CAPITOLUL I GRECIA ÎN PERIOADA 1940-1946 - fragment

Războiul greco-italian (1940-1941)

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial guvernul grec a încercat să ducă o politică de neutralitate[1], însă chiar după ocuparea Albaniei de către italieni în aprilie 1939, acțiunile ostile ale italienilor la adresa Greciei devin tot mai evidente, culminând cu torpilarea și scufundarea la 15 august 1940 a crucișătorului elen „Elli”, staționat în portul insulei Tinos. Această acțiune s-a soldat cu 9 morți și 24 de răniți[2], stârnind sentimente de amărăciune și revoltă în rândul grecilor. Era evident că răz­boiul se apropia, italienii mobilizând în lunile septembrie – octombrie mari unități militare la granița greco-albaneză, unde iscau, în mod intenționat, diferite incidente.

Pe 28 octombrie 1940, la ora trei dimineața, ambasadorul Italiei, contele Emanuele Grazzi, îi înmâna premierului Ioannis Metaxas, la reședința sa din Atena, un umilitor ulti­matum care expira în trei ore. Grecia era acuzată, pe nedrept, că în apele ei teri­toriale staționau vase militare englezești și că întreprindea o serie de acte de provocare pe seama Albaniei, care acum făcea parte din „imperiul italian”. Din aceste motive gu­ver­nul fascist italian cerea acordul guvernului grec de a ocupa, drept garanție a neu­tra­lității Greciei și ca o garanție a securității Italiei, unele puncte strategice din teritoriul grecesc.[3] Practic, dictatorul fascist italian Benito Mussolini cerea, în mod abuziv, de la o țară neutră, care avea un regim politic similar cu cel italian, să cedeze fără luptă și fără tratative anumite puncte strategice din Grecia (insulele Corfu și Creta, portul Pireu, precum și zona de la granița greco-albaneză din regiunea Epir).

Ultimatumul constituia, de fapt, o declarație de război din partea guvernului ita­lian, care dorea o victorie rapidă pentru a-și spori prestigiul pe plan internațional. Bă­trâ­nul dictator Metaxas (69 de ani), care, de altfel, se aștepta la un atac din partea Italiei, a respins cu demnitate acest ultimatum, spunându-i îndurerat, dar ferm, am­basadorului italian o replică rămasă celebră: „Așadar, asta înseamnă că suntem în război”.[4]

La pretențiile absurde ale Italiei, poporul grec a răspuns cu un puternic și ho­tărât „OHI” adică „NU”. În mesajul său către popor, Metaxas menționa printre altele: „Greci, acum vom demonstra dacă suntem demni de străbunii noștri care ne-au asigurat libertatea….. luptați pentru patrie, pentru soțiile și copiii voștri și pentru sfintele noastre tradiții”.[5]

 

 

Poporul s-a ridicat încă din prima zi la luptă împotriva acestui invadator perfid, care până în ultima clipă susținea că Italia nu are intenții agresive la adresa Greciei. Acest război avea să-i unească pe greci după mulți ani de dispute și dezbinări, care au condus la instaurarea dictaturii pe 4 august 1936. Metaxas, care nu se bucura de mare popularitate, devine, peste noapte, simbolul rezistenței și al mândriei naționale, se bucură de încredere și de sprijinul tuturor, așa cum și-a dorit în anii dictaturii sale.

Metaxas, ofițer de carieră cu o experiență militară de peste 50 de ani, a pregătit, în ultimii ani, în măsura posibilităților, armata greacă și a creat numeroase sisteme de fortificații în special la granița cu Bulgaria. Armata greacă, deși mică, era destul de bine instruită, dar generalii lui Mussolini îl dezinformaseră pe Duce, creându-i impresia că armata sa, care era mult mai numeroasă și mai bine dotată tehnic, va face pur și simplu un marș triumfal până la Atena. Pe de altă parte, cercurile reacționare albaneze considerau că acum a sosit momentul pentru crearea Albaniei Mari și îi susțineau cu zel pe italieni. Albania devenise practic un culoar pentru unitățile militare italiene spre Grecia. Chiar înainte de expirarea termenului ultimatumului, trupele italiene, dotate cu armament modern (tancuri, blindate și avioane de luptă), au invadat Grecia, venind dinspre bazele lor din Albania. Raportul forțelor armate era de 10 la 1 în favoarea italienilor. Alături de italieni au luptat și 19 000 de albanezi pentru realizarea obiectivelor comune.[6]

Rezistența dârză a armatei grecești în primele zile și rapida mobilizare au constituit o surpriză neplăcută pentru italieni, dar au stârnit un mare entuziasm în rândul grecilor. Armata greacă, luptând cu curaj și devotament patriotic, a respins atacurile insistente ale italienilor și după o lună a trecut la contraofensivă pătrunzând pe teritoriul Albaniei. Pe 21 noiembrie 1940, armata greacă a cucerit orașul Koritsa (Korce), aceasta fiind prima victorie terestră a aliaților împotriva forțelor fasciste în al Doilea Război Mondial, contribuind, totodată, la ridicarea moralului țărilor ocupate. Cele 60 de avioane trimise de englezi, în luna noiembrie, în ajutorul grecilor, nu aveau voie să folosească aeroporturile din Grecia de Nord, deoarece amenințau siguranța câmpurilor petrolifere din România, ceea ce îi deranja pe nemți, așa că sprijinul lor a fost foarte mic. Metaxas a refuzat oferta premierului britanic Winston Churchill, din 13 ianuarie 1941, de a trimite trupe de uscat, temându-se să nu-l provoace pe Adolf Hitler. Armata greacă a luptat eroic în Albania stârnind sentimente de admirație în Europa. La începutul anului 1941, pe un ger năprasnic, trupele grecești pătrunseseră în Albania de Sud (Epirul de Nord – conform grecilor), unde trăia o minoritate grecească numeroasă, pe o adâncime de 80 km de la graniță, spre disperarea lui Mussolini, al cărui prestigiu fusese foarte serios zdruncinat.

Dar, pe 29 ianuarie 1941, în mod neașteptat, moare premierul Metaxas într-o perioadă extrem de dificilă pentru Grecia. Pe plan intern, partidele politice erau di­zol­vate, nu exista niciun om politic cu prestigiu care să conducă țara, iar pe plan ex­tern se contura, tot mai mult, pericolul german. Partidul Comunist Grec (P.C.G.) era în afara legii, majoritatea comuniștilor erau arestați, printre care și Nikos Zahariadis, secretarul general al partidului. La izbucnirea războiului sute de comuniști au făcut cereri pentru a fi eliberați ca să lupte împotriva italienilor, dar guvernul Metaxas le-a cerut să renunțe la ideile lor comuniste și să recunoască regimul existent.[7] Desigur, ei n-au acceptat acest compromis, ci, dimpotrivă au făcut tot ce a fost posibil ca să evadeze din lagăre. Metaxas, deși nu-i agrea pe comuniști, a dat, însă, publicității, pe 2 noiembrie 1940, scrisoarea deschisă a lui Nikos Zahariadis adresată grecilor din beciurile Siguranței generale din Atena, prin care-i îndemna „să lupte cu toate forțele împotriva fasciștilor fără nicio rezervă”.[8]

După decesul lui Metaxas puterea politică a trecut în mâinile regelui George II, care era anglofil, așa că suveranul grec s-a orientat deschis către Marea Britanie. Churchill intenționa să creeze un al doilea front la Salonic, ca în timpul Primului Război Mondial, un front de care Adolf Hitler se temea foarte mult.[9] În urma înțele­gerii dintre cele două guverne în lunile martie – aprilie 1941, în jur de 50 000 de sol­dați ai Commonwealth-ului (britanici, australieni, neozeelandezi și ciprioți) au fost trimiși din Egipt în Grecia pentru a ajuta în cazul unui atac din partea Germaniei. Prezența trupelor engleze în Grecia a constituit motivul invocat de Hitler de a ataca Grecia, deși nemții hotărâseră, încă din 12 noiembrie 1940, să intervină împotriva Greciei.

Pe 21 martie 1941, Mussolini, după 18 zile petrecute în Albania, unde a urmărit personal ofensiva de primăvară a armatei italiene, se reîntoarce dezamăgit și înjosit la Roma, întrucât armata sa, care număra 120 000 de soldați, n-a reușit să străpungă linia de apărare grecească. Mussolini avea de gând să reia ofensiva la sfârșitul lunii martie, numai că n-a mai apucat. I-a luat-o înainte „fratele mai mare”, ca să-l salveze. Germania va ataca fulgerător Iugoslavia și Grecia pe 6 aprilie 1941. Bilanțul războiului greco-italian a fost tragic de ambele părți. În acest război de apărare, care a durat șase luni, armata greacă a avut 13 325 de morți, 62 663 de răniți, dintre care aproximativ 25 000 de suferinzi din cauza degerăturilor, 1 290 dispăruți, 2 465 prizonieri în Italia și Germania, în total 79 743 de persoane.[10]

Cotropirea Greciei de către germani (1941)

La 1 martie 1941 armatele germane trec Dunărea în Bulgaria peste un pod de vase con­­form acordului semnat între cele două țări la Viena, în prezența lui Hitler, și într-o lună sunt deja la granițele cu Grecia și Iugoslavia, pe care le atacă violent pe 6 apri­lie 1941. Mareșalul german Wilhelm List, aflat în fruntea Armatei a 12-a, în Bulgaria, dispunea, pentru campania împotriva celor două țări, de 680 000 ofițeri și soldați,  1 200 tancuri și 700 de avioane. David împotriva lui Goliath, și la propriu și la figurat.

În dimineața zilei de 6 aprilie, Ambasadorul Germaniei la Atena îi înmâna pre­mie­rului grec Alexandros Koryzis un ultimatum în care, printre altele, se menționa că: „armatele germane nu invadează Grecia ca dușmani ai poporului grec, ci ca să alunge forțele britanice din țară și clica regală, care reprezentau interesele lor în Grecia”.[11] Pe 8 aprilie, deci la două zile după invazie, Joseph Goebbels, ministrul pro­pa­gandei naziste, nota în jurnalul său: „Hitler admiră în special curajul grecilor…. A interzis bombardarea Atenei…. Îi pare rău că este obligat să lupte împotriva gre­ci­lor…. Dacă englezii nu s-ar fi instalat în Grecia, sub nicio formă nu i-ar fi ajutat pe italieni”.[12]

Cu toată rezistența eroică a grecilor și britanicilor, germanii cuceresc pe 9 aprilie Salonicul, iar pe 10 aprilie porturile din Tracia. Ca urmare a înaintării impetuoase a trupelor germane, în jur de 200 000 de persoane din Tracia și Macedonia se refugiază la Atena, unde se creează un climat de panică. În fața pericolului iminent, Cartierul General Britanic de la Cairo a hotărât, pe 14 aprilie, să-și retragă trupele din Grecia.

În perioada 14 – 21 aprilie, se constată o disensiune între guvernanții de la Atena și generalii care luptau pe fronturile din Nordul Greciei în privinţa măsurilor care tre­bu­iau luate pentru a putea face față noii situații. La Atena, sub presiunea englezilor, re­­gele, guvernul și conducerea armatei (generalul Alexandros Papagos) cereau ar­ma­tei să continue lupta împotriva germanilor până la retragerea forțelor britanice, a gu­ver­­nului și a regelui, în timp ce generalii greci din Grecia de Nord considerau că războiul trebuia să înceteze pentru a evita vărsarea inutilă de sânge, dar și pentru a împiedica eventualitatea ca soldații greci să fie luați prizonieri.

Situația era așa de dificilă și presiunea așa de mare la adresa premierului Alexandros Koryzis, încât acesta s-a sinucis, pe 18 aprilie, agravând și mai mult si­tu­ația. Pe 21 aprilie, regele, în loc să formeze un guvern de uniune națională, l-a numit pre­mier pe Emmanouil Tsouderos (1882 – 1956), fost Guvernator al Băncii Greciei, originar din insula Creta, spre care se vor îndrepta peste puțin. Pe 21 aprilie orașul Ioannina (nord-vestul Greciei) a fost cucerit de germani, încercuind, astfel, eroicele armate grecești care luptau încă în Albania. Pe frontul albanez schimbările sunt, cum era și normal, în defavoarea grecilor. Deși învingători, grecii sunt nevoiți să se retragă spre sud, în grabă, în dezordine, deci fără niciun plan, conducerea armatei fiind preocupată de problemele privind capitularea armatei grecești. Toți erau dezamăgiți, obosiți, nemulțumiți de generalii lor, dar trăiau cu speranța că într-o zi vor fi chemați la luptă împotriva ocupanților străini. Foarte mulți, în drumul spre casă, și-au ascuns armele sau le-au dat altora spre păstrare.

În același timp, în perioada 16 – 30 aprilie, în jur de 43.000 de soldați britanici au fost transferați cu navele britanice din Grecia Centrală în Creta și Egipt. Un mare număr de militari și ofițeri britanici (între 5000 și 10000) au reușit să scape datorită ajutorului acordat de populația locală, reușind să se refugieze, treptat, în Egipt, dar, cu toate aceste eforturi, un număr foarte mare de militari britanici au rămas blocați în Grecia, viața lor fiind în mare pericol. Printre cei rămași s-au aflat și membrii unor formațiuni specializate în obținerea de informații și pentru executarea de sabotaje. Englezii doreau, pe de o parte, să urmărească toate mișcările nemților, iar pe de alta, să le creeze probleme.[13]

Pe 23 aprilie 1941, la Salonic, a fost semnat Actul de capitulare (al treilea și defi­nitiv) între generalii germani, italieni și greci. Generalul grec Georgios Tsolakoglou, comandantul Corpului III de Armată, a semnat capitularea fără acordul guvernului, care-i cerea să continue lupta până la ultimul soldat. Tsolakoglou era convins că răz­bo­iul a fost pierdut și a capitulat în speranța de a-și salva armata (15 divizii în Albania și 3 divizii pe linia fortificată Metaxas), care acum era încercuită și se retrăgea în de­zor­dine. În urma insistențelor lui Mussolini, germanii au acceptat ca italienii să sem­neze și ei actul de capitulare în calitate de învingători, deși ei practic pierduseră răz­boiul. Generalul italian Carlo Geloso susținea că grecii au fost învinși ușor de ger­mani din cauza eforturilor și pierderilor suferite de greci pe frontul albanez. Mussolini, plin de mândrie, adresează soldaților săi un mesaj, în care, printre altele, menționează: „După șase luni de lupte crâncene, dușmanul a depus armele și această victorie a consfințit jertfele noastre…”.[14] Liderul comunist italian Palmiro Togliatti avea însă o altă părere: „Atacul lui Hitler împotriva Greciei a salvat armata Italiei de o mare ru­și­ne, care plana asupra ei, deoarece victorioasa presiune a unei mici, dar eroice armate, amenința să arunce armata italiană în Marea Adriatică”.[15]

În perioada 21 – 23 aprilie, regele George II, guvernul și alte oficialități se refu­gia­ză în Creta, care va deveni, pentru puțin, capitala Greciei. Plecarea regelui și a gu­ver­nului a stârnit sentimente de amărăciune și dezamăgire în rândul poporului, care acum se simțea părăsit în fața invadatorilor străini.

După trei săptămâni de la invazie, pe 27 aprilie 1941, nemții intră triumfători în Atena și arborează drapelul lor cu svastica fascistă pe Acropole în locul steagului grecesc. Postul „Radio Atena” transmitea în acele momente dificile următorul mesaj: „Greci, aceasta este ultima oară când ascultați vocea Greciei Libere, peste puțin acest post nu va mai fi grecesc, va fi un post nemțesc și o să auziți știri din Germania și Italia. Vă salut! Trăiască Grecia Liberă! Trăiască națiunea! Trăiască Grecia!”

Practic, la această dată se încheia și perioada dictaturii, instaurată la 4 august 1936, și începea odioasa perioadă a ocupației străine. La Berlin, pe 2 mai 1941, Hitler, recunoscând curajul și spiritul de sacrificiu al soldaților greci, a hotărât să-i elibereze pe soldații și ofițerii greci, care până la acea dată erau prizonieri de război. Putea să-i trimită în Germania, la diferite munci, dar n-a trecut la această măsură pentru a nu atrage mânia grecilor. Peste câteva zile, pe 4 mai, în cuvântarea sa în Reichstag, Hitler s-a referit din nou la Grecia spunând: „De dragul dreptății istorice sunt obligat să constat că dintre adversarii care ni s-au opus, soldatul grec a luptat cu un curaj ieșit din comun, disprețuind moartea. Armata greacă a luptat atât de eroic, încât și dușmanii săi nu pot nega că o respectă”.[16] Desigur, toate aceste cuvinte măgulitoare la adresa grecilor aveau în vedere crearea unui climat favorabil germanilor în Grecia, pentru a nu fi nevoie să deplaseze mari unități militare aici. Până pe 11 mai, Grecia Continentală și majoritatea insulelor au fost cucerite. Italienii au cucerit insula Corfu și Peloponesul. Singura zonă rămasă liberă era insula Creta.

Bătălia pentru cotropirea insulei Creta ( 20-30 mai 1941)

Insula Creta (cea mai mare insulă a Greciei – 8.261 km²) constituia un punct strategic de mare importanță în Mediterana de Est, de aceea nemții au dorit s-o cuce­rească cât mai repede posibil pentru a o transforma într-o puternică bază aeriană. În acea perioadă insula era slab apărată, întrucât cei mai mulți militari și ofițeri din Creta se aflau în Grecia Continentală. În timpul invaziei germane, 32 000 de militari (în special australieni și neozeelandezi) au fost transferați în Creta, unde se aflau deja alți 4 000, dar erau ușor înarmați, iar starea lor psihică nu era bună în urma înfrân­ge­rilor suferite în Grecia. Forțele grecești (10 000 militari) erau slab înarmate, dar s-au remarcat prin curaj și sacrificiu, opunând o rezistență înverșunată invadatorilor.

În zorii zilei de 20 mai 1941, Creta a fost atacată de germani. Aviația germană a de­clan­șat o amplă ofensivă, cea mai mare invazie a trupelor aeropurtate de până atunci (539 de aeronave de transport – 22 000 de soldați), punând la grea încercare forțele aliate, care nu dispuneau de armamentul necesar pentru a putea face față unor operațiuni cu ritm ridicat.

Nemții au bombardat cu înverșunare diferite obiective strategice din insulă, pri­ci­nuind mari pagube și victime omenești, dar și trupele lor de elită de parașutiști au suferit pierderi incredibil de mari. După șapte zile de lupte grele, comandanții aliați au ajuns la concluzia că insula nu mai poate fi apărată și au ordonat evacuarea tru­pe­lor de sub comanda lor. Până pe 1 iunie, Aliații au reușit să-și retragă toate trupele din Creta transferându-le în Egipt, iar germanii desăvârșiseră ocuparea insulei și, prac­tic, a întregii Peninsule Balcanice. Generalul Kurt Student avea să spună despre Creta că: „a fost mormântul parașutiștilor germani (4 000 de morți) și o victorie dezastruoasă”.

Regele George II și guvernul lui au fost evacuați, în noaptea de 22/23 mai, din Creta în Egipt, la Alexandria, unde exista o mare comunitate grecească. Din acel moment guvernul grec era în exil. Dar, aici au rămas puțin, întrucât Egiptul, țară neutră, nu dorea să se implice, astfel că, la sfârșitul lui iunie, regele și guvernul grec au ajuns tocmai în Africa de Sud, ca la sfârșitul lui august să se stabilească la Londra. Tezaurul Băncii Greciei (17,4 tone aur – lingouri și lire) a urmat același traseu ca și guvernul (Creta – Cairo – Africa de Sud – Londra).[17]

Insula Creta a fost pierdută cu toată rezistența eroică și sacrificiul militarilor greci și britanici. Dar această rezistență înverșunată i-a obligat pe germani, conform unor istorici, să amâne cu aproape 40 de zile (22 iunie în loc de 15 mai) atacul împotriva Uniunii Sovietice[18], ceea ce le-a creat probleme, întrucât au ajuns la Moscova, în luna decembrie, în timpul unei ierni năprasnice. Contribuția Greciei la lupta împotriva forțelor Axei în perioada 1940 – 1941 a fost foarte importantă, fapt recunoscut de toate statele.

Grecia sub triplă ocupație (1941-1944)

După cucerirea insulei Creta de către germani, toate teritoriile grecești se aflau sub controlul forțelor Axei. Timp de patru ani, Grecia a suportat ocupația a trei puteri – Germania, Italia și Bulgaria. Această crâncenă triplă ocupație a constituit o grea povară pentru o țară mică (conform recensământului din 16 octombrie 1940, populația Greciei era de 7.344.860 de locuitori) și săracă, care peste puțin avea să se prăbușească economic. Grecia era, practic, divizată în trei zone de ocupație, fiecare cu caracteristicile ei. Pe germani nu-i interesa anexarea de teritorii, pe când bulgarii și italieni, de la început, au dorit să anexeze unele zone, dar germanii s-au opus, susținând că aceste probleme se vor clarifica la terminarea războiului.

Zona de ocupație germană (1941 – 1944)

Germanii, la început, declarau că nu-i consideră pe greci dușmani, ba din contră, respectă și admiră cultura greacă. Susțineau că sunt în Grecia pentru a-i alunga pe britanici spre binele Europei. Desigur, nu aceasta era realitatea și acest lucru s-a văzut din primele zile, când au început să jefuiască țara. Germanii au păstrat Macedonia Centrală cu Salonicul, Atena, portul Pireu, Creta, zona Evros, porturile, aeroporturile, bazele navale și câteva insule de lângă granița cu Turcia (aproximativ 13% din suprafața țării). Pe germani îi interesau, în special, liniile de comunicații și de transport, așa că restul teritoriului a fost lăsat pe seama italienilor, care erau foarte mândri și bucuroși că stăpâneau Grecia.

Zona de ocupație italiană (1941 – 1943)

Pe 11 mai 1941 armatele italiene au trecut granița greco-albaneză și treptat au ocupat cea mai mare parte a Greciei (Epir, Macedonia de Vest, Thessalia, Grecia Centrală, Pelopones), precum și numeroase insule (Insulele Ionice, Sporadele, Cicladele, Samos, Ikaria și Creta de Est). Arhipelagul Dodecanez se afla sub ocupație italiană încă din 1912. Pe 10 iunie, Mussolini declara la Roma că Grecia făcea parte din spațiul vital mediteranean al Italiei, Germania cedându-i cea mai mare parte a teritoriului țării (aproximativ 70%). Italienii au intrat în Atena pe 25 iunie 1941, după atacul împotriva Uniunii Sovietice, și au arborat și ei steagul Italiei lângă cel al Germaniei. La Atena era, în realitate, o dualitate a puterilor, ceea ce le crea probleme grecilor, dar germanii aveau primul cuvânt. Italienii vor rămâne în Grecia până la capitularea Italiei în septembrie 1943.

Zona de ocupație bulgară (1941 – 1944)

Hitler, pentru a realiza alianța cu Bulgaria, le-a promis bulgarilor, prin acordul de la Viena, ieșirea la Marea Egee, visul lor de decenii. Germanii au cedat Bulgariei, Macedonia de Est, insule Thasos și Samotrake, precum și Tracia, fără regiunea Evros (2.800 km2), aflată la granița greco-turcă, care, conform dorinței Turciei, a rămas o zonă liberă sub administrație greacă, în care germanii nu aveau trupe de ocupație, ci exercitau numai un control administrativ și polițienesc.[19] Regiunea cedată bulgarilor avea o suprafață de aproximativ 14 000 km2 (15% din teritoriul țării) și o populație de 750 000 de locuitori.

Armata bulgară a pătruns în Tracia și Macedonia de Est pe 21 aprilie 1941, îm­pre­u­­nă cu armata germană, fără ca Bulgaria să declare în mod oficial război Greciei și fără ca bulgarii să lupte. Conform nemților, bulgarii ar fi ajutat cu prezența lor la men­ținerea ordinii și a siguranței în zonă, întrucât nemții nu erau dispuși să stațio­neze aici unități militare. Dar grecii știau, din perioadele precedente (1912 – 1913 și 1916 – 1918), că dacă bulgarii se instalau în aceste regiuni era greu să-i mai alungi. Un mare număr de greci (70 – 80 000) s-au refugiat înainte de intrarea trupelor bulgare în Grecia. În jur de 50 000 s-au stabilit la Salonic ca să fie mai aproape de casele lor.

Bulgarii au căutat să profite de această ocazie neașteptată și au trecut imediat la acțiune. Vor trece la o bulgarizare forțată a regiunii, prin aplicarea unui regim chiar mai dur decât cel german. Au organizat acțiuni de intimidare a populației, prin diverse mijloace de propagandă naționalistă și prin organizarea unor acțiuni de maltratare (arestări, torturi, asasinate). Toți trebuiau să vorbească limba bulgară și au fost schimbate toate denumirile orașelor, satelor și ale drumurilor. Oficialitățile bul­gare au închis școlile și alte instituții publice grecești, i-au obligat pe greci să declare că acceptă cetățenia bulgară, iar în locul drahmei grecești au introdus leva bulgă­rească. Au fost alungați din zonă ofițeri, polițiști, funcționari publici, intelec­tuali, preoți, adică toți care ar fi putut influența populația și, prin urmare, erau socotiți peri­culoși. Au fost aduși în jur de 120 000 coloniști bulgari[20], care locuiau în casele celor alungați sau refugiați. Politica ostilă a bulgarilor i-a determinat pe foarte mulți greci, în special pe cei bogați, să se refugieze în zonele aflate sub ocupație italiană sau germană.

Nemaiputând suporta teroarea, jafurile și agresivitatea bulgarilor, pe 28 septembrie 1941, în orașul Drama și în comunele din împrejurimi, a avut loc o revoltă armată a locuitorilor. În jur de 200 de partizani greci, sub îndrumarea comuniștilor locali[21], au atacat noaptea primării, posturi de jandarmi și au ucis 35 de bulgari (primari, președinți, jandarmi) și 12 colaboraționiști greci. Autoritățile bulgare s-au răzbunat crunt executând, timp de trei zile, în jur de 2 140 de greci. Această revoltă constituia prima acțiune organizată împotriva ocupanților străini în Grecia.

De jaful bulgarilor n-au scăpat nici călugării români de la Schitul Prodromu de pe Muntele Athos, care își țineau stupii în insula Thasos. Autoritățile bulgare, în martie 1942, le-au confiscat toată producția de miere și ceară, creând serioase pro­ble­me de supraviețuire celor 40 – 50 de călugări de la schitul românesc, în acel cumplit an.[22]

Scopul final al bulgarilor, deși nemții nu erau de acord, era de a anexa aceste regiuni Bulgariei, ca să-și asigure ieșirea la Marea Egee. Iată ce scria ziarul bulgăresc „Zora” (Zorii), pe 3 septembrie 1942: „Grecii au fost alungați acum, pentru totdeauna, din aceste regiuni bulgărești și frații noștri din Tracia revin în masă la vetrele lor. Prin colonizarea acestor regiuni cu bulgari, proces ce se desfășoară la scară mare, prin bulgarizarea Traciei de Vest, teritoriile Bulgariei de Sud sunt colonizate pentru a patra oară”.[23]

Bulgarii stăpâneau una dintre cele mai mănoase zone agricole, unde se producea aproape jumătate din producția de cereale a țării, precum și mari cantități de tutun, măsline, ulei de măsline, ceea ce va crea probleme grecilor în privința aprovizionării cu produse agricole. Bulgarii se vor retrage din aceste regiuni în octombrie 1944.

Pe 1 mai 1941, la Salonic, în zona de ocupație germană, s-a înființat „Clubul bul­ga­rilor din Salonic” (1941 – 1944), care a desfășurat o intensă activitate de propagandă în favoarea intereselor bulgărești în Macedonia Centrală și de Vest. Încă din primele zile, numărul membrilor înscriși a fost de 2 – 3 000 de bulgari, ca până în 1944 să ajungă la 18 426.[24] Membrii dispuneau de anumite privilegii, mai ales în ceea ce pri­veș­te aprovizionarea cu alimente, atât din Grecia, cât și din Bulgaria. Clubul, recu­nos­cut de autoritățile germane, și-a extins activitatea în toată Macedonia, agenții săi căutând să-i convingă pe slavofoni, pentru a deveni membri, că și partea germană a Macedoniei va fi anexată Bulgariei în scurt timp.

Foametea din iarna anului 1941 – 1942

Pe germani nu-i interesa în mod deosebit Grecia, de aceea doreau să existe un guvern marionetă, care să conducă țara conform intereselor lor, ca ei să poată exploata la maximum resursele umane și naturale ale țării. La Ambasada Germaniei de la Atena, pe 29 aprilie 1941, s-a constituit guvernul Georgios Tsolakoglou, primul guvern colaboraționist, care nu avea minister de Externe și care era în totalitate dependent de autoritățile de ocupație germano-italiene. Tsolakoglou spera să poată împiedica transformarea Greciei într-un protectorat al Italiei și să elibereze pe soldații greci care, la acea dată, erau încă prizonieri. Liderii politici greci au refuzat să colaboreze cu forțele Axei, astfel încât Tsolakoglou a format un guvern, în care majoritatea o dețineau generalii de armată care luptaseră alături de el pe frontul albanez. Forța politică în stat o dețineau germanii, iar rolul armatei italiene se reducea la controlul polițienesc și administrativ. Guvernul grec avea puteri admi­nis­tra­tive îngrădite, limitându-se la executarea ordinelor primite și nu avea nicio com­pe­tență în zona bulgară. Încă din primele zile germanii și italienii au cerut populației să predea toate tipurile de arme pe care le dețineau acasă și să divulge unde se aflau ascunși numeroșii ofițeri și soldații britanici, care nu reușiseră să părăsească Grecia. Cine nu executa ordinele era supus la pedepse grele, putând fi chiar executat, cum de altfel s-a întâmplat în foarte multe cazuri.

Grecia se afla într-o situație deosebit de gravă, aparatul de stat s-a descompus, economia era dezorganizată, transporturile și comunicațiile erau grav afectate, iar blocada maritimă engleză impusă Greciei crea mari probleme aprovizionării popula­ți­ei cu alimente și materii prime. Țara s-a scufundat în haos, iar grecii trăiau și
acti­vau într-un climat de insecuritate, teamă și anarhie. Întreținerea armatelor de ocupație (armata germană – 120 000 de persoane, armata italiană 160 – 180 000 de persoane) a constituit o grea povară pe umerii grecilor. Astfel, în august 1941, cheltuielile pentru ocupanți erau de trei miliarde de drahme. Armata germană a jefuit țara în mod barbar. Au fost rechiziționate mari cantități de alimente (ulei, citrice, stafide, tutun, bumbac etc.), minereuri (bauxită, nichel, crom etc.) și utilajul tehnic din fabrici și au fost trimise în Germania și Italia. Producția agricolă a scăzut, iar producătorii agricoli nu mai veneau în orașe ca să-și vândă produsele. În urma acestui jaf îngrozitor, bunurile de larg consum și alimentele încep să dispară. Prețurile urcă amețitor și își face apariția piața neagră. Lupta pentru supraviețuire devine preocuparea zilnică a locuitorilor, în special a celor din orașe. Până și italienii erau șocați de acest jaf al germanilor, care considerau că totul li se cuvine și că nimic nu trebuie să ofere în schimb. Iată ce spunea în acest sens Mussolini ministrului său, Ciano: „Germanii le-au luat grecilor până și șireturile de la pantofi și acum doresc să ne acuze pe noi de situația economică”.[25]

Berlinul era preocupat de întreținerea populației germane, precum și a forțelor armate germane, și nu se interesa de ce se întâmpla în Grecia. Caracteristică este declarația lui Hermann Goering, omul numărul doi, după Hitler: „Nu-mi pasă deloc când îmi spuneți că oamenii din zona voastră de răspundere mor de foame. Lăsați-i să moară. Important este să nu moară de foame niciun german”.[26]

Italienii, mai realiști și mai aproape de greci, trimiteau alimente în regiunile care-i interesau mai mult, adică în Insulele Ionice și în Epir, regiuni pe care doreau să le anexeze în viitor. În perioada 15 august – 30 septembrie 1941, italienii au trimis aproximativ 10 000 de tone de cereale, adică o cantitate destul de mică față de nevoile din acea perioadă. Pagubele pricinuite de război agriculturii, producția mai mică, jaful ocupanților, blocada engleză și mulți alți factori au făcut ca recolta de cereale din acel an să nu fie suficientă.

Iarna anului 1941 – 1942 a fost un dezastru național. Conform statisticilor, au murit de frig și foame în jur de 40 – 50 000 de oameni numai în Atena și în portul Pireu. Cele două orașe făceau parte din zona de ocupație germană, ceea ce dovedește că nemții nu s-au preocupat de aprovizionarea locuitorilor, iar consecințele au fost tragice. Iată cum descrie situația din Atena Radu Scarlat Arion, însărcinatul cu afaceri ad-interim al României în Grecia, într-un raport către Mihai Antonescu la data de 6 decembrie 1941: „Acum situațiunea a devenit disperată. Mizeria este oribilă. Lumea moare de foame. Această afirmațiune nu e câtuși de puțin exagerată. Ea, din nefe­ri­cire, corespunde cu strictul adevăr. Pe străzi vezi zilnic oameni care, sleiți de puteri, cad, stau leșinați pe trotuar. Trecătorii se adună în jurul lor, îi ajută cu ce pot. Alții trec, obrazuri firave, ochi ficși. Președintele Crucii Roșii îmi afirmă că în fiecare zi, numai în Atena, mor de foame trei, patru sute de oameni și chiar mai mulți. Cadavrele stau și nu sunt îngropate cu zilele. Serviciile nu mai prididesc. La Morgă sălile sunt pline”.[27] Aceasta este mărturia șocantă a unui martor ocular neutru, care nu avea niciun motiv să denatureze adevărul.

Lipsurile alimentare, inflația galopantă, piața neagră, corupția la toate nivelurile, bolile (în special malaria și tuberculoza), frica, nesiguranța și-au pus amprenta asupra oamenilor, viața lor schimbându-se radical într-un singur an. Locuitorii orașelor, disperați, vindeau orice aveau (mobilă, covoare, mașini de cusut, tablouri, bijuterii, costume etc.) pentru o infimă cantitate de făină, ulei, zahăr etc.

Puterile Axei susțineau că foametea se datora blocadei engleze, care împiedica aprovizionarea Greciei, și de aceea cereau suspendarea blocadei pentru a primi ajutoare din exterior. În urma unor tratative s-a ajuns la un acord, astfel încât prin intermediul Crucii Roșii Internaționale, din primăvara anului 1942, au fost trimise din Canada, cu vase suedeze, mari cantități de grâu, care au contribuit la îmbunătățirea situației.

Principatul Pindului – o utopie a unor aromâni (1941 – 1943)

Războiul greco-italian, din 1940 – 1941, s-a desfășurat la granița greco-albaneză, deci în zona Pindului, unde de secole se aflau numeroase așezări de aromâni. În acest război de apărare, alături de greci, au luptat eroic și aromânii, mulți dintre ei deținând diferite grade de ofițeri. O mențiune specială merită femeile din Pind, majoritatea aromânce, care au făcut tot ce a fost posibil pentru a sprijini pe soldații greci cu alimente, îmbrăcăminte și muniții, într-o zonă muntoasă inaccesibilă și în timpul unei ierni nespus de geroase, în care mii de soldați au suferit de degerături.

Dar, în totală discordanță cu întregul popor grec, un număr mic de aromâni au sprijinit forțele armate italiene în Albania, în calitate de spioni și călăuze împotriva grecilor”.[28] Printre aceștia se afla și celebrul „principe” Alkiviadis Diamantis[29], aflat în permanentă legătură cu diferite persoane din Grecia, care nutreau, asemenea lui, sentimente filoitaliene și care constituiau, în parte, coloana a cincea italiană. După invazia italienilor, în octombrie 1940, în unele comune, precum Distrato, Vovusa, Perivoli, Furka, primarii arborează steagul Italiei, iar elevii de la liceele românești din Grevena și Salonic, sub îndrumarea profesorilor, îşi manifestă sentimentele de simpatie față de italieni. După încetarea atacului italienilor, în noiembrie, autoritățile elene arestează în jur de 215 persoane (primari, preoți, profesori și elevi) pentru activitate antigrecească și le trimit într-un lagăr din Corint pentru a fi anchetate și pedepsite. Ambasadorul României, scriitorul Constantin Gane, se deplasează la Corint, conform indicațiilor de la București, dar nu poate să facă nimic, întrucât persoanele arestate erau cetățeni greci. După efectuarea anchetei, 54 de persoane au cerut să plece în România, după ce au semnat o declarație că nu se mai întorc în Grecia, o persoană a fost executată, pe 28 decembrie, iar restul au fost închiși la Atena sau deportați în insulele Chios și Creta, aşadar, cât mai departe de frontul greco-italian și de casele lor.

Relațiile greco-române în această perioadă au fost tensionate, dar Ion Antonescu a preferat să nu întrerupă relațiile diplomatice, de teamă ca nu cumva aviația engleză, care avea o bază în insula Limnos, să atace câmpurile petrolifere din zona Ploiești. Intervenția germanilor în aprilie 1941 i-a salvat pe italieni de la dezastru, dar grecii, deși învingători, a trebuit să se retragă spre sud dezamăgiți de evoluția nefavorabilă a evenimentelor. În drumul spre casă, mulți și-au ascuns armele pe unde au putut, le-au dat altora spre păstrare sau le-au vândut.

În acele momente deosebit de grele pentru greci, Diamandis, aflat în tabăra italienilor, a reactivat Comitetul Național al Românilor de la Pind, creat în 1917, și în numele acestui Comitet, a semnat, la 14 aprilie 1941, o telegramă în numele intelectualilor macedoromâni, adresată guvernatorului italian al zonei, Jacomoni, prin care își exprima „arzătoarea dorință de a fi în primele rânduri în marea luptă pe care Italia fascistă a inaugurat-o la 28 octombrie 1940 pentru eliberarea popoarelor bal­canice de sub opresiunea greco-sârbă”. Telegrama mai arăta că: „A venit mo­men­tul realizărilor imediate după planurile geniale ale Ducelui, pentru crearea acelor nuclee și ținuturi autonome românești, avangarda de milenii a Romei eterne și avan­pos­turi fanatice, gata să se sacrifice sub steagul glorios al Fasciilor pentru triumful noului Imperiu Roman”.[30]

Armatele italiene au pătruns în Grecia pe 11 mai 1941, după capitularea țării la 21 aprilie, și au capturat cea mai mare parte a armamentului grecesc. Grecia se va afla timp de patru ani sub o cruntă triplă ocupație, regiunile în care locuiau aromânii (Epirul, Macedonia de Est și Tessalia) fiind în zona de ocupație italiană.

Diamantis își face apariția în orașul Ioannina, în mai 1941, unde se afla și un Consulat general al României, împreună cu armatele fasciste italiene, însoțit de un grup de tineri vlahi cu studii în România. Diamantis (48 de ani), un politician charismatic antigrec, bogat, poliglot, descurcăreț, bun cunoscător al realităților din Balcani, era în legătură, conform celor spuse de el, dar fără a putea demonstra acest lucru, cu dictatorul Mussolini și cu mareșalul Ion Antonescu[31], făcând un joc dublu. Sub protecția italienilor, Diamantis, împreună cu Nicolas Matushi, avocat din Larisa, desfășoară o intensă activitate în cadrul comunităților de aromâni, încercând să-i convingă că acum este momentul să acționeze împotriva grecilor, slujind interesele Italiei. Susținea teoria conform căreia aromânii sunt urmașii Legiunii a V-a Mace­do­nica din Imperiul Roman și că obiectivul său este să reînființeze această glorioasă Legiune care a activat în Balcani.[32] Pentru a-i atrage pe aromâni în rândurile Legiunii Romane, Diamantis, care se prezenta drept „Guvernatorul general al Epirului și al Macedoniei”, le-a promis protecție în fața autorităților grecești, în cazul în care-i nedreptățeau, ajutoare materiale și crearea unui stat independent vlah în zona Pindului, sub denumirea de Principatul Pindului. Pentru realizarea acestor obiective, Diamantis se baza pe sprijinul italienilor, fiind convins că italienii vor anexa această regiune în urma victoriei finale.

Italienii doreau ca aromânii, care cunoșteau foarte bine zonele muntoase din Epir, Macedonia de Vest și Thessalia, să-i sprijine în acțiunea de a ține sub control populația greacă din aceste zone inaccesibile, iar românii doreau să-și extindă și mai mult influența asupra aromânilor, pe care-i considerau frați.

Diamantis s-a deplasat în toate satele și orașele în care existau grupuri compacte de aromâni și i-a îndemnat să intre în Legiunea Romană și să creeze comunități românești. Astfel, în iunie 1941, la Metsovo, a ținut o cuvântare în fața celor adunați, unde, printre altele, le-a spus: „A sosit timpul să ne obținem independența, să înce­te­ze asuprirea vlahilor de către greci”.[33] În orașul Ioannina le-a vorbit despre Principa­tul Pindului și a oferit comunității aromâne bani și alimente, pe care le-a obținut de la italieni.

Pe 14 iunie, Diamantis i-a făcut o primire sărbătorească comandantului diviziei Pinerolo, în orașul Grevena, unde elevii școlilor românești, îmbrăcați frumos, au cântat două imnuri fasciste în italiană și română. În ziua următoare, o delegație de aromâni formată din 9 membri, majoritatea profesori la școlile românești, a vizitat Comandamentul Diviziei Pinerolo din orașul Trikala, ocazie cu care și-au exprimat sentimentele de loialitate față de italieni și prin intermediul comandantului au trimis următoarea telegramă de mulțumire lui Mussolini: „Duce. Aromânii din Pind și din Thessalia găzduiesc cu tot entuziasmul, astăzi, armata de eliberare italiană și vă consideră, Duce, părinte al familiei latine. Sângele vărsat de eroicii soldați italieni, amestecat cu sângele martirilor poporului nostru, este, credem, temelia de neclintit a frăției italo-vlahe. Populația vlahă din Pind și Thessalia intră sub aripa protectoare a spiritului latin și strigă din tot sufletul, împreună cu dumneavoastră, Trăiască Italia, trăiască regele – imperator, trăiască Axa, trăiască frăția italo-vlahă”.[34] Într-o altă telegramă, de data aceasta a membrilor comunității vlahe din Grevena, printre altele: „salutau pe marii bărbați ai umanității, pe salvatorii popoarelor subjugate, Hitler și Mussolini, și cereau protecția Italiei fasciste. Se declarau, totodată, colaboratori binevoitori și loiali”.[35]

În iulie 1941, Diamantis, în patria sa natală, Samarina, a terorizat pe grecii care nu-i sprijineau pe aromâni, a închis școlile și bisericile grecești și a arestat pe învățători și pe preoți. Îi obliga pe toți copiii să meargă la școala românească și a distribuit alimente locuitorilor fideli. În continuare s-a deplasat în satul Pretori, lângă orașul Elasona, unde, printre altele, le-a spus aromânilor (vlahilor): „Italienii sunt hotărâți să ne ajute să înfăptuim visul vlahilor, adică să creăm un stat vlah în Pind. Pe mine de aceea m-au adus în Grecia ca să mă facă conducătorul acestui stat. Dar pentru a-i ajuta pe italieni ca să accepte crearea statului nostru trebuie să dovedim că și noi îl dorim și suntem dispuși să contribuim la crearea lui. Pentru a demonstra acest lucru trebuie să adresăm italienilor un memoriu prin care să solicităm crearea statului vlah. De asemenea, să creăm în fiecare sat și oraș comunități românești, care să preia ulterior întreaga putere în stat”.[36] La sfârșitul lunii august 1941, la Grevena, din inițiativa lui Diamantis a fost creată Uniunea Comunităților Române din Pind, Thessalia, Epir și Macedonia. Emblema Uniunii înfățișa Lupoaica cu Romulus și Remus.

Diamantis și colaboratorii lui, printr-o activitate foarte intensă, au reușit în câteva luni să creeze comunități românești și să desemneze pe primii primari vlahi cu ajutorul italienilor. După înființarea comunităților românești, vlahii se puteau adresa acestor organe locale pentru rezolvarea problemelor lor. În urma acestor succese pe plan local, Diamantis cere să fie primit de premierul marionetă al Greciei, Tsolakoglou, care era de origine aromână după mamă. Pe 25 septembrie 1941, la Atena, îi înmânează personal un lung Memoriu în calitate de reprezentant al comunităților vlahe din Pind și al vlahilor din sudul Balcanilor, în care își exprima dorința unei sincere colaborări de durată între statul grec și aromâni, menționând, printre altele, că, „având în vedere că elementul latin vlah din Pind, Thessalia, Epir și Macedonia colaborează sincer cu elementul grec, acest element poate deveni o puternică verigă de legătură între Grecia și România, precum și între Roma și Berlin, realizându-se în acest mod, printr-o înțelegere reciprocă, posibilitatea unei colaborări rodnice în toate domeniile, în cadrul noii ordini europene sub protecția forțelor Axei”.[37] Diamantis cerea, printre altele, ca statul grec să recunoască oficial comunitățile aromânești, iar acolo unde vlahii erau majoritari, primarii și prefecții să fie vlahi.

În urma demersurilor lui Diamantis numărul celor înscriși în Legiunea Romană crește, iar colaborarea cu forțele de ocupație italiene se intensifică. Legiunea, care era o organizație paramilitară, nu avea o structură și o ierarhie bine definite, practic era formată din câteva cete înarmate, care stârneau sentimente de frică și nesiguranță în rândul grecilor, dar și al aromânilor care nu treceau de partea lor. Majoritatea mem­brilor Legiunii erau elemente turbulente, certate cu legea, dornice de îmbogățire, mânate de dorința de a ieși în evidență. Nu este întâmplător faptul că, deși existau foarte mulți ofițeri aromâni, niciunul n-a acceptat să fie conducătorul Legiunii.[38] În cele din urmă, a fost desemnat conducător militar Vasilios Rapoticas (1888 – 1943), care, la toate întâlnirile cu aromânii, menționa: „Grecia a murit, aici va rămâne pentru totdeauna Italia”.[39] La începutul anului 1942, Legiunea acționa ca stat în stat, ignorând autoritățile elene și justiția.

Ministerul de Externe italian nu avea un proiect concret privind soarta
aro­mâ­nilor din zonă. Prin urmare, autoritățile italiene, conform generalului Carlo Geloso, trebuiau să fie precaute, iar colaborarea cu aromânii trebuia să fie discretă, fără a periclita interesele Italiei în Grecia și Albania. Pe italieni îi interesa, în mod deosebit, să descopere și să captureze armele ascunse în zona lor. În urma perchezițiilor, efectuate în special noaptea în casele grecilor și ale aromânilor care nu erau de partea lor, italienii, potrivit indicațiilor oamenilor lui Diamantis, reușiseră să strângă, într-un an (1941 – 1942), 6 000 de puști, 80 de arme automate și 8 tunuri. Posesorii de arme erau bătuți, pedepsiți, iar casele lor erau jefuite.[40]

Actele ilegale, jafurile, pedepsele și teroarea impusă grecilor îl indignează pe premierul Tsolakoglou, care, deși era de origine aromână[41], pe 13 martie 1942, printr-o circulară, cere prefecților să urmărească cu atenție acțiunile Legiunii și să aplice ferm legile statului. Ca răspuns la circulara premierului grec, Diamantis, în calitate de reprezentant al vlahilor din Balcanii de Sud, precum și 42 de reprezentanți ai vlahilor din Balcanii de Sud (Serbia, Bulgaria, Albania și Grecia), publică pe 28 martie 1942, în ziarul „Thessalia” din orașul Volos, un Manifest în care, printre altele, menționează: „În ceea ce ne privește pe noi, linia noastră a fost stabilită de mult, datoria ne impune în calitate de urmași ai legiunilor romane din Antichitate, precum și față de frații noștri liberi de peste Dunăre, să luptăm de partea Italiei și a Germaniei. Unde este Roma suntem și noi, să cunoască acest lucru atât prietenii, cât și dușmanii, în special popoarele balcanice, care de-a lungul secolelor au avut ocazia să cunoască caracterul nostru dinamic…
O colaborare sinceră între greci și vlahi, o orientare sinceră și reală către eterna Romă sunt cele mai sigure baze pentru un viitor mai bun pentru toți”.[42]

În fața acțiunilor trădătoare ale Legiunii, care sprijinea fățiș puterile Axei, majoritatea vlahilor au hotărât să creeze „Uniunea Elenă a Vlahilor”, cu scopul de a activa mai hotărât și organizat împotriva Legiunii. Uniunea, care era o organizație de eliberare națională și culturală, a colaborat cu E.A.M. (Frontul Național de Eliberare). S-a pus chiar la cale un atentat la adresa lui Diamantis și Matushi, care a eșuat.

În fața rezistenței crescânde a grecilor, în vara anului 1942, italienii s-au gândit să atragă cât mai mulți aromâni în armata italiană, oferindu-le solde foarte mari în acea perioadă în care foamea făcea ravagii. Pe de altă parte, Diamantis, care cunoștea bine rolul școlilor românești din aceste regiuni, a încercat să-i convingă pe profesori să accepte ca toate cele 28 de școli românești, din acea perioadă, să treacă sub admi­nis­tra­ție italiană, dovedind încă o dată că era o unealtă a italienilor. În urma plângerilor profesorilor români referitoare la activitatea trădătoare a lui Diamantis, Ministerul Învățământului de la București a trimis un inspector școlar, care, în cadrul unei ședințe cu profesorii români, le-a spus printre altele: „Vă rog să rămâneți departe de politică, să nu vă amestecați, deoarece Diamantis este un aventurier. Guvernul ro­mân i-a cerut să meargă în România, dar el nu s-a supus. Vedeți-vă de treabă, deoare­ce noi cu Grecia am fost și vom fi întotdeauna prieteni. Este singura țară cu care România are relații prietenești și va avea întotdeauna, pentru că noi suntem înconjurați de slavi și slavii constituie un pericol pentru noi”.[43] Pe de altă parte, Mihai Antonescu trimite o telegramă Consulului României la Salonic, Emanoil Popescu, în care îi cere să fie atent, ca Diamantis să nu facă vreo imprudență.

Nereușind să-i convingă pe profesori, Diamantis a fugit în cele din urmă în România, pe 19 iunie 1942[44], iar autoritățile române nu i-au mai permis să se întoarcă. Dispariția lui Diamantis a constituit o grea lovitură pentru Legiunea Romană, care practic a rămas fără energicul său conducător. Conducerea Legiunii a fost preluată de avocatul Nikolas Matushi, care era mai cult, mai diplomat, mai puțin turbulent, dar care și el s-a retras, treptat, pentru ca în 1943 să se stabilească pentru puțin timp la Atena, și apoi să se refugieze în România.

 

 

Intensificarea activității partizanilor greci (E.A.M.-E.L.A.S.) creează probleme din ce în ce mai mari atât italienilor, cât și Legiunii Romane. Membrii Legiunii se îndreaptă spre orașe, unde se simt mai în siguranță, iar alții se refugiază în România. Capitularea Italiei în septembrie 1943 a însemnat sfârșitul Legiunii și al acestei aventuri. Membrii Legiunii care au rămas în Grecia au fost judecați de către Tribunale Speciale, create în perioada 1945 – 1948, pentru a judeca și pedepsi pe colaboraționiști. Printre aceste persoane s-au aflat și 617 de aromâni, membri ai Legiunii, dintre care 152 au fost acuzați și condamnați la câțiva ani de închisoare.[45]

În concluzie, putem afirma că Alkiviadis a acționat într-o perioadă foarte dificilă pentru Grecia, când statul era, practic, destrămat. Fiind convins că italienii vor rămâne în Grecia, a încercat să creeze un stat autonom pe criterii etnice, așa cum a încercat și în 1917 la Samarina, dar fără succes. Activitatea Legiunii Romane a tulburat viața locuitorilor din zonă, creându-le probleme și necazuri în anii următori. Aromânii din zona italiană au trecut de partea Italiei, pe când aromânii din zona germană, grupați în jurul Consulatului General de la Salonic și al Ambasadei de la Atena, au rămas fideli politicii României, care urmărea creșterea influenței asupra aromânilor din Grecia, dar în cadrul bunelor relații dintre cele două state. Numai în acest cadru a putut statul român să vină în ajutorul aromânilor, trimițând mari cantități de porumb și alimente într-o perioadă în care foametea făcea ravagii în Grecia.[46] Acest ajutor, într-o perioadă în care lupta pentru supraviețuire constituia o grijă permanentă, precum și dispariția lui Diamandis[47], au făcut ca majoritatea aromânilor să-și îndrepte speranțele din nou spre România, revenind pe vechiul făgaș.

Mișcarea de rezistență antifascistă –
Activitatea Partidului Comunist Grec

În timpul dictaturii lui Metaxas (1936 – 1941) n-a existat nicio activitate politică, partidele politice fiind dizolvate. Situația nu s-a schimbat nici în anii ocupației străine. Liderii partidelor burgheze (Themistoklis Sofoulis, Georgios Kafandaris, Stylianos Gonatas etc.) urmăreau pasivi și neputincioși, în prima fază, evoluția vieții politice din Grecia, n-au dorit însă să se implice, considerând că orice acțiune împotriva ocupanților era prematură. Pe ei îi interesa mai mult ca regele George II să nu revină în Grecia, întrucât îl susținuse pe Metaxas. Datorită acestei atitudini a vechilor partide politice s-a creat un vid de putere și, prin urmare, se resimţea intens lipsa unei forțe politice care să ralieze populația civilă împotriva ocupanților străini.

Doar P.C.G. avea un număr mic de membri, care n-au fost arestați și care activau în condiții deosebit de grele. În preajma războiului greco-italian, în jur de 2000 de comuniști, printre care și liderii partidului, erau arestați și se aflau în închisori sau în lagăre de internați politici, precum, în cele de la Akronafplia (400-600), Ai-Stratis (230), Pylos (200), Anafi (200), Folegandros (134) și altele.[48] Un rol deosebit de im­por­tant l-au jucat liderii comuniști Ioannis Ioannidis și Vasilis Bartziotas, care se aflau în lagărul de la Akronafplia (lângă orașul Nafplion). Ioannidis, care se afla acolo din 1937, era secretarul organizației de partid din lagăr și, practic, persoana cea mai influ­entă, întrucât Nikos Zahariadis era complet izolat. În jurul lui s-a format nucleul dur al comuniștilor staliniști, care vor constitui cadrele de încredere ale partidului în anii următori. În acest lagăr mulți tineri și-au făcut ucenicia politică. Cei care au trecut prin această școală erau foarte mândri și se bucurau de stima tuturor comuniștilor.

În timpul invaziei germane, în lunile aprilie – mai 1941, ca urmare a haosului care s-a creat, în jur de 200 de comuniști reușesc să evadeze[49] și în condiții deosebit de gre­le reușesc să ajungă la Atena sau la locurile lor de baștină, unde își vor relua neîn­târ­ziat activitatea. Ceilalți comuniști, care se aflau în închisori, au fost predați autorităților italo-germane. Secretarul P.C.G., Nikos Zahariadis, arestat încă din septembrie 1936, a fost trimis de germani, pe 20 mai 1941, în lagărul de la Dachau, primul lagăr de concentrare nazist înființat în Germania, la aproximativ 16 km Nord-Vest de München, de unde va reveni în anul 1945. Comuniștii, căliți în cons­pi­ra­ti­vitate, vor crea mici grupuri de rezistență, încep să strângă arme, întreprind diverse acțiuni de sabotaj (aruncă în aer un pod, atacă mașini ale germanilor și capturează armament, aruncă în aer unele depozite, taie cabluri etc.) și caută să intre în contact cu liderii lor.

Smulgerea steagului militar german de pe Acropole

În dimineața zilei de 31 mai 1941, atenienii au observat cu bucurie și satisfacție că imensul steag german nu mai flutura trufaș pe antica Acropole. Deși a existat o mare mobilizare din partea Comandamentului german, cu toate că existau amprentele digitale ale făptașilor, lăsate în mod intenționat de aceștia, pentru a nu fi acuzați paznicii și arheologii greci care aveau acces în această zonă, nemții n-au putut afla cine a întreprins această curajoasă acțiune, dar înjositoare pentru ei. În seara prece­dentă, sărbătoriseră marea victorie din Creta și acum erau cu capetele plecate de rușine, mai ales că postul de radio BBC transmitea în toată lumea incredibilul eveniment de la Atena. Făptașii au fost condamnați la moarte în contumacie, iar cei 20 de soldați de gardă de pe Acropole au fost executați. Dar nici grecii n-au aflat cine a reușit să lovească în orgoliul germanilor, în momentul în care aceștia dominau întreaga Europă. Secretul a fost păstrat cu sfințenie ani de-a rândul de cele câteva persoane care cunoșteau adevărul.

După eliberarea Greciei, pe 25 martie 1945, cu ocazia Zilei Naționale, ziarul „Rizospastis” (Radicalul), organul de presă al P.C.G., și ziarul liberal „Eleftheria” (Libertatea), au dezvăluit cititorilor cine erau cei care au înfăptuit prima acțiune de rezistență împotriva nemților cu prețul vieții lor.[50] Erau doi studenți, doi prieteni de 19 ani, Manolis Glezos și Apostolos Santas, care nu făceau parte din nicio organizație de rezistență (de altfel, în acea perioadă acestea nici nu existau), dar care au simțit nevoia să facă un gest eroic pentru patria lor dragă întrucât steagul cu svastica pe Acropole îi indigna enorm, așa cum au declarat într-o emisiune de televiziune în anul 1982.

În seara zilei de 30 mai, cei doi tineri au urcat pe colina Acropole (34m înălțime) înșelând vigilența soldaților naziști, care sărbătoreau victoria din Creta, au coborât svastica de pe stâlp cu mare greutate, au tăiat două bucăți, pe care le-au luat cu ei, iar restul steagului, care era foarte mare (5 – 6 m), l-au aruncat într-un puț părăsit în partea de nord a Acropolei, unde se află îngropat și astăzi. Pe drum, la plecare, după miezul nopții, au fost opriți de un polițist grec, căruia i-au spus că vin de la o petrecere studențească, iar acest patriot grec, cum s-a dovedit mai târziu, i-a lăsat să plece, deși circulația la acea oră era interzisă, iar ei păreau suspecți. Acasă, părinții au aflat îngroziți de fapta fiilor lor, fiind conștienți de soarta care-i aștepta în cazul în care nemții ar fi dat de urma lor. Tatăl lui Santas, care era ofițer în rezervă, i-a spus: „Nemții o să ne ardă pe toți, pe toți, până la a treia generație”. Părinții celor doi tineri au distrus bucățile de steag aduse pentru a nu fi găsite în cazul unei percheziții. Gestul celor doi tineri greci constituie una dintre cele mai eroice acțiuni împotriva invadatorilor străini care cuceriseră, până în acel moment, întreaga Europă.

Crearea E.A.M.-ului (Frontul Național de Eliberare)

După revenirea liderilor comuniști la Atena, după mulți ani de detenție, s-a constituit prima celulă de conducere, care destul de repede s-a transformat în noul Comitet Central al P.C.G. Membrii Comitetului, Georgios Siantos, Dimitris Glinos, Petros Roussos, Andreas Tzimas, Hrisa Hatzivasiliou etc. erau cadre vechi, oțelite, cu o bogată activitate conspirativă, care considerau că acum este momentul să treacă la luptă împotriva ocupanților fasciști. Pe 21 mai 1941 un grup de comuniști creează „Solidaritatea Națională”, o organizație pentru ajutorarea deținuților și a familiilor lor, iar pe 16 iulie se creează Frontul Muncitoresc Național de Eliberare, la care au aderat principalele organizații sindicale ale muncitorilor din orașe.

La Atena, la 1 iulie 1941, adică la opt zile de la atacul hitleriștilor asupra Uniunii Sovietice, are loc în secret Plenara a VI-a a C.C. al P.C.G. Conform comuniștilor, ata­cul împotriva Uniunii Sovietice schimbă caracterul războiului, acesta devenind acum un război patriotic, împotriva barbariei fasciste. Plenara va stabili clar obiec­ti­ve­le care stăteau în fața partidului în acea perioadă dificilă: alungarea cotropitorilor, răs­tu­r­narea guvernului-marionetă, sprijinirea Uniunii Sovietice, sprijinirea orga­ni­za­ții­lor antifasciste, crearea unui guvern democrat etc. Pentru ca ideile partidului să de­vi­nă cât mai larg cunoscute, este editat, la sfârșitul lunii august 1941, ziarul „Rizospastis”(1 500 exemplare), organul de presă al P.C.G., răspândit ilegal de către comuniști.

Propunerile făcute de P.C.G. celorlalte partide politice privind formarea unui front comun de luptă au fost acceptate numai de trei partide și anume de Uniunea Popular Democratică, Partidul Socialist Agrar și Partidul Social-Muncitoresc, cele­lal­te refuzând să participe din diferite motive. La 27 septembrie 1941 reprezentanții celor patru mici partide de stânga au semnat Actul de înființare a Frontului Național de Eliberare (E.A.M.), care, în anii următori, va juca un rol important în viața politică a țării. Din partea P.C.G., Actul a fost semnat de Lefteris Apostolou[51], care va deveni și primul secretar al E.A.M.-ului.

Obiectivele E.A.M.-ului erau: eliberarea țării de sub jugul străin și obținerea independenței depline, formarea unui guvern provizoriu după eliberare, care să organizeze alegeri pentru o Adunare Constituantă, prin intermediul căreia poporul să se exprime liber privind forma de guvernare a țării etc.[52] Conducerea supremă a E.A.M.-ului o constituia Comitetul Central, alcătuit din 25 de membri, care repre­zenta partidele participante și diferitele organizații locale. Încă de la început rolul principal în cadrul E.A.M.-ului l-a deținut P.C.G., dar acest fapt nu trebuia să fie scos în evidență, toți trebuiau să ştie că este o largă organizație de masă, patriotică și națională. Este evident că E.A.M.-ul încă de la înființare are în vedere schimbările politice care vor surveni după eliberarea țării. Nu o spune direct, dar este clar că dorește abolirea monarhiei și democratizarea vieții politice. E.A.M.-ul era deschis la aderarea altor partide și organizații indiferent de concepțiile lor politice, cu condiția să participe sincer la lupta pentru eliberarea națională și să accepte statutul E.A.M.-ului. Partidul Comunist, deși ilegal, era singura forță politică organizată capabilă să acționeze pe întregul teritoriu al țării împotriva ocupanților străini, dar avea nevoie de o acoperire, pe care i-a oferit-o E.A.M.-ul.

Din luna octombrie încep în diverse regiuni ale Greciei să se organizeze birouri ale E.A.M.-ului și ale P.C.G. Pe 10 octombrie 1941, E.A.M.-ul adresează prima „Proclamație – Manifest” către popor, în care se referă la evenimentele din ultimele luni, la situația dramatică a țării ca urmare a triplei ocupații și la starea jalnică în care se afla poporul grec. Proclamația constituia o chemare la luptă a întregului popor, indiferent de clasa socială, convingeri politice sau situație economică. Manifestul se încheia cu următorul îndemn: „Înainte pentru cucerirea libertății țării. Înainte pentru o Grecie Liberă. Indiferent de încercările prin care vom trece și sacrificiile pe care le vom face, NOI VOM ÎNVINGE”.[53] Manifestul deschidea o perspectivă în acea perioadă sumbră, arăta calea spre eliberare: unitatea națională. Manifestul chema pe toți cei care refuzau aservirea să constituie frontul libertății și independenței.

În prima jumătate a lunii ianuarie 1942 a avut loc Plenara a VIII-a a C.C. al P.C.G., la care s-a hotărât ca secretar al partidului să fie Georgios Siantos (1890 – 1947), înlocuindu-l temporar pe Nikos Zahariadis, care se afla în lagărul de la Dachau. Acum s-a creat noul aparat de partid, care practic a condus mișcarea de rezistență în Grecia.

Întrucât era nevoie de multă muncă de propagandă în rândul maselor, în septembrie 1942, marele pedagog Dimitrios Glinos (1882 – 1943), unul din liderii P.C.G., scrie o broșură de 16 pagini, intitulată: „Ce este și ce dorește E.A.M.-ul”. Într-o limbă simplă și clară, Glinos prezintă situația dificilă din acea perioadă și obiectivele E.A.M.-ului. Broșura (distribuită clandestin din mână în mână) a fost citită de milioane de greci și a devenit un îndreptar în activitatea activiștilor și cadrelor E.A.M.-ului. Foarte mulți tineri, sindicaliști, învățători, cadre din armată, preoți, intelectuali, agricultori au aderat la ideile promovate de E.A.M., întrucât aceste idei le dădeau putere și speranță într-o perioadă în care niciun partid politic nu se interesa de soarta lor, iar viitorul li se părea sumbru și fără perspective.

În decembrie 1942, s-a desfășurat la Atena a doua Conferință a P.C.G., unde s-a stabilit că obiectivul său central rămâne în continuare: „lupta împotriva cotro­pi­to­rilor străini și eliberarea Greciei și a poporului grec de orice fel de sclavie internă și externă”.[54] În această perioadă partidul avea în rândurile sale în jur de 12000 de membri[55], ceea ce dovedește trecerea de care se bucurau ideile comuniste în acea întunecată perioadă. P.C.G. s-a dovedit forța politică a acelui moment capabilă să regru­peze masele, să le antreneze la acțiune și să le conducă în lupta contra ocupanților străini.

Crearea E.D.E.S.-ului (Liga Național-Democratică Greacă)

În afară de E.A.M., care va deveni cu timpul cea mai mare și cea mai puternică organizație de rezistență, s-au creat și alte organizații mai mici noncomuniste. Cea mai cunoscută dintre ele este E.D.E.S.-ul (Liga Național-Democratică Greacă), formată în special din cadre militare și cetățeni cu vederi democratice, unii chiar cu înclinații spre socialism. Organizația a luat ființă pe 9 septembrie 1941, conducătorul ei fiind generalul Nikolaos Plastiras, care se afla în Franța, așa că șeful de facto al organizației a fost generalul Napoleon Zervas (1891-1957). Obiectivele organizației erau: instaurarea unui regim politic democratic, de orientare socialistă, demascarea acțiunilor trădătoare ale regelui și ale celor care au susținut dictatura fascistă a lui Metaxas, transparență în aparatul de stat, legi noi într-o Grecie socialistă etc. E.D.E.S.-ul nu va reuși să devină o organizație de masă, va activa mai mult cu sprijinul britanicilor, iar zona ei de acțiune va fi Epirul (nord-vestul Greciei), de unde se trăgea Zervas. Brațul armat al acestei organizații s-a constituit, târziu, pe 23 iulie 1943, și avea denumirea de „Grupuri Naționale de Partizani Greci”.[56] În martie 1943, Zervas va schimba statutul organizației trecând fățiș de partea englezilor și a regelui.

O altă organizație, mai mică, destinată să lupte împotriva ocupanților, se numea Mișcarea de Eliberare Națională și Socială (E.K.K.A.), în fruntea căreia se afla deputatul liberal Georgios Kartalis. Detașamentul înarmat al acestei organizații, numit „Regimentul 5/42″, se afla sub comanda colonelului democrat Dimitrios Psarros, un patriot desăvârșit, care a făcut eforturi pentru unirea tuturor organizațiilor de rezistență. E.K.K.A., prin activitatea sa, a constituit un factor de echilibru între E.A.M. și E.D.E.S. Regimentul 5/42 își va începe activitatea în munți, destul de târziu, în anul 1943 și va acționa într-o zonă restrânsă în Grecia Centrală. Această organizație a colaborat strâns cu englezii, iar obiectivele ei nu difereau prea mult de cele ale E.A.M.-ului.

Crearea E.L.A.S.-ului (Armata Populară Greacă de Eliberare)

P.C.G., în afară de acțiunile din orașe împotriva ocupanților (manifestații, proteste, greve, acțiuni de sabotaj), unde avea o mare experiență, s-a orientat și spre lupta armată din zonele muntoase ale țării, unde începuseră deja, răzleț în Grecia Centrală și Macedonia, să-și facă apariția mici grupuri de partizani înarmați (antarți). În acest scop, noul membru al C.C. al P.C.G., Andreas Tzimas, de origine aromân, care susținea această inițiativă, precum și cunoscutul căpitan Thanasis Klaras (nume conspirativ – Aris Velouhiotis), au fost trimişi pentru a organiza activitatea din munți în zona Greciei Centrale. Pe 2 februarie 1942, Comitetul Central al E.A.M.-ului a hotărât să reunească aceste mici grupuri de partizani și să creeze Armata Populară Greacă de Eliberare (E.L.A.S.), care în lunile mai – iunie va trece la primele acțiuni împotriva ocupanților fasciști. Pe 7 iunie 1942, Aris Velouhiotis, însoțit de 10 – 14 partizani înarmați, se adresează, pentru prima dată în mod deschis, locuitorilor satului Domnista (300 km nord-vest de Atena), spunându-le, printre altele, urmă­toarele: „Patrioți. Sunt maiorul de artilerie Aris Velouhiotis. Începând de astăzi ridic steagul revoluției împotriva cotropitorilor țării mele și a colaboraționiștilor. Această mână de oameni pe care o vedeți, peste puțin, va deveni o armată de mii de ostași. Noi suntem doar nucleul”.[57] Modul lui simplu și clar de a vorbi îi încântă pe cei nedreptățiți, pe cei fără nicio speranță și pe cei care vor să lupte pentru eliberarea patriei. Se creează o atmosferă la fel ca în timpul Revoluției din 1821, munții Greciei fiind ideali pentru astfel de acțiuni, astfel încât numărul partizanilor crește destul de rapid. Aris Velouhiotis, dur dar corect, a reușit, în scurt timp, să impună o disciplină de fier în rândul partizanilor, bucurându-se de o faimă din ce în ce mai mare în rândul poporului. Armata populară – E.L.A.S. era o armată de voluntari, dar cei care aderau trebuiau să depună un jurământ de fidelitate („Eu, fiu al poporului grec, jur să lupt fidel în rândurile E.L.A.S.-ului, până la ultima picătură de sânge, ca un autentic patriot pentru alungarea dușmanului de pe meleagurile noastre…”).[58]

În vara anului 1942, Forțele aliate au început să acorde o atenție mai mare activității partizanilor greci, datorită situației dificile de pe frontul din Africa de Nord. Înaltul Comandament din Orientul Mijlociu, aflat la Cairo, dorea efectuarea unor acte de sabotaj și diversiune în Grecia, care să creeze probleme forțelor Axei. În acest cadru, s-a hotărât aruncarea în aer a unui viaduct pe calea ferată Salonic – Atena – Pireu. Se aprecia că 80% din aprovizionarea pentru „Afrikakorps” al lui Rommel trecea pe această rută, înainte de a fi încărcată pe vapoare spre a traversa Mediterana. În primele zile ale lunii octombrie au fost parașutați în Grecia din Egipt 12 ofițeri englezi sub comanda generalului de brigadă E.C.W. Myers și a adjunctului său C.M. Woodhouse, care cunoștea bine limba greacă.

După pregătirile necesare, pe 25 noiembrie 1942, s-a desfășurat una din marile acțiuni de sabotaj, când partizanii greci, coordonați de diversioniștii englezi ai Executivului Britanic de Operații Speciale, au reușit dinamitarea marelui pod de cale ferată de la Gorgopotamos (211 m lungime, 30 m înălțime) de lângă orașul Lamia, în Grecia Centrală, care asigura legătura dintre nordul și sudul Greciei. A fost o acțiune comună a forțelor E.L.A.S. (150 bărbați) conduși de Aris Velouhiotis și E.D.E.S. (60 luptători) conduși de Napoleon Zervas, sub directa îndrumare a ofițe­rilor englezi care au reușit să surprindă, noaptea, pe cei o sută de italieni care păzeau podul, să-i învingă în bătălia care a urmat și să arunce podul în aer.[59] A fost pentru prima și ultima oară când cei doi conducători ai rezistenței grecești au colaborat, după care, treptat, se vor îndepărta, până când vor deveni rivali. Drept represalii, germanii au executat 26 de greci din satele din zonă. Până la refacerea podului (februarie 1943) transportul spre Atena și de acolo spre Africa de Nord a fost întrerupt, creând probleme serioase armatelor de ocupație.

Peste câteva zile postul de radio BBC s-a referit pe larg la eroica acțiune a grecilor de la Gorgopotamos. Dar, englezii i-au lăudat numai pe cei de la E.D.E.S. și pe Napoleon Zervas, nemenţionând nimic despre aportul E.L.A.S. Era evident că englezii deciseseră să sprijine E.D.E.S.-ul, care în continuare va colabora cu misiunea britanică din Grecia. Succesul acestei dificile misiuni a impulsionat activitatea partizanilor greci, care trec tot mai hotărât la diferite atacuri la adresa soldaților italieni și germani. La sfârșitul anului 1942 în rândurile E.L.A.S.-ului activau în jur de 6 000 de partizani, iar în zona Atena – Pireu se aflau 1 600 de luptători.[60]

Ofițerii englezi, trimiși în 1942, vor rămâne în munți alături de partizanii greci și vor fi exponenții politicii engleze în Grecia. Guvernul englez nu dorea ca în Grecia să existe mari organizații de rezistență, la nivel național, ci grupuri mici, fără scopuri politice, care să execute ordinele ofițerilor britanici. Pe plan politic aveau instrucțiuni de a sprijini și promova elementele conservatoare și promonarhiste.[61]

Guvernul Konstantinos Logothetopoulos (1942 – 1943)

În toamna anului 1942, Tsolakoglou, dezamăgit că n-a putut realiza ce și-a propus, în special în ceea ce privea apărarea populației grecești din zona de ocupație bulgară, și-a dat demisia. Germanii, care nu mai aveau încredere în el, date fiind sentimentele lui patriotice, i-au acceptat demisia. Guvernul Konstantinos Logothetopoulos (2 decembrie 1942 – 6 aprilie 1943) constituie cel de-al doilea guvern colaboraționist, după cel al lui Tsolakoglou. Pentru ocupanții germani acest guvern era doar un guvern de tranziție până când s-ar fi ivit un om politic din vechea gardă care să preia conducerea. Filogermanul Logothetopoulos, renumit ginecolog, cu studii în Germania și cu soție nemțoaică, a fost o soluție de moment, a avut intenții bune, dar autoritățile germane cereau tot mai multe fonduri pentru executarea unor lucrări de infrastructură (drumuri, poduri, căi ferate), întrucât considerau că era posibilă o debarcare a englezilor în Balcani, punându-l de multe ori în situații dificile. Guvernul nu a putut să facă față problemelor complexe din acea perioadă, astfel încât nemții se adresează lui Ioannis Rallis, un politician cu experiență, care ar fi putut atrage și alți oameni politici în guvern.

Înființarea Cartierului General al E.L.A.S.-lui (mai 1943)

În prima jumătate a anului 1943, E.A.M.-ul și E.L.A.S.-ul erau, practic, organizații panelenice, constituiau o mare forță politică și militară și se bucurau de sprijinul poporului, care-i ura pe ocupanți. Mulți ofițeri inferiori și superiori, care au luptat eroic împotriva armatelor fasciste, au aderat la E.L.A.S., sporindu-i cadrele militare cu experiență. Pe 2 mai 1943, printr-o Hotărâre comună a E.A.M.-ului și E.L.A.S.-ului, s-a înființat Cartierul General al E.L.A.S.-lui, a cărui misiune era de a coordona și conduce activitatea partizanilor. Conducătorul E.L.A.S.-ului a fost desemnat generalul democrat Stefanos Sarafis[62], Aris Velouhiotis a rămas primul căpitan, iar Andreas Tzimas (nume conspirativ Vasilis Samariniotis) era reprezentantul E.A.M.-ului, adică al P.C.G.

În iulie 1943 s-a creat Consiliul Militar Superior și E.L.A.S.-ul a început să se organizeze ca o armată regulată, care domina în zona montană a Greciei. În iulie 1943, forțele E.L.A.S. numărau în jur de 16 000 de partizani înarmați și tot atâția în rezervă în zonele rurale.[63] Din cei 8.785 de ofițeri din vechea armată a Greciei, 1.860 au activat în rândurile E.L.A.S.-lui.[64]

Ciocnirile cu unități răzlețe de germani și italieni devin tot mai dese, creând probleme ocupanților, care nu aveau experiența luptelor de gherilă. Acțiunile de sabotaj devin din ce în ce mai numeroase, stârnind mânia ocupanților. Astfel, pe 1 iunie 1943, partizanii au dinamitat un tunel de tren la Kournovo, exact în momentul în care trecea un tren cu italieni. Au murit în jur de 5 – 600 de soldați și a fost distrus tot materialul militar aflat în vagoane. Drept represalii italienii au executat 106 de deținuți greci din lagărul de concentrare de la Larisa.

În lunile iulie – august 1943, au avut loc întâlniri secrete în munții Greciei, între reprezentanții partizanilor greci (Andreas Tzimas), iugoslavi (Vukmanovic-Tempo) și albanezi (Kotse Tzotza), cu privire la crearea unui Cartier General Balcanic. P.C.G. s-a temut, însă, că acest Cartier va fi dominat de Tito, astfel încât Macedonia ar fi trecut sub controlul său. Siantos era de părere că este o acțiune prematură, așa că acest proiect nu s-a realizat, dar partizanii au colaborat la nivel local.

Pentru a se clarifica și mai mult relațiile și raporturile dintre E.A.M. și E.L.A.S. a fost elaborat un statut, pe 31 octombrie 1943, în care, printre altele, se stabilea: „E.L.A.S.-ul este detașamentul militar înarmat al E.A.M.-ului. Obiectivul său este înfăptuirea programului E.A.M.-ului, adică eliberarea națională, consfințirea independenței și integrității Greciei, stabilirea formei de guvernare printr-un plebiscit, consfințirea puterii populare etc. Toți partizanii înarmați și ofițerii E.L.A.S.-ul sunt și membri E.A.M., organizați militar în E.L.A.S.”.

Dintre celelalte organizații de rezistență, o forță reală o constituia doar E.D.E.S.-ul, care activa în Grecia de Vest – Epir. Organizația avea o orientare anti-E.A.M., orientându-se tot mai mult către englezi și către rege, care se aflau la Cairo.

Multe discuții și interpretări au existat referitor la ajutorul financiar acordat de englezi partizanilor greci. Englezii ofereau o liră de aur pe lună partizanilor pentru nevoile lor personale. De altfel, partizanii erau prost echipați, iar condițiile de trai erau deosebit de grele în munții Greciei. Conform datelor, E.L.A.S. a primit, în total, 146 000 de lire, iar E.D.E.S.-ul, care era preferatul englezilor, deși era o organizație mult mai mică, a primit 274 000 de lire.[65] Sumele nu erau mari, dar au contribuit la dezvoltarea comerțului în „Grecia Liberă”. Zonele eliberate de partizani se autoguvernau, s-au constituit tribunale populare, iar femeile aveau aceleași drepturi ca bărbații, ceea ce le-a făcut să fie foarte active și încrezătoare într-un viitor luminat.

Înființarea E.P.O.N.-ului
(Organizația Națională Panelenă a Tineretului – 1943)

Pe 23 februarie 1943, la Atena, în condiții deosebit de grele impuse de autoritățile de ocupație, s-a desfășurat o reuniune la care au participat 43 de reprezentanți ai diferitelor organizații de tineret din țară, în afară de zona de ocupație bulgară, unde s-a hotărât înființarea E.P.O.N.-ului. Secretar al Organizației a fost ales Dimitris Vlandas[66], care din 1950 va activa la București în cadrul conducerii P.C.G..

Peste puțin timp, pe 22 martie a apărut și primul număr al ziarului „Tânăra generație”, organul de presă al E.P.O.N.-ului. Tinerii greci care au activat în cadrul E.P.O.N.-ului, care la un moment dat va număra peste 600 000 de membri, și-au adus contribuția la lupta dusă de E.A.M. – E.L.A.S. pentru eliberarea țării, la lupta împotriva fascismului, la lupta pentru pace, pentru drepturi etc. Tinerii din acea perioadă, influențați de ideile comuniste, luptau pentru o viață nouă, erau animați de idealuri mărețe, pentru care erau oricând gata să se sacrifice. Organizațiile de tineret vor organiza multe activități culturale, mulți tineri remarcându-se în domeniul muzicii, teatrului, literelor, sportului etc. Menționăm doar doi tineri, pe Mikis Theodorakis și pe Manos Hatzidakis, care vor deveni, peste ani, cei mai mari compozitori ai Greciei.

Relațiile greco-române și ajutorul umanitar românesc
(1941 – 1945)

Sub presiunea Berlinului, guvernul român a acceptat, în martie 1941, ca trupele germane să treacă prin România în Bulgaria, spre Grecia. Pentru guvernul elen acest gest constituia o încălcare a prevederilor Înţelegerii Balcanice (1934), întrerupând, pe 24 iunie 1941, relaţiile diplomatice cu România, dar fără să se declare și stare de război între aceste două națiuni. Ambasada României a fost transformată în Legație, iar Șeful misiunii diplomatice române la Atena, Radu Scarlat Arion, a rămas la post în mod oficial până în august 1944, informând permanent guvernul de la Bucureşti despre „situaţia dramatică a Greciei în timpul ocupaţiei germane, despre nașterea și desfășurarea unei puternice rezistențe antifasciste, precum și despre creșterea pericolului comunist”.[67] Radu Arion, trăind în centrul Atenei în acei ani dramatici din istoria Greciei, a avut posibilitatea să constate personal situația tragică a poporului grec, condamnat, practic, la moarte prin inaniție, și să informeze autori­tățile de la București despre crunta realitate de la Atena. Rapoartele diplomatului român l-au convins pe mareșalul Ion Antonescu de necesitatea ajutorării poporului grec și în paralel a școlilor românești, a călugărilor români de pe Muntele Athos și a aromânilor. Au fost trimise, în perioada 1942 – 1944, zeci de vagoane de cereale și alimente (făină, paste făinoase, ulei, zahăr, untură, marmeladă, margarină, orez, fasole, linte etc.)[68], care au alinat suferințele grecilor.

Grecii au apreciat acest gest de prietenie al românilor. După cum reiese
dintr-un raport, datat 1 martie 1943, trimis de Radu Arion ministrului A. Barcianu: „Trimiterea din țara noastră a vagoanelor de cereale pentru populațiunea săracă a Greciei, în circumstanțele actuale când Grecia și România sunt fiecare de altă parte a baricadei, a impresionat profund toate straturile sociale din Grecia. Desigur nu pierd nici o ocazie de a pune în valoare, de a da publicității gestul atât de frumos al țării noastre. Primul ministru grec, primarul Atenei, arhiepiscopul Atenei și al Greciei întregi, prin scrisori, prin viu grai au ținut să-mi aducă pentru țara noastră mulțumirile lor cele mai vii și expresiunea lor de caldă recunoștință”.[69] Astăzi, niciun istoric grec care cercetează perioada ocupației străine nu vorbește despre gestul nobil al românilor, în acei ani întunecați din istoria Eladei.

Deportarea și exterminarea evreilor din Grecia (1943)

Înainte de cel de al Doilea Război Mondial, în Grecia trăiau aproximativ 72.000 de evrei (împreună cu cei din Arhipelagul Dodecanez)[70], dintre care două treimi în orașul Salonic. Evreii au venit în Grecia, și în special în Salonic, în anul 1492, fiind izgoniţi din Spania, Portugalia şi din alte ţări. Au trăit armonios, secole de-a rândul, în cadrul Imperiului Otoman, alături de greci şi musulmani, ocupându-se în special cu comerţul. Comunitatea evreiască era una dintre cele mai puternice comunităţi sefarde din Europa, iar Salonicul era denumit „Mama lui Israel” sau „Ierusalimul Bal­ca­nilor”. Evreii s-au integrat în societatea greacă, s-au legat de aceste locuri și le-au apărat ca pe propria patrie. Astfel, în războiul greco-italian, au luptat pe frontul alba­nez în jur de 4000 de ostași și ofițeri evrei.

După cucerirea țării, Salonicul a rămas în zona de ocupație germană și pentru faptul că naziștii considerau că marea comunitate evreiască constituia o amenințare pentru Germania.

Primele acțiuni ale germanilor la adresa evreilor din Salonic au avut loc în iunie 1941, și au constat în jefuirea bibliotecilor, arhivelor, cluburilor și a celor 40 de sinagogi. Au fost confiscate mii de cărți, diferite arhive, manuscrise, obiecte de mare valoare istorică etc. și au fost transportate în Germania. În iulie 1942, bărbații au fost supuși la munci silnice în condiții deosebit de grele, iar în decembrie 1942 a fost distrus marele cimitir evreiesc (3,5 ha), unde se aflau morminte încă din secolul al XV-lea. Măsurile anti-evreieşti devin din ce în ce mai agresive, creând panică în rândul evreilor care nu înțelegeau ce se întâmplă. Le-au fost confiscate proprietăţile, au fost obligaţi să poarte steaua galbenă cu șase raze, au fost obligați să trăiască în ghetto-uri, magazinele le-au fost însemnate, nu puteau să circule după apusul soarelui, nu puteau telefona etc. Nu și-au putut imagina ce va urma, iar rabinul lor Korets, vorbitor de limbă germană, le cerea să fie ascultători, supuși, și să nu-și părăsească casele.

În martie 1943 li s-a făcut cunoscut evreilor că vor fi transferați în orașul polonez Cracovia, unde se va crea un mare cartier evreiesc și unde fiecare va lucra în funcție de înclinații.[71] Pe 14 martie 1943 a început deportarea evreilor spre lagărele de exterminare. În câteva luni, până în august, au fost deportați toți. Au scăpat doar 5%, adică cei care au reușit să fugă în zona italiană, mai ales la Atena, cei care au trecut de partea E.L.A.S.-ului în zonele montane și cei care s-au refugiat, prin Turcia, în Orientul Mijlociu. Conform datelor din arhivele germane, în jur de 45 000 de evrei din Salonic au fost trimiși în lagărele de la Auschwitz – Birkenau, unde majoritatea au fost gazați în vagoane, înainte de a ajunge acolo. Din lagăre s-au întors în Salonic numai 600 de evrei, iar ceilalți evrei au revenit de pe unde s-au refugiat. Datorită acestor tragice evenimente, comunitatea evreiască din Salonic practic a dispărut. Astăzi există o mică comunitate, care numără în jur de 2 000 de evrei, adânc marcați de tragicul lor destin.

Capitularea Italiei (septembrie 1943) le-a permis naziștilor să acționeze și în fosta zonă de ocupație italiană, astfel că și de aici au fost deportați în jur de 13000 de evrei, mai ales din insule (Corfu, Rodos, Creta etc.) și din orașele Kastoria, Veria, Florina etc. La Atena erau în jur de 3000 de evrei, la care s-au mai adăugat 4.000 veniți din Salonic și din alte orașe. Aici, s-au bucurat de sprijinul și protecția arhiepiscopului Atenei, Damaskinos, care a făcut tot ce a fost posibil ca să-i salveze. Astfel, unii au fost botezați creștini, altora poliția le-a dat cărţi de identitate grecești, iar în jur de 1000 – 2000 de evrei au trecut de partea E.L.A.S.-ului. În Grecia, victimele „soluției finale” au fost în jur de 60000 de evrei, ceea ce reprezintă 80% din populația evreiască a țării și 95% din populația evreiască a Salonicului, un procent foarte ridicat la nivelul Europei.

Guvernul Ioannis Rallis ( 1943 – 1944)

Ioannis Rallis (1878 – 1946) un politician cu mare experiență, preia conducerea țării pe 7 aprilie 1943, într-o perioadă foarte dificilă, atât din punct de vedere eco­nomic, cât și din punct de vedere al siguranței și al ordinii, atât datorită intensificării activității organizațiilor de rezistență, cât și datorită represaliilor nemților, care devin din ce în ce mai sălbatice. Noul premier, în mesajul său, după ce a prezentat măsurile pe care preconiza să le ia pentru îmbunătățirea condițiilor de trai ale poporului, s-a referit și la pericolul comunist, precum și la necesitatea resta­bi­lirii și consolidării ordinii publice. Nemții considerau că Rallis era persoana cea mai indicată pentru a conduce țara spre stabilitate politică, întrucât acesta era susținut și de alţi oameni politici de prestigiu.

În urma intensificării acțiunilor E.A.M.-E.L.A.S. (demonstrații, greve, atacuri) premierul celui de-al treilea guvern colaboraționist și ocupanții străini au ajuns la concluzia că lupta împotriva mișcării de rezistență nu se poate realiza decât prin forța armelor. Astfel, pe 18 iunie 1943, cu aprobarea nemților și conform planului inițial, s-au creat patru Batalioane de Siguranță (Τάγματα Ασφαλείας), două la Atena și două la Salonic. Dar, întrucât la Salonic condițiile erau mai dificile, Batalioanele au rămas la Atena.[72] Fiecare Batalion trebuia să cuprindă 1 200 de ostași, dar ocupanții s-au temut să nu fie prea mulți greci înarmați, așa că au înarmat un număr mai mic de ostași. Scopul înființării Batalioanelor era de a lupta împotriva forțelor comuniste care controlau cea mai mare parte a țării și să dejoace planurile lor după eliberarea țării. Pe de altă parte, nemții sperau că în acest mod nu va fi nevoie să folosească unități germane împotriva E.L.A.S.-lui, ceea ce pentru ei în acea perioadă era foarte important. Până în luna mai 1944 s-au creat și alte Batalioane în Grecia Centrală și Pelopones. În iulie 1944 în rândul acestor Batalioane activau 532 de ofițeri, 656 de subofițeri și 4563 de ostași.[73]

Cei care s-au înrolat în aceste Batalioane constituiau o masă eterogenă cu diferite convingeri politice și din diferite medii. Unii doreau să aibă o slujbă sigură, alții erau aventurieri, persoane certate cu legea, persoane care urau E.L.A.S.-ul, ofițeri cu sentimente anticomuniste, membrii unor organizații care fuseseră atacați de forțele E.L.A.S. și alții.

Zona de acțiune a acestor batalioane a fost, în special, Attica. În diferite cartiere ale Atenei au avut loc ciocniri sângeroase între aceste Batalioane și forțele E.L.A.S. Prima acțiune a Batalioanelor a avut loc la Atena, la sfârșitul lunii noiembrie 1943, când, în urma unui raid rapid, au arestat 1700 de bolnavi și invalizi internaţi în spitale, pe motiv că sunt membri E.A.M.[74]

În perioada ianuarie – septembrie 1944 au avut loc numeroase ciocniri sânge­roase între Batalioanele de Siguranță și E.L.A.S., ceea ce, de fapt, constituia un mic răz­boi civil, cu sute de morți și mii de prizonieri de ambele părți. După un an și ju­mătate de guvernare, Rallis și-a dat demisia, în octombrie 1944, în momentul în care trupele germane s-au retras din Atena. Rallis a fost, imediat, arestat și condamnat pe viață de un Tribunal Special la Atena. La 26 octombrie 1946 a decedat în închisoare la vârsta de 68 de ani.

Capitularea Italiei (8 septembrie 1943)

La sfârșitul anului 1942 și la începutul anului 1943 acțiunile partizanilor devin din ce în ce mai dese, punând diviziile italiene la grele încercări. Represaliile din partea italienilor sunt imediate și dure (arestări, executări, distrugeri de sate). Astfel, pe 16 – 17 februarie 1943, satul Domenikon (45 km nord de Larisa) a fost incendiat și 150 de locuitori au fost executați sub acuzaţia de colaborare cu forțele E.L.A.S., care atacaseră o coloană militară italiană. Deși superiori din punct de vedere militar, italieni încep, treptat, să piardă teren în fața partizanilor, care domină zona muntoasă și îi obligă să se retragă în orașe și în locuri mai sigure. Înlăturarea lui Mussolini, la 25 iulie 1943, a constituit o surpriză pentru forțele italiene din Grecia, care nu se așteptau la un astfel de deznodământ. Mulți soldați italieni, care nu împărtășeau ideile fasciste, s-au bucurat, sperând că războiul este pe sfârșite. În toamna anului 1943, în Grecia se aflau în jur de 163 000 de soldați și ofițeri italieni, dintre care 93 000 în Grecia continentală și 70 000 în insule.[75]

Vestea capitulării Italiei, pe 8 septembrie 1943, ne este descrisă minunat de Ioanna Tsatsou, la Atena, în lucrarea sa Jurnal de ocupație: „Circulă o știre secretă, o știre de necrezut. La început din gură în gură și în mare taină. Italia a semnat armistițiul. Dimineața, din puțin, sufletul nostru se umpluse de triumf. Este și victoria noastră. Curioasă să asist la un asemenea moment istoric, am luat copiii și am ieșit afară spre Comando Piazza. Nici drapel italienesc, nici carabinier la poartă. Oameni simpli intră și ies. Hârtii rupte se rostogolesc și zboară pe drum. Unde-i clădirea-fort care hotăra destinele și viețile oamenilor?! Toată această minciună s-a risipit în vânt”.[76]

După capitulare, germanii le-au cerut italienilor, foștilor aliați, să se predea, dar, întrucât italienii erau mai numeroși, de teamă de a nu se crea situații imprevizibile, au hotărât să schimbe tactica. La început le-au cerut să predea armamentul greu, peste câteva zile armamentul ușor și apoi să se predea și armata. În final, pe 12 septembrie 1943, armata italiană s-a predat germanilor, dar în unele zone, în special în insule (Rodos, Corfu, Kefalonia), a existat o rezistență din partea diviziilor italiene.

Iată cum descrie situația însărcinatul ad-interim al României la Atena, Radu Arion, într-un raport, din 10 septembrie, către Mihai Antonescu: „ ….În Atena, la început, liniște. Italienii au rămas cu armele lor. În unele servicii au fost înlocuiți. Pe străzi se aud pocnete răzlețe. Aspectul orașului azi e agitat, nervos. Nervozitate mai mult de nedecidere și de comerț. Soldații italieni vând tot ce pot biciclete, faruri, mașini de scris, haine, orice au. Grecii se strâng în jurul lor, se tocmesc, cumpără. Automobilele italiene în plină viteză aleargă dintr-o parte în alta. Patrule germane înarmate circulă, împrăștiind lumea. Personalul Legației Italiei nu știe ce soartă va avea. De trei zile continuu arde toate hârtiile confidențiale. În nedecidere și în situațiune turbure, orice poate avea loc…”[77]

Treptat, cea mai mare parte a militarilor italieni au plecat în Italia, câțiva mii de soldați au rămas în serviciul trupelor germane pentru munci auxiliare, alții erau prizonieri și un număr destul de mare, în jur de 12000 (divizia Pinerolo)[78], în frunte cu comandantul lor, Adolfo Infante, care era filoenglez, au trecut de partea forțelor E.L.A.S., fiind, în final, dezarmați pe 14 octombrie.

În urma acestor acțiuni, o parte din armament a trecut și în mâinile partizanilor, ceea ce le-a permis să devină mai puternici și mai agresivi. Desigur, acest fapt a nemulțumit pe germani, pe englezi, precum și pe toți cei care vedeau în creșterea puterii E.L.A.S.-ului o creștere a puterii comuniștilor, care deveneau, cu timpul, adversari de temut.

Capitularea Italiei a creat mari probleme germanilor, în momentul în care situația în Europa era foarte dificilă pentru ei, iar aceștia trebuiau să aducă și alte unități militare în Grecia, ca să poată administra și zona italiană, în timp ce se vorbea tot mai mult de o debarcare a englezilor în Grecia. Astfel, dacă în martie 1942 forțele armate germane în Grecia erau în jur de 75000 de ostași și ofițeri, în octombrie 1943 numărul lor a ajuns la 275000, printre care și 18000 de italieni voluntari.[79]

Confruntări între grupările de partizani (1943 – 1944)

În vara anului 1943, Aliații aveau nevoie de o cooperare a grupărilor de rezistență în vederea unor acțiuni majore în Grecia. Tratativele între cele trei mari organizații (E.L.A.S., E.D.E.S., E.K.K.A.) au fost coordonate de cei doi ofițeri superiori britanici, E.C.W. Myers și C.M. Woodhouse, care se aflau în Grecia din septembrie 1942 și cunoșteau bine situația și pe principalii actori din munții Greciei. Prima reuniune a reprezentanților celor trei organizații, în vederea creării unui Cartier General Comun, a avut loc la 6 iunie 1943, în satul Liaskovo (în apropierea orașului Lamia).[80] După lungi tratative, într-un climat de suspiciune, fiecare organizație căutând să-și plaseze cât mai bine punctele de vedere, s-a ajuns la o înțelegere și Cartierul General Comun și-a început activitatea pe 18 iulie 1943 în comuna Pertouli (lângă orașul Trikala), unde de fapt era și Cartierul General al E.L.A.S.-ului, care, desigur, avea o netă superioritate numerică față de celelalte două organizații.

Dovada că cea mai mare parte a zonei montane din Grecia se afla sub controlul forțelor de rezistență o constituie și faptul că partizanii au reușit, sub îndrumarea englezilor, să construiască în munți, în micuțul sat Neraida (22 de km de orașul Karditsa), o pistă improvizată pentru avioane, fără ca forțele de ocupație să poată interveni. De pe această pistă, la 9 august 1943, și-a luat zborul spre Cairo un avion care transporta pe cei șase reprezentanți ai organizațiilor de rezistență din Grecia Liberă, invitați de Înaltul Comandament din Orientul Mijlociu, pentru a se consulta cu guvernul elen aflat în exil din 1941, precum și cu regele George II.

Era primul contact al organizațiilor de rezistență cu guvernul elen aflat la Cairo. Două lumi diferite, dar care aveau același țel, eliberarea Greciei, numai că fiecare gândea în mod diferit. Misiunea celor șase reprezentanți era de a realiza unitatea națională pentru un curs normal al vieții politice, mai ales după eliberarea țării de sub germani. Această unitate poate că s-ar fi realizat, numai că englezii, după cum s-a dovedit, aveau alte priorități, contrare voinței poporului grec.

Tratativele cu guvernul Tsouderos s-au desfășurat în jurul a două probleme de bază: crearea unui guvern de coaliție în care să fie incluși și reprezentanți ai rezistenței și organizarea unui plebiscit în legătură cu revenirea regelui George II. Ambele revendicări au fost respinse, ceea ce dovedea că regele și guvernul său din exil nu țineau cont de opțiunile poporului grec, fapt ce va avea urmări grave asupra evoluției evenimentelor din Grecia. Membrii delegației Greciei Libere s-au întors după aproape o lună, pe 14 septembrie 1943, toți fiind convinși că englezii vor face tot posibilul pentru restaurarea monarhiei în Grecia. Ba mai mult, membrii Biroului Politic al P.C.G., Petros Roussos și Andreas Tzimas, care făcuseră parte din delegație, s-au întors cu convingerea că „guvernul britanic a hotărât să dizolve formațiunile E.A.M.-E.L.A.S. și să nimicească P.C.G.”.[81]

După rezultatele negative de la Cairo, P.C.G. adoptă o nouă tactică, dorind să obțină controlul asupra întregii țări, astfel încât, după eliberare, să-i împiedice pe englezi să impună regimul dorit de ei.

În această perioadă, survine neașteptata capitulare a Italiei (8 septembrie 1943), ceea ce-i permite E.L.A.S.-ului să pună mâna pe o mare cantitate de arme italiene de toate tipurile, astfel devenind mai puternic și mai independent. La sfârșitul lunii septembrie 1943, E.L.A.S. dispunea de 35000 de ostași și de foarte mulți ostași în rezervă, în timp ce E.D.E.S. se baza doar pe 8000 de bărbați înarmați cu arme care proveneau în special de la englezi.

Pe de altă parte, presupusa debarcare a englezilor în Grecia, în toamna anului 1943, probabil că a determinat conducerea E.L.A.S.-ului să acționeze pentru a-i pune pe englezi în fața faptului împlinit.

Rivalitățile dintre conducătorii organizațiilor de rezistență, neîncrederea, suspiciunile, orgoliile personale, acuzațiile reciproce, atitudinea diferită față de monarhie, au condus treptat, deși au existat și momente de colaborare armonioasă, la o nouă rundă de ciocniri între E.L.A.S. și E.D.E.S. Grecia Centrală și Epirul devin, timp de câteva luni, teatre ale unui război fratricid, ceea ce permite germanilor să treacă la vaste operațiuni de curățare îndreptate împotriva partizanilor dezbinați. E.K.K.A. nu a participat la aceste confruntări sângeroase, deși a fost supusă la diferite presiuni de a trece de partea E.L.A.S. Campaniile militare ale nemților, din iarna anului 1943 – 1944, s-au încheiat cu numeroase succese. Au fost distruse în jur de 1700 de sate și mici așezări, creând probleme serioase E.L.A.S.-ului.[82]

Englezii, în această confruntare (octombrie 1943 – ianuarie 1944), au sprijinit fățiș E.D.E.S.-ul, furnizându-i, pe cale aeriană, arme și muniții (74 tone), alimente și îmbrăcăminte (14 tone), lire de aur (18 000). De altfel, Churchill, pe 3 noiembrie 1943, avea să declare că „formațiunile E.A.M.-E.L.A.S. trebuie lovite cu toate mijloacele de care dispunem”.[83] Mișcarea de partizani din Grecia era o realitate, ceea ce îi neliniștește pe englezi, deși erau aliați. Într-un raport întocmit de Intelligence Service la 8 ianuarie 1944 se menționa: „E.A.M.-ul domină Grecia de la un capăt la altul. Acest fapt nu poate fi contestat. Obiectivele sale sunt a) Lupta împotriva ocupantului străin și b) Instaurarea democrației populare, la nevoie chiar prin violență”.[84]

În perioada 15 – 29 februarie 1944 s-au desfășurat tratative între cele trei organizații de rezistență și, după multe eforturi și compromisuri, s-a semnat un armistițiu. E.A.M.-E.L.A.S. doreau crearea unui guvern de unitate națională, dar englezii, prin reprezentanții lor, se opuneau creării unui astfel de guvern. Prin acest armistițiu s-a reușit delimitarea zonelor de acțiune ale celor trei organizații militare. După armistițiu, luptele au încetat pentru o perioadă, toți sperând că s-a ajuns la o împăcare a forțelor rivale, punându-se, în acest fel, capăt masacrelor reciproce.

Crearea Comitetului Politic de Eliberare Națională (P.E.E.A.)

În fața refuzului celorlalte organizații de rezistență de a crea un guvern de unitate națională, E.A.M. fondează, pe 10 martie 1944, Comitetul Politic de Eliberare Națională (P.E.E.A.), un fel de guvern provizoriu, în vederea administrării zonelor aflate sub controlul său, dar și pentru a demonstra că era hotărât să participe dinamic la guvernarea țării după eliberarea Greciei, care se contura la orizont, după marile victorii ale sovieticilor. Guvernul reflecta compoziția socială și politică a E.A.M.-ului. Adică nu este un guvern comunist, ci unul de centru-stânga, pentru a nu crea suspiciuni, dar rolul principal îl deținea, desigur, P.C.G. Pe 19 aprilie 1944, guvernul provizoriu în frunte cu profesorul universitar Alexandros Svolos, în calitate de președinte, depune jurământul. Georgios Siantos, secretarul P.C.G., deține portofoliul Internelor, iar profesorul universitar Petros Kokkalis, ministerul Sănătății. Guvernul provizoriu (P.E.E.A.) nu a fost recunoscut de Uniunea Sovietică.

Prin urmare, în aprilie 1944, grecii aveau trei guverne. La Atena, activa cu competențe restrânse guvernul colaboraționist a lui Rallis, la Cairo, guvernul regal în exil al lui Tsouderos sprijinit de englezi și în mod special de Churchill, iar în munți, recentul guvern al „Greciei Libere” susținut de formațiunile E.A.M.-E.L.A.S. Toate aceste trei guverne „guvernau”, dar niciunul nu deținea cu adevărat puterea. Încă de pe atunci se contura o dispută crâncenă între guvernul din exil și cel „din munți”, fără ca cineva să poată prevedea care va învinge în viitor.

Dar, rivalitățile dintre organizațiile de rezistență vor continua și în lunile urmă­toare. Astfel, în fața unei provocări din partea unor elemente monarhiste din cadrul E.K.K.A., E.L.A.S. va trece la acțiuni împotriva acestei organizații. Pe 17 aprilie 1944, în urma unei bătălii sângeroase Regimentul 5/42 este dizolvat, iar conducătorul acestei unități, colonelul democrat Dimitris Psaros, care se bucura de mare popularitate, este ucis.[85] Cei care s-au salvat au ajuns în orașul Patras, unde au trecut de partea Batalioanelor de Siguranță, iar numeroși liberali și moderați, în special din orașe, s-au îndreptat spre dreapta eșichierului politic.

În urma unei revolte a armatei grecești din Egipt, premierul Tsouderos a fost înlocuit cu Sofoklis Venizelos, dar și acesta avea să demisioneze și prim-ministru a fost desemnat, la 26 aprilie 1944, social-democratul Gheorghios Papandreou, care se bucura de încrederea englezilor și care va juca în continuare un rol foarte important în istoria contemporană a Greciei.

Conferința din Liban (17 – 20 mai 1944)

Papandreou, în dorința de a pune capăt neînțelegerilor, a convocat în Liban o Conferință la care au participat, alături de vechile partide istorice, care practic nu aveau nicio putere în Grecia, și organizațiile de rezistență, inclusiv P.E.E.A., E.A.M.-E.L.A.S. și E.K.K.A. Lucrările Conferinței au început pe 17 mai 1944, într-o stațiune de munte de lângă Beirut, departe de comunitatea greacă din Egipt, pentru a nu exercita presiuni asupra delegațiilor. În deschiderea lucrărilor premierul Papandreou a acuzat vehement politica dusă de E.A.M.-E.L.A.S., menționând printre altele: „…Situația în țara noastră este un adevărat iad. Ucid nemții. Ucid Batalioanele de Siguranță. Ucid și partizanii. Ucid și ard. Ce se va alege din această nefericită țară? Răspunderea E.A.M.-ului este că nu are în vedere doar lupta de eliberare, ci dorește să pregătească impunerea sa după război”.[86]

Lucrările Conferinței s-au încheiat pe 20 mai, prin semnarea unui Acord, denumit de Papandreou „Contractul național din Liban”, care cuprindea opt puncte, printre care unul prevedea unificarea tuturor corpurilor de partizani și trecerea lor sub comanda guvernului din exil. S-a hotărât ca Șeful forțelor armate să fie generalul grec Alexandros Othoneos, dar această hotărâre n-a fost trecută în procesul verbal.[87]

În noul guvern, constituit de Papandreou, comuniștii erau reprezentați necores­punzător față de reala lor putere politică și militară, reprezentanții lor acceptând, după multe tratative și presiuni, cinci ministere nesemnificative. Cei doi lideri comuniști, P. Roussos și M. Porfirogenis, deși nu erau de acord cu cele hotărâte, au trebuit să semneze acest „Contract național” pentru că „erau de acord și sovieticii”.[88] Pe de altă parte, P.C.G., conform celor menționate de I. Ioannidis, a hotărât să accepte Acordul și să trimită miniștri la Cairo deoarece „în acest mod îi împiedicam pe englezi, îi convingeam că noi nu urmărim să cucerim puterea cu forța ca să nu aducă mai devreme trupe britanice în Grecia și astfel să-i surprindem noi și nu aceștia pe noi. Aceasta a fost în special hotărârea mea”.[89]

Noul guvern de unitate națională și-a început activitatea pe 4 septembrie 1944, Papandreou condamnând, pentru prima dată, Batalioanele de Siguranță, care trebuiau desființate. Noul premier, un politician cu idei progresiste și îndrăznețe, a promis foarte multe schimbări de ordin social și politic, ceea ce guvernele precedente din exil nu îndrăzniseră să facă. Programul de guvernare prezentat va crea mari probleme conducerii P.C.G., deoarece până atunci, numai acest partid promovase reforme în Grecia liberă, acceptate de popor. Practic, programul lui Papandreou era aproape identic cu programul propus de P.E.E.A. După intrarea miniștrilor care proveneau din P.E.E.A. în guvernul Papandreou, P.E.E.A. și-a pierdut, treptat, importanța, până când, pe 5 noiembrie 1944 s-a desființat.

Relațiile dintre Partidul Comunist Grec și Uniunea Sovietică
(1941 – 1944)

În primii ani ai ocupației (1941 – 1943), P.C.G. nu a avut niciun contact cu Uniunea Sovietică. După dizolvarea Internaționalei Comuniste (Comintern) în 1943, liderii comuniști greci s-au simțit și mai izolați, fiind nevoiţi să se orienteze singuri și să acționeze în funcție de intențiile Uniunii Sovietice în Balcani. Prin urmare, trebuiau să se descurce, în acea dificilă perioadă, bazându-se doar pe propriile forțe. Dar, dacă pentru comuniștii greci sovieticii nu aveau timp, iugoslavilor le răspundeau la cererile lor de ajutor, prin intermediul lui Dimitrov, la 10 februarie 1943, în felul următor: „ Nu trebuie să vă îndoiți niciun minut că, dacă ar fi existat cea mai mică posi­bilitate de a da ajutor material luptei voastre minu­nate, eroice, am fi făcut-o de mult. Poporul sovietic, împreună cu conducătorii săi, se află pe deplin de partea voastră…..”[90]

Pentru comuniștii greci niciun cuvânt, iar ei trebuiau să-l înfrunte pe Churchill, aflat la apogeul faimei și puterii. În prima parte a anului 1944, comuniștii greci s-au adresat de mai multe ori conducerii sovietice, prin intermediul lui Tito, pentru a-i solicita sprijin moral și material, dar fără rezultat.[91]

Spre surprinderea lor, pe 25 Martie 1944, cu ocazia Zilei Naționale a Greciei, Stalin trimite o telegramă prin care îl felicita pe regele George II. Era evident că Stalin recunoștea guvernul din exil, ignorând, totodată, formarea guvernului provizoriu în munți (P.E.E.A.), care se instituise pe 10 martie 1944. Desigur, acest gest i-a deza­mă­git pe comuniștii greci, dar trebuiau să se adapteze tacit la noua situație. Numai ma­reșalul Tito, pe 20 aprilie 1944, va trimite o telegramă către P.E.E.A., în care vorbește în numele Comitetului Național de Eliberare al Iugoslaviei, precizând: „declar că accep­tăm cu plăcere orice colaborare cu voi în cadrul acestui mare război de eliberare a popoarelor Iugoslaviei și Greciei și că suntem dispuși să ajutăm în măsura posibilităților”.[92]

[1] Βασιλικόν Υπουργείον των Εξωτερικών, Διπλωματικά Έγγραφα, Η ιταλική επίθεσις κατά της Ελλάδος (Ministerul Regal de Externe, Documente diplomatice, Atacul italian împotriva Greciei), Atena, 1940, p.68.

[2] Dimitris Georgoulas, Ο τορπιλισμός της “Ελλης” (Torpilarea crucișătorului „Elli”), în revista Ιστορικά Θέματα/ Teme istorice, nr. 6, 2015, p.6.

[3] Fedon Vranas (ed.), Μεταξάς, Το προσωπικό του ημερολόγιο, 1933-1941 (Metaxas, Jurnalul lui personal, 1933-1941), vol. IV, Atena, Ed. Govostis, 2015, p. 746.

[4] Marina Petraki, Ο Ιωάννης πίσω από τον Μεταξά (Ioannis în spatele lui Metaxas), Atena, Kathimerini, 2014, p. 176.

[5] Raymondos Alvanos, Ποίος είπε το “ΟΧΙ” στις 28 Οκτωβρίου? in Το ΌΧΙ και ο Μεταξάς, Ελλήνων ιστορικά (Cine a spus NU la 28 Octombrie, în lucrarea colectivă NU și Metaxas, Ellinon istorika, nr. 17), f. editură, f. an, p. 69.

[6] Stavros G. Dagios, Ελλάδα και Αλβανία, 50 χρόνια αμοιβαίας δυσπιστίας (Grecia și Albania, 50 de ani de suspiciuni reciproce), Salonic, Ed. Literatus, 2015, p. 61.

[7] Giorgios Trikalinos, Δρόμος μακρύς και δύσκολος (Cale lungă și grea), Atena, Ed. Syghroni Epohi, 1985, pp. 17-18.

[8] Stavros Avdoulos, Νίκος Ζαχαριάδης, Μύθος και πραγματικότητα (Nikos Zahariadis, Mit și realitate), Atena, Paraskinio, 2009, pp. 103-104.

[9] Vasos P. Mathiopoulos, Η Ελλάδα της κατοχής (Grecia în timpul ocupației), vol. II, Atena,  To Vima,  2016, p. 44.

[10] Vasilis Gkanatsios (Himaros), ¨Ένας δάσκαλος καπετάνιος καταγράφει και αξιολογεί την δεκαετία 1940-1950 (Un învățător căpitan înregistrează și evaluează deceniul 1940-1950),  Salonic, Ed. Epikentro, 2004, p. 40.

[11] Annivas Velliadis, Κατοχή, Γερμανική πολιτική διοίκηση στην κατεχόμενη Ελλάδα, 1941-1944 (Ocupația, Administrația politică germană în Grecia ocupată, 1941-1944), Atena, Ed. Enalios, 2008, p. 17.

[12] Ibidem, p. 21.

[13] Periklis Rodakis, Δεκέμβρης 1944 (Decembrie 1944), Atena, Ed. Epikerotita, 1984, p. 13.

[14] Nikos Giannopoulos, «Ο αιφνιδιασμός που έγινε άτακτη φυγή. Το ιταλικό Βατερλώ», στο συλλογικό έργο Το ΌΧΙ και ο Μεταξάς, Ελλήνων ιστορικά ( „Atac prin surprindere  devenit fugă în dezordine. Waterloo –ul italian”, în lucrarea NU și Metaxas, Ellinon istorika), p. 121.

[15] Vasos Georgiou (coord.), Ιστορία της αντίστασης, 1940-1945 (Istoria rezistenței grecești, 1940-1945), vol. 1, Atena, Ed. Aylos, 1979, p. 130.

[16] Annivas Velliadis, op. cit., p. 69.

[17] Ionos Stratos, “Το κόστος της κατοχής, 1941-1944, Τι μας χρωστούν οι Γερμανοί?” ( „Costul ocupației, 1941-1944, Ce ne datorează nemții?”), în revista Στρατοί και Τακτικές/ Armate și Tactici, nr. 3, 2010,
p. 20.

[18] Boguslaw Woloszanski, Războiul secret al lui Churchill, București, Ed. Orizonturi,  2015, p. 239.

[19] Hagen Fleischer, Στέμμα και σβάστικα, Η Ελλάδα της Κατοχής και της Αντίστασης, 1941-1944 (Stema și svastica, Grecia în timpul ocupației și al rezistenței, 1941-1944), Atena, Ed. Papazisi, 2009, p. 93.

[20] Ionos Stratos, op. cit., p.20.

[21] Vasos Georgiou, op.cit., p.262.

[22] Georgeta Penelea Filitti, România – Grecia, Relații istorice, București, Ed. Demiurg, 1997, pp.75-80.

[23] Xantippi Kotzageorgi-Zimari (coord.), Η Βουλγαρική Κατοχή στην Ανατολική Μακεδονία και τη Θράκη, 1941-1944 (Ocupația bulgară în Macedonia de Est și Tracia, 1941-1944), Salonic, Ed. Paratiritis, 2002, p. 187.

[24] Hristos D. Kardaras, Η Βουλγαρική προπαγάνδα στη γερμανοκρατούμενη Μακεδονία, Βουλγαρική Λέσχη Θεσσαλονίκης, 1941-1944 (Propaganda bulgară în Macedonia ocupată de germani, Clubul Bulgăresc din Salonic, 1941-1944), Atena, Ed. Epikerotita, 1997, p. 58.

[25] Mark Mazower, Στην Ελλάδα του Χίτλερ, Η εμπειρία της Κατοχής (În Grecia lui Hitler, Experiența ocupației), Atena, Ed. Alexandria, 1993, p. 58.

[26] Dimitris K. Apostolopoulos, „Η καταστροφή της οικονομίας και η πείνα στην κατοχική Ελλάδα” , στον τόμο Ιωάννης Ράλλης – Γεώργιος Τσολάκογλου (Distrugerea economiei și foametea în Grecia ocupată, în lucrarea Ioannis Rallis – Georgios Tsolakoglou), Atena, Ed. Papyros, 2016, p. 32.

[27] Georgeta Penelea Filitti, op. cit., p.63.

[28] Hagen Fleischer, Stema și svastica…, op. cit., p. 366.

[29] În România este cunoscut sub numele Alcibiade Diamandi.

[30] Ionuț Nistor, „Alcibiade Diamandi – principele fără țară. Sau despre proiectul statului aromân de la Pind” în East European Journal of Diplomatic History, No 2/December 2015, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, p. 184.

[31] Stavros Asteriou Papagiannis,  Τα παιδία της Λύκαινας, Οι “επίγονοι” της 5^ης Ρωμαϊκής Λεγεώνας κατά τη διάρκεια της κατοχής (1941-1944) (Copiii Lupoaicei, Epigonii Legiunii a V-a Romane în timpul ocupației (1941-1944), Atena , Ed. Sokolis, 1998, p. 40.

[32] Hagen Fleischer, op. cit.,  pp. 377-380.

[33] Stavros Asteriou Papagiannis, op. cit. , p. 40.

[34] Stelios-Periklis Karavis, Η Ιταλική κατοχή στην Ελλάδα (1941-1943). Η πολιτική επιβολής και καταστολής από την ΧΙ Στρατιά, Διδακτορική διατριβή (Ocupația italiană în Grecia(1941-1943). Politica de impunere și reprimare a Corpului XI de Armată), teză de doctorat, Universitatea Aristotel din Salonic, Salonic, 2015, p. 188.

[35] Ibidem, p. 188.

[36] Stavros Asteriou Papagiannis, op. cit.,  p. 42.

[37] Ibidem,  p. 69.

[38] Theod. I. Karipidis, Εαμική Εθνική Αντίσταση, Δεκέμβρης 1944, Εμφύλιος Πόλεμος 1946-1949 (Rezistența Națională – EAM, Decembrie 1944, Războiul civil 1946-1949), Salonic, 1996, pp. 40-41.

[39] Stavros Asteriou Papagiannis, op. cit.,  p. 42.

[40] Stelios-Periklis Karavis, op. cit., p. 191.

[41] Hagen Fleischer (coord.), Κατοχή – Αντίσταση, 1941-1944 (Ocupația – Rezistența, 1941-1944), Atena, Ta Nea, 2008, p. 38.

[42] Ibidem, pp. 108-109.

[43] Stavros Asteriou Papagiannis, op. cit.,  pp. 542-543.

[44] Athan. I. Hrisohoou, Η Κατοχή εν Μακεδονία, Η δράσις της Ιταλορουμανικής προπαγάνδας, Βιβλίον τρίτον (Ocupația în Macedonia, Propaganda Italo-română), Cartea a treia, Salonic, 1951, p. 52.

[45] Stavros Asteriou Papagiannis, op. cit. , pp. 432-434.

[46] Georgeta Penelea Filitti, op. cit. , pp. 96-97.

[47] Diamantis (născut în anul 1893) a fost arestat pe 21 februarie 1948 și a murit în arestul Prefecturii Poliției din București în urma bătăilor din timpul anchetelor.

[48] Vasos Georgiou, op. cit., pp. 195-196.

[49] Solonas Grigoriadis, Συνοπτική ιστορία της εθνικής αντίστασης (1941-1944) (Scurtă istorie a rezistenței naționale (1941-1944), Atena, Ed. K. Kapopoulos,  p.19.

[50] Andreas Kedros, Η ελληνική αντίσταση, 1940-1944 ( Rezistența greacă, 1940-1944), vol. I, Atena,  Kyriakatiki Eleftherotypia, 2013, p. 98.

[51] Lefteris Apostolou va activa în perioada 1948-1950 la București ca reprezentant al Guvernului Democrat Provizoriu.

[52] Vasos Georgiou, op. cit., pp. 256-258.

[53] Theod. I. Karipidis, Εαμική Εθνική Αντίσταση, Δεκέμβρης 1944, Εμφύλιος Πόλεμος 1946-1949(Rezistența Națională – EAM, Decembrie 1944, Războiul civil 1946-1949), Salonic,1996,
pp. 65-67.

[54] Vasos Georgiou, op. cit., vol. 2,  p. 631.

[55] Solonas Grigoriadis , op.cit., p.192.

[56] Efstathios I. Georgopoulos, Εμφύλιος πόλεμος, 1942-1944, Το πρώτο αίμα (Războiul civil, 1942-1944, Prima vărsare de sânge), Atena, revista Στρατιωτική Ιστορία / Istoria militară, 2010, p. 15.

[57] Dominique Eudes,  Οι καπετάνιοι (Căpitanii), Atena, Ed. Exantas, 1974, p.18.

[58] Vasos Georgiou, op. cit., vol. 2,  p. 508.

[59] Ibidem, p.34.

[60] Florakis, op. cit., pp. 159-160.

[61] Grigoris Farakos, Ο ΕΛΑΣ και η Εξουσία (ELAS și Puterea), vol. I, Atena, Ed. Ellinika Grammata, 2000, p. 123.

[62] Konstantinos Kladis, “Στέφανος Σαράφης, Η σταδιοδρομία του αρχηγού του ΕΛΑΣ” („Stefanos Sarafis, Traseul conducătorului  ELAS-ului” ), în revista Ιστορικά Θέματα /Teme Istorice, Atena, nr. 24,  2005, p.64.

[63] Solonas Grigoriadis , op.cit., p. 255.

[64] Grigoris Farakos, op. cit., p. 68.

[65] Solonas Grigoriadis , op.cit., p.293.

[66] Dimitris Vlandas, Η προδομένη επανάσταση 1941-44 (Revoluția trădată 1941-44), Atena, Ed. G. Evangheliou, 1977, p. 166.

[67] Georgeta Penelea Filitti,  op. cit.,  p.18.

[68] Ibidem,  pp. 97-98.

[69] Ibidem,  p.115.

[70] Odette Varon-Vasar, “Η εξόντωση των ελλήνων Εβραίων”, στο Κατοχή – Αντίσταση, 1941-1944 („Exterminarea evreilor greci”, în Ocupația – rezistența, 1941-1944, coord. Hagen Fleischer), Τα Nέα, Ιστορία /Ta Nea, Istorie, 2010, p.133.

[71] Mark Mazower,  Θεσσαλονίκη, Πόλη των φαντασμάτων, Χριστιανοί, μουσουλμάνοι και εβραίοι, 1430-1950 (Salonic – un oraș al fantasmelor, Creștini, musulmani și evrei, 1430-1950), Atena, Ed. Alexandria, 2004, p. 508.

[72] Iasonas Handrinos,  „Τάγματα Ασφαλείας” („Batalioanele de Siguranță”), în revista  Ιστορικά Θέματα /Teme Istorice, nr. 8, Atena, 2003, p. 25.

[73] Vaios Kalogrias, „Ο Ιωάννης Ράλλης και τα τάγματα ασφαλείας”  στον τόμο Ιωάννης Ράλλης – Γεώργιος Τσολάκογλου (Ioannis Rallis și Batalioanele de Siguranță, în lucrarea Ioannis Rallis – Georgios Tsolakoglou), Atena, Ed. Papyros, 2016, p. 73.

[74]Efstathios I. Georgopoulos, op. cit., pp. 32-33.

[75] Mark Mazower, Στην Ελλάδα του Χίτλερ, Η εμπειρία της Κατοχής (În Grecia lui Hitler, Experiența ocupației), Atena, Ed. Alexandria, 1993, p. 171.

[76] Ioanna Tsatsou, Jurnal de ocupație, București, Ed. Eminescu, 1980, p.99. (Ioanna Tsatsou a fost soția președintelui Greciei, Konstantinos Tsatsos, 1975-1980).

[77] Georgeta Penelea Filitti, op.cit., p.137.

[78] C.M.Woodhouse, Το μήλο της έριδος (Mărul discordiei), Atena, Ed. Exantas, 1976, p. 159.

[79] Annivas Velliadis, op.cit.,  p. 150.

[80] Efstathios I. Georgopoulos, op. cit. , p. 37.

[81] Dimitris Vlandas, op. cit., p. 263.

[82] Giorgios Margaritis, Ιστορία του ελληνικού εμφυλίου πολέμου 1946-1949 (Istoria războiului civil grec 1946-1949), ed. a IV-a, vol. I, Atena, Bibliorama, 2001, p. 59.

[83] Marion Sarafi (coord.), Από την αντίσταση στον Εμφύλιο πόλεμο (De la rezistență la Războiul civil), Atena, Ed. Livanis, 1982, p. 63.

[84] Farakos , op. cit.,  p. 19.

[85] C.M.Woodhouse, op. cit.,  p.284.

[86] Efstathios I. Georgopoulos, op. cit., p. 78.

[87] Hristos Theoharatos,, Χαρίλαος Φλωράκης και Λαικό Κίνημα (Harilaos Florakis și mișcarea populară), Atena, Ed. Typoekdotiki, 2001, p. 207.

[88] Theodoros Mih. Lymperiou, Το Κομμουνιστικό Κίνημα στην Ελλάδα (Mișcarea comunistă în Grecia), vol. I, Atena, Ed. Papazisi, 2005, p. 510.

[89] Ioannis Ioannidis, Αναμνήσεις, Προβλήματα της πολιτικής του ΚΚΕ στην Εθνική Αντίσταση, 1940-1945 (Amintiri, Probleme ale politicii PCG în perioada Rezistenței Naționale, 1940-1945), Atena, Ed. Themelio, 1979, p. 256.

[90] Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma roșie, România și declanșarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), București, Compania, 2007, p. 57.

[91] Toula Mastrogianni (coord.), 1931-1944 Φάκελος Ελλάς, Τα αρχεία των μυστικών Σοβιετικών υπηρεσιών (1931-1944, Dosarul Grecia. Arhivele serviciilor secrete sovietice), Atena, Ed. Nea Synora, 1993, p. 110.

[92] Ioannis Ioannidis, op. cit., p. 525.