PERCEPȚII ALE „EUROPEI” ȘI EUROPENITĂȚII ÎN SPAȚIUL PUBLIC ROMÂNESC AL SECOLELOR XVIII-XXI (ISTORII, IMAGINI, IDEI)

Note introductive

Note introductive

Laurențiu VLAD*

Într-un context socio-politic delicat, în care mișcările extremist – naționaliste, suveraniste, șovine, devin din ce în ce mai puternice în țările bătrânului continent – România cunoaște și ea acest fenomen -, exprimându-se tot mai frecvent împotriva valorilor europene, a democrației inclu­zive pe care UE o promovează, ni s-a părut necesară o reflecție intelec­tua­lă care să re-contureze proiectul european autohton, istoria și dimen­siunile lui contemporane. Sigur, nu este o reflecție definitivă, nici măcar o sinteză a temelor / subiectelor europene din cultura română – poate că ar fi de imaginat un astfel de demers la un moment dat -, ci doar câteva secțiuni mai mult sau mai puțin punctuale (istorii, imagini, idei, cum le-am spus în subtitlul volumului de față) dintr-o consistentă serie istorică, de felul celor imaginate, cu mai bine de un veac în urmă, de Alexandru D. Xenopol.

Este și un proiect personal această culegere de texte, pe care îl datorăm magistrului nostru, Alexandru Duțu, ce ne-a sugerat pe la începutul anilor 1990, o asemenea investigație. Așa cum spuneam în 2021, când publicam la Institutul European din Iași un prim volum dedicat Istorii[lor] românești ale ideii de „Europa”, sugestia lui Alexandru Duțu a prins contur destul de târziu – după aproape trei decenii – de la momentul când a fost făcută. Acum încredințăm tiparului, și mulțumim pe această cale editurilor Cetatea de Scaun și Institutul European, care ne-au sprijinit în demersul nostru, un al doilea volum, ce reunește articole și studii cu un tipar comun: diverse reflectări ale ideii de „Europa” și conștiinței apartenenței la cultura / civilizația bătrânului continent din spațiul public românesc al veacurilor XVIII-XXI.

Nu a fost ușor să reunim autori și texte de nuanțe diferite, fie din dome­niul istoriei, fie din cel al științelor politice. Pot fi anumite stridențe în această compoziție, dar încercarea noastră, chiar dacă e posibil să nu-și fi atins (sau nu-și va atinge) întru totul scopul ca întreg (sigur, aici vina aparține coordo­natorului), credem că aduce în prim-plan o sumă de lecții pe care trecutul, în anumite momente ale sale, le-ar da celor din zilele noastre. Sunt texte construite cu migală de contributorii din volumul pe care-l introducem acum, fie că au mai fost publicate în anumite versiuni, fie că nu, ce sunt în sine investigații punctuale valoroase (și aici, desigur, e numai meritul autorilor lor).

*

Demersul nostru nu este unul care să fi apărut din neant. Există o tradiție însemnată a istoriografiei temei în discuție, asupra căreia am încercat să ne exprimăm în mai multe rânduri[1]. Nu e locul aici să reluăm întreaga istoriografie, dar, totuși, vom căuta să-i semnalăm în câteva rânduri o seamă dintre coordonatele sale.

Tema reflectării ideii europene în cultura română și-a făcut intrarea în istoriografia autohtonă prin generoasele reflecții asupra influențelor occidentale asupra civilizației din Principate[2]. Demersul acesta era extrem de profund și de prolific în „scenă”, iar cei care „au construit subiectul”, stăruind apoi, cronologic și tematic, în cercetarea ideii de „Europa” și a conștiinței apartenenței la europenitate a românilor, au fost Adrian Marino, Alexandru Duțu și, într-o bună măsură, Vlad Georgescu, prin studiile publicate în anii 1960-1970. Nu trebuie neglijată aici, credem noi, nici intervenția de la începutul deceniului nouă al secolului ce a trecut, ce o datorăm lui Mircea Martin, care a reflectat asupra complexelor de inferioritate ale literaturii (culturii) autohtone față de literatura (cultura) occidentală.

Așadar, am plasa începuturile istoriografice autohtone ale temei ideii românești de „Europa” sau a conștiinței apartenenței la cultura bătrânului continent, în anii 1960-1970 odată ce vedeau lumina tiparului lucrările unor Adrian Marino (Iluminiștii români și afacerile Europei, în „Lumea”, II, 1964, pp. 24-25, Luminile românești descoperă Europa, în „Revista de Istorie și Teorie Literară”, XXVIII, 1, 1979, pp. 27-48 etc.), Alexandru Duțu (subcapitole și capitole din Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700-1821). Studii și texte, Ed. pentru Literatură, București, 1968 ori Sinteză și originalitate în cultura română (1650-1848), Ed. Enciclopedică, București, 1972, Umaniștii români și cultura europeană, Ed. Minerva, București, 1974; ed. în limba engleză, 1977;  etc.) sau Vlad Georgescu (Vlad Georgescu, Ideile politice și iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Ed. Academiei R.S.R., București, 1972; ed. în limba engleză, 1971)[3]. Autorii mai devreme menționați, ca și excursurile lor ulterioare[4], cele din anii 1980 (aici l-am putea adăuga pe Mircea Martin – George Călinescu și „complexele” literaturii române (Ed. Albatros, București, 1981) au stăruit cronologic asupra perioadei iluministe (a doua parte a veacului al XVIII-lea – primele decenii ale celui următor) conturând maniera în care cărturarii români (și elita politică autohtonă) au căutat modele de urmat în „Evropa cea luminată” din acea vreme pentru o nouă evoluție culturală, instituțională, politică etc. a Principatelor Danubiene. Era epoca în care Țările Române traversau un semnificativ proces de modernizare, europenizare a societății. Mai ales Alexandru Duțu și Vlad Georgescu adăugau în discuție că a mai existat o racordare a elitelor autohtone cu cultura europeană în vremea cărturarilor umaniști, dar regimul fanariot a rupt acele legături, imprimând o dominație de tip oriental care a început să slăbească odată ce „luminile românești” au început să re-„descopere Europa” în partea de sfârșit a veacului al XVIII-lea (cum inspirat titra Adrian Marino în studiile sale).

În anii 1980 tema a fost frecventată și de alți cercetători, fără să fie pentru ei, la acea vreme, o preocupare predilectă (Marin Bucur, Gheorghe Ceaușescu, Cătălina Velculescu etc.), ca și de o serie de reviste științifice, în general, cele legate de numele lui Adrian Marino și Alexandru Duțu, precum „Cahiers Roumains d’Études Littéraires”, „Revista de Istorie și Teorie Literară” sau „Revue des Études Sud-Est Européennes”.

După 1990, când România a cunoscut o altă dimensiune politică interna­țională, vechile dezbateri interbelice despre autohtonism și europenism au renăscut. Intelectualii, pertinent ori nu, s-au implicat într-un dialog fecund în presa culturală, care a făcut să curgă multă cerneală, cu deosebire până la intrarea oficială a României în Uniunea Europeană (2007). Intervențiile din presa culturală (inclusiv cele legate de tema Europei Centrale), în mare măsură politice, au combinat integrarea europeană, cu cea atlantică, ceea ce a dus la dezbaterea unui concept hibrid, transmis în spațiul public de mediul politic, acela al euro-atlantismului[5].

Revenind la cărturarii „începutului de drum”, ca să-l parafrazăm pe Paul Cornea, cu excepția lui Vlad Georgescu (care vedea europenizarea ca un proces de modernizare culturală, economică, politică și socială), Adrian Marino, respectiv Alexandru Duțu și-au continuat activitatea și reflecțiile și după 1990. Astfel că se va fi conturat în cazul celui dintâi ideea că „Europa” a fost un „model”, o „normă” și o „schemă ideologică” funcțională, independentă, iar în cazul celui de-al doilea, că bătrânul continent trebuia analizat din perspectiva întregului său cultural, nu trunchiat, numai din unghiul de vedere al Occidentului, că nu exista, de fapt, o periferie răsăriteană, ci numai o civilizație specifică, dar tot europeană, că erau mai multe centre de iradiere culturală și de putere pe continent, nu numai unul, situat în Apus, că divizările europene din contemporaneitate erau rezultatul unor evoluții în timp a societăților, a politicului și politicii, a manierei de raportare la civilizația corpului, la intimitate, iar ele nu puteau fi atenuate decât prin  educație…[6]

Ni se pare că, desigur, cu nuanțe, Victor Neumann (Tentația lui Homo-Europaeus. Geneza spiritului modern în Europa Centrală și de Sud-Est, Ed. Științifică, București, 1991, care are mai multe ediții ulterioare) sau Răzvan Theodorescu (Cele două Europe, ediția a doua revăzută și adăugită, Ed. Ideea Europeană, București, 2018, care reia texte din Picătura de istorie, Ed. Fundației Culturale Române, București, 2002) ori Gheorghe Ceaușescu (Nașterea și configurarea Europei, Ed. Corint, București, 2004), ca să nu mai vorbim de Mircea Martin – și i-am evocat doar pe câțiva dintre autorii anilor 1990-2000 – împărtășeau, pe diferite voci, cu diferite instrumente de lucru, această idee că Europa trebuia privită și înțeleasă ca un întreg cultural, deși ea putea fi orientală, centrală, apuseană!

Cum mediul politic a influențat mult această dezbatere din spațiul public, nu numai prin decizia de la nivel guvernamental, ci și efectiv prin participarea la dialogul intelectual[7], trebuie să spunem că, în paralel, s-a dezvoltat un învățământ superior de specialitate în domeniul studiilor europene, cu o programă specifică (instituții europene, politici comune europene, drept comunitar etc.), prezent la departamentele de drept, științe politice și relații internaționale (de fapt, în nomenclatorul oficial programele de studii universitare sunt denumite, anacronic, spunem noi, „relații internaționale și studii europene”).

În aceste programe de învățământ se regăseau și cursuri de istoria ideii europene, a construcției europene etc., ce au fost susținute, în multe dintre cazuri, de profesori de istorie sau filosofie, care se ilustraseră în cercetare pe această temă (Alexandru Duțu, de pildă, a fost, așa cum am mai spus, cadru didactic la Facultatea Internațională de Științe Umane a Universității din București, numită din 1995, Facultatea de Științe Politice și Administrative, fiind titular al cursului de Istoria comparată a civilizațiilor europene; Andrei Marga, autor al mai multor studii de filosofie europeană până în 1989, ținea după 1990, cursul de Filosofia unificării europene la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca; și Ovidiu Pecican sau Ladislau Gyémánt, de la aceeași din urmă instituție, pot fi exemple în această serie etc.).

De ce istoricii (Ladislau Gyémánt, Adrian-Liviu Ivan, Nicolae Păun, Ovidiu Pecican etc.), filologii (studii de filologie au, de pildă, și Adrian Marino, și Alexandru Duțu, și Gheorghe Ceaușescu etc.) ori filosofii (Andrei Marga) s-au implicat în demersul instituțional al programelor de studii europene (ca și în cele de științe politice ori relații internaționale) la începutul anilor 1990? Pentru că erau reprezentanții singurelor domenii socio-umane care mai existau în programele universitare înainte de 1989 (sociologia, psihologia, jurnalismul dispăruseră sau erau strict studiate la Academia Ștefan Gheorghiu) și care aveau disponibilitatea, înclinația, lecturile necesare unui asemenea demers.

Dacă la început erau doar înclinația și lectura mai cuprinzătoare, ulterior au apărut specializările în străinătate pentru cei mai tineri, apoi au reapărut în câmpul universitar disciplinele socio-umane desființate sau inexistente în anul 1990, pentru ca, în partea de sfârșit a deceniului și în anii 2000 să cunoaștem primii specialiști în studii europene sau relații internaționale ori în științe politice cu studii de profil în țară sau în diferite universități europene ori americane. Dar specializările și specialiștii de formație în domeniu nu i-au putut elimina pe „începătorii” studiilor europene – era greu să schimbi o programă universitară, mai ales când ai titulari de discipline, consacrați și validați de decenii -, astfel că a rămas în multe dintre programele de studii europene, relații internaționale sau științe politice, dimensiunea istorică (filologică ori filosofică), într-un cuvânt, culturală, a începuturilor.

Două ni se par a fi perspectivele care s-au conturat de-a lungul vremii în istoriografia ideii și conștiinței europene românești. Una, tributară unui demers complex, în care ideea europeană reflectată în cultura română era  un pretext pentru explicarea traiectoriilor modernizării românești, întocmirilor socio-politice naționale, evoluției ideilor și ideologiilor autohtone, inclusiv a celor religioase, ca și a structurilor vieții cotidiene de acum două secole sau de astăzi, așa cum au încercat să o prezinte în scrierile lor cercetători precum Adrian Marino ori Alexandru Duțu (sau Vlad Georgescu). Și acesta era un excurs de istoria ideilor și de istoria conștiinței apartenenței la civilizația europeană a celei românești, adesea cea din urmă fiind definită / autodefinită ca marginală ori exclusă, ceea ce a creat sentimentul de inferioritate culturală.

În aceeași ordine de idei, deși s-au referit la perioade diferite, studiile lui Gheorghe Ceaușescu sau Ovidiu Pecican (Europa în gândirea românească interbelică, Ed. Institutul European, Iași, 2008), ca să nu dăm decât două exemple, au socotit realitățile românești, chiar dacă la marginea Europei (geografic, spiritual, cultural, politic), ca aparținând bătrânului continent. Poate că ar fi de menționat aici și opinia lui Răzvan Theodorescu, care nu nega nevoia de Occident a românilor, dar susținea, ușor auto-suficient, provocator chiar, într-o schemă de interpretare naționalistă, în opinia noastră, ideea că existau mai „multe Europe”, iar autohtonii făceau deja parte, cultural vorbind,
dintr-una dintre ele, fără îndoială, ilustră. Așadar, nu mai era nevoie de Occident, pentru ca ei să își dovedească europenitatea! Sigur, interpretarea noastră ar putea părea influențată de tonul vădit polemic al textului Care Europă? Care Europe? din Picătura de istorie și Cele două Europe!

Sentimentul apartenenței la cultura europeană l-am regăsit și în textele din anii 1990 ale lui Victor Neumann, dar, în vremea din urmă, în istoriografia temei s-a dezvoltat o istorie conceptuală a ideii de „Europa” în cultura românească (Armin Heinen, Hans-Christian Maner – studiile din Victor Neumann, Armin Heinen (coord.), Istoria Românei prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Ed. Polirom, Iași, 2010). Această istorie, în fapt, a doua perspectivă din istoriografia temei, a urmărit metamorfozele conceptului / noțiunii / ideii, până la urmă, în diferitele contexte istorice ale duratei lungi. Încercările de acest tip sunt mai vechi, întrucât mulți autori din anii 1990-2000 le-au practicat fără să-și definească demersul ca unul de istorie conceptuală, ci, mai degrabă sub influența de atunci, a lui Adrian Marino, Alexandru Duțu sau Vlad Georgescu, l-au denumit ca unul de istoria ideilor.

Dar, indiferent în ce registru istoriografic s-ar înscrie studiile mai sus menționate, ele sunt toate cercetări de istorie culturală.

Să mai spunem că impresia noastră este că de prin deceniul al doilea al secolului XXI, tema istoriei românești a ideii de „Europa” începe să nu mai fie atât de frecventată. Nu am stăruit asupra acestui aspect prea mult, dar credem că situația se poate datora euroscepticismului în creștere în spațiul public românesc în perioada respectivă, revenirii în forță a ideilor naționaliste, cu accente anti-democratice (xenofobe, rasiste, homofobe etc), dar și, poate, unui subiect care și-a atins limitele și a început să se epuizeze de la sine…

Sigur, conflictul din apropierea hotarelor României declanșat în primăvara lui 2022 ar putea schimba perspectiva, dar ideea europeană s-ar părea că este în continuare estompată, pe de o parte, de americanizarea, pe care o exercită NATO și susținătorii ei civili cu înclinații „belicoase”, iar pe de altă parte, de critica intensă practicată de către corifeii politici ai tradiționalismului excesiv, conservatori de dată recentă, care pun un semn de egalitate între bolșevism sau stânga extremă și datele dimensiunii europene a diversității de opinii, a incluziunii, a nediscriminării rasiale și nu numai, a libertăților de opinie ori ale celor sexuale și de gen etc.[8]

Și iată cum ne întoarcem, fără să vrem, la reflecțiile antieuropene de la începuturile secolului al XIX-lea, când măruntul cronicar din mahalaua Batiștei a Bucureștilor, Ioan Dobrescu, îi „certa” și îi amenința astfel pe contemporanii săi: „Apoi, ce să vezi? Muerile cu capetele goale și tunse, dezgolite până la brâu. Oamenii își lepădaseră portul și-și luoase portu strein, ca păgânii, unii nemțește, alții sfranțozește, alții în alte chipuri, cu părul tuns, cu zulufi, ca muerile. Apoi ne amestecam cu ei și cei mai procopsiți le învăța cărțile lor, unii sfranțozește, alții nemțește, alții talienește. Și intra învățătura lui Volter, acela urâtul lui Dumnezeu, pre carele îl avea, păgânii, ca pre un Dumnezeu. Și sfintele posturi nu le mai băgam în seamă. Totdeauna cărnuri la mese. La biserică mergeam ca la o priveală, care și mai care cu haine mai bune, muerile cu felurimi de podoabe drăcești; iar nu să intrăm în biserică cu frica lui Dumnezeu, să ne rugăm pentru păcate. Mai în scurt, mândriia așăzase scaunu în București. Nu credeam în Dumnezeu, numai în ziduri, în haine, în înșălătorii, în mâncări bune, în beții și mai vârtos în curviia de față. Aceste le aveam obicinuite, toți de opște. Iar mai marii noștri cu mâncătoriile, încât nu mai era de suferit, și nu numai partea mirenească, ci și cea bisericească. […] Să știți, creștinilor, că de nu vă veți părăsi năravurile cele rele, adecă să nu mâncați cărnuri în zile în care sânt oprite de sfinții părinți a nu să mânca […] Al doilea, portul păgânesc să vi-l lăsați și zulufii du pă ochi. Așijderea și muerile vo[a]stre să să părăsească de a-și mai goli piepturile și capetele, […] muerile să se plece bărbaților săi. Așijderea curviia să o părăsiți de la voi, că aceasta este dată numai păgânilor celor fără de Dumnezeu. Să nu ne asemănăm lor. Crucea, arma creștinilor, să nu o suduiți […], să nu vă jurați strâmb, măcar și pre dreptate, să nu vă bucurați să înșălați pre frații voștri, de ucideri și de hoții să vă feriți, zavistiia să lipsească, să mergeți în biserică cu frica lui Dumnezeu, și mai vârtos mândriia să o părăsiți de la voi, că tot din mândrie toate acestea nasc. […] Iar de nu: sabiia vă va mânca pe voi! Ați auzit?”[9].

*

Volumul de față reunește studiile a 20 de autori din centrele universitare/ academice de la București, Cluj-Napoca, Glasgow, Iași, Seul, Sibiu, Oradea și Târgu-Mureș, care au dorit să participe la acest proiect. Numitorul comun al contribuțiilor mai sus mențio­nate a fost conturarea unei istorii a ideilor, imaginilor, percepțiilor europene în spațiul public autohton ori a conștiinței apartenenței românilor (a culturii române) la aria de civilizație a bătrânului continent. Sigur că a vorbi despre „Europele” românilor însemna să stărui deopotrivă asupra elogiului europenității, dar și asupra reticențelor sau reacțiilor negative la adresa caracteristicilor / influențelor / notelor modernității apusene (occidentale), care au pătruns în spațiul cultural al Principatelor / României (în fond, tot despre o anumită imagine a bătrânului continent era vorba!), adesea exprimate și bine conturate în istoria anilor 1800-2000. Să mai spunem că textele amintite, 18 la număr, unele dintre ele publicate în alte versiuni, după cum fiecare autor aflat în această situație a precizat în preambulul demersului propriu, altele noi, fără să fi avut o carieră editorială prealabilă, au fost grupate în patru secțiuni distincte, organizate cronologic, anume: Sfârșitul secolului al XVIII – începutul veacului al XX-lea, Perioada interbelică, Anii 1940-1980 și Postcomunismul.

Prima parte a volumului inventariază o seamă de detalii cu privire la modernizarea societății românești de la cumpăna veacurilor XVIII-XIX văzută prin prisma modelelor europene (Toader Nicoară – cu deosebire, modelul francez, Alexandru-Florin Platon). Studiile menționate se înscriu în tradiția deschisă de cercetările lui Adrian Marino, Alexandru Duțu și Vlad Georgescu asupra temei și perioadei, aducând în discuție noi și semnificative perspective.

Următoarele două texte stăruie, pe de o parte, asupra imaginilor „Europei” reflectate în gândirea românilor din spațiul transilvan pe parcursul primei jumătăți a secolului al XIX-lea (Sorin Mitu), iar pe de alta, asupra impresiilor, consemnate în epistole sau memorii de către studenții din Ardeal de la finele veacului și începutul celui de-al XX-lea cu privire la felul în care percepeau orașele universitare din centrul sau apusul continentului, precum și europenitatea acestora (Cornel Sigmirean). Ambele intervenții reconstituie diverse aspecte ale modelului cultural apusean sau central european, care era bine receptat de imaginarul românilor, precum și o seamă de detalii referitoare la ideea apartenenței autohtonilor (simbolice, dar și efective) la spațiul continental.

Cum textele din această secțiune par să privilegieze o imagine pozitivă, elogioasă chiar, a „Europei” și europenității în spațiul autohton, ni se pare util să precizăm că a existat și o fațetă negativă a reprezentărilor despre civilizația continentală[10]. De pildă, Zilot Românul (Ștefan Fănuță) sugera discret în Istoria Țării Românești de la domnia lui Alexandru Vodă Ipsilanti până la sfârșitul domniei lui Ioan Vodă Caragea, 1796-1818 formalismul legilor occidentale, dar și, deopotrivă, lucrurile ascunse și periculoase din spatele cuvintelor: „Luat-am seama ș-am văzut pravilile Evropii, / Și sunt bune adevărat pă din afar-a pliopii, / Iar în lăuntru ce să vezi? Un lup supt pielea oii / […]”[11]. O reflecție asemănătoare regăsim și la Ioan Dobrescu în chiar fragmentul de cronică reprodus de noi într-unul din paragrafele anterioare sau în însemnările lui Grigore Andronescu, care stăruiau asupra decăderii moravurilor, a moralei autohtonilor, urmare a influențelor europene[12].

Așadar, în opinia lor, influențele europene puteau fi distructive. Ele contribuiau la decăderea instituțiilor, a moravurilor și chiar a tradiției creștine autohtone. Această intransigență putea să aibă rădăcini în modesta instrucție, eminamente religioasă, a celor trei cronicari, care s-ar înscrie între primii „antieuropeniști” ai veacului al XIX-lea. Însă, trebuie să precizăm că „antieuropenismul”, dezvoltat fie pe filieră monastică ori pe canalele laice apropiate de instituțiile Bisericii răsăritene în secolele XVIII-XIX (Alexandru Duțu), fie în spațiul strict al reflecției politice practicate de elite (Vlad Georgescu), avea precursori și în secolele anterioare; doar ce puteau să însemne acele notații din Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717 relative la moda apuseană, apreciată de o parte a elitei politice muntene și care ducea, inevitabil, la deteriorarea moravurilor autohtone, cum s-a întâmplat cu căpitanul Preda din Prooroci ce „avea chică nemțească numai legată sus supt ișlic și cizme cele nemțești cu pinteni ce le purta (…) îl stricase (…) portul cel nemțesc – să zic nebunesc – ce-l purta”[13].

Cea de a doua secțiune a volumului reunește cinci contribuții științifice ale căror teme sunt cantonate cronologic în perioada interbelică și au aceeași perspectivă tematică pozitivă asupra imaginii Europei în spațiul românesc. Nu avem a face, așadar, cu date negative ale imaginarului despre bătrânul continent, autorii neabordând subiecte care să trimită la ideologiile extremiste ale dreptei, care negau caracterul benefic al influențelor occidentale (este și epoca în care se înfruntă în planul ideilor partizanii „autohtonismului” cu cei ai modernizării de sorginte europeană).

În general, sunt studii care vizează fenomenul de receptare a ideilor, imaginilor, notelor europene în spațiul românesc, fie în: lucrările savante și cursurile universitare ale lui Nicolae Iorga (Ovidiu Pecican) sau în manualele școlare de istorie (Simion Costea), fie în presa anilor 1920-1930 – în periodice precum „Ideea Europeană” din București (Aura-Carmen Slate) sau în „Gazeta de Vest” de la Oradea (Alina Stoica) – ori în maniera de raportare a elitelor autohtone la proiectele de securitate colectivă de pe bătrânul continent (Mihai Sebe).

Partea a treia a fost dedicată perioadei comuniste, care este ilustrată tot de cinci studii ca și cazul secțiunii anterioare. O primă intervenție are ca subiect activitatea din exil a lui George Ciorănescu și Nicolae Gafencu, ambii apropiați de cercurile / mediile care au fost implicate în construcția europeană a anilor 1950 (Radu Albu Comănescu). Urmează un text care analizează maniera în care regimul politic de la București din vremea Războiului Rece s-a implicat în problematica securității continentale și a „Eurocomunismului” (Cristina Preutu).

Perspectiva raportării culturale la civilizația occidentală este ilustrată prin două eseuri care aduc în prim plan evoluția din anii 1950-1980 a televiziunii naționale (Silvia-Cristina Baumgarten), respectiv a cinematografiei românești (Mihaela Grancea), ambele căutând să sublinieze influențele europene, tehnice sau tematice asupra producțiilor lor, dar și stereotipurile autohtoniste în competiție cu imaginile pozitive europene. Notăm că în acest context au fost evocate și câteva exemple ale imaginilor negative ale Europei, stereotipuri precum că mirajul occidental este numai o perdea de fum în spatele căreia se găsesc abuzurile potentaților, alienarea și însingurarea omului, clanurile mafiote, prostituția, șomajul etc.

Tot în grupajul al treilea și-a găsit locul și scurtă intervenție de natură istoriografică despre începuturile reflecției asupra ideilor, imaginilor, notelor românești de „Europa” din cultura autohtonă prezente în studiile și cercetările timpurii ale lui Adrian Marino, Alexandru Duțu și Vlad Georgescu din anii 1960-1970 (Laurențiu Vlad).

În fine, a patra secțiune a volumului de față abordează problematicile ultimelor două-trei  decenii retrasând pe de o parte o istorie a conceptului de „euro-atlantism” în spațiul politic și cultural autohton în contextul integrării României în NATO și UE (Ruxandra Ivan), iar pe de alta, una a dezbaterilor intelectuale în jurul formelor de guvernare (monarhie sau republică) și a titularilor acestora, în strânsă legătură cu europenitatea lor (Adrian Cioroianu).

Nu era posibil să nu existe intervenții cu privire, bunăoară, la mișcările populiste românești, cu un potențial excesiv de contestare la adresa modelului reprezentat de UE (Cristina-Maria Dogot). Sau la receptarea negativă a reglementărilor europene cu privire la adoptarea unei legislații în conformitate cu principiile democrației incluzive, ce ar fi dus la asigurarea unui tratament egal cu ceilalți cetățeni pentru persoanele ce nu sunt heterosexuale – ceea ce a determinat o deteriorare semnificativă a imaginii simbolice (și nu numai) a Bruxelles-ului în România (Sergiu Mișcoiu, Sergiu Gherghina, Dragoș Șamșudean).

*

Încheiem acest cuvânt de introducere exprimându-ne mulțumirile noastre pentru toți colegii care au dorit să participe la acest proiect și fiindcă au acceptat, nu știu dacă în totalitate însă, filosofia demersului nostru ca fiind una ce își dorește să susțină, să întărească – sigur atât cât va fi posibil, căci suntem conștienți că nu cărțile pot face acest lucru – ideea europeană, chiar în condițiile asaltului violent asupra ei al ideologiilor ultra-naționaliste, șovine, războinice ale zilelor noastre.

Cum dedicăm și proiectul de față celui care ne-a sugerat și inspirat cu mult timp în urmă subiectul, profesorul Alexandru Duțu, reamintim și una din „zicerile” sale, ce avea și are rostul de a semnala un alt pericol pentru ideea europeană, anume tehnicismul excesiv, competiția acerbă fără alte reguli decât cele economice ori financiare, imprimate chiar aspectelor umaniste ale culturii continentale: Europa nu e visul de vară al unui contabil.

* Prof. univ. dr., Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.

[1] Vezi, spre exemplu, Laurențiu Vlad, Istorii românești ale ideii de Europa, secolele XVII-XXI (imagini, note, reflecții), Ed. Institutul European, Iași, 2021, pp. 23-71. În fapt, fragmente din rândurile ce urmează au fost selectate cu deosebire de la pp. 50-55. Mai nou, aceleași reflecții în Laurențiu Vlad, Ideea de Europa în cultura română. Note bibliografice pentru un inventar sintetic al unei teme istoriografice, în Bogdan Murgescu, Alexandru-Florin Platon (editori), Istoriografia română recentă : curente, tendințe, aspecte instituționale, Ed. Universității din București, București, 2024 (în curs de apariție).

[2] Din această perspectivă, poate s-ar cuveni să amintim studiile lui Pompiliu Eliade (De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie, E. Leroux, Paris, 1898; Histoire de l’esprit public en Roumanie au dix-neuvième siècle, I-II, Société Nouvelle de Librairie et d’Édition, Paris, 1905-1906), Eugen Lovinescu (Istoria civilizației române moderne, I-III, Ed. Ancora, București, 1924-1926), Dimitrie Popovici (La littérature roumaine a l’époque des Lumières, Sibiu, 1945) ori, mai aproape de noi, ale lui Zigu Ornea (Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Ed. Eminescu, București, 1980 – în ultimul deceniu al secolului trecut autorul a revenit asupra perioadei în Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996).

[3] Poate că un loc aparte ar trebui să acordăm și lui Paul Cornea într-un atare excurs istoriografic, mai ales având în vedere volumul Originile romantismului românesc. Spiritul public, mișcarea ideilor și literatura între 1780-1840, Ed. Minerva, București, 1972.

[4] De exemplu, Adrian Marino, Littérature roumaine – Littératures occidentales. Rencontres, traduction par Annie Bentoiu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pp. 10-48; Alexandru Duțu, Europe’s Image with Romanian Reprezentatives of the Enlightenment, în Enlightenment and Romanian Society, edited by Pompiliu Teodor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pp. 143-151 sau A fost Marele Turc european?, în Alexandru Duțu, Călătorii, imagini, constante, Ed. Eminescu, București, 1985, pp. 118-159; Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice românești, 1369-1878, Jon Dmitru Verlag, München, 1987, pp. 69-86.

[5] Vezi Ruxandra Ivan, L’Euroatlantisme dans la politique étrangère roumaine, în Guillaume Bourgeois și Hèlène Yèche (coord.), Signes, couleurs et images de l’Europe, Presses Universitaires de Rennes, Rennes, 2011, pp. 131-146. Autoarea retrasează în acest text și o scurtă istorie a ideii de „Europa” în spațiul cultural autohton. Studiul vede lumina tiparului și în acest volum într-o versiune în limba română.

[6] De exemplu, Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice și culturale, Ed. Polirom, Iași, 1995 (ediția a doua, 2005, pp. 195-235) sau Alexandru Duțu, Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Ed. All, București, 1999, pp. 237-250.

[7] Să dăm ca exemplu, volumul lui Adrian Năstase, Europa. Qvo Vadis? – Spre o Europă unită –, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2003 (reluat și în 2004) ori textul politicianului liberal (care-și revendicase și poziții tehnocrate), Daniel Dăianu, Ce vom fi în Uniune? Pariul modernizării României, Ed. Polirom, Iași, 2006, ca și intervențiile din presă ale celor doi sau ale lui Adrian Cioroianu, Nicolae Manolescu, Cristian Preda, Andreea Vass, Sever Voinescu (și lista poate continua), fără să ne fie clar dacă se exprimau în calitate de oameni politici și / sau de intelectuali angajați.

[8] Acest tip de discurs populist neo-conservator, cu accente de extremă dreaptă, este foarte răspândit mai ales la nivel regional, fiind direct legat de consolidarea regimurilor și valorilor politice iliberale; a se vedea, spre exemplu, Astrid Lorenz, Lisa H. Anders (eds.), Iliberal Trends and Anti-EU Politics in East Central Europe, Palgrave, Macmillan, 2021.  

[9] Vezi Ilie Corfus, Cronica meșteșugarului Ioan Dobrescu (1802-1830), în „Studii și Articole de Istorie”, VIII, 1966, pp. 309-403 / pp. 341-342.

[10] Cele ce urmează se regăsesc, spre exemplu, în Laurențiu Vlad, Istorii românești ale ideii de Europa, secolele XVII-XXI (imagini, note, reflecții), pp. 98-103, ca și în alte lucrări ale subsemnatului.

[11] Zilot Românul (Ștefan Fănuță), Opere complete, ediție îngrijită, introducere, note, comentarii și indici de Marcel-Dumitru Ciucă, Ed. Minerva, București, 1996, p. 80.

[12] „Astăzi, Aprilie 20 [1838 – n.n.], citind gazeta rumânească, am văzut arătându-să pentru Franța această statiștică și pentru pomenire a să cunoaște ce oameni de ispravă sunt de cei în urmă, cum le zic că sunt neam luminat, am însemnat-o adică: 1132 femei fugite de la bărbați; 2348 bărbați fugiți de la femei; 4175 case despărțite; 17345 case certate pă față; 13279 case certate în taină; 55240 case în care nu-i pasă nici bărbatului de nevastă, nici nevestii de bărbat; 3175 case socotite de fericite; 127 case aproape de fericire; 13 case adevărat fericite; 96834, acestea s-au găsit la catagrafia acelui an. Ce dar să zicem noi, proștii, cum ne numim de evropeni, când până astăzi încă se mai ține între noi mai mult această odihnă.”; a se vedea Însemnările Androneștilor, publicate cu un studiu introductiv de Ilie Corfus, Institutul de Istorie Națională, București, 1947, p. 81.

[13] Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717, ediție întocmită de Constantin Grecescu, Ed. Științifică, București, 1959, p. 40. Fragment citat în aceeași perspectivă și de Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern, I, Ed. Meridiane, București, 1987,
p. 169.