Morlacii din Dalmatia in secolele XV-XVI

Introducere

Prezenta lucrare, Morlacii din Dalmația în secolele XV și XVI, redactată inițial ca teză de doctorat își propune să recupereze fragmente din istoria morlacilor din Dalmația în decursul primelor două secole de administrație venețiană. Principalele obiective pe care mi le-am propus la începutul redactării acestei lucrări au avut în vedere identificarea elementelor definitorii ale comunităților morlace și transformările lor în perioada 1409 și 1570. Alegerea acestor obiective a presupus ignorarea altora nu mai puțin importante, dar care ar fi presupus investirea unor resurse intangibile la momentul începerii cercetării și a redactării lucrării. Mă refer aici în primul rând la analiza unei istoriografii pluri-lingviste, imposibil de acoperit în cei cinci ani dedicați atât cercetării în arhive cât și analizei surselor și bibliografiei, precum și scrisului efectiv. În al doilea rând, dacă mi-aș fi propus ca obiectiv principal demonstrarea unei teorii predefinite (de ex.: echivalența totală dintre comunitățile de morlaci și cele de vlahi sunt dunăreni sau români nord-dunăreni) mi-aș fi ridicat obstacole și mai greu de trecut și aș fi generat polemici și mai complicat de rezolvat. Am ales însă ca obiectivele principale să se bazeze exclusiv pe documentele inedite descoperite în arhive din Veneția și Zadar și pe cele publicate în diverse volume. În paginile care urmează alegerile făcute vor fi explicate și detaliate, însă am considerat necesar să informez cititorul, încă de la început, că în paginile acestei cărți nu va găsi un discurs în favoarea unei teorii istoriografice, ci o tentativă de recuperare a unei istorii marginalizate.

De ce totuși un astfel de subiect? O astfel de cercetare, odată începută, își găsește singură pârghiile care să-i stimuleze continuitatea. Acest fapt de datorează în primul rând multitudinii de aspecte și de întrebări pe care le ridică. O lucrare dedicată istoriei morlacilor din Dalmația în secolele XV-XVI vine să răspundă unor întrebări legate de supraviețuirea unui grup social, cu un stil de viață specific, activ într-o regiune de graniță flexibilă și poroasă. Acest statut, dobândit de morlaci ca urmare a evenimentelor politice din spațiile în care aceștia au locuit, determină un set de transformări sociale și favorizează o „modernizare” a unei populații, care până la instaurarea administrației venețiene în Dalmația, nu s-a putut realiza din varii motive. Pe de altă parte, transformarea morlacilor dintr-un grup exclusiv etnic, într-un grup social cu o oarecare încărcătură etnică, devine tot mai vizibilă în contextul graniței venețiano-maghiare, dar mai ales, al celei venețiano-otomane. Toate aceste fenomene sunt detectabile prin modul în care instituțiile Republicii Sf. Marcu răspund provocărilor lansate de morlacii din Dalmația, perspectiva venețiană asupra morlacilor fiind „cheia” de descifrare a acestui grup uman (cu amendamentul lipsei unor surse proprii ale morlacilor).

 

Limitele cercetării

Drept urmare, încă de la începutul pregătirii materialului pentru redactarea acestei lucrări,    mi-am stabilit un set de limite, care au orientat cercetarea înspre construcția unei perspetive venețiene. În primul rând, fiind vorba despre Dalmația în perioada cuprinsă între anii 1409[1] și 1570[2], prezența morlacilor trebuie pusă în contextul istoriei Republicii Venețiene și a Stato da Mar[3]. Administrația venețiană în Dalmația este, pentru subiectul nostru, cel mai important factor, iar motivele sunt câteva: Veneția asigură singura formă politico-administrativă stabilă din regiune, trasformând Dalmația atât în bastion al civilizației occidentale, cât și în țintă a ofensivei otomane. În egală măsură, Veneția crează în această regiune, involuntar, un spațiu propice păstrării unui set de caracteristici specifice spațiului balcanic și asigură supraviețuirea acelor elemente care dispar (sau se diminuează) în alte regiuni. Pe de altă parte, prezența venețiană în Dalmația, prin documentele pe care le pune la dispoziția cercetătorilor, permite construirea unei perspective oficiale asupra morlacilor. Din această cauză, dar și a surselor majoritar venețiene[4], o primă limitare a acestei lucrări este reprezentată de perspectiva venețiană asupra a ceea ce înseamnă morlacii secolelor XV-XVI. Departe de a fi una eronată, perspectiva venețiană este una esențială, în înțelegerea modului în care vlahii din vestul Balcanilor, păstrează sau pierd din caracterul etnic ce le este atribuit. Această perspectivă venețiană nu trebuie însă înțelească ca un program politico-social de asimilare, ci, mai degrabă, ca o trecere în revistă a unor consecințe produse de măsurile administrative și economice aplicate într-o regiune de graniță.

Cea de-a doua limită pe care am ales-o se leagă de folosirea termenului de „morlac” în locul celui de „vlah”. Istoricul denumirii confirmă, într-adevăr, în anumite cazuri, o echivalență între termeni, dar ne aruncă într-un hățiș explicativ, care reprezintă un subiect de cercetare în sine. Alegerea de a folosi exclusiv termenul de morlac este sprijinită de mai multe argumente. Un prim astfel de argument este reprezentat de folosirea exclusivă a numelui de „morlac”, de către reprezentanții administrației venețiene și de documentele pe care le emit. Excepție de la aceasta fac traducerile în venețiană ale documentelor otomane, care folosesc termenul de „vlah”. Fiind însă vorba de perspectiva otomană asupra supușilor săi, discuția care trebuie purtată vizează înțelesul dat de otomani termenului[5], și comoditatea venețiană manifestată prin traducerea implicită a termenului, fără o adaptare a lui la înțelesul pe care i-l oferă Veneția. Pe de altă parte, tocmai această decizie de folosire a termenului de „vlah” în traducerile venețiene ale documentelor otomane, ar putea confirma explicațiile date acestei noțiuni în sens de grup social și nu etnic. Astfel, echivalența morlac-vlah se păstrează, dar capătă o valență exclusiv socială, care însă nu exclude caracterul etnic, prea puțin consemnat, din păcate, de documentele avute în vedere. Pe de altă parte, folosirea termenului de morlac are și un rol metodologic destul de important. Vom vedea în cuprinsul capitolelor acestei lucrări, că morlacii își fac simțită prezența, în viața Dalmației, într-o varietate de forme, dintre care nici una nu le este exclusivă. Toate activitățile în care morlacii sunt implicați sunt desfășurate și de dalmatini, croați, sârbi, greci, turci, uscoci, martolosi, fapt care atrage imediat atenția asupra unui stil de viață specific regiunii, și coexistenței în zona de graniță venețiano-otomană. Mai mult decât atât, fiind vorba despre o zonă de conflict militar, adoptarea unui anumit stil de viață devine o chestiune de nevoie și nu de alegere. Astfel, stilul de viață al morlacilor atrage și alte grupuri umane, care, din diferite motive, trebuie să se replieze noilor realități economice, politice și sociale și viceversa.

Totuși, un anumit element este specific populației morlace, faptul că vin din afara teritoriului venețian. Provenind din teritoriile bosniace și croate ale Regalității Maghiare, și apoi din cele otomane, morlacii, așa cum sunt denumiți de venețieni, ascund sub acest nume o populație amestecată cu puternice trăsături vlahe, care se evidențiază prin reacțiile pe care le manifestă la schimbările din regiunea de origine. Cum Veneția trebuie să găsească soluții în fața afluxului acestor grupuri succesive de „nou-veniți”, alege să folosească numele de morlac, în sens larg, pentru toți cei care au un stil de viață asemănător, mai dregabă sărac, și care aleg să-și câștige traiul desfășurând diverse activități în teritoriul rural dalmatin. Însă documentele venețiene, fiind majoritar de natură administrativă, ne mai atrag atenția asupra unui alt aspect: autoritățile Serenissimei se concentrează asupra rezolvării problemei și prea puțin asupra explicării ei din punct de vedere intelectualo-filosofic. Din această cauză, documentele care vorbesc despre morlaci nu au ajutat la definirea lor identitară, ci mai degrabă la găsirea unor pattern-uri specifice, care completate cu alte surse (otomane, maghiare, etc.) ar putea ajuta la definirea lor.

 

Provocările istoriografice

Pornind de la dornița de a rezolva cât mai multe dintre aceste neclarități și/sau incertitudini pe care le ridică scrierea istoriei populațiilor vlahe din vestul Peninsulei Balcanice, în general, și a morlacilor din Dalmația, în particular, au văzut lumina tiparului un număr impresionant de studii. Bogata bibliografie care poate fi folosită în analizarea și interpretarea surselor ce consemnează prezență vlahă/morlacă, poate inhiba în primele etape ale cercetării. Însă această bibliografie poate fi împărțită în câteva tipologii, astfel încât cercetarea documentelor să nu fie alterată de lucrări nepotrivite epocii în care sursele au fost emise. Drept urmare, în afară de câteva lucrări dedicate exclusiv interpretării de documente, și de mențiuni sporadice prin diverse studii, o atenție crescută asupra comunității morlacilor este evidențiată de literatura de călătorie, de romane, opere dramatice, precum și de lucrările de lingvistică și etnografie. În atingerea obiectivului propus am acordat o atenție sporită primelor două categorii: scrierile istorice și cele cu caracter literar, acestea din urmă jucând un rol semnificativ în istoriografia contemporană, iar o familiarizare cu acest tip de surse, facilitează înțelegerea modului în care imaginea asupra morlacilor se construiește și reconstruiește în funcție de epoca în care sunt redactate sursele.

În ceea ce privește lucrările istorice dedicate morlacilor din Dalmația, numărul lor este destul de redus pentru perioada pe care am avut-o în vedere, iar accesul la ele este destul de dificil. În plus, lucrările care oferă explicații privind rolul morlacilor în istoria Dalmației, atrag atenția doar asupra unor aspecte pentru care autorii manifestă un interes aparte: originea morlacilor, etnicitatea lor și trecerea în revistă a mențiunilor documentare. Un amendament care trebuie adus acestor lucrări de istorie este reprezentat de folosirea, aproape exclusivă, a acelorași documente publicate în colecțiile croate de documente. Pentru a exemplifica aceste complicații generate de predilecția pentru teorii prestabilite și de ambițiile demonstrării lor am ales să fac un scurt rezumat al principalelor teorii legate de originea și natura etnică a morlacilor.

 

Despre originea și etnia morlacilor

Teoriile promovate, analizate și reintrepretate legate de originea morlacilor sunt în număr de trei și se regăsesc în mai toate studiile dedicate morlacilor, pornind de la lucrările lui  Iovan Lučić[6], Alberto Fortis[7] și Jovan Cvijić[8]. Acești trei autori au influențat cercetările ulterioare, opiniile și interpretările lor fiind folosite în vederea demonstrării unor idei proprii. Din acest motiv este important să vedem contextul care a stat la baza construirii acestor teorii și, implicit, și a modului în care au fost folosite de predecesori.

Astfel, o primă teorie a originilor morlacilor a fost elaborată de Iovan Lučić (1604-1679). Originar din Trogir (Traù), dintr-o familie cu origini nobile, Iovan Lučić (lat. Ioannes Lucius; it. Giovanni Lucio) pune bazele profilului său de celebru istoric umanist prin studii desfășurate la Universitatea din Padova și prin titlul de doctor în drept civil și canonic obținut la Roma[9]. Pentru o scurtă perioadă a locuit în orașul natal, deținând diferite funcții administrative, dar s-a întors la Roma, pentru a deveni membru al Frăției Sfântului Ieremia, unde s-a implicat în diferite activități istoriografice[10]. Cel mai important rezultat al acestei preocupări pentru studiul trecutului este lucrarea De regno Dalmatiae et Croatiae[11] (Despre regatul Dalmației și al Croației). Publicată în 1666 la Amsterdam, De regno Dalmatiae et Croatiae.. devine una dintre cele mai importante surse pentru cei interesați de pre-istoria și istoria teritoriilor locuite de dalmatini și de croați până în secolul al XV-lea.

Astfel, analizând diferitele grupuri umane care locuiau teritoriile cercetate și care au jucat un rol esențial în scrierea istoriei acelei regiuni, precum și a unei importante părți din Balcani, Lučić acordă în lucrarea sa câteva pagini și descrierii vlahilor. În aceste rânduri el explică faptul că „numele de vlah, la toți slavii, înseamnă latin romanic și italic[12]”. Mai mult, vlah obține și o definiție cu caracter etnico-social pentru că se identifică atât  „după etnie și limbă romanică”, cât și după „condiția socială, ca păstor, locuitor al regiunilor muntoase”[13]. În contextul discursului despre vlahi, Lučić descrie și originea morlacilor. Aceștia ar fi „descendenții vechilor provinciali romani care, în timp ce Slavii au ocupat teritoriul Dalmației, s-au refugiat în munți adoptând o viață pastorală[14]”. Originea lor romană este susținută și prin similaritatea de nume existentă între morlaci și locuitorii Moldovei (eiusdem Valachiae trans-istrianae partem majorem-nunc moldaviam dictam)[15], ambele grupuri fiind recunoscute sub numele de origine greco-bizantină maurovlahi[16]. Așadar Lučić pune bazele unei teze privind originea morlacilor plecând de la contextul istoric bizantin, cel mai apropiat și mai bogat în surse, și observând cum aceste grupuri, de morlaci sau vlahi, apar semnalate în tot mai multe regiuni din Balcani ca rezultat al migrației provocate de valurile de slavi.

Teza lui Lučić va fi folosită de nenumărate ori în cercetările ulterioare pentru a susține diferite luări de poziție. Recursul la teoria lui Lučić se datorează îndeosebi sursei istorice pe care acesta o folosește pentru prima dată în descrierea originii morlacilor. Este vorba despre lucrarea de istorie a slavilor, Regnum Slavorum[17], ce aparține autorului anonim recunoscut sub numele de Presbyteri Diocleatis, după cum se autointitula pe prima pagină a operei. Acest preot care ar fi trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea în Diocleea[18], descriind venirea bulgarilor, menționează cucerirea teritoriului în care locuiau cei numiți morovlachi. Aceștia ar fi fost cei care au locuit în trecut într-un teritoriu latin și purtau numele de Latini negri[19]. Informația preluată de Lučić din textul presbiterului din Diocleea i-a permis să extindă explicația pe care a dat-o originii morlacilor. Faptul că și acest preot de secol XII a folosit numele de latini negri pentru a-i diferenția pe vlahi de locuitorii Italiei, vine în sprijinul lui Lučić, care observase acest obicei la bizantinii aflați în contacte frecvente cu populația din regiunea Dunării. Venețienii, având la rândul lor având relații strânse cu bizantinii, ar fi preluat acest nume și l-ar fi folosit pentru a-i denumi pe păstorii vlahi de pe coasta dalmată a Adriaticii[20]. Această cronică a lui Presbyter Diocleatis  a devenit ea însăși subiectul unei foarte interesante cercetări construite în jurul veridicității sau falsității ei[21], cercetare care nu a reușit însă să diminueze din influența pe care a avut-o asupra istoriografiei. Asemnei lui Lučić, mulți istorici și-au bazat teoriile pe spusele acestei cronici și au stabilit că morlacii sunt vlahii din Dalmația, vorbitori ai unei limbi romanice și păstori prin excelență. Argumentele propuse de cronică au fost suficiente pentru a explica legătura dintre morlaci și migrațiile valahe din Balcani și pentru a confirma originea romană supraviețuitoare venirii slavilor. Lucrarea de față aduce însă suficiente alte argumente care să îndemne la mai multă precauție în folosirea cronicii lui Presbyter Diocleatis.

Un alt merit care i se poate atribui lui Lučić este cel de a fi realizat o primă sintetizare a originii morlacilor dalmatini. Demonstrația pe care o face Lučić pentru a susține că în trecut numele de morlac desemna pe vlahii preocupați de păstorit, vorbitori ai unei limbi romanice, a favorizat opiniile ulterioare, care au susținut fie migrația vlahilor în Balcani, fie vechimea și originea nobilă a unei populații moștenitoare a administrației romane exercitate în teritoriile ocupate de slavi.

Teoria lui Lučić a fost preluată și de Franjo Divnić (it. Francesco Difnico; 1607-1672) în lucrarea pe care a dedicat-o confruntărilor din Dalmația în timpul războiului din Candia[22]. Originar dintr-o familie nobilă din Šibenik, Franjo Divnić a absolvit dreptul la universitatea din Padova, ceea ce i-a  da ocazia de a deveni prieten apropiat al lui Iovan Lučić, văr al său[23]. Inspirat de activitatea științifică desfășurată de Lučić, Divnić a scris această lucrare de istorie a luptelor din Dalmația în timpul războiului din Candia (1645-1649). Scopul lucrării a fost acela de a evidenția negocierile cu privire la teritoriile de graniță și efectele acestora asupra populației. Acesta este contextul în care i-a prezentat și pe morlaci. Astfel morlacii apar în egală măsură ca participanți importanți la conflictul armat (în ambele tabere, și cea venețiană și cea turcă), dar și în calitate de comunitate direct afectată de război. Definiția pe care o dă este clar inspirată de opera lui Lučić. Astfel, pentru Divnić „Vlahii (Morlacii) sunt păstorii care locuiesc munții din Bosnia, Serbia și Croația, și care, coborând în zonele joase după anul 1300, au început să lucreze pământul, răspândindu-se mai târziu până dincolo de granițele Dalmației. Ei erau numiți Vlahi sau Vlasi în limba slavă și, pentru că ei se trag din aceia ce erau numiți Morovlahi în Bulgaria, ce înseamnă Crni, sau negru, Vlasi, italienii au corupt numele lor în Morlacchi”[24].

Se observă astfel că pentru Divnić, morlacii (acesta fiind numele cu care sunt cel mai adesea întâlniți în documentele venețiene, teritoriul venețian fiind locul care facilitează dezvoltarea profesională atât a lui Divnić, cât și a lui Lučić) erau vlahi. Conform descrierii făcute de autor, activitatea predilectă a acestor vlahi era, în afara perioadelor de război, păstoritul și creșterea animalelor. Nu se menționează însă confesiunea morlacilor-vlahilor, motivul fiind probabil dat de faptul că deja apartenența la catolicism sau la ortodoxie nu mai era un element care contribuia la identificarea etnică și de aceea ritul ortodox sau catolic nu se numără printre judecățile de valoare din text[25].

La mijlocul secolului al XVIII-lea iese însă de sub tipar lucrarea care a avut poate cea mai mare influență în stimularea cercetării morlacilor ca grup social aparte, deținători ai unei istorii proprii. Este vorba despre „Viaggio in Dalmazia” publicată la Veneția în 1774, operă a abatelui savant din Padova, Alberto Fortis (1741-1803). Om al epocii sale, Fortis avea preocupări vaste de geologie, paleontologie și religie. Aceste preocupări au fost cele care au stat la baza călătoriilor sale în Dalmația și a cercetărilor sale asupra resurselor naturale și a potențialului economic al regiunii. El a reușit astfel să expună publicului venețian problemele imperiului, să redescopere ruinele vechii Rome, să studieze numele slave care desemnau comunitatea slavă ce-i era contemporană și să descrie obiceiurile celor mai importanți „barbari” din provincie: morlacii[26]. În ceea ce îi privește pe morlaci, Fortis își manifestă intenția de a-i salva de la legenda calomniatoare conform căreia sunt „un popor feroce, inuman, stupid și capabil de a comite toate crimele”[27]. Pentru aș-i atinge scopul, Fortis a căutat și găsit pentru ei o origine mai nobilă, precum și explicațiile unei decăderi a lor prin prisma condițiilor vitrege ale existenței lor. Astfel, el emite teoria conform căreia „Morlacii și Vlahii trebuie să fie fără îndoială aceeași națiune. Or, Vlahii vorbesc o latină coruptă iar, când îi întrebi motivul, ei răspund că ei sunt romani, așa cum Morlacii noștri sunt la fel Romani, chiar dacă limba lor este diferită de Latină”[28]. Atât prin acest element care explică originea romano-vlahă a Morlacilor, cât și prin ampla descriere pe care o face stilului lor de viață, lucrarea lui Fortis stă la baza a numeroase studii care au ca principal scop definirea originii comune a vlahilor din Valahia cu vlahii-morlaci din Dalmația.

Opera lui Fortis a devenit imediat populară atât în cercurile intelectuale din Veneția, cât și în Vestul Europei, prin intermediul numeroaselor traduceri. Abatele padovan obține prin Viaggio in Dalmazia statutul de deschizător de drumuri în ceea ce privește redescoperirea și studierea populațiilor și tradițiilor din teritoriul slavilor-sudici. El devine treptat un punct de referință pentru toți cei care intenționează să călătorească sau să scrie despre țările Adriaticii orientale și despre cultura lor[29]. Ceea ce a influențat din opera lui Fortis, în deosebi în ceea ce privește studierea morlacilor, au fost elementele de noutate. A  desfășurat o cercetare de teren, a colectat mostre de folclor, a descris stiluri de viață și  a propus publicului european un exemplu de comunitate care să răspundă criteriilor „bunului sălbatic”. Mai mult, lucrarea lui Fortis a stat la baza unui curent etnografico-istorico-literar cunoscut sub numele de morlachism[30]. Acest termen va deveni specific pentru o populație ce dă dovadă de o „umanitate integră și necoruptă”[31]. Prin acest termen se finalizează procesul de integrare a morlacilor în mediul Iluminist european,  dovada cea mai potrivită fiind oferită de afirmația făcută de Carlo Gozzi în Memorie inutili (1797-1798) când susține că „cel care citește Homer sau Vergiliu poate cu ușurință să se gândească la Morlaci”[32].

Secolul al XIX-lea a dat însă un nou avânt cercetării diverselor populații din teritoriul Dalmației dintr-o perspectivă istorică și pentru motive clare de sprijinire a ideilor naționaliste. Cea mai cunoscută teorie referitoare la originea morlacilor conturată în contextul ideiilor secolului al XIX-lea și promovată la începutul celui de-al XX-lea aparține geografului, antropologului și istoricului Jovan Cvijić. Acesta, în lucrarea sa La péninsule Balkanique: géographie humaine[33], explică modul în care populația romanizată a continuat să existe în Dalmația și după primele invazii ale barbarilor. Astfel, „romanii (din partea interioară a peninsulei Balcanice) s-au retras în orașele de pe litoral unde au păstrat pentru mult timp tradițiile municipale din orașele dalmate întemeiate de Imperiu[34]”. Din acest moment populația locuitoare a litoralului dalmat, identificată de Cvijić cu numele de romani, latini, dalmati, a devenit „intermediarul și interpretul civilizației latine pentru robuștii Iugoslavi dinarici”[35]. Elementul cheie pare să fie etnonimul de Iugoslavi, pe care autorul îl folosește pentru a desemna pe slavii care s-au făcut stăpâni în teritoriile nou cucerite (și care sunt înaintașii națiunii Iugoslave în plină formare în secolul al XIX-lea), și din cauza cărora romanii „au fost asimilați sau au dispărut complet”. Acesta a fost efectul avut de invazia slavilor, în percepția lui Cvijić, asupra comunităților romanice urbane, țăranii illiri latinizați fiind cei care s-au „retras în munți și au devenit păstori”. Vechii păstori illiri latinizați ar fi strămoșii morlacilor pe care documentele medievale îi menționează ca Mauro-Vlakhi, Morlacii, Vlakhi negri, Latini negri, aceștia fiind „pe jumătate slavizați și vorbitori ai unei latine amestecate cu slava[36]”. Spre deosebire de teoriile anterioare, care ne-au obișnuit doar cu o definire similară, opinia lui Cvijic este completată de semnalarea unui nou proces de asimilare a acestei populații romanizate-romanice, încheiat deja cu mult timp înainte de călătoria lui Fortis în Dalmația, motiv pentru care abatele padovan nu găsește urme de latinitate[37].

Se observă în această teorie cum imaginea morlacilor (locuitori ai spațiului montan dinaric) ca „populație mai grosolană și mai înclinată spre violență decât cea a teritoriilor din zonele mai joase[38]”, a fost folosită de Cvijić pentru „a crea o coloană vertebrală simbolică pentru statul sud-slav care s-ar fi putut suprapune acestei regiuni[39]”. Cu acest scop el a profitat de descoperirile făcute în plan antropologic și etnografic pentru a demonstra bravura dinaricilor și conștiința lor istorică, marcată de o dorință puternică de a omorî turci și un sentiment de revanșă, libertate și independență cerut de sânge[40]. Toate acestea au avut rolul de a demonstra continuitatea unei populații vechi, nobile și puternice, în teritoriul pe care se constituie un stat național sud-slav. Acesta este și motivul pentru care teza lui Cvijić a devenit atât de cunoscută: el a exploatat imaginea morlacilor (barbari, primitivi și nedornici de civilizare), promovată atât de sursele documentare venețiene cât și de cercetările și rapoartelor de călătorie anterioare, oferind în primul rând istoricilor din țările sud-slave baza pentru diferite discursuri naționaliste[41].

Cele trei ipoteze prezentate mai sus (Iovan Lučić, Alberto Frotis și Jovan Cvijić) au stat la baza a aproape tot ce s-a scris despre morlaci. Nici un studiu nu începe fără menționarea celor trei nume. Interesante sunt însă modurile în care aceste trei ipoteze au fost interpretate în lumina noilor curente de cercetare. Sfârșitul de secol XX și începutul de secol XXI, cu noua față pe care a căpătat-o cercetarea istorică, a pus la dispoziția cercetătorilor interesați de trecutul și specificul morlacilor nenumărate metode de lucru, posibilități de abordare tematică și arhive întregi de documente. Din aceste motive morlacii au început să-și facă resimțită prezența, de această dată mai ales prin exploatarea de documente administrative. Și cercetătorii secolelor trecute au folosit documente (acte cu caracter oficial-administrativ), dar de cele mai multe ori fie au preluat o teorie realizată pe baza unei călătorii, fie s-au servit de aceste surse pentru a sprijini un scop politic sau personal. Noutatea în cercetarea morlacilor vine din folosirea surselor de epocă (avem în vedere perioada anterioară secolului al XVII-lea) pentru a verifica teoriile construite ulterior. Ca metodă de lucru, majoritatea istoricilor par să recurgă la cercetări de tipul micro-istoriei, lăsând posibilitatea ca, pe măsură ce noi documente ies din fondurile arhivistice, profilul istoric al morlacilor să capete noi contururi. De un real ajutor în acest tip de cercetare este modelul propus de proiectul internațional Triplex Confinium[42]. Larry Wolff, Tea Mayhew și Drago Roksandić sunt trei dintre specialiștii implicați în acest proiect care au acordat o atenție deosebită morlacilor din teritoriul dalmat. Studiile lor permit identificarea unor noi probleme și metode de lucru, atrag atenția asupra unor posibile dificultăți de înțelegere și ghidează modul de folosire a bibliografiei existente pentru acest subiect în paralel cu documentele inedite.

Larry Wolff, profesor la Stanford University, a manifestat un interes aparte în ceea ce privește relațiile Veneției cu slavii din Dalmația în secolul al XVIII-lea. Cea mai importantă lucrare a sa, pe acest subiect, este Venice and the Slavs: The Discovery of Dalmatia in the Age of Enlightenment[43]. Cu scopul de a defini morlacii, el folosește atât observații personale cât și ideile predecesorilor, preferând în același timp să păstreze incertitudinea asupra unei forme finale de definire. Astfel, pentru Wolff, morlacii secolului al XVIII-lea sunt „o populație pastorală locuitoare a munților din teritoriul venețian din Dalmația, de-a lungul zonei numite Triplex Confinium”[44]. În limbaj comun se pare că această populație era numită „Morlacă de către dalmații de pe coastă și de către venețieni”, în timp ce în cercurile care au manifestat preocupări de cercetare „se știa că acești morlaci se referă uneori la ei ca la vlahi”[45], făcându-se referire la exemplul lui Fortis. Tot pornind de la descrierea făcută morlacilor de către Fortis, Larry Wolff spune că aceștia „vorbeau o limbă slavică, prin care se legau de alte populații slave din Europa[46]”. Menționează în definiția sa și opinia etnografului sârb Jovan Cvijić pentru care morlacii sunt, după cum am văzut, „vlahii slavizați”. Lăsând deoparte aceste definții tradiționale ale morlacilor, Larry Wolff susține ideea conform căreia, prin prisma documentelor oficialilor venețieni din Dalmația și apoi prin operele iluministe venețiene, „morlacii nu apar atât ca o diviziune cât mai degrabă ca o trăsătură a națiunii Dalmației”[47]. În aceste surse administrative Morlacii sunt priviți ca orice alt grup de „străini de Italia din punct de vedere antropologic și înapoiați empatic din punct de vedere economic și juridic[48]”, motiv pentru care „un dalmat perceput ca un primitiv poate fi numit Morlac”[49].

La rândul său, Tea Mayhew, contribuie prin numeroase studii și lucrări, rezultate în urma unei intense activități de cercetare desfășurate în arhivele din Veneția, Zadar și Zagreb, la stabilirea de noi metode și abordări de cercetare a istorei morlacilor. Analizând transformările petrecute în teritoriul Zadarului de secol XVII, în timpul celor mai intense și dese conflicte militare cu otomanii[50], Tea Mayhew pare să ofere o explicație numeroaselor dezacorduri, care stau la baza definirii identității morlacilor (vlahilor dinarici). Ea susține că atâta timp cât această comunitate este privită ca un grup de sârbi sau croați, așa cum sunt definite aceste națiuni în termeni moderni, atunci nu poate fi vorba despre existența unei baze științifice[51], cu atât mai mult cu cât nici națiunea sârbă, nici cea croată „nu pot fi imaginate fără ei”[52] (n.n. fără morlaci). Deși de cele mai multe ori documentele vorbesc separat despre pășunile folosite de comunitățile vlahe, aceștia apărând ca un grup economic diferit, și poate și unul etnic, realitatea secolelor XV-XVIII prezintă o creștere a acestor comunități pastorale[53] motivul nefiind de cele mai multe ori unul demografic. Desele conflicte armate și instabilitatea economică din regiunea Zadarului, au influențat modul de viață a localnicilor, mulți luând decizia de „a deveni păstori, renunțând la practicarea agriculturii[54]”. Se produce astfel un transfer de nume, specific comunităților medievale de vlahi asupra tuturor acelor comunități care practică păstoritul. Tea Mayhew observă că după secolul al XV-lea numărul comunităților de vlahi crește proporțional cu transformarea terenurilor agricole în pășuni[55]. Fenomenul este unul firesc de altfel. Pierderile de teritorii, care înglobau de cele mai multe ori cele mai fertile terenuri, și permanentele conflicte armate dintre trupele venețiene și cele otomane justifică o schimbare a economiei de subzistență și a cererilor comerciale din regiune, axate tot mai mult pe produsele de origine ovină.

Se pare așadar că evenimentele politico-militare de la sfârșitul secolului al XVI-lea (războiul Ciprului 1570-1573, care reprezintă momentul de maximă expansiune otomană în Dalmația) și până la începutul secolul al XVIII-lea (prin pacea de la Passarowitz, 1718, când în Dalmația începe ultima perioadă de dominație venețiană liniștită) au contribuit la redefinirea numelui de morlac-vlah. Aceasta este perioada în care se naște dificultatea definirii etnice a morlacilor, precum și baza tuturor teoriilor care îi revendică pentru originea statelor naționale moderne. Rămâne de văzut cum cercetările ulterioare vor contribui la stabilirea criteriilor de identificare a vlahilor-morlacilor medievali, în masa morlacilor – vlahi pre-moderni.

Inițiatorul proiectului Triplex Confinium, Drago Roksandić, dedică la rândul său, multiplelor identități pe care le au morlacii/vlahii dinarici în secolele XIV-XVI, un interesant și complex studiu[56]. El privește această populație ca pe rezultatul unui fenomen specific zonei montane a Adriaticii și câmpiei Panonice, „eco-istoria lor fiind cauza structurii lor complicate și a identificării moștenirii dinarice[57]”. Primul demers pe care îl face Roksandić în încercarea de a găsi o origine pentru Morlaci pleacă de la explicarea ideologiei slavilor sudici, născută din pan-slavismul romantic. Potrivit acesteia, slavii sudici ar fi originari din slavii care „în primul secol d. Hr. ar fi împărțit o singură limbă pre-slavă, precum și o singură zonă în Europa de Est[58]”. Acești slavi, la sfârșitul secolelor VI-VII, ar fi fost dispersați de diferite influențe interne și externe, iar după ce au intrat în contact cu Imperiul Roman de Răsărit de unde au preluat anumite caracteristici romanice s-ar fi așezat pe coasta Adriatică și în insule, zone presupuse a fi nelocuite. Tendința modernă de explicare a prezenței slavilor în vestul Balcanilor, pe care o susține și Roksandić, are în vedere o continuitate a  unei populații romanice, care a fost mai mult sau mai puțin asimilată de slavi. Fie că este vorba despre bizantini, fie despre locuitorii mai  mult sau mai puțin latinizați din interiorul munților (vlahii-morlacii și imigranții slavi care locuiau separat de centrele urbane) aceste „enclave ale antichității târzii”[59] au fost întâlnite în expansiunea slavă, care în mod natural a urmat căile accesibile de înaintare, suprapuse vechilor drumuri romane. Roksandić susține că s-a ajuns astfel la o conviețuire a vlahilor-morlaci și a slavilor, conviețuire ce a presupus mijloace specifice de supraviețuire.

Cercetătorul croat identifică, însă, o altă problemă demnă de luat în seamă atunci când se caută stabilirea unei origini a morlacilor-vlahilor. Aceasta este reprezentată de momentul în care populația proto-slavă ce a primit numele „de  vlah-morlac, devenind un termen general pentru a desemna pe oricine venit din interior[60]”. El leagă această identificare a unei comunități specifice atât prin izolarea lor, cât și prin integrarea și apoi asimilarea lor în rândul slavilor, de un fenomen ce ar fi devenit tot mai evident odată cu adoptarea creștinismului pe filieră bizantină. Această teorie ar confirma și explicațiile oferite pentru etimologia de origine greco bizantină a termenul de morlac. Dar, la fel ca și în cazul reminiscențelor romanice păstrate în diferice centre ale Balcanilor vestici, și urmele comunităților vlahe, ca populație proto-slavă, par să se fi păstrat în Alpii Dinarici, acolo unde, după valurile slave din secolele VI –VII, „au fost aruncați într-o tăcere totală”[61]. Ei reapar în sursele medievale din teritoriile sârbe, bosniace și croate începând cu secolele XII – XV. În această periodă ei par a fi organizați, potrivit surselor, în sate de tip cătun (Katun) și implicați în creșterea animalelor și în păstoritul transhumant. Ceea ce atrage atenția istoricului croat este tocmai modul în care apar vlahii în aceste surse, după o lungă perioadă de tăcere ei „au apărut dintr-odată și au devenit o entitate socială diferită în inima Croației”[62]. Mai mult, faptul că vlahii apar tot mai des începând cu secolul al XIV-lea în regiunea Narentei, în posesiunile familiilor nobiliare de Šubić și Bribir, îl face pe istoric să se întrebe dacă nu cumva se poate vorbi despre o colonizarea a vlahilor cauzată, nu doar de păstoritul transumant, ci și de nevoia de forță militară a nobililor[63].

Se observă astfel că nici această explicație extrem de atentă și amplă nu oferă certitudini în ceea ce privește originea morlacilor, rămând însă valabile ipotezele și direcțiile de cercetare. Cel puțin ideea continuității unei populații romanice, pre-slave în spațiul montan Balcanic ar putea fi folositoare în găsirea de elemente comune pentru toate acele comunități de vlahi care apar tot mai des consemnate în surse din diferite zone din sud-estul european. Cu toate acestea însă, este lesne de concluzionat că originea și rolurile originii morlacilor, a vlahilor din Dalmația ridică o serie provocări la care nu se poate răspunde cu ușurință.

 

Morlacii în operele literare și scrierile de călătorie

După cum am semnalat deja, lucrarea lui Alberto Fortis a avut o puternică influență asupra a numeroase alte scrieri care îi plasează pe morlaci în centrul lor. Din punctul de vedere al literaturii istorice, cel mai cunoscut roman îi aparține unei scriitoare venețiene, contesa de Rosenberg-Orsini, Giustiniana Wynne. Văduvă a unui bogat conte englez, Giustiniana Wynne și-a dedicat averea scrierilor cu caracter romanesc. „Les Morlaques”[64] este însă romanul care a făcut-o celebră. Dedicat împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei, romanul se încadrează în ideile imperialiste și în dorințele de descoperire a „celuilalt”, la modă în epocă. Din punctul de vedere al cercetării noastre, romanul Giustinianei este important pentru că, inspirat fiind de lucrarea lui Alberto Fortis, a contribuit la popularizarea în spațiul european a comunității tradiționale a Morlacilor[65]. Astfel, dacă Alberto Fortis a devenit pentru istorici o sursă la care se face adesea trimitere, romanul Giustinianei îndeplinește toate criteriile definitorii ale conceptului de morlachism. Importanța acestui curent poate fi contestată într-o cercetare istorică, însă, nu poate fi negat faptul că, fiind rezultatul unei tendințe a epocii, a unei curiozități și a unei practici (a călători pentru a vedea și pentru a te cultiva) morlachismul a influențat, așa cum o va face și naționalismul în secolul al XIX-lea, optica istoricilor și deci și metodele lor de cercetare.

Definiția pe care Giustiniana o folosește pentru a explica originea morlacilor nu diferă de cele oferite de Alberto Fortis, și de Iovan Lučić. Giustiniana amintește așadar că în antichitate Dalmația a făcut parte din Imperiul Roman și că populația, în special cea costieră, a fost amestecată cu coloniștii latini, urmați de sciți, goți și vandali. Morlacii locuind mai departe de litoral au rămas izolați, motiv pentru care au fost considerați adevărați indigeni[66]. Acesta este motivul pentru care autoarea alege să îi transforme în personaj principal al romanului său, dar și pentru că „îi vedem în starea lor actuală mult mai interesanți decât cei ce au adoptat civilizația, unde binele și răul este cunoscut de mult timp[67]”.

Pentru a întări prezența morlacilor în literatură trebuie să menționăm, că alături de uscoci, ei devin un subiect popular în preocupările dramaturgice ale italienilor. Demne de semnalat, pentru complexitatea textului, sunt textele cunoscuților dramaturgi venețieni Carlo Goldoni: La Dalmatina (1758)[68] și Gaetano Gozzi: Memorie inutili (1797) [69],  dar și cele ale lui Marco de Casotti: Il berretto rosso ossia Scene della vita Morlaca[70] și Rafaele Colucci: Gli Uscocchi – dramma in prologo e quattro atti[71]. Dacă primele două nume propun o perspectivă exotică și barbară asupra morlacilor din Dalmația, cele din urmă sunt emblematice pentru curentul naționalist dalmatin. Ele valorifică cultura rurală „național dalmatină”, transformând stilul de viață morlac, în element cheie al cuturii dalmatine. Lor li se pot alătura inițiativele pro-naționaliste din Dalmația reprezentate de almanahul Il Morlacco[72], tipărit în Zadar în perioada 1846-1852. El conține o varietate de legende, istorisiri, superstiții, cronologii și liste de familii nobile, deținătoare de origini morlace (țărănești).

Pe de altă parte, literatura de călătorie (jurnale, rapoarte etc.) oferă și ea o imagine aparte asupra morlacilor din Dalmația. Preluând fie una sau alta din cele trei teorii legate de originea morlacilor, călătorii vest europeni care ajung pe litoralul estic al Adriaticii[73] rămân puternic impresionați de lumea total diferită pe care le-o prezintă morlacii. Această literatură a devenit în ultimele decenii un subiect aparte în scrierea istoriei morlacilor. Cele mai relevante lucrări sunt cele care aparțin lui Ianoslav Bešker[74], Božidar Jezernik[75] și Wojciech Saykowski[76], care au pus pe seama contextului originar al călătorilor, dar și a intelectualilor vremii, imaginea pe care aceștia și-o construiesc despre morlaci. Umărind o structură similară numeroasele cărți dedicate călătoriilor prin Dalmația, acest gen de surse nu scapă din vedere elemente legate de originea morlacilor, de rolul lor în societatea dalmatină, practicarea activităților pastorale și comerciale, dar și de viața în familiile morlace, de costumele tradiționale, muzica, legendele și practicile judiciare particulare[77]. Totuși, așa cum subliniază și cei trei autori amintiți, portretul morlacilor care se construiește prin intermediul acestui tip de surse trebuie redescoperit prin prisma epocii și a semnificațiilor pe care le ascunde. De cele mai multe ori, morlacii care vin în întâmpinarea călătorilor vest-europeni nu sunt decât o populație rurală, aproape integral slavizată și care doar se revendică de la origini vlahe, ei nefiind nimic mai mult decât țăranii care asigură o legătură cu interiorul balcanilor, spațiu inaccesibil lumii civilizate[78]. Drept urmare nu trebuie ignorat faptul că această imagine poate fi în antiteză cu imaginea pe care sursele mai timpurii le-o oferă morlacilor[79].

Tuturor acestor lucrări și studii, li s-a adăugat și un set de lucrări de metodologie, menite să ajute în înțelegerea și interpretarea surselor. Astfel, în analiza acestei comunități morlace, prea puțin auto-definite, dar care beneficiază de un număr semnificativ de documente edite și inedite, am făcut apel și la o serie de lucrări care explică noțiuni precum: etnicitate[80] medievală[81], migrații în spațiul balcanic[82] și construcția conștientizării identității etnice la populațiile vest-balcanice[83]. Înțelegerea acestor noțiuni a facilitat construcția portretului venețian al morlacilor, întărind importanța observării lui în contextul evenimentelor din regiunea și perioada avute în vedere. Alături de aceste categorii bibliografice, am avut în vedere și impresionantele studii lingvistice realizate începând cu secolul al XIX-lea de reputați filologi[84]. Din păcate însă, în lipsa unor surse care să ne ofere exemple ale limbii vorbite de morlaci, nu le-am putut folosi în construirea unor argumente, fie ele în favoarea unei limbi latine, fie a uneia slave, care să fi fost folosite de morlaci.

 

Istoriografia românească

În ceea ce privește perspectiva istoriografică românească asupra morlacilor din Dalmația, și ea poate fi împărțită în funcție de mai multe aspecte. Morlacii vin în atenția istoricilor români de obicei atunci când se dorește trecerea în revistă a comunităților vlahe din Peninsula Balcanică, trimiterea la populația morlacă fiind făcută subiectiv, ca la „o altă” dovadă a existenței românității sud-dunărene[85]. Această abordare a istoriei morlacilor, este argumentată atât prin sursele istorice[86], cât și prin studiile de lingvistică[87] și etnografie[88], care îi prezintă în contexte similare cu restul vlahilor din Balcani (sud și nord dunăreni).

Ținând cont de aceste aspecte, vedem că istoriografia românească face recurs, în majoritatea cazurilor la sursele bizantine (Skylitzes, Georgeos Kedrenos, Anna Comnena, Doukas, Th. Podromos, I. Diaconul, Benjamin de Tudela, Kekaumenos, Nicetas Choniates[89]), pentru a identifica și explica modul în care au supraviețuit, peste timp, grupurile de populații romanizate de la sudul Dunării. Deși, recent au existat voci care au îndemnat la reluarea și reinterpreatrea acestor surse[90], observăm că istoricii români se împart între cei care susțin o origine dunăreană[91] (de pe teritoriul Serbiei, Bulgariei și României actuale) sau o dezvoltare independentă a unor populații romanizate, generate de un proces de evoluție similar vlahilor de la nordul Dunării[92]. Cum ambele tabere ajung la un numitor comun atunci când vine vorba despre gradul de slavizare, cel mai intens și mai profund, al morlacilor (mai ales referitor la originea numelui lor: mor, cr.=mare și vlacchi=vlahi), suntem îndreptățiți să sintetizăm că originile vlahe (ca populație romanică) ale morlacilor nu pot fi ignorate, dar că nu putem ignora gradul intens de slavizare, precum nici schimbările de sens pe care le capătă acest nume în decursul timpului.

Această ultimă idee a atras atenția și lui Nicolae Iorga[93], Gheorghe I. Brătianu[94] și Silviu Dragomir. Istoricului Silviu Dragomir i se datorează însă cele mai importante merite în cercetarea pe care o dedică comunităților de vlahi din nord-vestul Peninsulei Balcanice. Numeroasele studii pe care le dedică morlacilor[95] și lucrarea Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu[96] îi conferă statutul de deschizător de drumuri în ceea ce privește scrierea unei istorii a morlacilor prin folosirea documentelor medievale. Deși și istoricul (și academicianul) clujean își începe cercetările fiind motivat de identificarea unui românism balcanic, lucrările sale sunt de căpătâi atât prin inventarul de documente pe care îl realizează cât și prin metodologia la care recurge atunci când prezintă comunitățile de vlahi din regiunea pe care o studiază. Totuși, lucrarea sa de maturitate Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice.. aduce în discuție și aspecte legate de transformarea înțelesului atribuit noțiunilor de vlah și morlac[97], de originea tracă și illirică a morlacilor din Dalmația, dar și ideea unor valuri migratorii succesive dinspre spațiul bulgaro-sârb înspre litoralul adriatic[98], ce au împrospătat populația morlacă.

Silviu Dragomir prezintă toate aceste subiecte într-o manieră cronologică, trecând în revistă mențiunile vlahilor din Bulgaria medievală, Serbia medievală și Croația. Această trecere în revistă se face respectând contextul în care se realizează, facilitând astfel identificarea unor ocupații predilecte, a unor forme de organizare particulară, precum și a statutului deținut de vlahi în varii spații geografice și sub influența diverselor centre de putere din Balcani. Fiindu-i atribuit un important rol didactic[99], lucrarea lui Silviu Dragomir ajută, într-adevăr, atât în organizarea surselor, cât mai ales în înțelegerea contextului general al prezenței vlahe din regiunea pe care a vizat-o în cercetările sale.

*

Având în vedere aceste provocări lansate istoriografiei anterioare, de stadiul în care se află cercetarea și de faptul că prezența morlacă în teritoriul Dalmației se dovedește a fi una continuă, o lucrare care să centralizeze surse și studii pentru a construi un portret al comunităților morlace medievale și moderne timpurii, este mai mult decât necesară. De aceea, cele câteva stagii de cercetare desfășurate în Arhivele Statului din Veneția și în bibliotecile din Veneția, începute cu bursa „Nicolae Iorga” la Institutul de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (2012-2014; 2016; 2018) au asigurat materialul documentar și bibliografic necesar realizării prezentei lucrări. Astfel, câteva sute de documente inedite referitoare la morlaci au fost identificate în fonduri arhivistice precum: Bailo a Costantinopoli; Collegio. Lettere secrete; Consiglio di dieci, Deliberazioni Miste; Lettere e scriture turchesche; Miscellanea materie miste e notabili; Senato. Deliberazioni, Constantinopoli; Senato. Deliberazioni, Secrete; Senato. Deliberazioni, Mar, ș.a. Diversitatea acestor surse îi surprinde pe morlacii din Dalmația implicați în diverse activități. Dintre acestea le menționăm pe cele mai importante: morlacii sunt păstori semi-nomazi, care își pasc în perioadele de iarnă turmele în terenurile agricole ale orașelor de coastă; ei sunt membrii ai trupelor neregulate ale armatei turce, trimise să facă jafuri și să pregătească ofensiva otomană în teritoriul dalmat; ei sunt comercianți locali aprovizionând cu grâne și produse de origine animală orașele venețiene; sunt victime ale uscocilor, ipostază în care afectează bunele relații dintre Veneția și Imperiul Otoman, dar și multe altele, după cum vom vedea pe parcursul lucrării.

Profilul conturat de sursele venețiene va fi completat cu documentele deja publicate. Esențiale în acest sens sunt corpusurile de documente publicate de Academia de Științe din Zagreb, dar și de alte foruri editoriale interesate de editarea documentelor medievale croate. Dintre acestea cele mai importante colecții documentare sunt cele publicate sub titlul Monumenta spectantia Historiam Slavorum meridionalium[100] și Codex diplomaticus regni Croatiae, Dalmatie et Slavoniae[101].  Aceste documente publicate (alături de colecțiile maghiare și cele turce) completează perspectivele venețiene sprijinind construcția argumentului propus.

 

Direcțiile cercetării

Parcurgerea bibliografiei dedicate istoriei morlacilor din Dalmația, precum și a unor lucrări de istorie a Veneției, a Imperiului Otoman și a spațiului Balcanic[102], dar mai ales a surselor, edite și inedite, pe care le-am avut la dispoziție a contribuit la alegerea obiectivelor principale pe care ne-am propus să le atingem în această lucrare. Diversitatea aspectelor pe care le presupune cercetarea prezenței morlace într-un teritoriu cu puternice influențe slave și administrat de Veneția, determină, în egală măsură, mai multe obiective de atins și răspunsuri de dat. Din această cauză, am ales ca prin această lucrare să conturez posibile răspunsuri la întrebări legate, în principal, de evoluția/ transformarea comunităților morlace, înregistrată în perioada 1409-1570.

Astfel, un prim obiectiv este legat de identificarea semnificației pe care o are numele de morlac, dar și a modului în care definiția venețiană se suprapune peste echivalența acestui nume cu cel de vlah. Este necesar ca acest obiectiv să fie atins, pentru că vine ca o explicație a anumitor definiții istoriografice, și ca o completare pentru lacunele din istoria comunităților vlahe vest-balcanice. Dacă înainte de instaurarea administrației venețiene în principalele orașe de pe coasta dalmată, numele de morlac apărea în documentele venețiene desemnând, în cea mai mare parte, aceleași comunități numite de documentele maghiare, croate, bosniace, sârbe ș. a. cu numele de vlah, prezența oficialilor venețieni în Dalmația contribuie la extinderea acestui nume asupra unei populații rurale de graniță. Parte a unui fenomen balcanic specific, definirea unor comunități pe baza statutului social și a activităților predilecte, este la fel de corectă ca definirea etnică, fără a o exclude. Cum însă ne-au lipsit sursele care să ne prezinte modul de autodefinire a morlacilor, trebuie să acceptăm că perspectiva venețiană este una predominant socială.

Din această cauză, un alt doilea obiectiv presupune identificarea contextelor în care morlacii își fac simțită prezența în Dalmația, precum și a consecințelor (sociale, administrative, economice) pe care le are. Cum morlacii vin în Dalmația din afara ei, este necesară identificarea unei regiuni de origine, a activităților predilecte și a relațiilor pe care le au cu autoritățile statelor vecine, dar și cu localnicii dalmatini. Atingerea obiectivului oferă o perspectivă extinsă asupra a ceea ce înseamnă morlacii secolelor XV-XVI pentru Veneția și Dalmația.

Un al treilea obiectiv are în vedere evidențierea acelor elemente care acordă comunităților morlace un statut independent și autonom. Plasate, în majoritatea cazurilor, în regiunea de graniță dintre Republica Venețiană și Regatul Maghiar, respectiv Imperiul Otoman, comunitățile morlace își asigură supraviețuirea prin exploatarea intereselor acestor state, chiar dacă aceste interese sunt manifestate pentru cucerirea de teritorii sau pentru păstrarea unei atmosfere pașnice. Inexistența unei linii clare de demarcare a teritoriilor statelor învecinate în Dalmația, permite conturarea unei întregi regiuni (regiune în graniță) în care morlacii își păstrează propria organizare și desfășoară un stil de viață specific. Cum acest lucru reiese din documentele venețiene, îndeplinirea acestui obiectiv ne oferă un set de argumente în plus, în favoarea cercetării morlacilor ca grup separat.

Cel de-al patrulea obiectiv pe care ni-l propunem are în vedere reacțiile Veneției față de comunitățile morlace. Nevoia de a administra cât mai eficient o provincie restrânsă geografic, și plasată în imediata vecinătate a inamicului musulman, determină Veneția să țină cont, în deciziile pe care le ia și de rolul pe care îl joacă sau îl pot juca toți cei prezenți în regiune. Deciziile luate de Veneția și oficialii ei, exclusiv pentru morlaci permit observarea unui proces de includere, adaptare și poate chiar asimilare a morlacilor în cultura venețiano-dalmatină. Aceste eforturi de „rezolvare a chestiunii morlace” duc, inevitabil, și la transformarea morlacilor din grup exclusiv etnic într-unul predominant social.

Ultimul aspect pe care ne dorim să-l analizăm se referă la identificarea similitudinilor existente între stilul de viață morlac și cel definit în mod tradițional ca fiind vlah. Predilecția morlacilor spre un stil de viață pastoral semi-nomad, cu implicări semnificative în comerțul cu caravanele, dar și în cele militare, nu face decât să confirme nevoia atingerii acestui obiectiv. Analizate pe baza surselor venețiene și într-un context politic diferit de secolele ce au precedat stabilirea unei granițe venețiano-otomane în Dalmația, aceste similitudini vor căpăta valențe specifice. Lor li se vor adăuga și câteva contexte, ce atestă prezența morlacilor, care vor evidenția și diferențele acumulate de aceștia, observând astfel construcția unei populații diferite.

Atingerea obiectivelor propuse necesită folosirea a mai multe metode de lucru. Este vorba în primul rând de analiza surselor istorice edite și inedite. O astfel de analiză presupune o atentă centralizare și organizare a documentelor provenite din varii arhive, fonduri arhivistice, colecții de documente sau studii. Odată centralizate aceste surse, ele permit realizarea unor studii de caz, menite să surprindă tipologia și evoluția activităților morlacilor (evoluția comerțului morlac, evoluția rolului militar, obligațiile prestate nobililor locali, efectele păstoritului, etape ale sedentarizării, etc.).

Din acest motiv am ales să organizăm materialul cumulat în funcție de tipul de activitate care îi implică pe morlaci. Fiecare capitol prezintă un aspect diferit ce contribuie la definirea morlacilor. Ele încep cu prezentarea contextului sau a activității morlacilor, continuă cu analizarea acestui aspect în contextul relațiilor de vecinătate dintre Veneția și Regatul Maghiar, pentru a fi urmat de expunerea aceluiași aspect în contextul venețiano-otoman. Pentru fiecare dintre cele trei părți, sursele permit, din loc în loc, realizarea unor studii de caz, care oferă o perspectivă mai detaliată a activităților desfășurate de morlaci. Mai mult, împărțirea surselor în funcție de activitatea desfășurată de morlaci facilitează atingerea obiectivelor propuse și folosirea unor surse mai variate, chiar dacă informația despre morlaci este mai redusă. Cantitatea mare de surse venețiene, care justifică implicarea morlacilor într-o activitate sau alta, nu face decât să aprobe folosirea acestei metode.

Pe de altă parte, abordate și construite din perspective diferite, studiile de caz impun și o analiză comparativă a surselor (în funcție de proveniența și scopul lor), a acțiunilor morlace din diverse locuri ale Dalmației și din afara teritoriului venețian și a consecințelor implicării morlacilor în diverse regiuni și evenimente. Comparația, ca metodă de lucru, permite și observarea similitudinilor sau a diferențelor dintre comunitățile morlace din Dalmația și cele care încă păstrează numele de vlah din restul Balcanilor. O interesantă analiză poate fi elaborată prin comparația evoluției morlacilor din Dalmația cu cea a morlacilor colonizați de Veneția în Istria. Ea contribuie la explicarea supraviețuirii unor mici comunități vorbitoare a unei limbi cu origini latine care stârnesc și astăzi pasiuni și controverse.

Primul capitol este dedicat Dalmației și vecinilor ei în perioada 1409-1570 și urmărește contextul general, politic, economic și social. Capitolul prezintă evenimentele care au loc în regiunea Dalmației în perioada avută în vedere în funcție de schimbările majore care au loc și care modifică regiunea de graniță. Astfel, acest capitol va prezenta atât etapele încluderii Dalmației în statul venețian și stabilirea regulile generale de administare a provinciei, cât și schimbările care au loc în statul medieval sârb, în cel bosniac, cel maghiar, odată cu ofensiva otomană spre nordul și nord-vestul Peninsulei Balcanice. O mare parte a capitolului este dedicată construcției relațiilor dintre Veneția și Poartă și a modului în care se răsfrâng asupra Dalmației. Schimbarea vecinilor Veneției din această provincie, fărâmițarea statelor medievale balcanice, dispariția unora, dar mai ales includerea teritoriilor central balcanice în stăpânirea Imperiului Otoman, sunt un set de aspecte care determină mișcări de populație, decizii politice și relații diplomatice, de prea puține ori pașnice.

Cel de-al doilea capitol își propune să prezinte comunitățile vlahe din nord-vestul Peninsulei Balcanice de dinainte de 1409. Capitolul este structurat concentric, de la statul medieval sârb, la cel bosniac, la Dubrovnik (Republica Ragusa) și apoi la Dalmația și zona Croației de nord. Structura a fost una necesară pentru că restrângerea statului medieval sârb a lăsat o parte dintre teritoriile sale, cu prezență vlahă atestată, în administrarea regatului bosniac, Dubrovnikului și micilor regate din sudul Dalmației. Apoi transformările teritoriale ale Bosniei, Croației și ale Regatului Maghiar, determină (direct sau indirect, conștient sau nu) o deplasare către vest a vlahilor și a mențiunilor despre ei. Totuși, dacă deplasarea nu este clar exprimată sau este demonstrată cu dificultate, prezentarea surselor din acest capitol construiește o imagine mai amplă asupra comunităților vlahe din nord-vestul Balcanilor. Cum scopul lucrării nu a fost de a realiza un inventar al așezărilor și o identificare a rutelor de deplasare a vlahilor, informațiile despre vlahii secolelor XIII-XIV sunt structurate tot în funcție de activitățile desfășurate, de privilegiile primite, de formele de așezare și de organizare. De aceea, capitolul al doilea oferă o bază comparativă pentru aspectele discutate în capitolele care îi urmează.

Capitolul al treilea: Morlacii, populația unei regiuni de graniță, are în vedere prezența morlacilor în regiunea de graniță ce se construiește între republica venețiană și vecinii ei din Dalmația. Dificultatea stabilirii unei granițe, generate de un relief greu accesibil și de neînțelegerile dintre diplomați, favorizează crearea unei zone între state în care morlacii sunt prezenți pe toată perioada avută în vedere (1409-1570). În această regiune de graniță (fie că are ca vecin Ungaria, fie Imperiul Otoman) morlacii își duc existența determinând statele vecine să țină cont de prezența lor ori de câte ori se discută chestiunea drepturilor de stâpânire a unui teritoriu sau a altuia. Drept urmare, pe lângă expunerea acestei regiuni de graniță în perioada anterioară venirii otomanilor și a schimbărilor generale care apar după, capitolul conține două studii de caz (pentru teritoriul Šibenikului și al Trogirului), care aprofundează și detaliază rolul jucat de prezența morlacă în regiune și în relațiile diplomatice dintre Serenissima și Poartă. Capitolul continuă cu un subcapitol dedicat activităților militare în care sunt implicați morlacii, atât de partea venețiană, cât, mai ales de cea maghiară și otomană. Lor li se adaugă expunerea unui set de măsuri edilitare și militare luate de Veneția în vederea stopării acțiunilor militare ale morlacilor. Cel de-al treilea subcapitol îi are ca protagoniști pe morlaci în raport cu uscocii. Sunt astfel prezentate câteva dintre diferențele existente între cele două grupuri umane și relațiile dintre ei. Acestea din urmă se împart în două categorii: victime ale atacurilor uscoce și complici ai usocilor în incursiunile de jaf. Însă, interacțiunile dintre morlaci și uscoci sunt mult mai importante pentru eforturile venețiene de păstrare a unei atmosfere pașnice cu turcii, după cum vom vedea, inclusiv prin acțiuni de protejare a morlacilor de atacurile uscoce.

Capitolul al patrulea prezintă activitățile pastorale ale morlacilor în Dalmația. El este structurat în trei părți. Prima analizează păstoritul practicat de morlaci prin prisma regulilor, a practicilor și a litigiilor, care apar de pe urma prezenței morlacilor și a turmelor lor în spațiul dalmat. Cea de-a doua parte are în vedere relațiile dintre morlaci și dalmatini, precum și reacțiile autorităților la plângerile autohtonilor față de daunele făcute de turmele morlace în culturile lor. Partea a treia analizează practicarea semi-nomadismului, ca fenomen ce favorizează supraviețuirea unei populații cu un stil de viață specific.

Următorul capitol prezintă și analizează activitățile comerciale ale morlacilor. Fiind un capitol mai extins, el are conținutul împărțit în funcție de mărfurile aduse de morlaci, de cele cumpărate, de rutele comerciale, dar și de modalitățile de realizare ale schimbului comercial. Totodată, capitolul subliniază și relațiile economice construite între morlaci și dalmatini, vizibile prin contractele de colaborare și prin darea în arendă. Numărul mare de documente venețiene care îi prezintă pe morlaci în calitate de comercianți și importanța implicării lor în comerțul cu sare și cereale, justifică atât reglementările impuse de Veneția, cât și încurajarea unui astfel de comerț oportunist, care aduce avantaje tuturor celor implicați.

Capitolul al șaselea este dedicat răufăcătorilor morlaci și eforturilor venețiene de stopare a furturilor, crimelor și luărilor de prizonieri întreprinse de morlaci. Fenomen absolut normal pentru un spațiu de la intersecția unor culturi diferite, criminalitatea din rândul morlacilor scoate în evidență atât modalitățile proprii de aplicare a justiției, cât și distincția pe care o respectă autoritățile venețiene atunci când îi pedepsesc pe răufăcători: dacă sunt supuși turci sau supuși venețieni. Capitolul mai conține un studiu de caz care îl are ca personaj principal pe morlacul răufăcător Milia Popović/Melia Popovich.

Ultimul capitol îi prezintă pe morlaci într-o ipostază nouă, dar deosebit de importantă: ei devin o importantă resursă demografică pentru spațiul venețian. Părăsind teritoriile din interiorul Balcanilor, morlacii devin coloniști ai teritoriilor dalmatine și istriene ale Serenissimei, suplinind lipsa de oameni cauzată de război, epidemii sau condiții meteorologice nefavorabile. Capitolul expune atât deplasările de morlaci din teritoriul maghiar, respectiv otoman, în cel venețian, cât și măsurile luate de autoritățile din Dalmația și Veneția în vederea așezării și integrării lor în stat. În cadrul acestui capitol voi prezenta un studiu de caz dedicat morlacilor istrieni din teritoriul Zadarului situație excepțională de colonizare morlacă și transformare a lor în supuși venețieni, într-un teritoriu din imediata vecinătate a turcilor. Cea mai mare parte a capitolului are însă în vedere colonizarea morlacilor în Istria, ca parcurs normal al strategiilor Serenissimei de reducere a lipsurilor (economice, demografice, militare, ș.a.). Capitolul evidențiază o serie de privilegii și scutiri acordate morlacilor pentru a le încuraja integrarea, dar și o serie de reguli și norme pe care trebuie să le respecte morlacii pentru a conviețui ca buni spuși. Plasarea la finalul lucrării a acestui capitol vine ca un argument în plus în atingerea obiectivului nostru de a demonstra evoluția și transformarea populației morlace din una închisă, rurală și vlahă, în una mai deschisă spre colaborarea cu instituțiile unui stat.

Se cade să menționez, în acest punct, faptul că fragmente din capitolele acestei lucrări au fost publicate deja sub forma unor studii în diverse reviste de specialitate menționate în lista bibliografică. Decizia de a publica aceste părți din lucrare, precum și de a prezenta frânturi din cercetare la diverse conferințe și congrese, naționale și internaționale, se datorează dorinței de a obține cât mai multe indicații și sugestii menite să îmbunătățească produsul final. După cum era de așteptat, criticile, discuțiile și încurajările primite au fost mai mult decât de folos, ajutându-mă să adopt cele mai potrivite soluții într-un context destul de „încurcat”.

 

Scurtă notiță tehnică

Am redactat această lucrare folosind toponimele în varianta lor actuală, croată, (Zadar și nu Zara) aceasta fiind cea încetățenită în limba română. Am făcut această alegere pentru a fi mai ușor publicului român să parcurgă drumul morlacilor prin spațiul Dalmației venețiene de secol XVI. Pentru fiecare toponim în parte am lăsat la prima mențiune, între paranteze, și versiunea în italiană, și am întocmit și o listă a echivalențelor croato-italiane celor mai frecvente menționate toponime. Toponimele și micro-toponimele pe care nu le-am putut identifica au rămas în varianta din documente și scrise în cursiv.

Numele de persoane, în deosebi cele care sugerează o terminație slavă, au rămas în varianta în care apar în documente, fiind scrise în cursiv. Acolo unde transformarea numelui în varianta contemporană a fost realizată de un istoric croat sau de un lingvist am preluat echivalența propusă și am folosit-o ca atare. Nefiind vorbitor nativ de limbă croată și nici lingvist, am ales să folosesc numele în forma lor din documente. Alegerea este utilă și pentru înțelegerea „spiritului epocii” și a perspectivei venețiene pe care ne-am propus să o reconstruim.

 

[1] Includerea Zadarului între posesiunile venețiene, primul pas în cucerirea Dalmației și instaurarea administrației Serenissimei. Prezenta lucrare se referă la perioada de închegare a Stato da mar și nu discută decât tangențial stăpânirea anterioară a Dalmației de către Veneția. În decursul secolului al XIV-lea Veneția pierduse treptat influența asupra Dalmația și implicit Zadarul prin tratatul din 1358 în favoarea coroanei maghiare.

[2] Începutul războiului Ciprului, când Dalmația înregistrează maximum de pierderi teritoriale, fiind redusă doar la orașele de pe coastă. În acest context, în mâinile otomanilor cade întreaga zonă rurală locuită de morlaci.

[3] Sintagmă ce definește provinciile/posesiunile de dincolo de mare ale Veneției, incluzând Dalmația, Albania și numeroase insule din Mediterana de est; ea este completată de Terraferma, care definește posesiunile continentale ale Veneției, aflate în teritoriul nord-estic al Italiei actuale.

[4] vezi infra.

[5] vezi Nenad Moačanin, „Vlachs”, în Encyclopedia of the Ottoman Empire, edit. Gábor Ágoston, Bruce Masters, New York, 2009, p. 585-586; Vjeran Kursar, „Non-muslim communal divisions and identities in the Early Modern Ottoman Balkans and the Millet System Theory”, în Power and Influence in South-Eastern Europe. 16th-19th century, edit. Maria Baramova, et.al., ed. Lit Verlag, Viena, 2013, p. 76-108; Vjeran, Kursar, Being an Ottoman Vlach: On Vlach identity(ies). Role and Status in Western Parts of the Ottoman Balkans (15th-18th centuries), în „OTAM”, nr. 34, 2013, p. 115-161; Nicoară Beldiceanu, „Sur les valaques des Balkans slaves a l’époque Ottomane (1450-1550)”, extras din Revue des Études Islamiques, Paris, 1967, p. 83-111; ș.a.

[6] Iovan Lučić, De regno Dalmatiae et Croatiae, libri sex, editio nova atque emendata, 1758, Viena.

[7] Alberto Fortis,Viaggio in Dalmazia, edit. Eva Viani, edizioni digitali del CISVA 2010.

[8] Jovan Cvijić, La peninsule Balkanique: géographie humaine, Paris, 1918.

[9] Simeone Gliubich, Dizionario Biografico degli Uomini Illustri della Dalmazia,Viena, 1856, p. 187.

[10] Ibidem, p. 187.

[11] Iovan Lučić, De regno Dalmatiae et Croatiae, libri sex, editio nova atque emendata, 1758, Viena.

[12] Ibidem, p. 284; textul este comentat și în Tanaşoca, Anca, Tanaşoca, Nicolae-Şerban, Unitate Romanică şi diversitate balcanică, Biblioteca Culturii române, www.proiectavdhela.ro p. 33.

[13] Iovan Lučić, op. cit., p. 284.

[14] Ibidem, p. 284: Hos Itali Morlaccos dicunt, de cujus nominis significatu Presbyter diocleas, qui ante annum 1200 scripsit, Bulgarorum gesta describens ait: Igitur impugnantes Sylloduxiam, expugnaverunt eam inde debellando ceperunt totam Macedoniam; post haec totam Provinciam Latinorum qui illo tempore romani vocabantur, modo vero Morovlachi, hoc est, nigri Latini.  (…) quam ex vocabulo graeco Mauro et slavo Vlahi Morovlahi compones, tunc slavis nigros Latinos significare testatur Romano thracos, qui Slavo idiomate Carni Vlahi, sive, ut textus a Marulo versus Carni Latini dici debuissent; quam nigredinem cum Romanis thraciae tribuat, hac coloris differentia ab aliis eos distinguere videtur, qui slave Bili Vlahi id est, albi Latini discendi essent, quod verosimiliter hodiernis Vlachis ad septentrionem Bulgarorum degentibus tempore Diocleatis tributum esse debuit; posterioribus autem temporibus eiusdem Valachiae transistrianae partem majorem (nunc Moldaviam dictam) Maurovlahiam dixere Graeci ut Codinus testatur; inde fieri potuit, ut ficut primus Vlahorum, ita deinde Maurovlahorum nomen ad universos montium incolas Vlahico more pastoritiam vitam ducentes a graecis extensum fuerit; venetique qui continuo in graecia versabantur, ab eisdem id mutati sint, et prolatione Italica Morlacos dixerint, ceterisque incolae  montium Rasciae, Bosnae et Croatiae Morlachi ab italis dicantur, et montis Coratiae (olim Albius) Morlacca; ita upsi quoque Itali, Romano Graecos imitati, Morlaccos nominantes, Nigros Latinos, sive italos pro slavis imprudentes dicant.

[15] Ibidem, p. 285: Maurovlahia cum era numită Vlahia mare de peste Istru de către greci (bizantini).

[16] Constantin Jireček, „L’eredita di Roma nelle citta della Dalmazia durante il Medioevo, I, Introduzione”, edit. Mario Capaldo, în Atti e memorie della societa dalmata di storia patria, vol IX, Roma, 1984, p. 55.

[17]Ioannis Georgus Schwandtner, Scriptores rerurm hungaricarum, dalmaticarum, croaticarum et sclavonicarum, veteres ac genuini, tom III, Viena, 1748, p. 476 – 508.

[18] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Biblioteca Enciclopedică a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 10.

[19] Ioannis Georgus Schwandtner, op. cit., p. 476: Post heac totam Provinciam Latinorum, qui illo tempore Romani vocabantur, modo vero Morovlachi, hoc est nigri Latini, vocantur.

[20] Vezi nota nr. 15.

[21] Solange Bujan, „La chronique du prêtre de Dioclée: Un faux document historique”, în Revues des études byzantines, 66/2008, p. 5-38; Stefan Trajković-Filipović, „Inventing a Saint’s Life: Chapter XXXVI of The Annals of a Priest of Dioclea”, în Revues des études byzantines, 71/2013, p. 259-276.

[22] Davor Dukić, „Contemporary wars in the Dalmatian literary culture of the 17th and 18th centuries”, în Narodna Umjetnost (International Migration Review), 40/1, 2003, p. 137; textul cronicii a fost public în 1986 în Split editat de Kečkemet Duško și Smiljana,  Franjo Difnik, Povijest Kandijskog rata u Dalmaciji.

[23] Sergio Cella, Francesco Difnico. Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 40, 1991.

[24] Apud Davor Dukić, „Contemporary wars in the Dalmatian literary culture of the 17th and 18th centuries”, în Narodna Umjetnost (International Migration Review), 40/1, 2003, p. 137.

[25] Davor Dukić, op.cit., p. 137.

[26] Larry Wolff, Venezia e gli slavi. La scoperta della Dalmazia nell’ età dell’Illuminismo, Il Veltro Editrice, Roma, 2006, p. 17.

[27] Andrei Pippidi, „Naissance, renaissance et mort du Bon Sauvage à propos de Morlaques et de Valaques”, în Cahiers roumains d’études littéraires, nr. 2, 1979, p. 63.

[28] Alberto Fortis, Viaggio in Dalmazia, ed. Eva Viani, edizioni digitali del CISVA 2010, p. 45: Per appoggiare poi meno infelicemente la seconda parte di questa etimologia, trovando che la radice comune de’nomi nazionali Vlassi, o Vlaki, e Valacchi, è la voce vlàh indicante potenza, autorità e nobilità, concluse primieramente che gli abitanti della Valacchia, e i nostri Vlassi doveano essere in tutto e per tutto la stessa cosa. Ma i Valacchi parlano una lingua che latineggie moltissimo, e interrogati del perché, rispondono d’essere orignariamente romani; dunque anche i nostri, quantunque non latineggio tanto, sono romani.

[29] Charles Yriarte,  Le rive dell’ Adriatico ed il Montenegro, editori  Noemi Melileo şi Delia Solari, ediţia CISVA, 2010, p. 22.

[30] Marco Martin, ed., „Il morlacchismo d’Omero di Giulio Bajamonte”, Edizioni Digitali del CISVA, 2010; Flavia Giadrini, Morlacchi e „Morlacchismo”, teză de doctorat susținută la Universita’ degli studi di Padova, în 1987; Valentina Gulin, „Morlacchism between enlightenment and romanticism (Identifications and Self-Identifications of the European Other)”, în Il Narodna umjenost: hrvatski časopis za etnologiju I folkloristiku, vol 34, 1997, p. 77-110.

[31] Charles Yriarte,  Le rive dell’ Adriatico ed il Montenegro, editori  Noemi Melileo şi Delia Solari, ediţia CISVA, 2010, p. 22.

[32] Apud. Charles Yriarte,  Le rive dell’ Adriatico ed il Montenegro, editori  Noemi Melileo şi Delia Solari, ediţia CISVA, 2010, p. 23.

[33] Jovan Cvijić, La peninsula Balchanique : géographie humaine, Paris, 1918.

[34] Ibidem, p. 358.

[35] Ibidem, p. 358.

[36] Ibidem, p. 359.

[37] Ibidem, p. 359.

[38] Cathie Carmichael, Ethnic Cleansing in the Balkans. Nationalism and the destruction of tradition, Londra, Routledge, 2002, p.96.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Fenomenul este sintetizat în Sima Ćirković, The Serbs, The Blackwell Publishing, 2004: autorul pune pe seama intereselor istoricilor din secolele XVIII-XIX de a descoperi rădăcinile naționale, ignoranța în care au căzut acele populații încă nedezvoltate. Rolul vlahilor, ca cel mai mare grup indigen, a fost evidențiat doar în decursul secolului al XIX-lea, generând diverse dispute istoriografice. De fiecare dată când numele de vlah era folosit pentru a identifica pe păstorii care au participat la migrațiile secolelor XV-XVI, folosind nume slave și aparținând credinței ortodoxe, participanții la dezbateri dezbăteau doar caracterul lor sârb. Răspunsul sârb era că vlahii ar indica un status și nu un ethos, și că vlahii nu există în secolele târzii ca grup etnic. (…) oricum, păstrarea unui nume special a fost rezultatul a diferite ocupații și a unui stil de viață, cu forme de organizare specifice. Numele de vlah dispare când aceste diferențe își pierd sensul.

[42] http://www.ffzg.unizg.hr/pov/zavod/triplex/triplex_confinium_homepage.htm (ultima accesare 13.05.2020).

[43] Larry Wolff, Venice and the Slavs: the Discovery of Dalmatia in the age of Enlightenment, Stanford University Press, California, 2001; vezi și studiile Larry Wolff, Inventing Eastern Europe. The map of Civilization on the Mind of the Enlightenment, Stanford University Press, 1994; Idem, „The Enlightened Anthropology of Friendship in Venetian Dalmatia: Primitive Ferocity and Ritual Fraternity among the Morlacchi”, în Eighteenth-Century Studies, vol 32, nr. 2, Politics of Friendship, 1998-1999, p. 157-178;

[44] Larry Wolff, „Disciplinary administration and anthropological perspective in Venetian Dalmatia: official reflections on the Morlacchi from the peace of Passarowitz to the Grimani reform”, în Constructing border societies on the Triplex Confinium, edit. Drago Roksandić, Nataša Štefanec, Central European University, Budapesta, 2000, p. 48.

[45] Ibidem., p. 48.

[46] Ibidem. p. 48.

[47] Ibidem., p. 49.

[48] Ibidem., p. 49.

[49] Ibidem., p. 49.

[50] Mayhew, Tea, Dalmatia between Ottoman and Venetian rule. Contado di Zara, 1645 – 1718, Viella, Roma, 2008.

[51] Ibidem, p. 9.

[52] Ibidem, p. 9.

[53] Ibidem, p. 99.

[54] Ibidem., p. 99.

[55] Ibidem., p. 99.

[56] Drago Roksandić, „The Dinaric Vlachs/Morlachs in the Eastern Adriatic from the Fourteenth to the Sixteenth Centuries: how many identities?”, în Balcani Occidentali, Adriatico e Venezia fra XIII e XVIII secolo/ der westliche Balkan, der Adriarum und Vnedig (13.-18. Jahrhundert), edit. Gherardo Ortalli, Oliver Jens Schmitt, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Venezia-Wien, 2009, p. 271-285.

[57] Ibidem,  p. 272.

[58] Ibidem, p. 274.

[59] Ibidem, p. 274.

[60] Ibidem,  p. 275.

[61] Apud. Drago Roksandić, op. cit.,  p. 282.

[62] Drago Roksandić, op.cit., p. 282.

[63] Ibidem, p. 284.

[64] Justine Wynne de Rosenberg,  Les Morlaques, a Modase : Societe Typographique, 1788.

[65] Rudolf Maixner, „Traductions et imitations du roman les Morlaques”, în Revue des études slaves, tom 32, fasc. 1-4, 1955, p. 64-79.

[66] Gilberto Pizzamiglio, „La Dalmazia tra viaggio e romanzo: da Alberto Fortis a Giustiniana Wynne”, în Questioni Odeoporiche. Modelli e momenti del viaggio adriatico, edit. Giovanna Scianatico, Raffaele Ruggerio, Palomar, Bari, 2007, p. 385.

[67] Justine Wynne de Rosenberg, Les Morlaque, a Modase: Societe Typographique, 1788, p. 30.

[68] Carlo Goldoni, La Dalmatina,  publicată  în Tutte le opere di Carlo Goldoni, ed. Giuseppe Ortolani, edit. Arnoldo Mondadori, 1960.

[69] Gaetano Gozzi, Memorie inutile, ediția publicată de editura UTET, Torino, 1928.

[70] Marco de Casotti, Il beretto rosso ossia Scene della vita Morlacca, Veneția, 1843.

[71] Rafaele Colucci, Gli Uscocchi-dramma in prologo e quattro atti,  Napoli, 1876.

[72] Il Morlacco. Lunario Dalmatino Cattolico e greco, ebraico e turco, per l’anno 1846 (și așa pentru fiecare an până în 1852). Corredato di varie piacevole ed utili notizie, tipografia Demarchi-Rovgier, Zadar.

[73] Giovanna Scianatico, ed., Scrittura di viaggio. Le terre dell’Adriatico, edit Palomar, Bari, 2007; Giovanna Scianatico, Raffaele Ruggiero, Questioni Odeporiche. Modelli e momenti del viaggio adriatico, edit. Palomar, Bari, 2007; Giovanni Sega, ed., Il viaggio Adriatico. Aggiornamenti bibliografici sulla letteratura di viaggio in Albania e nelle terre dell’Adriatico, actele congresului internațional din Tirana și Scutari, iunie 2010,  edit. Maluka, Tirana, 2011; Marija Krivokapić ed., The Balkans in Travel Writing, Cambridge Scholars Publishing, 2015.

[74] Ianoslav Bešker, I Morlacchi nella Letteratura Europea, edit. Il Calamo, Roma, 2007.

[75] Božidar Jezernik, Europa selvaggia. I Balcani nello Sguardo dei viaggiatori occidentali, edit. EDI, Torino, 2010

[76] Wojciech Sajkowski, Obraz Ludów Bałkańskiego Wybrzeża Adriatyku we Francji Epoki Oświecenia (Imaginea populațiilor de pe coasta balcanică a Adriaticii în Franța Iluministă), Poznan, 2013; Idem, „Neighbourhood of the City and the Provinces in Dalmatia in the Light of Chosen Examples of Early Modern French Travel Literature”, în Colloquia Humanistica, nr. 4 (Neighbourhood as a Cultural and Social Problem), Polonia, 2015, p. 83-93;Wojciech Sajkowski, French image of the peoples inhabiting illyrian provinces, DIG – La Rama, 2019;

[77] Casimiro D., Viaggio di Mons. Spon per la Dalmazia, Grecia e Levante, trad. din franceză, 1688; Geoge Wheler, Voyage de Dalmatie, de Grece et du Levant, Paris, 1689; Francesco Sanseverino, Reminiscenze di viaggi, Milano, 1847; Wilkinson Gardner, Dalmatia and Montenegro: with a journey to Mostar in Herzegovina and remarks on the Slavonic nations; the history of Dalmatia and Ragusa, the Uscocs, etc., Londra 1848; Jakson T. G., Dalmatia, teh Quarnero and Istria with Cettigne in Montenegro and the Island of Grado, The Claredon Press, 1887; Pierre Bauron (abbé), Les rives illyrienne, Istrie, Dalmatie, Monténégro, Paris, 1888; Jackson Hamilton, The Shores of Adriatic. The Austrian Side, The Küstenlande, Istria, and Dalmatia, Londra, 1908; Gino Bertolini, Tra mussulmani e Slavi in automobile a traverso Bosnia ed Erzegovina, Dalmatia e Croazia, ed. Lidia Lucilla Pozzessere, Edizioni CISVA, 2008 (textul relatării datează din 1909); Maude Holbach, Dalmatia. The land where east meets west, Londra, 1910; Frances Kinsley Hutchinson, Motoring in the Balkans along the highways of Dalmatia, Montenegro, the Herzegovina and Bosnia, Londra, 1910; Wace, A. J. B, Thompson M. S., The nomads of the Balkans. An account of life and customs among the Vlachs of Northern Pindus, Londra 1914; Sorin Șipoș, The Image of Central and Eastern Europe Borders in Foreign Travellers’ Narratives. Dalmatian Vlachs (Morlachs) in a Manuscript from 1806, Centrul de Studii Transilvănene – Academia Română, Cluj-Napoca, 2015.

[78] Božidar Jezernik, Europa selvaggia. I Balcani nello Sguardo dei viaggiatori occidentali, edit. EDI, Torino, 2010, p. 6-12.

[79] Ianoslav Bešker, I Morlacchi nella Letteratura Europea, edit. Il Calamo, Roma, 2007, p. 47-89; Grga Novak, „Morlaci (Vlasi) Gledani s Mletačke starne”, în Zbornik za narodni život i običaje, vol 45, Zagreb, 1971, p. 579-603.

[80] Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, Londra, 1991; Fredrik Barth ed., Ethnic groups and boundaries. The social organization of culture difference, edit. Little, Brown and Company, Boston, 1969; Maria Todorova, Imagining the Balkans, Oxford University Press, 2009.

[81] Walter Pohl, „Conceptions of Ethnicity in Early Medieval Studies”, în Debating the Middle Ages: Issues and Readings, ed. Lester K. Little and Barbara H. Rosenwein, Blackwell Publishers, 1998, p. 13-24.

[82] Ivan Ninić, ed. Migrations in Balkan History, Belgrad, 1989; Robert E. Park, „Human Migration and the Marginal Man”, în The American Journal of Sociology, vol. 33, nr. 6, 1928, p. 881-893; David Jacoby, „Peasant mobility across the Venetian, Frankish and Byzantine borders in Latin Romania. Thirteenth-Fisteenth Centuries” în I greci durante la venetocrazia, ed. Chryssa Maltezou, Angeliki Tzavara, Despina Vlassi, Istituto Ellenico di Studi Bizantini e Postbizantini di Venezia, 2009, p. 525-539.

[83] John, Fine, When Ethnicity did not matter in the Balkans. A study of Identity in Pre-Nationalist Croatia, Dalmatia, and Slavonia in the Medieval and Early – Modern Period, University of Michigan, 2006; Patrick J. Geary, The Myth of the Nations. The Medieval Origins of Europe, Princeton University Press, 2002; Ahmet Ersoy, et. al., Discourses of collective identity in Central and southeast Europe (1770-1945), CEU Press, Budapest, 2006; Gianfranco Giraudo, et.al., Integrazione, Assimilazione escluzione e reazione etnica, vol IV, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, 2012; Drago Roksandić (ed.), Microhistory of the Triplex Confinium, Budapest, 1988; Drago Roksandić and N. Štefanec (eds.), Constructing border societieson the Triplex Confinium, Budapest, 2000; Drago Roksandić, I. Mimica, N. Štefanec, V. Bužančić (eds.), Triplex Confinium (1500 – 1800). Ekohistorija, Split – Zagreb, 2003; E. Ivetic and Drago Roksandić (eds.), Tolerance and Intolerance on the Triplex Confinium. Approaching the „Other” on the Bordelands. Eastern Adriatic and beyond, 1500 – 1800, Padova, 2007; Lidia Cotovanu, Migrations et mutations identitaires dans l’Europe du Sud-Est (vues de Valachie et de Moldavie, XIVe-XVIIe siècles, teză de doctorat nepublicată, susținută la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, 2014,  etc.

[84] Gustav Weigand, Die Aromunen. Etnographisch-philologisch-historiche Untersuchengen über das Volk der sogennnten Makedo-Romanen oder Zinzaren, vol. 1, Land und Leute, Leipzig 1894, vol. 2, Volksliteratur der Aromunen, Leipzig, 1895; Idem, „Nouvelles recherches sur le roumain de l’Istrie”, în Romania: Recueil trimestriel consacré à l’étude des langues et des littératures romanes, XXI, 1892, Paris, p. 240-256.

[85] Vezi Gheorghe Zbuchea, Românitatea sud-dunăreană, edit. Corint, București, 2014; Dimitrie Găzdaru, „Numele etnice ale istro-românilor”, extras din Buletinul Institutului de Filologie Română, vol I, Iași, 1934, p. 33-62; Bogdan Petriceicu Hașdeu, Istoria critică a românilor, pământul Țării Românești, vol I, tipografia Thiel & Weiss, București, 1874; T. Hagi-Gogu, Romanus și Vlachus sau ce este romanus, roman, român, aromân, valah și vlah, București, 1939; Petre Ș. Năsturel, „Vlaho-Blacanica”, extras din Byzantinisch-neugriechischen Jahrbücher, Atena, 1978, p. 221-248.

[86] N. Iorga, Istoria românilor și a civilizației lor, trad. din franceză de Al. Lascarov-Moldoveanu, edit. Fundației „Ferdinand I-ul”, București, 1930; Silviu Dragomir, „Originea coloniilor române din Istria”, în Memoriile Secțiunii Istorice, seria III, tom II, edit. Cultura Națională, București, 1924, pp. 201-231; Dimitrie Găzdaru, „Mici controverse istroromâne. 1. La ce epocă se referă ştirile lui Domenico Mario Negri despre Morlachii din Dalmaţia? 2. Articolul anonim I Rumeno dell’Istria din anul 1883”, extras din Arhiva anul XLIV (1937), tipografia „Presa bună”, Iaşi, 1937 pp. 95-101; Matei Cazacu, „Vlahii din Balcanii Occidentali (Serbia, Croația, Albania, etc. ). Pax Ottomanica (sec XV-XVIII)”, în Neagu Djuvara Aromânii, pp. 83-98.

[87] Sextil Puşcariu, Studii istroromâne, vol. I-III, Bucureşti, 1906-1929; Idem, Istoria literaturii române. Epoca veche Sibiu, 1921; Idem, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974; Matilda Caragiu Marioţeanu, Fonomorfologia aromână. Studiu de dialectologie structural, Editura Academiei, Bucureşti, 1968; Eadem, Compendiu de dialectologie română (nord – şi sud- dunăreană), Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975; Eadem, Aromânii şi aromâna în conştiinţa contemporană, ediţie bilingvă, Editura Academiei Române; Alexandru Procopovici, „Din istoria rapoartelor noastre interdialectale (cu prilejul apariției operei lui Theodo Capidan , Meglenoromânii), în Dacoromania, an IV, 1924-1926, Cluj, 1927, p. 38-66.

[88] Theodor Capidan, „Românii nomazi. Studiu din viața Românilor din Sudul Peninsulei Balcanice”, în Dacoromania. Buletinul„Muzeului Limbii Române”, an IV, partea I, Cluj, 1927, p.183- 352; Teodor T. Burada, „O călătorie la vlahii (românii din Kraina, Croația și Dalmația)”, extras din Arhiva, Iași, 1908, 16p.

[89] Textele lor, referitoare la vlahii balcaniei, au fost publicate, parțial sau integral, în Izvoare privind Istoria României, vol. III, ed. Alexandru Elian și Nicolae-Șerban Tanașoca, Editura Academiei Române, Bucrești, 1975 și vol IV, ed. Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Șerban Tanașoca, Tudor Teoteoi, Editura Academiei Române, București, 1982.

[90] Vezi Alicia Simpson, Niketas Choniates. A historiographical study, Oxford University Press, 2013; Florin Curta, „Imaginea vlahilor la cronicarii cruciadei a IV-a. Până unde răzbate ecoul discuțiilor intelectuale de la Constantinopol?”, în Arheologia Moldovei, vol 38, Editura Academiei Române și Editura „Karl A. Romstorfer”, București/ Suceava,  2015, p. 25-67.

[91] Ovid Densușianu, Histoire de la langue romaine, vol I, Paris, 1901.

[92] Alexandru Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană,  vol. I, Iași, 1888; N. Iorga, Istoria Românilor, vol II: Oamenii pământului (până la anul 1000), București, 1936, pp. 340-341; N. Iorga, Istoria românilor și a civilizației lor,  trad. din franceză de Al. Lascarov-Moldoveanu, edit. „Fundația Ferdinand I-ul”, București, 1930, p. 41: morlacii – acest nume înseamnă, după unii „vlahii negri” (maurovlahi); după alții, și această părere e mai probabilă „vlahii mării” (morovlacchi);

[93] N. Iorga, Istoria Românilor, vol II: Oamenii pământului (până la anul 1000), București, 1936, p. 340: de atunci înainte Morlacii, „Românii de la Mare”, se conservă național, chiar după ce au ajuns a vorbi sârbește. (…) Dar numele se slavizează și ele.

[94] Gheorghe I. Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, editura Științifică și Eciclopedică, București, 1988: istoricul propune o analiză a nașterii poporului român în contextul unui fenomen balcanic, ce a permis supraviețuirea unor elemente similare, mai mult sau mai puțin asimilate de slavi.

[95] Silviu Dragomir, Vlahii și Morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic, Imprimeria Bornemisa, Cluj, 1935; Idem, „Originea coloniilor române din Istria”, în Memoriile Secțiunii Istorice, seria III, tom II, edit. Cultura Națională, București, 1924, p. 201-231; Idem, „Vlahii din Serbia în sec. XII-XV”, extras din Anuarul Institutului de Istorie Națională din Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1922, p. 279-299; Idem, „Über die Morlaken (MAVPOBɅAXOI) und ihren Ursprung”, în Académie Roumaine-Bulletin de la section historique,  tom IX, București, 1924, p. 115-126

[96] Silviu Dragomir, Vlahii din Nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Editura Academiei R.P.R, București, 1959.

[97] Silviu Dragomir, op.cit., p. 139: istoricul plaseasă schimbarea de sens începând, mai ales cu secolul al XVII-lea în cele patru veacuri și jumătate care s-au strecurat de la năvălirea turcilor până astăzi, asimilarea acestei populații, care era totuși numeroasă, a fost desăvârșită, încât termenii vlah și  morlac,  pierzând vechiul înțeles, au evoluat secol de secol ori s-au adaptat noilor împrejurări localnice, în așa chip, încât au putut să producă o confuzie și cu privire la caracteru etnic al vlahilo rmedievali.

[98] Siviu Dragomir, op. cit., p. 161-173.

[99] Vezi volumul omagial coordonat de Ioan-Aurel Pop și Sorin Șipoș, Silviu Dragomir-120 de ani de la naștere, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011; Sorin Șipoș, Morlacii/Vlahii din Dalmația-între tradiție și modernizare la începutul secolului al XIX-lea”, în Studia Universitatis Moldaviae-Secția Științe Umaniste, nr. 4, 2017, p. 16-22; Sorin Șipoș, Ioan-Aurel Pop, „Historians Silviu Dragomir’s Investigation File”, în Transylvanian Review,  vol. XX, nr. 4, 2011, p. 91-103, ș.a.

[100] Dintre care cele mai importante volume sunt: Commissiones et realtiones venetae, tomus I (1433 – 1527), vol. VI, editor Simeon Ljubić, Zagreb, 1876; Commissiones et realtiones venetae, tomus II (1525 – 1553), vol. VIII, editor Simeon Ljubić, Zagreb, 1877; Commissiones et realtiones venetae, tomus III (1553-1571),  vol. XI, editor Simeon Ljubić, Zagreb, 1880; Listine o odnosajik izmedjiu juznoga Slavenstva i Mletačke Republike, 10 vol, editor Simeon Ljubić, Zagreb, 1868 – 1891; etc.

[101] Codex diplomaticus regni Croatiae, Dalmatie et Slavoniae, 15 vol, Zagreb, 1904-1934

[102] Vezi bibliografia.