Descriere
„…Conducerea sovietică a contestat toate tratatele de pace încheiate la sfârşitul Primului Război Mondial. V.I. Lenin declara în 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări, praf şi pulbere se va alege de tratatele de la Versailles“.
Statele aflate la graniţa europeană a Uniunii Sovietice, inclusiv România, au fost supuse unor permanente agresiuni, care au îmbrăcat forme variate: propagandă ostilă acestea fiind învinovăţite că au anexat teritorii străine, trimiterea de agenţi care să le destabilizeze din interior, impunerea lozincii „drepturile popoarelor la autodeterminare până la despărţirea de statul existent“ propagată de partidele comuniste din aceste state, provocarea unor incidente de graniţă pentru a crea o stare de tensiune şi a pregăti momentul intervenţiei armate etc.
În iulie 1924, Cominternul a adoptat un plan care viza declanşarea unei acţiuni armate de mare amploare împotriva României, mizând pe antrenarea populaţiei din Basarabia şi proclamarea republicii sovietice. Ca centru al acestei acţiuni a fost aleasă localitatea Tatar Bunar un mic târg din judeţul Cetatea Albă, locuit în proporţie de 70% de ruşi şi ucraineni.”
Ioan Scurtu
„Trecuseră şase ani de la încheierea primei conflagraţii mondiale, iar România evolua – aparent nestingherită – sub zodia reglementărilor postbelice de pace. Aparent numai, fiindcă, în realitate, era ţinta provocărilor, tot mai agresive, ale Kremlinului, provocări care au atins pragul critic în septembrie 1924, prin rebeliunea organizată de bolşevici în sudul Basarabiei.
În toată perioada interbelică Rusia sovietică nu a încetat să considere că provincia dintre Prut şi Nistru îi aparţine, diplomaţia moscovită fiind foarte atentă să nu semneze cu România vreun tratat care să echivaleze, în fapt, cu o recunoaştere a status quo-ului frontierelor. „Nesoluţionarea problemei basarabene menţinea starea de război între România şi Rusia sovietică, oferind celei din urmă un anumit avantaj, relevat la 27 ianuarie 1924 de M.M. Litvinov într-o scrisoare adresată lui Christian Racovski: «Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru şi, formal, putem, în orice moment, să trecem Nistrul fără declaraţie de război».“ Pentru Kremlin, chestiunea basarabeană depăşea însă cadrul unui litigiu teritorial, căpătând o importantă dimensiune geopolitică. „Problema Basarabiei – arăta, în Parlamentul României, Ion Buzdugan, un politician cu o contribuţie importantă la unirea provinciei istorice cu ţara-mamă – este o problemă europeană, fiindcă planul ruşilor este nu numai de a dărâma zăgazurile care stăvilesc puhoiul bolşevismului, zăgazuri cari sunt România la Nistru şi Polonia la nord, pentru a cuceri acele mici fâşii de pământ ca Basarabia etc., nu, adevărata năzuinţă a Sovietelor este revărsarea potopului de lavă slavo-rusă peste Balcani, spre bolşevizarea întregei Europe“ (s. n.).”
Autorii
Cuvânt înainte de Ioan Scurtu
Cuvânt înainte de Ioan Scurtu
Aşa cum apreciază autorii, Tatar Bunar a reprezentat „pragul critic“ al provocărilor regimului sovietic la adresa României. Acestea au început încă din decembrie 1917, prin arestarea ministrului României la Petersburg, au continuat cu ruperea relaţiilor diplomatice în ianuarie 1918 şi cu contestarea actului Unirii Basarabiei cu România, confirmată prin tratatul de la Paris din octombrie 1920.
Conducerea sovietică a contestat toate tratatele de pace încheiate la sfârşitul Primului Război Mondial. V.I. Lenin declara în 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări, praf şi pulbere se va alege de tratatele de la Versailles“.
Statele aflate la graniţa europeană a Uniunii Sovietice, inclusiv România, au fost supuse unor permanente agresiuni, care au îmbrăcat forme variate: propagandă ostilă – acestea fiind învinovăţite că au anexat teritorii străine, trimiterea de agenţi – care să le destabilizeze din interior, impunerea lozincii „drepturile popoarelor la autodeterminare până la despărţirea de statul existent“ – propagată de partidele comuniste din aceste state, provocarea unor incidente de graniţă – pentru a crea o stare de tensiune şi a pregăti momentul intervenţiei armate etc.
În iulie 1924, Cominternul a adoptat un plan care viza declanşarea unei acţiuni armate de mare amploare împotriva României, mizând pe antrenarea populaţiei din Basarabia şi proclamarea republicii sovietice. Ca centru al acestei acţiuni a fost aleasă localitatea Tatar Bunar – un mic târg din judeţul Cetatea Albă, locuit în proporţie de 70% de ruşi şi ucraineni.
În lucrare sunt prezentate şi analizate documentele pe baza cărora s-a acţionat, modul concret cum s-a produs intervenţia şi rezultatele acesteia.
După lichidarea răscoalei de către armata română şi trimiterea în judecată a făptuitorilor a urmat o amplă dezbatere pe plan intern şi internaţional privind evenimentele de la Tatar Bunar.
Cititorii au la dispoziţie o multitudine de documente – din arhive, dezbateri parlamentare, presă – care prezintă punctele de vedere ale unor lideri politici, oameni de cultură, ziarişti etc. asupra celor petrecute la Tatar Bunar în septembrie 1924.
Se poate lesne observa că sovieticii au desfăşurat o extraordinară campanie mediatică împotriva României pe plan internaţional, reuşind să atragă de partea lor personalităţi marcante ale culturii europene.
Pe drept cuvânt, autorii subliniază faptul că asemenea personalităţi condamnau România, dar nu scoteau niciun cuvânt împotriva represiunilor masive din URSS. Abia peste ani, unii dintre ei şi-au revizuit punctul de vedere privind regimul sovietic. Este cazul lui André Gide şi al lui Panait Istrati.
La numai o lună după Tatar Bunar, guvernul sovietic a decis crearea, dincolo de Nistru, a Republicii Autonome Sovietice Moldoveneşti, care urma să se „întregească“ cu Basarabia, a cărei apartenenţă la România nu a fost recunoscută niciodată de regimul de la Kremlin.
În perspectiva istoriei, Tatar Bunar a constituit o repetiţie pentru ceea ce avea să urmeze peste 16 ani – notele ultimative sovietice din iunie 1940, urmate de ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către URSS.
Lucrarea O agresiune sovietică împotriva României. Tatar Bunar, în documente şi în presa românească a vremii este o importantă contribuţie istoriografică şi, în acelaşi timp, o „carte de învăţătură“ pentru cei care doresc să descifreze evoluţia relaţiilor dintre cele două state, precum şi rolul propagandei externe în promovarea (sau neglijarea) intereselor naţionale.
Ioan Scurtu
