POLITICĂ ȘI ECONOMIE ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ (1928-1938)

Introducere

INTRODUCERE
În 1928, Partidul Național Țărănesc era adus la guvernare de un val de popularitate istoric, de 77,76%. Acest moment a fost perceput de unii contemporani și chiar de unii istorici ca unul de eliberare de sub dominația liberală, un adevărat triumf al voinței populare majoritar rurală, și al democrației din moment ce alegerile au fost considerate cele mai libere de până atunci. Nu a existat și nu va mai exista o asemenea euforie democratică deoarece în scurt timp a urmat apocalipsa economică. Democrația românească atinsese punctul culminant de „dezvoltare”, după care nu putea să urmeze decât decăderea.
Chiar înainte de 1929, o criză economică locală își făcea ușor simțită prezența în România. Creditul, comerțul și producția își temperează avântul precedent, creanțele societăților industriale cresc, iar creditele bancare se majorează simțitor. Criza economică mondială din 1929-1933 se manifestă și în România, unde se suprapune peste guvernarea țărănistă, care, din nefericire și neintenționat, ia măsuri pro-ciclice în locul celor anti-ciclice (anti-criză). Apocalipsa economică transformă economia liberală a României într-una treptat „împinsă de la spate” de stat și/sau marile cercuri financiare, atingând în 1938 vârful istoric de dezvoltare.
Momentul 1928-1929 a fost unul decisiv pentru soarta sistemului politic din România interbelică. Din acest moment, democrația românească a mers, încet, dar sigur, pe o pantă descrescătoare. În același timp, a fost momentul în care economia României a început drumul către maxima sa dezvoltare economică. O criză poate falimenta, dar poate și fortifica un sistem economic, eliminând verigile slabe.
După alți patru ani de guvernare liberală cu o stabilitate economică și politică, coroborate cu creșterea influenței Palatului Regal și fragmentarea clasei politice, urmează guvernarea poetului Octavian Goga. După doar 44 de zile care au „prevestit” semnele venirii ei, sfârșitul lumii democratice românești din 10 februarie 1938 a încheiat decada duelului celor două apocalipse.
Apocalipsa economică din 1928-1929 și cea democratică din 1938, sunt încadrate de o perioadă de 10 ani în care putem remarca o relație ce s-a format între cele două. De la extazul democratic și agonia economică din 1928-1929 ajungem în 1938 la apogeul economiei și prohodul democrației. Ar putea să existe, așadar, o relație de interdependență și invers proporționalitate între cele două? Putem vorbi de un echilibru dinamic în care se regăsesc economia și sistemul democratic românesc?
Perioada interbelică europeană, dar și românească poate fi caracterizată drept una a schimbărilor profunde de natură socială, politică și economică. Evoluția complexă politică și economică a României în perioada 1928-1938 credem noi că este greu de analizat doar printr-o singură manieră sau perspectivă, unitară și exhaustivă, fiind necesară o abordare interdisciplinară, axată pe câteva subiecte specifice de importanță și relevanță majoră. Astfel, lucrarea de față încearcă să explice relația dintre evoluția sistemului democratic și evoluția economiei în ultima decadă democratică interbelică, bazându-se pe o structură alcătuită din câteva subiecte, selectate ca fiind cele mai relevante în cazul de față. Primul capitol este axat pe marea criză economică în România, unde sunt cercetate cauzele externe și interne ale apariției acestei recesiuni precum și formele de manifestare ale acesteia. Al doilea capitol urmărește sistemele politice și constituționale din Europa Centrală și de Sud-Est în perioada interbelică, astfel încadrând într-un context regional și remarcându-se și influențele externe la care a fost supusă evoluția politică a țării noastre. Al treilea capitol tratează cu mai multă atenție cauzele specifice ale eșecului democrației din România, accentul fiind pus pe perioada 1937-1938. Ultima parte a lucrării încearcă, inițial, să cuantifice statistic performanțele economice în paralel cu cele politice ale țării noastre în perioada 1928-1938 pentru a putea vedea în mod direct dacă există vreo legătură sau asemănare între evoluția democrației și economiei. Se va încerca o explicare a corespondențelor găsite, practic a procesului de transformare politico-economică, prin formularea unei teorii proprii, și anume cea a teoriei echilibrului dinamic universal.
În ceea ce privește tema lucrării, istoriografia și literatura de specialitate au cercetat până acum distinct atât viața politică cât și viața economică a României interbelice sau cel puțin doar dintr-o perspectivă istorică, de consemnare a faptelor. Noutatea principală a lucrării de față constă tocmai în perspectiva interdisciplinară pe care o propune și dorința de înțelege și explica evoluția democrației și a economiei.
Prima parte a lucrării se oprește asupra evenimentului de cea mare gravitate politico-economică din perioada interbelică, și anume marea criză economică din 1929-1933. Problematica fenomenului de criză este una deosebit de importantă în istoriografie, ea luând mai multe forme, printre care politică, instituțională, socială, demografică, economică și altele. Adeseori, crizele de o anumită natură influențează sau generează și schimbări de altă formă. Spre exemplu, marea criză economică în Europa, chiar și în România, a determinat și o pleiadă de schimbări politice, sociale și de mental colectiv. Esența problemei o constituie în sine criza, ca proces ce alterează paradigme sau generează altele. Mai buna înțelegere a acestui fenomen ar putea ajuta la o mai bună gestiune și control a acestuia, dar nicidecum la eradicarea lui. Criza ar putea avea și o funcție de reechilibrare a unor dezechilibre acumulate de-a lungul timpului, fiind așadar un proces natural, ciclic și chiar cu rol reglator.
Marea criză economică din 1929-1933, denumită așa ulterior prin prisma efectelor ei pe plan mondial, s-a petrecut într-un anumit context istoric, politic și economic, și anume cel interbelic. Istoriografia marii depresiuni economice este cel mai adesea regăsită în cadrul studiilor legate de economia interbelică și în monografii, chiar dacă mai rar. În privința problematicii cercetării cauzelor și efectelor marii crize economice din 1929-1933 în România, situația istoriografică nu diferă, cu excepția faptului că studii dedicate în mod special crizei lipsesc aproape în totalitate. Astfel, de evoluția economică a României interbelice s-au ocupat Gh. M Dobrovici, Virgil Madgearu, Victor Axenciuc, Tudorel Postolache. Au contribuit cu studii și lucrări conexe și Florin Codrescu, Vasile Bozga, Bogdan Murgescu, Corneliu Olaru, Gheorghe Popescu, I. Puia și Dumitru Șandru și alții.
Așadar, primul capitol din lucrare își propune să exploreze cauzele și formele de manifestare ale crizei economice din România, în perioada 1929-1933, dorind să redea sub forma unui analize închegate, o imagine aproape completă asupra acestui subiect, necercetat în mod singular și aprofundat de istoriografie până acum. Dat fiind faptul că natura capitolului este una de istorie cu profil economic, pe lângă sursele secundare menționate, sunt integrate și o serie de date statistice prin interpretarea cărora s-au realizat numeroase grafice, care joacă rolul surselor primare de documentare și analiză.
Concret, se dorește formularea unor răspunsuri la întrebările: Care au fost cauzele izbucnirii crizei economice în România din 1929-1933? În ce forme s-a manifestat criza?
Primul Război Mondial și tratatele de pace de la finalul acestuia au creat, din punct de vedere cel puțin teoretic, premisele unei Europe democratice în care predominau mai mult statele-națiune în dauna imperiilor multinaționale. Spre deosebire de Vestul Europei, unde tradițiile democratice erau mai vechi, iar societatea era mai omogenă din punct de vedere etnic, Europa Centrală și de Sud-Est prezenta „carențe” în aceste aspecte, dacă este să judecăm după standardele occidentale. Totuși, specificul local și regional a fost oarecum uitat în momentul organizării de către aceste state nou-apărute sau mărite, a unor instituții liberal-democratice funcționale adaptate contextului și vieții politice a acestor zone.
Situația Europei Centrale și de Sud-Est în perioada interbelică a fost abordată de autori precum Iván T. Berend și György Ránki, Barbara Jelavich, Vasile Pușcaș, Joseph Rothschild, Hugh Seton-Watson, Ioan Scurtu și alții, în lucrări ce includeau și referințe la acest subiect sau tratau doar anumite țări în parte. Acest capitol încearcă, într-un mod sintetic și precis, să arunce o privire asupra regimurilor politice ale României, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei, Iugoslaviei, Albaniei, Bulgariei și Greciei în perioada dintre cele două războaie mondiale. Astfel, se menționează pentru fiecare țară în parte aspecte legate de legile fundamentale și se realizează o scurtă prezentare a evoluției regimului politic și activității principalelor formațiuni politice.
Așadar, al doilea capitol dorește să creioneze o imagine de ansamblu, cu caracter mai degrabă regional, a evoluției organizărilor politice din țările central-sud-est-europene menționate mai sus, fără a le supune unor standarde stricte generalizatoare pur europene. Succesul sau eșecul acestor regimuri, din punct de vedere liberal-democratic, nu este comparat cu evoluția regimurilor din Vestul Europei, țările occidentale, cum s-a menționat anterior, trecând printr-o experiență istorică politică diferită. Soarta sistemelor constituționale și politice ale Europei Centrale și de Sud-Est a fost influențată de activitatea arcurilor de regimuri autoritare și totalitare care s-au format atât în Vestul cât și Estul Europei, însă comportamentul acestor state nou-apărute sau mărite după Primul Război Mondial reprezintă în cele din urmă rezultatul experiențelor politice proprii ale acestor țări independente și suverane.
Deci, care dintre aceste state (România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Bulgaria și Grecia) au reușit să-și construiască un regim politic liberal-democratic mai rezistent și care state au eșuat chiar de timpuriu? Care au fost motivele interne care au determinat aceste evoluții? Există tendințe și influențe regionale?
A treia parte a lucrării aprofundează în mod special eșecul sistemului democratic românesc. Pe 11 februarie 1938 una din ultimele țări democratice ale Europei a trecut la un regim monarhic autoritar condus de regele Carol al II-lea. După cele 44 de zile ale unui guvern care a provenit dintr-un Parlament ales liber, Democrația a luat sfârșit în mod oficial în Romania, întorcându-se abia după 52 de ani. Tranziția României la autoritarism a fost explicată de istoriografie în principal prin eșecul regimului democratic și tendințele dictatoriale ale regelui Carol al II-lea, lucrări reprezentative în această privință fiind cele ale lui Al. Gh. Savu, Florea Nedelcu, M. Mușat și I. Ardeleanu și Ioan Scurtu. Andrew C. Janos și Dylan J. Riley au contribuit de asemenea cu o abordare conceptual-teoretică în acest sens. Totuși, rolul naționalismului și în special comportamentul naționalist al guvernului Goga nu a fost luat suficient în calcul ca un plauzibil catalizator al autoritarismului.
Acest capitol încearcă să găsească o conexiune între cele două. Cu alte cuvinte, este posibil ca naționalismul guvernului Goga, provenit dintr-un cadru democratic, să contribuie la nașterea sistemului cu un partid unic în Romania interbelică? Cât de plauzibile sunt tendințele dictatoriale ale regelui Carol al II-lea în explicarea ascensiunii autoritarismului? În cele din urmă, în ce măsură este sistemul politic, principalele partide și un context extern nefavorabil responsabil pentru eșecul regimului democratic? Cum s-a manifestat naționalismul prin activitatea guvernului Goga? Cum au reacționat românii și evreii, fiind în tabere opuse ale atenției guvernului, față de activitatea naționalistă? Cum a fost văzut guvernul în afara României de aliații tradiționali, „inamici” și prietenii potențiali?
Folosind surse primare de la Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale din București (S.A.N.I.C.), Serviciul Județean al Arhivelor Naționale din Suceava (S.J.A.N. Suceava) presa vremii, izvoare documentare, însemnări zilnice, memorii precum și variate lucrări generale, am structurat conținutul acestui capitol într-o ordine cronologică, împărțită în secțiuni dedicate întrebărilor ridicate mai sus.
După cum deja s-a prefațat deja în primele paragrafe ale introducerii, ultimul capitol al lucrării explorează evoluțiile sistemului democratic și economic în perioada 1928-1938 și cum s-au influențat acestea, pe baza unei relații de interdependență. De asemenea, în această parte a lucrării se va formula o teorie proprie ce încearcă să explice din puncte de vedere macro procesele care au transformat radical România în ultima decadă democratică interbelică.