Prietenul de la Belgrad. Întâlnirile Ceauşescu – Tito. Documente (1966-1970)

Descriere

1966, decembrie:
N. Ceauşescu:
Trebuie să vă spun cinstit – şi o să mai avem ocazia să mai discutăm – a fost o perioadă când şi noi am făcut destule greşeli şi priveam greşit anumite probleme. Aveam încă multe iluzii sau concepţii idealiste despre ceea ce ar trebui să fie relaţiile între ţările socialiste şi ceea ce înseamnă comunismul. Viaţa însă a dovedit că e mai tare decât anumite iluzii sau înţelegerea idealistă a problemelor şi ne-a ajutat să înţelegem că pentru a ajunge la relaţii socialiste şi comuniste între partide şi între ţări este nevoie ca fiecare comunist, fiecare partid să depună activitate în acest sens, pentru că, din păcate, anumite rămăşiţe ale relaţiilor din lumea capitalistă, care n-ar trebui să existe în lumea socialistă, se mai manifestă încă, adică ţările mari, ţările puternice vor să-şi impună punctul de vedere. Asta se referă nu numai la Uniunea Sovietică, se referă şi la China şi dacă vreţi să cunoaşteţi părerea noastră, baza divergenţelor este tocmai lupta pentru întâietate.
I.B. Tito:
Aceasta vroiam să adaug eu acum. Eu am vizitat în 1956 Uniunea Sovietică. Am vizitat fabrica Putilov, în care am lucrat în 1917. În fabrică se mai aflau încă 3-4 muncitori cu care am lucrat eu atunci. Când am vorbit de la tribună, unul dintre aceştia a spus: tu, Tito, eşti un adevărat leninist. Cu mine era Bulganin, preşedintele guvernului sovietic, care nu a vrut să rămână în urma acestui muncitor şi în cuvântul său a spus şi el că eu sunt leninist. După aceea, ei au avut o şedinţă a Biroului lor Politic, în care l-au criticat pe Bulganin că m-a făcut pe mine leninist. După aceea am fost pe Don şi am aflat despre acest lucru. Cel ce îl criticase pe Bulganin că mi-a zis că sunt leninist, era Hruşciov. Eu nu m-am băgat în acest lucru, doar am spus: cine dintre voi are dreptul să aprecieze dacă sunt sau nu sunt leninist?! Eu sunt comunist cu mult înaintea voastră şi eu ştiu cel mai bine ce sunt. Eu sunt comunist, apreciez juste ideile lui Lenin, iar o apreciere definitivă ce sunt eu, nu este o chestiune a voastră. Aceasta am discutat-o în automobil, iar după aceea vreo 50 kilometri n-am mai scos un cuvânt nici unul, nici altul.
N. Ceauşescu:
Când eşti mai mic trebuie să ai nu numai un prieten; este bine să ai doi prieteni mari.

Primii ani ai regimului Ceauşescu au reprezentat, în mod special, perioada unei afir­mări deosebite a diplomaţiei româneşti pe plan internaţional, concretizată prin reuşite precum alegerea lui Corneliu Mănescu în fruntea Adunării Generale a Naţiunilor Unite în 1967 sau condamnarea explicită şi curajoasă a intervenţiei sovietice din Cehoslovacia. Premisa fundamentală a acestei afirmări a fost ambiţia regimului co­mu­nist din România, ilustrată cu succes încă din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de a-şi pro­mova propriile interese pe plan intern şi internaţional, deseori în defavoarea celor ale Uniunii Sovietice. Căutarea unui model propriu de comunism, care să răspundă nevoilor in­terne ale societăţii româneşti dar şi pretenţiilor de legitimitate ale regimului, au adus România deseori în contradicţie cu Moscova, contradicţii ce au atins uneori cote critice. Acest demers curajos nu era însă unic în lumea bipolară a războiului rece.
Împărţirea lumii în două blocuri adverse a fost subiect de critică şi opoziţie pentru multe ţări din a doua jumătate a deceniului al şaselea, începând cu mişcarea de nealiniere ce grupa la început ţări în curs de dezvoltare şi sfârşind cu membrii de bază ai celor două blo­curi politico-militare precum Franţa sau China. Într-o manieră proprie şi limitată deseori de condiţionalităţi pe care nu le puteau controla (presiuni economice, politice, militare), toate aceste ţări se aflau în căutarea unei a treia căi, respingând în acest fel or­ga­ni­zarea bipolară a sistemului internaţional. Afirmarea internaţională a României este în mod direct legată de aceste demersuri, la care uneori s-a raliat şi din care uneori s-a inspi­rat, în funcţie de posibilităţi. Unul dintre cele mai interesante cazuri, din acest punct de ve­dere, este cel al Iugoslaviei lui Tito.
Condamnată şi denunţată de lumea comunistă de care era indiscutabil legată, Iugo­sla­via a fost nevoită să dezvolte o argumentaţie politică şi ideologică îndreptată către justi­fi­ca­rea unui model propriu de construire a socialismului, îndreptată către contestarea he­ge­mo­niei sovietice asupra comunismului internaţional. Această argumentaţie a servit însă şi intereselor româneşti, oferind explicaţii şi interpretări politico-ideologice utile în disputa dintre PCR şi PCUS. România a văzut în Iugoslavia un partener ideal şi a căutat deseori spri­jinul acesteia în situaţiile de criză generate de disputa româno-sovietică. Studiind do­cu­mentele prezentate în volumul de faţă, istoricul descoperă nuanţele ale relaţiilor ro­mâ­no-iugoslave care nu sunt sesizabile la prima vedere, precum efortul lui Ceauşescu de a evita izolarea şi a-şi consolida parteneriatul cu Tito, prudenţa liderului iugoslav, dar şi nevoia ambilor lideri de a schimba perspective şi puncte de vedere, de a-şi împărtăşi impresiile cu privire la probleme internaţionale sensibile.
Numărul relativ mare de întâlniri dintre cei doi lideri, într-un interval de timp scurt, confirmă ideea că fiecare vedea în celălalt un partener, deşi cu limitări care ţineau de po­ziţia proprie. Documentele prezentate în acest volum sunt deosebit de importante pentru înţelegerea şi explicarea modului în care era construită politica externă românească şi de aceea recomand călduros publicarea acestei cărţi.
Prof. univ. dr. Silviu Miloiu