Introducere

Înainte de Istorie

1993. Nu am ales eu nici Istoria, nici cuvintele despre ea. Sunt din ce în ce mai convinsă că ele au făcut alegerea. Avea să fie – descopeream mai târziu – mai mult decât o cale ori o pasiune, ci o viață. A mea și a celor dragi, – „contaminați” direct ori indirect de ideea unei societăți comuniste – victime ale unei mari istorii, infiltrate în sentimentele și în drumurile noastre asemenea unui virus perfid. Prima mea amintire nu are legătură cu vreo jucărie ori vreo „operă” desenată pe pereții de acasă, spre groaza și amuzamentul părinților, așa cum, poate, se întâmplă în cazul copiilor născuți mai departe de anul Revoluției Române. Revin, 1993. Boris Elțîn „cucerea”, din nou, Rusia, printr-o mai mică „Revoluție” decât cea din 1917. Kremlinul rămăsese fără Imperiu, dar ideea sa continua să existe. Se semna un al doilea START (Acordul americano-rus de reducere a armelor strategice) de către George W. Bush și Elțîn, la Moscova. Se părea că zgomotul de sânge și arme fusese închis în amintirile celor care participaseră la „războaiele” mari ale secolului „extremelor”. Spre sfârșitul anului intra în vigoare și Tratatul privind Uniunea Europeană, marcând astfel începutul unei noi ere.

În acest timp, România era admisă în Consiliul Europei ca membru cu drepturi depline, sub conducerea președintelui Ion Iliescu, pășind, totodată, într-una dintre cele mai mari recesiuni economice pe care avea să o cunoască vreodată. Măsurile luate de guvernul lui Nicolae Văcăroiu o aduseseră în colaps. Se construia România „capitalistă” cu tot atâtea victime cu cât fusese apărată în alte vremuri. Se cerea în stradă ieftinirea măcar a uleiului, iar tinerii, debusolați și săraci, plecau în Italia, în autocare umplute până la refuz. Timpul nu mai avea răbdare cu ei.

Eu mergeam, în brațe ori ținând strâns mâna mamei, la spitalul de ochi din capitala „răvășită” de noile măsuri economice – București – cerând, la fiecare vizită, două batoane cu mac și miere de la chioșcul cu pâine și covrigi din fața spitalului. În acea zi de vară a anului 1993, la vârsta de patru ani, Istoria mă lovea cu tot atâta forță cu câtă tristețe era în ochii mamei care nu și-a mai permis să cumpere două batoane (unul înainte de vizita medicală, al doilea dacă eram cuminte „la doamna doctor”), ci doar unul. Aveam să înțeleg, în tot aceeași seară, ascultând discuțiile dintre părinți și bunici, că prețurile crescuseră atât de mult (cu aproape 300%), încât o pâine unsă cu „moderna” margarină, devenea luxul nostru, al copiilor, cel mai gustos. Părinții și bunicii mei erau „victimele” contaminării, treziți, după `89, în ruinele ce trebuiau să fie transformate în ritm alert în „capitalism”, „liberalism”, „democrație”. Libertatea o mâncam pe pâine, cu înghițituri mici, să ne ajungă și mâine. Cristi și Ica erau tineri, visători și îndrăgostiți în 1986, atunci când s-au căsătorit pe ascuns. Mama era fiică a unui fost deținut politic, Tataie Gogu, iar Tata, fiu al unui General de Miliție, Tataie Mișu. Uniunea părinților mei nu era permisă, dar ei visau la Libertate și au luat-o cu forța. Din Libertate ne-am născut sora mea, Cristina, și eu, în chiar anul care părea a fi adus „vindecarea” prea mult așteptată a întregii lumi, 1989. În 1993 toți vânau libertatea. Mai bine spus, o cărau în spate și cei care fuseseră „contaminați” de microbul comunismului, și cei care luptaseră împotriva lui. Nu aveam nicio îndoială – nu am nici astăzi – că victime au fost de ambele părți. Pentru ei, pentru noi toți este această carte. Părinții mei au fost certați până când iubirea a dispărut, până când au realizat că Istoria nu i-a scăpat de brațul ei cel lung. Mama avea să se „lupte” singură cu istoria și cu dublul rol de mamă și tată, cu infinită dragoste. Tataie Gogu a murit înainte de a primi o pensie de fost deținut politic (căci a decedat în 1992, iar legea privind ajutorul acordat luptătorilor anticomuniști a fost aplicată de-abia din anul 1993), cu tragedia trăită în închisorile comuniste aievea în privirea sa tristă, însă cu o dorință nestrămutată ca ai săi copii și nepoți să continue să creadă în Dumnezeu. Mama devenea și ea o victimă, alături de surorile ei și de bunica mea, Mamaie Ioana, o adevărată eroină, având în vedere toate sacrificiile pe care le făcuse și avea să le facă pentru familia ei. Tata, un adevărat suflet de artist – actor și cântăreț, pentru puțin timp polițist, din „ordinul” bunicului – a fost atât de dezamăgit de turnura pe care o luase Libertatea la care sperase, încât nu s-a mai putut adapta niciodată noii realități și i-a pedepsit puțin câte puțin pe cei despre care credea că reprezintă fostul regim, părinții lui, Tataie Mișu și Mamaie Lili, deși îi iubea sincer. Suferința lui a fost atât de mare încât l-a omorât, într-un final, după ce își ținuse tatăl în brațe la moartea sa. Bunicul „Mișu” crezuse într-un regim „drept”, cel care îi scosese pe mulți tineri țărani săraci de la „coada vacii” și le dăduse dreptul de a urma o școală. Credința prea mare într-un sistem nedrept îl făcuse o victimă, dar una care nu a uitat niciodată să fie om, indiferent de opțiunile politice. Tot ce știu cu adevărat, dinainte de Istorie, este că niciun sistem politic din lume nu te poate împiedica să fii un bunic bun și un Om. Lui îi mulțumesc pentru că ne-a învățat, pe mine și pe sora mea, „să fim oameni”. Tata a fost și el o victimă, nereușind să cuprindă partea umană a părinților lui. S-a stins în neliniște, lângă Mamaie Lili, care avea să trăiască și ea, cu un preț prea mare, o ultimă și prea dureroasă consecință a contaminării destinelor de către politica aleasă nu de om, ci de state. Dar adoptată de Omul ce avea să devină, astfel, victimă. Prin tot ce se întâmplase, am descoperit mai târziu, fiecare familie în care intrase „virusul” conflictului comunist-anticomunist, fiecare cetățean și fiecare inimă bătândă erau victime și, fără să știe, transmiteau mai departe tragedia. Cândva, într-un moment despre care Istoria sigur nu a lăsat nicio însemnare, ne-am hotărât să stopăm durerea. Nu există cuvânt prin care să Îi pot, astăzi și mereu, mulțumi Lui Dumnezeu.

Anii au trecut și dorința care se năștea în mine din ce în ce mai adânc era să aflu adevărul. Despre călăi și victime, despre cine e vinovat. Nu o puteam face limitându-mă la un sistem politic și social care la rândul lui fusese „contaminat”, cel românesc, trebuia să merg mai departe, să înțeleg de unde și cum s-au format o ideologie și un regim care au schimbat cursul umanității, lăsând-o schilodită și, uneori, fără speranță.

În primul rând, cartea de față este un manifest pentru neuitare și iertare. Nu este nici pe departe completă ori totală, nu veți găsi în ea adevărul absolut despre comunism și nici verdicte asupra „vinovaților”. Nicicând nu mi-am propus o astfel de minune în „ape”, încă, atât de tulburi și de actuale. Numai înțelegând Istoria așa cum a avut loc, cuprinzând-o din diferite perspective, putem face loc toleranței, iertării și, prin acestea, viitorului cu adevărat liber. Este, poate, singura noastră datorie față de Istorie.

Ioana Elena Secu, București, 2020