Descriere
Iubire interzisă, crime misterioase, amintirea obsedantă a femeii dorite: acestea sunt temele ce dau strălucire structurii narative a romanului semnat de Alina Maria Grigore, odată cu atmosfera tipică Londrei, în care ceaţa devine cortina protectoare a misterului bine dozat în construirea personajelor, eroii fiind părtaşii unei enigme care le marchează destinele. Însă ceea ce conferă originalitate acestui roman este constatarea finală. Întreaga naraţiune susţine, justifică ineluctabila concluzie existenţială, etern valabilă: cel mai greu lucru în viaţă este…viaţa.
Mircea Cotârţă
Fragment
Prolog
Dincolo de norii cenuşii şi reci, chipul de alabastru al lunii se ivea cu sfială, dezvăluind pentru puţin timp mantia albă şi lucitoare de zăpadă întinsă sub cer. Din pădurile înconjurătoare, urletul prelung al lupilor se ridica cu gravitate în liniştea solemnă a acelei nopţi de decembrie, în timp ce siluetele întunecate a două bufniţe traversară văzduhul cu bătăi de aripi silenţioase. Ţipătul lor trecu pe deasupra turnurilor castelului înălţat pe colina uşor abruptă a dealului şi reîncepu în obscuritatea desişului unui pâlc de pădure.
Jos, pe pământul copleşit de greutatea zăpezii, aleea îngheţată scârţâi sub apăsarea roţilor trăsurii. Însoţită în obositoarea călătorie prin noaptea adâncă de cele două felinare aprinse, încadrând capra vizitiului, berlina trasă de patru cai porni în lungul aleii străjuite de o parte şi de alta de molizi gigantici ale căror vârfuri se unduiau uşor în dansul melancolic al brizei de iarnă. Fata ridică privirile, urmărind ca hipnotizată mişcarea lor liberă, asemănându-se unui straniu ritual de adio, şi zbuciumul tristeţii o copleşi din nou. Trăsura coti la stânga, apoi ieşi pe un drum de ţară în trapul lung al armăsarilor negri-umbre vii ale nopţii înălbite de iarnă.
Luna reapăru şi razele sale se revărsară treptat peste faţada imperioasei clădiri parcă răsărită din mijlocul pământului. La una din ferestrele primului etaj, chipul rotund al unei slujnice, pe ale cărei tâmple pluteau buclele roşii ieşite de sub volanele bonetei, se ivi peste pervaz. Deschisese geamul fără să ceară permisiunea stăpânului său care nu părea să observe nicio mişcare în jur. Privirile nemişcate şi scânteietoare ale acestuia străpungeau necontenit pereţii. Tocmai ieşită din ascunzătoarea ei, de după draperiile grele, tânăra servantă se apropie de pat şi se aşeză pe scaunul de la căpătâi. Îl privi de câteva ori, pe sub sprâncene, pe tânărul cufundat între perne, apoi coborî privirile pentru mult timp, aparent resemnată, însă roşeaţa obrajilor săi rotunzi dezvăluia o mare povară interioară.
– De ce nu aţi oprit-o? începu ea, cu glasul sugrumat de emoţie. De ce nu aţi spus nimic?
Tânărul închise ochii şi îşi umezi îndelung buzele. Părea că în faţa ochilor minţii vede o imagine pe cât de plăcută, pe atât de dureroasă.
– Trebuie să îi respect decizia.
– Dar, domnule!…
Stăpânul său îşi întoarse capul în partea cealaltă şi fata înţelese că doreşte să fie lăsat singur. Se ridică de pe scaun, închise la loc fereastra, trase draperiile şi părăsi încăperea, lăsându-şi patronul în agonia tăcută a deznădejdii.
***
(…) Range Rover-ul ieşi pe aleea lungă, strivind pietrişul galben cu pneurile sale pline de azot. Nu era încă ora nouă şi norul întunecos se întinsese leneş pe cerul de deasupra castelului, ascunzându-l sub o perdea fină de ploaie de vară. William privi într-una din oglinzile retrovizoare silueta cenuşie a construcţiei, parcă regretând că o lasă în urmă, în izolarea ei melancolică.
Intrând în zbuciumul capitalei, tânărul fu cuprins de o nostalgie copilărească. Toată viaţa trăise în febra urbană, în timp ce ieşirile constituiau pentru el scurte evadari în pustietatea conacelor, dorind, în acelaşi timp, cu o nestăvilită pasiune şi poftă de viaţă reîntoarcerea în mijlocul acelei lumi în continuă mişcare. Acum însă se simţea diferit, incomplet în fiinţa lui superficial nehotărâtă în anturajul veninos al oamenilor de seamă. Pentru prima dată, îi era teamă de un necunoscut neprevăzut şi neînchipuit de el decât în sfera ştiinţei, unde şi acolo, misterele pot fi dezvăluite într-un mod sau altul. Era ca o reacţie chimică, o explozie colosală la nivel celular. Înghiţi în sec şi trecu pe lângă Hampstead Theatre, cu degetele încleştate nervos pe volanul automobilului. Stopă abia în capătul lui Baker Street, Marylebone, zâmbind ironic la vederea numărului 221B, şi ieşi anevoios din maşina sa robustă, lipsit de voinţă în faţa uşii de intrare din capătul scării de piatră a locuinţei cu pricina. Urcă treptele cu greu şi sună, aruncându-şi dezinvolt capul pe spate. Îi răspunse o femeie, puţin cam nehotărâtă, cu părul scurt şi drept, de un blond execrabil.
-Domnul Goldsmith este acasă?
-Cine-l caută?
-Un vechi prieten.
Intrigată de răspunsul bărbatului, ea ezită să-l primească înăuntru, dar, peste umărul său rahitic, William zări numaidecât silueta rotundă a proprietarului şi îl strigă pe un ton firesc:
-Ashton!
Acesta îşi întoarse faţa buhăită cu bărbia încă nerasă şi făcu câţiva paşi spre uşă.
-Măi să fie! Marele Lord binevoieşte să facă vizite supuşilor, după abia o lună de la marea întoarcere în patrie! Trebuie să ai un motiv foarte întemeiat pentru care ai venit! adaugă el, poftindu-l în holul îngust. Jenna, adu nişte cafea.
Femeia o luă înainte, pe lângă scări, până în cealaltă parte a casei de unde începu să se audă clinchetul cristalin şi ascuţit al vaselor mânuite cu brutalitate.
-Când cineva cumpără din casa mea un tablou nepreţuit, am toate motivele pentru o vizită! răspunse William, luând loc pe sofaua de piele neagră din living, unde fu izbit de numărul tablourilor şi statuetelor dispuse în fiecare colţişor.
Buzele lăbărţate ale interlocutorului său se destinseră într-un rânjet maliţios. După ce trase cu lăcomie fum dintr-o ţigară abia aprinsă, acesta răspunse cu glas tărăgănat şi greu:
-Doar nu plângi după el, Cross! Mai devreme sau mai târziu tot ce a mai rămas acolo, se va vinde oricum.
-Asta numai eu decid. Iar dacă aş fi luat hotărârea să vând acea pictură cu doar câteva mii de lire sterline, înseamnă că aş fi fost într-o stare mult mai gravă decât a tatei. Unde este tabloul?
-La un amic! Suntem în mijlocul câtorva studii. Cineva chiar mi-a promis o sumă tentantă pentru el. Crede-mă, am putea face o avere împreună!
William nu spuse nimic. Se aşteptase la ceva mult mai grav din partea acestui traficant de obiecte de artă. Până mai în urmă cu patruzeci şi opt de ore, nu-l interesase soarta tabloului. Ştia că bătrânul Goldsmith învârte lucruri murdare, dar fiind de mulţi ani independent financiar, lăsase totul pe mâna avocatului. Acum însă, nu numai că orgoliul îl alarmase cu privire la aceste probleme, dar dorinţa exprimată a Dianei de a revedea pictura, îl măcinase continuu.
-Şi…ce faci? Miercuri te întorci în State? continuă Ashton Goldsmith, cu ţigara ţinută între buze.
-Dacă tabloul nu se va întoarce până mâine acolo unde îi este locul, jur că te voi împuşca în faţa Scotland Yard-ului, spuse tânărul Cross, cu o expresie placidă, fixându-l pe bărbatul din faţa lui.
-Haide, Will! Catadicseşti să te întorci acasă după un deceniu lipsă şi vrei să faci deodată ordine cu toate? Am plătit pentru el!
William scăpă un rânjet scârbit în colţul gurii şi se ridică să plece, tocmai când femeia cea blondă intra cu cafeaua. Trecu pe lângă ea, fără să salute şi ieşi în aerul înecăcios, păşind cu nepăsare pe scări.
-Am putea face afaceri bune împreună, William! îl auzi în urma sa.
-Tu eşti cel care are nevoie de asta, nu eu! replică acesta din urmă şi se urcă la volan. Te-ai pus cu cine nu trebuie!
Pântecul balonat al lui Ashton se umflă şi mai mult, în semn de protest.
-Vei mai auzi de mine, Cross! strigă el, ameninţător, când automobilul demară pe strada febrilă, continuându-şi drumul spre Mayfair.
Dacă Ashton nu ar fi fost progenitura avocatului tatălui său, probabil l-ar fi pocnit pe loc, dar se gândea la bătrân şi la întreaga avere mânuită de acel om dubios…
