Descriere
O analiză referitoare la evoluția României în anii celui De-Al Doilea Război Mondial, cu accent pe luptele purtate pe frontul de Est, pare un demers nu doar desuet, dar și destul de riscant. Ceea ce aparent constituie un avantaj, anume interesul constant al publicului pentru acest subiect, reprezintă, de fapt, un mare neajuns. Excesiv de ideologizată și politizată, participarea României la războiul din Est se transformă într-o adevărată armă pe care nu puțini o folosesc fără scrupule.
Atunci când mi-am exprimat dorința de a alege o temă de doctorat având drept subiect campania armatei române pentru cucerirea Odesei, numeroase voci mi-au atras atenția că „s-a mai scris”. Dincolo de faptul că mulți specialiști ignoră cu desăvârșire axioma conform căreia judecata finală nu se aplică atunci când e vorba de istorie, o analiză amănunțită a cercetării efectuate asupra subiectului în cauză duce la o concluzie surprinzătoare: având în vedere impactul și importanța asediului Odesei, în realitate s-a scris destul de puțin.
Imediat după Revoluție, a existat un interes major (absolut firesc) cu privire la războiul din Est. După ocultarea subiectului timp de aproape o jumătate de secol (mă grăbesc să adaug că în ultimii ani ai regimului comunist au apărut descrieri ale operațiunilor în monumentala lucrare Istoria militară a poporului român), istoricii s-au aplecat cu predilecție asupra lui, îndeosebi în primul deceniu de după revoluție aparițiile fiind constante și consistente, în egală măsură. De cele mai multe ori campania Armatei Române a fost tratată ca un întreg, cu referiri la întreaga perioadă (1941-1944); detalii ale operațiunii apar și în lucrările apărute sub egida Institutului de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. Cucerirea Odesei a constituit subiectul unei singure lucrări de anvergură: Mareșalul Antonescu la Odessa, apărută în 1999. Produsul unui colectiv de autori (Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, Leonida Moise), ea conține două părți distincte: o analiză critică a operațiunilor și un cumul de documente. Deși reprezintă o lucrare de referință (care se regăsește în bibliografia pe care am consultat-o), după aproape două decenii, când abordarea istorică cunoaște noi perspective și având în vedere noua generație de cititori, considerăm că alegerea subiectului e departe de a fi redundantă.
Evidentă (și, în egală măsură, neplăcută) atunci când privim cu un ochi critic aparițiile editoriale legate de participarea României la războiul din Răsărit este politizarea excesivă a cercetării istorice referitoare la acest subiect. Am în vedere legătura directă între evoluția României pe scena europeană, transformările conceptuale și de mentalități și tonul general ce se desprindea din pana istoricilor. Între 1990 și 2000, totul era pus sub umbra covârșitoare a personalității generalului și ulterior mareșalului Ion Antonescu. După 50 de ani în care numele său fusese asociat cu „trădarea” și cu „dezastrul țării”, figura fostului Conducător al statului a născut o admirație nedisimulată. Odată cu noul mileniu, atunci când majoritatea forțelor politice au decis accelerarea procesului de integrare în spațiul euro-atlantic, pe scenă a apărut brusc criminalul de război, omul responsabil pentru deportările și moartea a zeci, sute de mii de oameni în Basarabia și Transnistria. Astăzi, societatea românească basculează între ing și yang, între eroul care a vrut să reconstituie toate granițele țării și criminalul de război, responsabil pentru Holocaustul din est, în teritoriile aflate sub controlul administrației românești. Istoricii au renunțat, în mare măsură, să-și facă datoria, de teama unor etichete superficiale capabile să distrugă un prestigiu științific construit cu multă trudă.
De aceea mă grăbesc să subliniez, cu riscul de a dezamăgi, că lucrarea de față NU are în vedere masacrele săvârșite după ce trupele române au ocupat orașul și nici nu-și propune să afle răspunsul la de altfel inutila întrebare: Antonescu, erou sau criminal? ci se dorește o analiză a asediului Odesei cu accent pe aspectele tactice și strategice, pe modul de conducere și purtare a luptelor, pe consecințele avute și pe impactul resimțit la nivelul opiniei publice din țară și în alte state europene. Demersul meu se sprijină pe convingerea (enunțată de istoricul Richard J. Evans) că este nepotrivit pentru o lucrare istorică să se răsfețe în luxul judecăților morale. Consider că a explica nu este sinonim cu a justifica, iar scopul acestei lucrări este înțelegerea, în sensul cognitiv; judecata aparține doar cititorului.
Manuel Stănescu
Prefață de Constantin Corneanu
Prefață de Constantin Corneanu
ODESSA, O VICTORIE TULBURĂTOARE
Volumul istoricului Manuel Stănescu dedicat luptelor purtate de către Armata Română pentru cucerirea Odessei, în toamna anului 1941, reprezintă o contribuție aparte, de excepție, la cunoașterea și înțelegerea unui timp istoric. Lipsit de fricile generate de posibilele etichete care ar putea fi puse asupra cărții și a autorului, de cei răuvoitori cu persoana Mareșalului Ion Antonescu și cu adevărurile din campania românească a anului 1941, Manuel Stănescu realizează o lucrare de istorie militară convins fiind, după propria-i mărturisire, de faptul că „istoricii au renunțat, în mare măsură, să-și facă datoria, de teama unor etichete superficiale capabile să distrugă un prestigiu științific construit cu multă trudă”.
În primul capitol al volumului „Odessa. Gustul amar al victoriei”, Manuel Stănescu realizează o radiografie a perioadei iunie 1940 – iunie 1941, marcată de rapturile teritoriale din vara anului 1940, de schimbarea alianțelor României, de necesara reformă a statului și, implicit, a organismului militar, și, totodată, se evidențiază noile provocări strategice cu care se confrunta statul român. În capitolul intitulat Campania Armatei a 4-a române în Basarabia – lecții neînvățate?, autorul realizează o radiografie tulburătoare a unei campanii militare marcată de victorii și înfrângeri, durere și umilință, erori tactice și nepricepere. Atacul împotriva Uniunii Sovietice a fost declanșat, în zorii zilei de 22 iunie 1941, de către 153 de divizii germane, 14 divizii finlandeze și 12 divizii românești, adică un total de circa 3.500.000 de oameni, 2.740 de avioane și 3.700 de tancuri. Ordinul nr. 28, emis de Marele Cartier General român, la 22 iunie 1941, prevedea că armatele aliate germano-române se vor constitui în pivotul manevrei strategice cu misiunea „de a fixa maximum de forțe inamice, iar în cazul în care forțele inamice ar începe retragerea, armatele române și germane le vor urmări cu vigoare: la nord de linia Țuțora, Isakovka, Mihailovka forțele aflate sub ordinele Armatei 11 germane, iar la sud de această linie Armata 4 română și Corpul 54 armată german”. Pe 25 iunie 1941, generalul de brigadă Alexandru Ioanițiu, șeful Marelui Cartier General român, a mai precizat încă două obiective ale misiunii forțelor române și germane, respectiv de a stabili cât mai precis valoarea și dispunerea forțelor sovietice și de a crea condiții favorabile trecerii la ofensivă atunci când situația generală o va cere.
Referindu-se la concepția operativă a Marelui Cartier General român privind trecerea la ofensivă, Manuel Stănescu relevă faptul că, totuși, frontul de ofensivă număra 120 de kilometri ceea ce însemna, în epocă, un front larg ceea ce făcea ca acesta să nu fie continuu. Unitățile militare românești urmau să acționeze pe direcții cu intervale mari între ele, în condițiile în care urma să fie forțat un curs important de apă și o luncă complet inundată. Dintr-o astfel de perspectivă avea să se nască tragedia de la Țiganca. Raportul Armatei a 4-a înaintat Marelui Cartier General român ne oferă o imagine de ansamblu asupra greutăților cu care se confruntau trupele din teren, respectiv: 1) inundații ale zonei de atac; 2) înjumătățirea materialelor de trecere ajunse la trupă; 3) împotmolirea materialelor de trecere grele din cauza drumurilor desfundate; 4) infanteria ajunsă în poziție de atac în proporție de 2/3 din efective; 5) întârzieri în sosirea artileriei în dispozitivul de luptă; 6) oboseala trupei din cauza marșurilor lungi. Toate aceste realități ale câmpului de luptă, evidențiate în raportul Armatei a 4-a, ne conving că reforma Armatei Române nu reușise pe deplin în acel interval de timp extrem de scurt avut la dispoziție de către generalul Ion Antonescu, după 6 septembrie 1940. Organismul militar românesc nu era încă pregătit pentru realitățile câmpului de luptă din cel de-al Doilea Război Mondial.
În analiza care s-a făcut, pe 22 septembrie 1941, privind comportamentului armatei române în campania din Est, Mareșalul Ion Antonescu, în prezența subsecretarilor de stat și a secretarilor generali din Ministerul Apărării Naționale, va menționa: „Noi pe front nu avem soldați care să lupte, în schimb în spate găsim o armată întreagă de oameni mobilizați, repartizați fără o normă judicioasă și îndeplinind sau, mai curând, neîndeplinind vreo atribuțiune care să justifice cheltuielile pe care Statul și Armata le fac cu aceste elemente”. Prezența a 11.404 ofițeri activi și de rezervă și a 20.540 de subofițeri în spatele frontului și nu pe front, unde nu se aflau nici măcar 1.000 de subofițeri, îl nemulțumea profund pe Mareșalul Antonescu. „Din 800.000 de oameni mobilizați, 400.000 oameni sunt înapoi, iar 400.000 formează armata de operații. Adevărul este însă, domnilor – mărturisea Mareșalul Ion Antonescu -, că numai 100.000 de oameni sunt cu adevărat pe front, iar ceilalți sunt în spate și îngroașă coada zmeului. Și, domnilor, partea tragică a chestiunii este că în această sută de mii de oameni au fost contingentele instruite care s-au pierdut și care sunt înlocuite de elemente neinstruite. Pentru asta mă lupt cu greu la Odessa. (…) Aceasta este realitatea. Acești 700.000 de oameni sunt ciuperca care a crescut și periclitează organismul”.
Volumul istoricului Manuel Stănescu realizează o radiografie extrem de dură a principalelor momente ale Bătăliei pentru Basarabia, respectiv forțarea Prutului care s-a făcut în câteva sectoare, aflate la o distanță apreciabilă unele de altele și fără un raport de forțe de cel puțin 2/1 în favoarea trupelor aflate în ofensivă, greșelile din planificarea și desfășurarea operațiunilor de forțare și realizare a capetelor de pod, lipsa de inițiativă a comandamentelor românești, lipsa sprijinului artileriei generată de „necesitatea surprinderii inamicului și pentru economia de muniții”, cu ofițerii și trupa „cântând cântece patriotice în ciuda cerințelor de a se acționa în liniște”, orele ciudate de pornire la atac (ora 13.00), precum și traversarea mlaștinilor și bălților de către militarii români sub focul inamicului etc. „Planul operațional nu a fost unitar, nu a avut fluență, ceea ce a afectat modul de desfășurare al operațiunilor purtate de Armata a 4-a și, în final, rezultatele obținute îndeosebi în prima etapă a ofensivei”, concluzionează Manuel Stănescu cu referire la prima parte a campaniei.
Totodată, autorul realizează o descriere a dezastrului suferit de Divizia 35 infanterie pusă în situații tactice imposibile ca urmare a unor greșeli și neglijențe repetate în conducerea operațiunilor, a faptului, spre exemplu, că deplasarea a fost organizată „fără nicio măsură de siguranță, deși toate probabilitățile arătau că întâlnirea cu inamicul era aproape sigură”. Bătăliile date de către Corpul 5 Armată pentru trecerea Prutului au fost marcate de alte numeroase greșeli (forțarea râului fără pregătire de artilerie, plaje de îmbarcare sub focul artileriei sovietice, teren impracticabil din cauza ploilor căzute în zilele precedente) deși „recunoașterile arătaseră că lunca inundată a Prutului constituie un obstacol mai serios chiar decât râul”. Disperarea și dramatismul luptelor este relevat de ordinul comandantului Corpului 5 Armată: „Terenul cucerit nu se cedează sub niciun motiv; orice ostaș care se retrage sub foc inamic va fi împușcat pe loc, iar ofițerii care vor șovăi a-și împinge unitățile înaintate sau vor da înapoi fără ordin vor fi arestați imediat și înaintați Curții Marțiale”.
Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării „problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-al III-lea Reich. În contextul trecerii Nistrului, cucerirea orașului-port Odessa devenea o necesitate absolută deoarece avea o importanță deosebită ca nod de comunicație la flancul sudic al frontului de Est. Portul adăpostea o parte a flotei sovietice, iar aviația de bombardament sovietică putea decola de pe aerodromurile din jurul Odessei pentru a lovi punctele strategice din România și de pe flancul sudic al frontului de Est. „Dacă aceste baze – scria Mareșalul Antonescu în 1943 – rămâneau în mâinile rușilor, în acești doi ani de război orașele și teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele amenințate de o debarcare”.
Operațiile ofensive împotriva Odessei au început la 4 august 1941, în conformitate cu Directiva nr. 30 a Marelui Cartier General român din 1 august. Prin executarea acestor operații ofensive, se urmărea nimicirea trupelor sovietice aflate în spațiul dintre cursurile inferioare ale Nistrului și Bugului, cucerirea Odessei și asigurarea flancului și spatelui Armatelor 11 germană și 3 română, care înaintau spre Nipru și Crimeea. Concepția, organizarea și conducerea operațiilor în cadrul bătăliei de la Odessa au avut un pronunțat caracter de independență, chiar dacă principalele probleme de concepție și hotărârile importante s-au luat în acord cu conducerea militară germană. „Operația Odessa” reprezintă unul dintre primele asedii (incomplete) ale unui oraș-port la Marea Neagră în condițiile în care inamicul deținea superioritatea maritimă. Acțiunea Armatei 4 române în zona Odessa s-a desfășurat în patru etape: I (1-14 august 1941) – forțarea Nistrului și luarea contactului cu prima poziție de apărare a inamicului; II (15-24 august 1941) – străpungerea poziției înaintate și ajungerea în contact cu a doua poziție de apărare; III (25 august-20 septembrie 1941) – lichidarea celei de-a doua poziții de apărare și intrarea în contact cu poziția principală de apărare la vest de limanul Hadjibei, iar la est de limanul Kujalnik în contact cu poziția intermediară de la sud de Gildendorf, vest Fontanka; IV (21 septembrie-16 octombrie 1941) – lichidarea unor contraatacuri sovietice și cucerirea Odessei.
Bătălia de la Odessa avea să genereze disensiuni în cadrul Înaltului Comandament Român, între Mareșal și generalii săi, evidențiind, totodată, maniera în care România era pregătită să facă față unui război mondial. Poziția sovietică de la Odessa era foarte bine camuflată și puternic apărată cu mult armament de infanterie, artilerie și mortiere. Cercetarea aeriană nu avea să descopere decât în parte fortificațiile sovietice, astfel încât acestea apăreau pe hartă ca un sistem de poziții defensive fără continuitate și destul de ușor de străpuns. Mareșalul Ion Antonescu și Marele Cartier General român au insistat pentru un atac general pe direcții concentrice, pe întreg frontul Odessei, în timp ce comandantul Armatei 4 române, generalul Nicolae Ciupercă, era adeptul concentrării principalelor forțe și mijloace pe un front îngust, la flancul drept al Armatei, în sectorul Dalnik-Tatarca, ruperea apărării și înaintarea rapidă spre Odessa.
Acțiunile desfășurate până la 4 septembrie 1941 nu s-au concretizat în cucerirea Odessei. Prin Memoriul Operativ înaintat Marelui Cartier General român, la 4 septembrie 1941, generalul Nicolae Ciupercă solicita acordarea unei pauze operative, reorganizarea unităților și trecerea la o atitudine defensivă pentru a se evita pierderile inutile de oameni. Propunerile comandantului Armatei 4 române au fost respinse de către generalul Alexandru Ioanițiu, șeful Marelui Cartier General român, deoarece atacul pe o singură direcție cu un grup de șase divizii prin una din cele două părți permite sovieticilor „să concentreze rezistența reacțiilor ofensive, rezervele și toată aviația asupra atacului principal, iar pe de altă parte spațiul de pătrundere, pe oricare din cele două portițe, este prea mic pentru cele șase divizii cu artileria suplimentară ce li s-ar da”, iar ideea de a concentra totul pe o direcție prezintă riscuri mari față de o posibilă contra-manevră a trupelor sovietice. Directiva Operativă nr. 1.548 a Marelui Cartier General român încerca să găsească un „compromis” între soluțiile „Ciupercă” și „Ioanițiu” cu menținerea concepției atacului general pe direcții convergente, cu toate corpurile de armată în linie și cu artileria grea împărțită între Corpurile 11 și 3 armată.
Deținerea de către sovietici a supremației navale în Marea Neagră va favoriza un puternic tir de pe nave, care va genera mari pierderi trupelor române. Între 18 august și 3 septembrie 1941, românii au pierdut peste 36.000 de oameni (morți, răniți, dispăruți), echivalentul a 30 la sută din efectivele infanteriei angajate în operație, unele unități având circa 60 – 70% din efective anihilate. Pe 9 septembrie 1941, generalul Nicolae Ciupercă este înlăturat de la comanda Armatei 4 române, care va fi preluată de generalul de corp de armată adjutant Iosif Iacobici, ministrul Apărării Naționale. Atacul Odessei avea să fie reluat, după o pauză cerută de noul comandant, la 12 septembrie 1941. Operațiile ofensive desfășurate de Armata 4 română evidențiază că, în ciuda eforturilor supraomenești, a iscusinței și bravurii trupei, ofensiva trupelor române a întâmpinat dificultăți din cauza lipsei de tancuri mijlocii și grele, de guri de foc de mare calibru, care să aibă un puternic efect la țintă într-un sistem de apărare fortificat, cât și datorită faptului că sovieticii, convinși că nu vor fi amenințați din spate, se retrăgeau metodic pe poziții puternice anterior pregătite, urmând să fie evacuați pe mare în caz extrem.
În ciuda pierderilor suferite de Armata Română, Mareșalul Ion Antonescu este hotărât să continue lupta și cere sprijin german pentru eliminarea flotei sovietice din Marea Neagră, oprirea imediată a debarcărilor inamice prin executarea de atacuri de noapte în valuri asupra Odessei, cel puțin o săptămână, de către Luftwaffe, pentru demoralizarea trupei și a populației. Marele Cartier General român a cerut sprijinul a cinci batalioane de pionieri germane care urmau să înlăture cuiburile de rezistență sovietice. Cererile române referitoare la o acțiune puternică a aviației germane la Odessa, considerate de o importanță capitală de Marele Cartier General român, n-au fost satisfăcute, astfel încât aviația română, redusă simțitor prin pierderile suferite, nu s-a mai putut opune aviației sovietice, care a stăpânit cerul tot timpul. Atacurile executate între 17 și 22 septembrie 1941 nu au reușit să deschidă „porțile Odessei” pentru Armata Română.
În noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941, se va desfășura debarcarea trupelor sovietice, circa 12 batalioane, întărite cu tancuri și artilerie, în spatele Corpului 5 armată, la Grigorievka și Cebanka, după o pregătire de artilerie de 30 de minute și sub acoperirea, în continuare, a artileriei vaselor de război și-a aviației. Aceasta avea să complice situația trupelor române, care au fost obligate să se retragă de pe pozițiile deținute încă din august. Poziția ocupată de Corpul 5 armată generase dificultăți apărătorilor orașului-port, datorită focului artileriei române care putea, astfel, să bombardeze direct portul Odessa. Se apreciază în lucrarea Istoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei, cu referire la acțiunile Corpului 5 armată român la Odessa, că „libertatea de mișcare a vaselor de război în zona Odessa a fost considerabil redusă. Pierderile trupelor sovietice au ajuns până la 40% din forța lor”.
Luptele declanșate pentru cucerirea istmului Perekop, la 24 septembrie 1941, au impus abandonarea Odessei. În dimineața zilei de 15 octombrie 1941, s-au înmulțit indiciile unei iminente evacuări a trupelor sovietice de la Odessa. Pentru verificarea atitudinii inamicului, Armata 4 a ordonat ca fiecare corp de armată să atace în zorii zilei de 16 octombrie cu câte un batalion de infanterie sprijinit de artilerie, pe direcțiile hotărâte de corpuri, iar până la ora 09.00 să raporteze rezultatul. Toate unitățile au raportat că au întâmpinat numai pe alocuri slabe rezistențe inamice. În acest context, în după-amiaza zilei de 16 octombrie, trupele române au intrat în Odessa simultan pe toate direcțiile, fiind precedate de elementele rapide, de asalt, care ajunseseră deja, la ora 16.00, în portul orașului și erau în curs de lichidare a ultimelor rezistențe inamice. În seara zilei de 16 octombrie 1941, orașul Odessa se afla sub controlul deplin al trupelor române.
Bătălia de la Odessa a evidențiat disfuncționalitățile organismului militar român care se regăseau la capitolele: încadrare, organizare, dotare și instruire. Concepția inițială a Marelui Cartier General de a se cuceri Odessa din mișcare a fost nerealistă, în condițiile în care nu existau informații despre complexitatea sistemului de apărare a orașului și capacitatea combativă a trupelor sovietice. Trecerea la ofensivă fără pregătire de artilerie sau cu pregătiri de foc de durată prea mică, insuficiența muniției, întrebuințarea carelor de luptă pentru străpungerea poziției înaintate, lipsa unei legături sufletești dintre comandanți și ostași în cazul completărilor de unități, desfășurarea acțiunilor de luptă în teren descoperit și sub amenințarea aviației inamice, greutățile în distribuția hranei și asigurarea apei de băut, lipsa de odihnă a trupelor, schimbările dese de comandanți, repetatele restructurări și resubordonări, vor epuiza fizic și moral trupele, sporind numărul pierderilor. Victoria de la Odessa a avut și importante consecințe strategice. Blocată la Odessa, flota sovietică din Marea Neagră nu a putut susține apărarea Crimeii și nu a putut împiedica, în mod semnificativ, aprovizionarea cu petrol a Italiei. În timpul bătăliei de la Odessa aveau să fie imobilizate 1/8 din totalul marilor unități sovietice angajate de la sud de Kiev până la Marea Neagră și 1/7 față de totalul marilor unități inamice angajate contra aripii de sud aliate. Ca urmare a angajării numai a Armatei Române la asaltul Odessei, trupele germane disponibile au putut să câștige bătălia de la Kiev și să ajungă în apropierea Donului. Hitler a recunoscut, pe 5 octombrie 1941, importanța serviciilor aduse de trupele române în ansamblul marii confruntări din Est în condițiile în care un contraatac sovietic dinspre Odessa ar fi avut drept rezultat încetinirea înaintării aripii de Sud. Victoria de la Odessa a încheiat campania Armatei Române din anul 1941, generând speranțe că războiul pentru România se apropia de sfârșit.
În capitolul De ce armata română nu a putut avea o victorie ușoară la Odessa?, istoricul Manuel Stănescu recompune, în baza documentelor istorice și a amintirilor combatanților, un tablou veridic al disfuncționalităților unei Armate angajată într-un teribil efort militar. Pe 14 decembrie 194, mareșalul Ion Antonescu avea să precizeze cu privire la Bătălia de la Odessa: „Roadele greșelilor comise timp de 20 de ani nu puteau fi decât dezastruoase. Comandamente nepregătite au dus la nepregătirea ofițerilor. Nepregătirea acestora a provocat pe aceea a soldaților și subofițerilor. Totul se înlănțuie într-un organism. Totul pornește de la cap. Conducerea statului, politică – mai ales și militară – care este o consecință – nu putea duce decât la ceea ce a dus: la dezastru”.
Volumul „Odessa. Gustul amar al victoriei” este o radiografie tulburătoare, scrisă cu vervă, incitantă prin informații și concluzii a unui timp istoric marcat de eroism, suferință și absurd!
Dr. Constantin CORNEANU
Nu există recenzii până acum.