema felului în care europenii văd societățile lor, vecinii lor, și pe ei înșiși.
„Cât este de ironic, că Europa Centrală apare la sfârșitul secolului XX exact așa cum era la sfârșitul secolului al XIX-lea”. Adevărul acestei observații, făcute de un istoric austriac în 1991, este și mai evident astăzi. În Balcani și în statele baltice, în Ucraina, în Rusia și Bielorusia, în Crimeea, vechile revendicări de suveranitate națională se fac din nou auzite.
Comunitățile etnice forțate a trăi sub steagul internaționalist al socialismului găsesc acum libertatea de a reînnoi vechile dușmănii tradiționale. Problemele de nerezolvat ale drepturilor minorităților și ale deosebirilor religioase și lingvistice, care au declanșat două războaie mondiale, sunt încă o dată în fruntea atenției europene. Nu numai că regimul comunist a fost discreditat, dar orice este opus socialismului a ajuns din nou la modă. Aceasta înseamnă că au devenit populare nu doar capitalismul și individualismul, ci și antisemitismul, șovinismul religios și rasismul atavic. Politicienii polonezi se întrec în a vedea cine este cel mai polonez dintre ei; ungurii reiau disputele lor cu românii la est și cu slovacii la nord. Sârbii și croații se omoară între ei, iar și unii și alții îi ucid pe bosniaci în numele drepturilor naționale. Sârbii au declanșat o amplă încercare de a-i elimina pe albanezi din Kosovo, regiunea lor sfântă, iar după violențele războiului aerian al NATO, kosovarii s-au răzbunat contra minorității sârbe cu aceeași brutalitate pe care au arătat-o și foștii lor opresori. Grupurile etnice împrăștiate de-a lungul cadavrului Uniuni Sovietice își cer drepturile de autodeterminare politică. Nimeni nu poate ști dacă ororile din Cecenia nu premerg alte viitoare violențe.
Toate aceste popoare locuiesc în teritorii care cuprind alte minorități etnice, iar multe dintre ele au membri care trăiesc ca minorități în regiuni dominate de alte popoare. Drept urmare, revendicările de autonomie politică bazate pe identitate etnică vor conduce inevitabil la conflicte de frontieră, suprimarea drepturilor minorităților și război civil, deoarece fiecare grup tinde către groaznicul scop al „purificării etnice”, pentru a-și asigura un stat teritorial omogen etnic.
Chiar și mai îngrijorătoare pentru stabilitatea politică a Occidentului decât posibilitatea de renaștere a mișcărilor separatiste regionale tradiționale sunt noile minorități etnice, în special în Germania și Franța.
„Republica Federală a fost o patrie bună”, îmi spunea în 1990 un coleg german, cu nostalgie și îngrijorare. Dacă noua Germanie va fi la fel de bună pentru copiii săi nu este clar. Unificarea, combinată cu prezența în Germania unificată a mii de refugiați din Est, a precipitat o criză de proporții, fără precedent în ultima jumătate de secol, care afectează profund felul în care majoritatea se privește pe sine și pe ceilalți. Generația care a creat miracolul economic german iese acum la pensie, iar copiii și nepoții ei, crescuți în confortul regimului de la Bonn, nu par dornici să cedeze o porție din viața lor bună verilor săraci din Est. Ceea ce primesc germanii din Est este participarea la economia occidentală, care anterior a fost acordată partenerilor tăcuți ai Germaniei la miracolul ei economic: „muncitorii oaspeți” turci și balcanici, care sunt dați afară din Germania în Franța și Belgia, de către mulțimile de muncitori germani din fosta Republică Democrată Germană, dornici de a lucra. Aceștia din urmă, confruntați acasă cu șomajul și cu munci în general prost plătite în landurile vestice, privesc cu suspiciune la turcii și slavii deja stabiliți în Germania și cu nedisimulată ură la polonezii, românii și ceilalți, care caută o viață mai bună pentru ei în noua Germanie. În același timp, direcționarea de fonduri federale din fosta Germanie federală în fosta Germanie răsăriteană crează antagonisme și tensiuni din partea celor obișnuiți cu un sistem statal generos și bazat pe asistență socială.
Reacția extremă este renașterea violenței rasiale în orașele din Est. O reacție mai puțin extremă, dar poate și mai periculoasă, este reluarea dezbaterii asupra celor care au dreptul de a participa la prosperitatea germană. Constituția germană permite deja „dreptul de întoarcere”, privilegiind descendenții locuitorilor vorbitori de germană din Europa de Est, care nu au văzut niciodată Germania și care poate că nici nu mai vorbesc germana, în detrimentul turcilor născuți și crescuți în Germania. Cine este german? Poate deveni german un imigrant, ori identitatea germană este o chestiune de sânge sau rasă? Aceste întrebări s-au mai pus înainte, cu consecințe teribile.
Germania este cel mai profund implicată în transformarea Europei, dar dilema germană, deși este cea mai evidentă, nu este unică. În Franța, prezența a milioane de musulmani – descendenți ai nord-africanilor, ori imigranți recenți, legali sau clandestini – conduce la o reexaminare a identității naționale franceze, cu rezultate tulburătoare. Teama de islamizarea Franței a condus la o renaștere a dreptului xenofob francez, care acum pretinde că este sprijinit de până la o treime din electorat și pentru care „francezul” este mai mult o noțiune rasială și culturală, decât una politică. În septembrie 1991, de exemplu, fostul președinte Valéry Giscard d’Estaing a denumit imigrarea în Franța o invazie și a chemat la înlocuirea dreptului teritoriului (droit du sol) cu dreptul sângelui (droit du sang), ca criteriu de acordare a cetățeniei francezei. În același timp, Franța și Belgia încearcă să facă față refugiaților secundari, împinși afară din Germania, care acum trebuie să concureze cu milioanele de nord-africani șomeri sau cu slujbe inferioare. Italia și Grecia s-au confruntat cu un val de refugiați albanezi, care fug de o economie prăbușită și de un sistem politic falimentar. Austria, temându-se inițial că va fi atrasă în războiul civil de la frontiera sa, încearcă acum să facă față miilor de refugiați din România, Bulgaria și fosta Iugoslavie. Acestei țări, care s-a complăcut multă vreme în mitul „primei victime a agresiunii naziste”, în timp ce se bucura de statutul de neutralitate pentru a permite contactele în timpul războiului rece, i s-a dat să vadă cum un partid cu puternice elemente șovine și xenofobe ajunge a treia mișcare politică în ordinea mărimii. Sunt națiunile Comunității Europene „teritorii de imigrare”, sau beneficiile cetățeniei trebuie să fie rezervate doar „adevăraților” francezi, italieni, danezi sau britanici? Simplul fapt că aceste chestiuni se pun, arată cât de viu rămâne discreditatul program al naționalismului și rasismului.
Dacă evenimentele curente din Europa atrag cel mai mult atenția, nu trebuie să se uite nici că restul țărilor, în special Statele Unite, nu sunt imune la aceste tendințe ideologice. Deși astăzi mulți percep Statele Unite ca pe o națiune de imigranți de diverse etnii, aceasta nu a fost totdeauna valabil, iar părți semnificative ale clasei politice continuă să primească susținere prin încurajarea fricii de a nu se pierde identitatea națională, care este strâns legată de limba engleză și de tradițiile naționaleii. Este greu de crezut, dar al treilea președinte, Thomas Jefferson, a vrut inițial să pună pe marele sigiliu al Statelor Unite figurile lui Hengist și Horsa, primii conducători ai saxonilor care au venit în Britania și au început cucerirea ei[4]. Jefferson argumenta că „ne revendicăm onoarea de a descinde din Hengist și Horsa, ale căror principii politice și formă de guvernământ le-am preluat”iii. La sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, ideologia anglo-saxonismului rasial îi excludea din America pe irlandezi, pe europenii sudici și pe asiatici. Astăzi, politicienii urii pot stârni entuziasm prin agitarea primejdiei unei Americi în care engleza nu mai este singura limbă oficială.
Un istoric al evului mediu timpuriu care observă această problemă direct de la surse, care ascultă retorica liderilor naționaliști și care citește lucrările științifice produse de istoricii oficiali sau semi-oficiali, este imediat șocat de locul central atribuit în această dezbatere interpretării perioadei dintre circa 400 și circa 1000. În mod neașteptat, istoria Europei de acum un mileniu a devenit orice altceva, dar nu știință. Interpretarea perioadei destrămării Imperiului Roman și a migrațiilor barbare a devenit punctul de sprijin al discursului politic în cea mai mare parte a Europei.
În Franța, liderul Frontului Național Jean Marie Le Pen se declară campionul „poporului francez născut odată cu botezul lui Clovis în 496, care a purtat acea flacără de nestins care este sufletul unui popor, timp de aproape 1500 de ani”iv. La 28 iunie 1989, omul forte al Serbiei Slobodan Milosević a organizat o adunare, despre care s-a afirmat că a numărat un milion de oameni, la Kosovopolje (Câmpia Mierlei), unde în aceeași zi a anului 1389 oastea sârbă a fost înfrântă de otomani. Scopul său declarat: de a reafirma hotărârea Serbiei de a nu renunța la acest teritoriu disputatv. Dar revendicările majorității albaneze pot căpăta întâietate în fața celor ale sârbilor. Ultimii, în fond, au stăpânit Kosovo mai puțin de două sute de ani, adică de la cucerirea sa de la Imperiul Bizantin la sfârșitul secolului al XII-lea[5]. Primii, în schimb, pretind că descind din illyrii antici, locuitorii autohtoni ai regiunii, fiind astfel, după aceeași logică diabolică, populația cu „cele mai mari drepturi” în Kosovo[6]. Asemenea revendicări și contrarevendicări au condus direct la ororile războiului din Kosovo, orori care nu ajunseseră la sfârșit pe când această carte pleca la tipar [este vorba de anul 2002].
Nu doar conducătorii politici naționaliști se joacă de-a istoria în politică. Oameni de știință reputați sunt și ei atrași în folosirea polemică a trecutului. În Transilvania – o regiune fortificată de unguri în secolul al XI-lea[7], colonizată de sași în secolul al XII-lea, dominată de turci, de habsburgi și de unguri, iar, din 1920, parte a României[8] – dezbaterea asupra legitimității politice se exprimă în termenii istoriei secolului al IX-lea și este purtată în parte de către istorici și arheologi profesioniști. Au ajuns călăreții nomazi maghiari într-o regiune locuită de o înfloritoare populație „romană autohtonă”, sau într-una deja pustiită de invadatorii slavi? Românii interpretează puținele mărturii arheologice pentru a răspunde afirmativ, proclamând că strămoșii lor, vlahii[9], au locuit această regiune încă din epoca romană, având astfel un drept legitim asupra regiunii, în ciuda a o mie de ani de întrerupere a stăpânirii lor[10]. Pe de altă parte, însemnați arheologi și istorici unguri argumentează că mărturiile arheologice sugerează că, în epoca venirii ungurilor, rămășițele societății romane dispăruseră de mult timp și că, deci, Transilvania trebuie să aparțină Ungariei[11]. Alt exemplu despre cât de ușor este atrasă cercetarea medievistică în politica actuală vine din provincia austriacă a Carinthiei, patria politicianului de dreapta Jorg Heider. Fortificațiile recent săpate în sud-estul Carinthiei sunt vestigii ale așezării slavilor în secolul al VI-lea, ori rămășițele lucrărilor defensive ale autohtonilor „romani”? Când un arheolog austriac a susținut public prima ipoteză, el a fost avertizat de politicienii de dreapta din Carinthia, care au considerat că o asemenea ipoteză va aduce sprijin politic ideii că slavii ar trebui să aibă drepturi în Carinthia.
Asemenea exemple pot fi înmulțite în Europa. Istoricii evului mediu timpuriu, nefiind obișnuiți să se afle în centrul dezbaterii politice, își găsesc dintr-o dată perioada lor istorică aflată într-o poziție crucială în confruntarea pentru trecut, iar argumentația lor folosită pentru a formula revendicări pentru prezent și pentru viitor.
Din nefericire, oamenii politici și chiar cei mai mulți cercetători, atât din est cât și din vest, cunosc de obicei prea puțin despre această perioadă și chiar și mai puțin despre adevăratul proces de etnogeneză care a adus pe lume societățile europene. Probabil nici o altă perioadă a istoriei nu este mai obscură și mai mistificată de către cercetarea naționalistă și șovină. Această obscuritate reală o face o pradă ușoară pentru propaganda naționalistă etnică. Revendicările se pot baza pe confiscarea fără teamă a perioadei migrațiilor, deoarece puțini știu despre ce este vorba. Odată acceptate premisele proiectate asupra acestei perioade, conducătorii politici pot extrage implicații politice, pentru a îndeplini programul lor politic.
Aceste revendicări, justificate prin referirile la migrațiile etnice din antichitatea târzie și la regatele medievale de mult dispărute, amenință nu doar entitățile politice din Est, ci și pe cele din Vest. Poate Comunitatea Europeană să recunoască „dreptu-rile” lituanienilor, dar nu și pe cele ale corsicanilor? Poate con-damna agresiunea sârbilor împotriva bosniacilor, dar nu și pe cea a englezilor contra irlandezilor, ori pe cea a spaniolilor contra bascilor? Dacă moldovenii și slovenii au dreptul la statele lor suverane, de ce nu și flamanzii, catalanii și sorbii[12]? Dacă regiuni care au fost mult timp integrate în Uniunea Sovietică, precum Bielorusia, pot găsi deodată o conștiință națională, nu este la fel de posibil același lucru în Bavaria, Bretagne, Friesland[13], Sardinia, sau Scoția?
Mulți se tem că scenele transmise de la Brindisi, cu miile de refugiați albanezi revoltați, precum și imaginile de la Berlin cu țiganii români cerșind pe străzi, nu sunt decât o exemplificare a ceea ce Giscard d’Estaing numea invazia popoarelor disperate din est, gonite spre vest de foamete, război civil și anarhie, o vastă migrație a popoarelor cum Europa Occidentală nu a mai cunoscut de o mie de ani. Pentru moment, cel puțin, kosovarii au fost în stare să se întoarcă în Kosovo din taberele de refugiați în Albania și Macedonia. Oare va fi la fel de norocos următorul „popor” gonit din patria sa ancestrală de ura etnică și de armamentul modern, ori gazdele acestuia îi vor considera pe membrii săi musafiri nedoriți permanenți și în continuă creștere?
Totuși, în istoria Europei asemenea mișcări de masă au fost mai mult regula decât excepția. Populațiile actuale ale Europei, cu numeroasele lor limbi, tradiții și identități culturale și politice, sunt rezultatul acestor valuri de migrații. Mai întâi au venit grupuri de populații, vorbind probabil ceea ce numim limbi indo-europene, care au înlocuit sau au asimilat populațiile autohtone din Grecia, Balcani și Italia[14]. Celții, alt popor indo-european, au venit după aceea, întinzându-se în secolul al VI-lea î.d.Hr., din ceea ce sunt astăzi Cehia, Slovacia, Austria, sudul Germaniei și Elveția, până în Irlanda, împingând, asimilând ori anihilând populațiile indigene europene, din care au supraviețuit doar bascii din sudul Franței și nordul Spaniei. Începând din secolul I î.d.Hr, populațiile germanice au început să-i împingă pe celți de la est către Rin, dar atât ei cât și celții s-au confruntat cu un invadator diferit: Imperiul Roman în expansiune, care a cucerit și romanizat o mare parte a Europei, ca și Asia Mică și Africa de Nord. Noi migrații ale populațiilor germanice și din Asia Centrală au început în secolul al III-lea, înlocuind în cele din urmă sistemul imperial roman cu un mozaic de regate de sine stătătoare. În est, hoarde de slavi s-au infiltrat în Alpi, Bazinul Carpatic, Peninsula Balcanică și Grecia. Ultimele mari valuri de populație din primul mileniu au fost reprezentate de venirea ungurilor în Câmpia Dunării și de cea a scandinavilor în Normandia și nordul Angliei. Deși mulți cercetători pretind că „Epoca Migrațiilor” s-a încheiat la sfârșitul Mileniului I, faza sa finală a fost de fapt sosirea populațiilor turcice în Grecia și Balcani în secolele XIII-XVI[15]. Acum, în zorii celui de-al treilea mileniu, Europa încă mai trăiește consecințele acestei perioade a migrațiilor, temându-se de încă una. Paralelele sunt în mod explicit trasate. Într-un articol apărut în Le Monde, ziaristul și comentatorul Claude Allegre a sugerat că este suficient ca cineva să citească lucrarea mea Before France and Germany, deformat subintitulată Nașterea Franței (Naissance de la France) de către departamentul de marketing al editorului francez, pentru a vedea „cum imigrația care se presupunea a fi controlabilă (…) a făcut ca o lume care părea indestructibilă să explodeze violent din interior”vi. Probabil că unii vor să vadă istoria contem-porană ca o reeditare a căderii Imperiului Roman și speră să găsească în lecțiile trecutului un mijloc de a apăra civilizația europeană contemporană de a fi distrusă de noile hoarde barbare.
Orice istoric care a petrecut mult timp din activitatea sa studiind această perioadă timpurie a formării popoarelor și a migrațiilor poate privi doar cu teamă și dispreț la dezvoltarea politic conștientă a naționalismului și rasismului, în special atunci când aceste ideologii își însușesc și pervertesc istoria, pentru a se legitima. Această pseudo-istorie susține, mai întâi, că popoarele din Europa sunt unități separate, stabile și cu identități sociale și culturale obiective, și că ele se disting prin limbă, religie, obiceiuri și specific național, care sunt lipsite de ambiguitate și imuabile. Despre aceste popoare se presupune că s-au format ori într-un imposibil de îndepărtat moment al preistoriei, ori că procesul de etnogeneză a avut loc cândva în timpul Evului Mediu, dar că atunci s-a desăvârșit pentru totdeauna.
În al doilea rând, revendicările etnice solicită autonomia politică a tuturor persoanelor care aparțin unui anumit grup etnic și, în același timp, dreptul acelui popor de a guverna teritoriul său istoric, definit de obicei în termenii așezărilor sau regatelor din Evul Mediu timpuriu, fără a ține seama de cei care eventual locuiesc acum acolo. Acest dublu standard le permite lituanienilor să-i persecute pe polonezi și ruși, chiar dacă aceștia își cer autonomia, iar sârbilor să revendice atât zonele istorice „sârbe” din Bosnia locuite de musulmani, cât și zonele din Croația populate de sârbi. Îi permite de asemenea Armatei Republicane Irlandeze să ceară conducerea de către majoritate în sudul Irlandei și conducerea de către minoritate în Irlanda de Nord. Aceste revendicări presupun că a existat un moment fondator, secolul I d. Hr. pentru germani, al V-lea pentru franci, VI-VII pentru croați, IX-X pentru unguri și așa mai departe, care a stabilit o dată pentru totdeauna limitele geografice ale stăpânirii legitime a țării. După aceste momente fondatoare, conform cu acest raționament circular, următoarele migrații, invazii sau ocupații au fost toate nelegitime. În multe cazuri, aceasta a însemnat suspendarea a 15 secole de istorie.
La fel de stânjenitoare este disponibilitatea cu care comunitatea internațională, inclusiv societățile pluraliste precum Statele Unite, acceptă premisa de bază că popoarele există ca fenomene obiective și că simpla existență a unui popor îi dă acestuia dreptul la autoguvernare. Cu alte cuvinte, admitem că, într-un anumit fel, identitatea politică și culturală sunt îngemănate și că așa trebuie să fie. Desigur, dacă lituanienii sau croații au o limbă a lor, o muzică a lor și un port al lor, atunci ei trebuie să aibă și dreptul la un parlament și la o armată proprie. Este adevărat, comunitatea internațională trebuie să încerce limitarea consecințelor inevitabile ale vechilor antagonisme etnice, precum războiul inter-etnic, dar principiul vechiului drept al autoguvernării etnice este rareori pus la îndoială. Într-adevăr, se poate merge și mai departe. Revendicările vechilor drepturi etnice și dușmăniile tradiționale sunt folositoare izolaționiștilor din America și Europa de Vest. Dacă aceste popoare s-au urât „totdeauna” între ele, dacă identitățile și antagonismele lor sunt fixe și de neschimbat, atunci intervenția făcută în speranța de a stopa aceste războaie ar fi inutilă. Prin îmbrățișarea retoricii naționalismului etnic, chiar atunci când mărturisește că o detestă, restul lumii poate justifica crearea unor națiuni „pure” etnic, ca singura alternativă la genocid.
De fapt, nu există nimic cu adevărat vechi în privința popoarelor din Europa sau a presupuselor lor drepturi de autonomie politică. Revendicările de suveranitate pe care Europa le vede acum în Europa Centrală și de Est sunt o creație a secolului al XIX-lea, o perioadă care îmbina filosofiile politice romantice ale lui Rousseau și Hegel cu istoria „științifică” și filologia indo-europeană, pentru a produce naționalism etnic. Această pseudo-știință a distrus de două ori Europa și ar putea să o mai facă încă o dată. Popoarele europene au fost totdeauna mult mai fluide, mai complexe și mai dinamice decât ceea ce a creat imaginația naționaliștilor moderni. Numele popoarelor pot părea familiare după o mie de ani, dar realitățile sociale, culturale și politice acoperite de aceste nume erau radical diferite de ceea ce sunt ele astăzi. Din acest motiv, avem nevoie de un nou mod de a înțelege popoarele Europei, în special în acea perioadă de formare a identității europene care a fost Mileniul I. Avem de asemenea nevoie să înțelegem cum s-a format cu mai puțin de un secol în urmă acea tradiție moștenită, care a adunat milioane de oameni pe străzi și care a trimis și mai multe milioane în morminte în secolul XX.
Capitolele următoare încearcă să prezinte o privire generală asupra acestui nou mod de înțelegere. Vom începe cu o scurtă examinare a originilor naționalismului modern și a studiilor etnice moderne în secolele XVIII-XIX. Apoi vom examina pe scurt evoluția noțiunilor intelectuale și culturale prin care europenii
s-au distins și definit pe ei înșiși, începând din secolul
al V-lea î.d.Hr și până în antichitatea târzie. Abia atunci vom fi pregătiți să examinăm împrejurările istorice în care „popoarele Europei” s-au dezvoltat în acea perioadă crucială care a fost antichitatea târzie și evul mediu timpuriu, acel pseudo „moment fondator”, care în mitologia europeană se vede ca prin ceață și care a devenit unul dintre principiile conducătoare, atunci când se dezbat problemele „etnice” în toată lumea. Nimeni nu trebuie să fie atât de naiv încât să se aștepte că o înțelegere mai clară a formării popoarelor europene va slăbi tensiunile naționaliste, ori că va limita ura și vărsarea de sânge pe care acestea continuă să le provoace. În cel mai bun caz, se poate spera că aceia care sunt chemați să ajute la îndeplinirea cererilor bazate pe această confiscare a istoriei, în Europa, în Orientul Mijlociu, sau în altă parte, vor fi mai sceptici în privința acestor cereri. Chiar dacă nu se va întâmpla nici măcar aceasta, istoricii au datoria de a vorbi deschis, deși ei sunt siguri că vor fi ignorați.
[1] Motive de conflict (expresie din dreptul internațional).
[2] În original „Chunell” – denumirea dată tunelului care străbate Canalul Mânecii.
[3] Aluzie ironică la romanul utopic al lui Aldous Huxley, în care era descrisă o societate totalitară dezumanizată de tehnologie.
i Le Monde, 24 septembrie 1991.
ii Pentru confruntarea dintre tradițiile civice și identitatea etnică în Statele Unite, vezi Gary Gerstle, The American Crucible: Race and Nation in the Twentieth Century, Princeton, 2001.
[4] Iuții (populație germanică) au migrat în Britannia în jurul anilor 446-454, la chemarea regelui Vortigern, pentru a lupta contra scoților și picților. Ei au ocupat actualul comitat Kent. Potrivit tradiției, ei au fost conduși de frații Hengist și Hersa, care apoi s-au revoltat contra lui Vortigern. Hengist ar fi fondat dinastia din Kent, unul dintre cele șapte regate anglo-saxone.
iii Charles F. Adams (ed.), Familiar Letters of John Adams and His Wife, Abigail Adams, during the Revolution, New York, 1876, p. 211.
iv Le Monde, 24 septembrie 1991.
v Der Standard, 23 iunie 1992.
[5] Expansiunea Serbiei în Kosovo a început la sfârșitul secolului al XII-lea, fiind încheiată în jur de 1217, în timpul domniei lui Ștefan Părvovecani (1196-1227).
[6] Descendența albanezilor din illyri este susținută în special de istoricii și lingviștii albanezi, dar ea nu este certă. Alte teorii propun originea tracică. De exemplu, lingvistul german Gottfried Schramm a afirmat recent că albanezii provin din neamul bessilor (din grupul tracilor sudici) și că ei au venit în Albania din sudul Serbiei actuale. Altă ipoteză formulată de I. I. Russu îi consideră pe albanezi urmașii carpilor din Moldova colonizați în Imperiu la sfârșitul secolului al III-lea. De fapt, originea albanezilor rămâne o problemă deschisă. Soluționarea ei este îngreunată și de aspectele sale politice. Vezi A. Madgearu, Originea medievală a focarelor de conflict din Peninsula Balcanică, București, 2001, p. 190-207.
[7] Autorul are în vedere cucerirea părții de vest a Transilvaniei de către regele Ungariei Ștefan I, în 1001-1002 (extinderea dominației asupra întregii Transilvanii a durat până pe la mijlocul secolului al XII-lea). Instalarea dominației regatului Ungariei s-a făcut și prin ridicarea de fortificații noi (Moldovenești, Șirioara, Ortelec ș.a.), precum și prin preluarea unora deja existente (Alba Iulia, eventual Dăbâca).
[8] Transilvania s-a unit cu România prin decizia Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, recunoscută de marile puteri prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.
[9] Autorul nu a înțeles sensul denumirii de “vlahi”. Este ca și cum s-ar spune că “nemții sunt strămoșii germanilor”. Vlahi (valahi, blaci) a fost numele dat de slavi populațiilor de origine romană, inclusiv românilor. De la slavi, denumirea a fost preluată de bizantini și de unguri. Românii înșiși nu au folosit-o niciodată.
[10] Problema continuității românești în Transilvania a fost o preocupare centrală a istoriografiei românești, încă din vremea Școlii Ardelene. Inițial s-a urmărit revendicarea statutului de națiune egală în drepturi, pe baza vechimii românilor în Transilvania. După Marea Unire din 1918, politica revizionistă a Ungariei a impus continuarea folosirii teoriei continuității ca argument în sprijinul drepturilor românești asupra Transilvaniei, alături de argumentul demografic. După al doilea război mondial, dezvoltarea arheologiei epocii migrațiilor a furnizat diverse mărturii care au fost interpretate ca dovezi ale continuității daco-romane și românești. Pe baza lor se poate afirma că populația daco-romană a supraviețuit în Dacia după retragerea aureliană din 275, dar în anumite cazuri a fost exagerată sau deformată semnificația unor vestigii, care nu pot avea caracter specific etnic (de exemplu, ceramica lucrată la roată înceată, folosită în toată Europa centrală și de est, fără deosebire de etnie). Identificarea unor etnii pe baza arheologiei este posibilă, de fapt, prin analiza elementelor de ritual funerar, de port (depistat tot în morminte), precum și a unor tehnici care pot fi asociate cu un anumit nivel de civilizație (de exemplu, producerea ceramicii la roata rapidă, care a moștenit o tehnică romană necunoscută slavilor).
[11] Studiile care contestă continuitatea pe baza argumentelor arheologice ignoră (intenționat sau nu) necesitatea abordării interdisciplinare a problemei. Deoarece arheologia singură nu este capabilă decât rareori să elucideze aspecte de natură etnică (cultura materială este în cele mai multe cazuri fără coloratură etnică), se impune studierea comparativă a datelor arheologice cu cele care sunt mai apropiate de atributele unei etnii. Analiza faptelor de limbă este capabilă să aducă unele dovezi în sprijinul teoriei continuității. Putem cita, de exemplu, păstrarea exclusiv în Transilvania (care a fost cea mai romanizată regiune nord-dunăreană) a unor cuvinte de origine latină (ai, arină, june, nea, păcurar), care nu ar fi fost posibilă dacă românii ar fi revenit ulterior de la sudul Dunării (lexicul ar fi fost omogen). Alte dovezi non-arheologice sunt furnizate de continuitatea unor ocupații și tehnici care ar fi fost pierdute prin trecerea la nomadism (de exemplu, viticultura). Continuitatea acestora este probată de păstrarea unor termeni de origine dacă și latină. Prin urmare, doar o abordare interdisciplinară este suficient de convingătoare.
[12] Sorbii sunt un grup etnic slav care trăiește în estul Germaniei. între râurile Neisse și Spree (regiunea Lusacia, cucerită de Imperiul Romano-German în 1033). În prezent mai există circa 75.000 de sorbi, care au rezistat asimilării sau germanizării forțate. Partea de est a Lusaciei a intrat în componența Poloniei în 1949.
[13] Provincie din nordul Olandei, cu reședința la Leeuwarden.
[14] Nu s-a ajuns la un consens în privința vetrei populațiilor indo-europene. Ipoteza cea mai frecvent susținută o amplasează în spațiul nord-pontic. În orice caz, în regiunile enumerate de autor au existat populații vorbitoare ale unor limbi cu origini diferite (purtătorii civilizației egeene, etruscii). În Grecia, purtătorii civilizației miceniene, vorbitori ai unei limbi proto-grecești, au pătruns dinspre nord în cursul epocii bronzului în secolele XVIII-XVII î.d.Hr.
[15] Mai trebuie adăugate migrațiile pecenegilor și cumanilor din secolele XI-XII (tot populații turcice).
vi Le Monde, 19 iulie 1991.
