Descriere
Implicarea României în colaborarea polițienească internațională a început înaintea instaurării comunismului, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu primele manifestări de acest fel pe plan mondial: participarea la Conferința Internațională Antianarhistă de la Roma (1898), la Conferința de la Sankt Petersburg (1904) și la Primul Congres de Poliție Judiciară Internațională de la Monaco (1914). Din acest punct de vedere, structurile de represiune și menținere a ordinii românești erau perfect sincronizate cu preocupările pe plan mondial de internaționalizare a activităților polițienești. România a făcut parte, de asemenea, și dintre statele fondatoare ale Comisiei Internaționale de Poliție Criminală, organizație înființată la Viena în 1923, și care, ulterior, va fi cunoscută sub numele de Interpol. Tradiția aceasta a continuității va fi folosită intens, mai târziu, în perioada comunistă ca justificare a readerării României la Organizația Internațională de Poliție Criminală – Interpol. Afilierea Miliției la Interpol a fost facilitată de o dublă conjunctură. O situație favorabilă externă, de deschidere a României către Occident, perioadă în care Nicolae Ceaușescu făcea figură de rebel al Blocului Estic, stabilind relații cu țări, instituții sau organizații boicotate de ceilalți lideri comuniști, și un prilej intern, constând în două evenimente cu caracter infracțional: furtul a opt tablouri de la muzeul Bruckenthal, din mai 1968, și deturnarea unei aeronave Tarom, de pe aeroportul din Oradea, survenită pe 27 mai 1971.
Valentin Gheonea
***
Acest volum trebuie citit în varii chei de interpretare. El are valoare istoriografică, fiindcă se referă la geneza și evoluția unui proiect instituțional în anii național-comunismului girat de Nicolae Ceaușescu. Are, în același timp, înțeles sociologic, pentru că se referă la modul în care, în context totalitar, instituțiile de forță și de represiune își dispută preeminența în raport cu factorul politic. Are deopotrivă sens etic, căci numai înțelegând mariajul complicat dintre Securitate și Miliție putem descifra substratul criminal al colaborării dintre cele două instituții, îndreptată contra dizidenței reale. Cititorului îi spunem să aibă răbdare când citește textul. Să nu se uite peste multele note de subsol decât atunci când îl va reciti. Și îi recomandăm, presupunând că face parte din generația matură dinainte de 1989, să își aducă aminte de propriile experiențe.
Prof. Univ. Mihai-Răzvan Ungureanu
Cuvânt înainte de Mihai-Răzvan Ungureanu
Mi-am îndemnat întotdeauna doctoranzii să își publice tezele după susținerea lor. În primul rând, fiindcă orice proiect major de cercetare dus cu bine la sfârșit merită cunoscut și trebuie să își găsească loc în bibliografia națională de specialitate. În al doilea rând, pentru că – și nu rareori – subiectele convenite între doctorand și conducătorul științific provin din arii tematice aparte prin noutatea lor și prin gradul de potențial interes academic pe care îl reprezintă. Este și cazul volumului de față, prezentat cititorilor cu minime intervenții în raport cu varianta finală a tezei de doctorat.
Îi datorez bunului meu amic, Dlui Prof. Univ. Bogdan Murgescu, întâlnirea cu autorul. Născut in 1972, cu studii consistente la București și în Canada francofonă, cu stagii lungi de cercetare la Arhiva Națională de Filme, apoi la C.N.S.A.S., Dl. Valentin Gheonea are la îndemână toate datele personale necesare pentru o bună și temeinică activitate științifică. Cumva ne regăsim în granițele aceleiași generații, iar aceasta a contat enorm în construirea unei relații deopotrivă calde, empatice – la nivel personal – și eficace academic. Dl. Valentin Gheonea, la momentele primelor conversații, mi-a demonstrat că stăpânește deplin și matur instrumentele investigației istorice, de la metodologie și bibliografii la alcătuirea unui consistent articol științific – fapt probat și de lunga listă de publicații. Mărturisesc zâmbind că am fost inițial surprins de subiectul preferat de Domnia Sa: Interpol-ul și implicarea internațională a Miliției R.S.R., subteranele relațiilor dintre aceasta din urmă și Securitate în circumstanța “deschiderii” spre exterior a unei componente importante a aparatului represiv din România comunistă, mizele și scopurile discrete ale conducerii centrale a Ministerului de Interne, atitudinile volatile ale executivului de partid ș.a.m.d. Atât cât știam, nu se mai ocupase nimeni despre această temă. Prin urmare, noutatea absolută a cercetării și pledoaria convingătoare a Dlui Gheonea pentru subiectul în cauză m-au cucerit, înfrângându-mi scepticismul profesoral.
Aderarea României la Interpol – organizație internațională dedicată cooperării polițienești între statele membre – la începutul anilor 1970 trebuie înțeleasă contextual: Bucureștii se deschideau gradual către Occident, pe fondul repoziționării externe față de familia statelor socialiste. Acestea, implicit și sateliții U.R.S.S., nu erau deloc interesate de dialogul profesional extins la scară globală, cu trei notabile excepții: Iugoslavia (care nu și-a schimbat atitudinea față de Interpol în deceniile de apartenență la organizație), Ungaria (care devine membru în 1981) și România. Am putea adăuga, forțând lucrurile, și că însăși Cuba fusese parte a Interpol-ului, retrăgându-se însă în 1959, după ce Fidel Castro ajunge la putere (altfel spus, Cuba era membră în vremea dictaturii lui Fulgencio Batista!). Reticența manifestată de statele socialiste nu avea doar temei ideologic; calitatea de membru al Interpol-ului ar fi însemnat implicit și recunoașterea faptului că ordinea de drept din țara în cauză are de suferit de pe urma extinderii rețelelor internaționale de crimă organizată, care se ocupau de traficul ilegal de persoane, de bunuri, de droguri sau de armament. Or, societatea socialistă – “pură” etic, “perfectă” – nu putea accepta ca unele dintre cauzele penale amintite și recunoscute juridic să fie prezente în sânul ei… și nu doar la nivel național!
Tatonările încep în 1968 în Franța lui de Gaulle și continuă încă patru ani la Paris și, în paralel, la Bonn, cele două țări – Franța și Germania federală – devenind “sponsorii” aderării României la Interpol. Ce l-a convins pe Nicolae Ceaușescu că inițiativa Miliției, a Ministerului de Interne în ultimul rând, este peremptorie au fost câteva argumente sensibile pentru epiderma politică a secretarului general al PCR: că “…prin extinderea relațiilor internaționale și în special a turismului s-au creat condiții tot mai mari de pătrundere în țară a unor elemente cu scop vădit de a comite infracțiuni pe teritoriul țării noastre…”, că Miliția își păstrează independența de acțiune în raport cu obiectivul cooperării internaționale, că “… nu se admite sub nici o forma amestecurile în treburile interne… și că nu se aduce vreo atingere suveranității naționale…”. Belgradul lui Tito, curtat delicat de București, s-a adăugat susținătorilor proiectului românesc. În urmare, în 1972 sunt depuse instrumentele de aderare, iar Adunarea Generală a Interpol (1973) confirma calitatea de membru a României. Între timp… stupoare în rândul instituțiilor omoloage din statele socialiste est-europene și, în paralel, pe plan intern, o creștere a interesului tehnic al Securității față de tentativa de autonomizare a Miliției în mediul extern.
La scurt timp ia naștere la București Biroul Național Interpol. Foarte interesant, între subiectele în atenție și potențial generatoare de acțiuni comune se număra nu doar traficul ilegal de varii conținuturi (de la persoane și droguri la obiectele de artă), ci și securitatea aeriană (inclusiv deturnările de zboruri) și falsificările de monedă. Treptat, mai ales după atentatul organizat de Septembrie Negru asupra delegației olimpice israeliene la Munchen în 1972, lista temelor de cooperare polițienească – lăsând deoparte cazurile de drept penal comun – se îmbogățește cu “infracțiunea de terorism”, asupra căreia Securitatea se simțea în drept să acționeze, conferind Miliției un rol secund, de executant al deciziilor tactice luate de Departamentul Securității Statului (D.S.S. – independent între 1968 și 1972, apoi parte integrantă a Ministerului de Interne). Acesta este momentul când începe – inclusiv de la organizarea Biroului Național Interpol – preluarea de către D.S.S. a activității internaționale a Miliției. Ce se întâmplă în răstimpul amintit? Vizitele la București ale prim-ministrului israelian Golda Meir, războiul de Yom Kippur, prezența discretă în România a lui Yasser Arafat (etichetat ca “terorist” în majoritatea statelor membre ale Interpol), contactele D.S.S. cu foarte urmăritul Carlos “Șacalul” etc. Pas cu pas, Securitatea infiltrează activitatea de cooperare internațională administrată de Miliție, mergând până acolo încât, spre finalul anilor 1970, și-o adjudecă aproape deplin. Reprimarea tentativei de autonomizare a Miliției în cadrul Ministerului de Interne s-a desfășurat fără piedici politice, fără intervenții critice din partea conducerii executive de partid, ceea ce a condus la recompunerea identității instituționale a Miliției ca parte adjunctă și inferioară a D.S.S.. Mai apoi, în anii 1980, pe fondul indiferenței crescânde a conducerii centrale de partid și de stat față de obligațiile de membru ale Miliției față de Interpol – receptate ca atare de D.S.S. – apartenența și activitatea de cooperare ajung să fie pur simbolice, până intr-atât încât neplata cotizațiilor anuale coboară România la nivelul minim inferior al credibilității instituționale.
A existat o preluare agresivă a proiectului internațional al Miliției de către D.S.S.? Fără îndoială, da!; iar autorul ne oferă nenumărate argumente pentru această concluzie. A existat o rivalitate in statu nascendi între Miliție și D.S.S. în anii 1970? Da, însă o rivalitate paradoxală, câtă vreme mulți dintre diriguitorii Miliției proveneau din Securitate și nu își puteau nega nici genealogia, nici originile profesionale. În deceniul următor, Miliția devine parte executantă a deciziilor D.S.S. și se comportă ca atare (vezi cazul inginerului Gh. Ursu).
Acest volum trebuie citit în varii chei de interpretare. El are valoare istoriografică, fiindcă se referă la geneza și evoluția unui proiect instituțional în anii național-comunismului girat de Nicolae Ceaușescu. Are, în același timp, înțeles sociologic, pentru că se referă la modul în care, în context totalitar, instituțiile de forță și de represiune își dispută preeminența în raport cu factorul politic. Are deopotrivă sens etic, căci numai înțelegând mariajul complicat dintre Securitate și Miliție putem descifra substratul criminal al colaborării dintre cele două instituții, îndreptată contra dizidenței reale.
Cititorului îi spunem să aibă răbdare când citește textul. Să nu se uite peste multele note de subsol decât atunci când îl va reciti. Și îi recomandăm, presupunând că face parte din generația matură dinainte de 1989, să își aducă aminte de propriile experiențe.
Mihai-Răzvan Ungureanu
București, aprilie 2024
Introducere
Interpolul a pătruns în conștiința publică ca o instituție misterioasă, formată din superagenți de poliție cu competențe nelimitate, care investighează și rezolvă crimele cele mai dificile, deplasându-se în zonele cele mai fierbinți ale planetei. Această mitologie a fost creată spre sfârșitul anilor ’60, o perioadă de înflorire a genului policier, atât prin posturile de televiziune cât și în literatura de ficțiune. Dacă marele public are despre Interpol o imagine romanțată, ziariștii au impus cititorilor lor tot o viziune exagerată, senzaționalistă, de data aceasta punând accentul pe secretele și ilegalitățile care s-ar fi petrecut în această organizație considerată netransparentă. Spre sfârșitul anilor ’80, Interpolul a intrat și în preocupările cercetătorilor serioși, cu preocupări în domeniile sociologiei sau dreptului, interesul lor manifestându-se sub aspectul studierii sociologiei organizaționale sau a aspectelor juridice implicate de structura de funcționare a Organizației.
Interpolul nu a fost studiat din punct de vedere istoric, cu atât mai puțin din punct de vedere al joncțiunii dintre specificitatea unui regim politic și apartenența la o organizație internațională. Interesul temei de cercetare a relațiilor României cu Interpolul constă, în primul rând, în originalitatea acesteia, deoarece, în istoriografia română, subiectul nu a mai fost studiat. O asemenea temă de cercetare, prin posibilitatea punerii într-o perspectivă istorică largă, contextualizată și prin prisma relațiilor internaționale, este importantă din punct de vedere al aportului la cunoașterea științifică. Lucrarea de față își dorește să contribuie la înțelegerea modificărilor și constantelor relației României cu o organizație internațională aparte (dedicată acțiunilor de control social), de-a lungul perioadei de destindere a regimului comunist din România, precum și a consecințelor acestei legături pe plan intern și extern.
Decelarea mecanismelor acestei colaborări este cu atât mai utilă, cu cât în urma aderării la Interpol, în perioada comunistă Miliția a devenit singura instituție de forță din România care întreținea relații permanente cu structuri similare din Occident. Interesul cercetării noastre este potențat și de faptul că România reprezintă un caz privilegiat de studiere a relațiilor de colaborare dintre un stat socialist și Interpol, dat fiind faptul că până la căderea comunismului, din Blocul Estic doar Iugoslavia și ulterior Ungaria (din 1981) au mai fost membre ale acestei organizații. Stabilirea relațiilor României cu Interpolul s-a făcut într-un context internațional de apropiere de Occident, în special din motive economice, dar și ca urmare a apariției fenomenului terorist la scară mondială. De aceea, lucrarea a avut în vedere și studierea și integrarea relațiilor cu Interpolul dintr-o perspectivă mai largă, referitoare la politica antiteroristă a regimului comunist, dat fiind că România a folosit canalele de comunicații Interpol pentru a-și crea un sistem de apărare contraterorist.
Se pune totuși întrebarea de ce istoricii sau politologii nu au abordat acest subiect cu referire la epoca postbelică sau a relațiilor Est-Vest, în contextul Războiului Rece? Explicația probabilă ar fi că interesul cercetării unor anumite aspecte legate de comunism, a relațiilor dintre cele două blocuri politice, a pornit dinspre sovietologii sau kremlinologii occidentali, angrenați sau stimulați în cercetările lor și de propriile guverne. Acești cercetători, în perioada Războiului Rece, au fost interesați, în primul rând, de comunismul sovietic, celelalte țări satelit fiind studiate ca elemente ale acestui sistem creat de Uniunea Sovietică. În condițiile în care U.R.S.S. nu era afiliată la Interpol, iar dintre țările satelit doar câteva erau membre, relațiile acestei organizații cu lumea comunistă nu a prezentat suficientă importanță pentru cercetători.
Un al doilea motiv important pentru care nu au fost întreprinse cercetări istorice asupra Interpolului este legat de lipsa accesului la surse. Fișierele Interpol au statut de documente confidențiale de poliție, accesul la ele făcându-se pe baza unor cereri individuale privind propria persoană, prin intermediul unei comisii independente de control a fișierelor. În plus, conform regulilor de funcționare ale Interpol, dosarele persoanelor decedate sunt distruse, la fel întâmplându-se și cu înregistrările referitoare la persoanele implicate în cazuri minore, la 10 ani de la intrarea ultimei înregistrări.
Lipsa accesului la sursele Interpol este valabil pentru fiecare țară care nu a suferit o schimbare politică de natură să determine deschiderea arhivelor vechiului regim, ca atare, toate cercetările făcându-se pe baza documentelor publice puse la dispoziție de Interpol sau pe baza investigațiilor jurnalistice. Din acest punct de vedere, România reprezintă un caz privilegiat de cercetare asupra Interpol, atât prin accesul cercetătorilor la arhivele regimului comunist, chiar și parțială, cât și prin faptul că țara noastră a fost printre puținele țări ale Blocului Estic membre ale Interpol. Prin intermediul arhivelor românești, cercetătorul are astfel acces la documente referitoare la Interpol, greu disponibile în alte arhive.
Cercetarea a pornit de la premisa că relațiile dintre un stat și organizațiile internaționale, în cazul nostru Interpolul, s-au desfășurat după criterii specifice, adaptate structurii și tipului de organizare ale acelui stat. Spre exemplu, în perioada comunistă, relațiile României cu Interpolul s-au creat și menținut în funcție de evoluția regimului politic specific, fiind diferite de cele existente în Occident. În același timp, nu putem nega și elementele comune de funcționare a relației, cele ce țin, în special, de natura specifică a profesiei de polițist, cu tehnicitatea și universalitatea ei.
De asemenea, considerăm că afilierea la Interpol, în perioada comunistă, pe lângă componenta de cooperare internațională, a avut consecințe și pe plan intern, transferurile de cunoaștere și de tehnologie survenite ca urmare a aderării la această organizație au fost folosite și pentru controlul social și politic al populației (controlul trecerii frontierei și urmărirea internațională a celor ce treceau ilegal frontiera), cât și pentru stabilirea unor măsuri ce țineau de politica antiteroristă a statului. În același timp, stabilirea relațiilor de colaborare a Miliției cu Interpolul a survenit când au fost îndeplinite anumite condiții de autonomie birocratică polițienească specializată, în sensul folosit de Max Weber[1]. În cazul României, nașterea acestei autonomii birocratice a Miliției are însă două componente, una clasică, profesională, în interiorul instituțiilor statului, a doua susținută de stat pe plan extern, ca expresie a dorinței sale de independență față de lagărul comunist.
Subiectul cercetării l-a constituit relațiile dintre România socialistă și Interpol, la care cei mai importanți aderenți erau polițiile statelor occidentale, deoarece considerăm că studierea acestei probleme dă posibilitatea revelării unor relații complexe între două sisteme politice diferite, care, pe lângă opoziții inerente, au produs și colaborări. Cercetarea a avut ca scop prezentarea, din punct de vedere tipologic și funcțional, a relațiilor României cu o organizație internațională de aplicare a legii. Am urmărit evoluția și punerea în context a acestor relații în perioada comunistă. Punerea în context istoric a acestei cooperări este de natură să dezvăluie aspecte ale funcționării structurilor politice interne și externe ale statului comunist și consecințele asupra creării unei strategii de luptă antiteroristă.
De asemenea, am intenționat și reliefarea procedeelor prin care informațiile și logistica provenite de la Interpol au fost folosite și de către Securitate pentru controlul politic intern al societății. Un exemplu de folosire a documentației Interpol în scopul controlului intern al populației este utilizarea de către Miliție și Securitate a fișierelor cu caracteristicile mașinilor de scris. Un alt aspect al cercetării a urmărit măsura în care infrastructura internațională a Interpol a fost folosită pentru urmărirea cetățenilor români care treceau ilegal granița de stat.
Considerăm, de asemenea, că pe lângă generarea de cunoaștere primară – prin punerea în evidență a faptelor inedite – o cercetare istorică trebuie să fie capabilă să le și explice, să tragă concluzii și eventual să le conceptualizeze sau să le integreze în cadrul unor concepte mai largi. De aceea scopul ultim al cercetării propuse a fost, în măsura posibilului, crearea de concepte explicative asupra funcționării aparatului polițienesc al statului român și a naturii politicii de stabilire a relațiilor externe ale României.
Lucrarea a fost concepută în trei părți, conținând opt capitole. În prima parte, cuprinzând două capitole, am încercat să contextualizăm subiectul cercetat, pornind de la originea și evoluția Interpolului și demersurile de aderare a Miliției la Interpol. Într-un prim capitol am expus genealogia ideii de colaborare polițienească internațională, pornind din secolul XIX, cu încercările succesive de creare a unei organizații polițienești transfrontaliere, culminând cu reușita din 1923. Prezentarea evoluției Interpol se încheie în anul 1972, acolo unde începe capitolul II, referitor la demersurile de aderare a României. Am încercat, în acest fel, să construim o continuitate a subiectului, din acel moment istoria Interpolului fiind prezentată prin documentele și experiența Miliției române.
Partea a doua, cuprinzând, de asemenea două capitole, constituie nucleul lucrării, fiind, așa cum am menționat, o istorie din interior a Organizației Internaționale de Poliție Criminală, evenimentele fiind prezentate prin intermediul relatărilor membrilor delegațiilor române la întrunirile Interpol. Desigur, pentru a da coerență subiectului, au fost folosite, atunci când problemele trebuiau clarificate, și informații din alte lucrări. Cum Interpolul este o organizație internațională, legăturile unei țări sau al unui organism afiliat, în cazul nostru, fac parte din relațiile internaționale ale statului respectiv. De aceea am intitulat această parte Relațiile Internaționale ale Biroului Național Interpol. Primul capitol tratează despre participarea Miliției la conferințele, colocviile sau adunările generale ale Interpol în anii ’70 și ’80, cu accent pe chestiunile care prezentau interes, la acea epocă, pentru Miliție și pentru România socialistă. Este vorba, în special, despre combaterea crimei, a traficului de droguri și a fenomenului terorist. Al doilea capitol tratează subiectul contactelor cu celelalte poliții afiliate la Interpol prin intermediul delegațiilor, surprinzând tipologia relațiilor profesionale și sociale care s-au stabilit între membrii aceleiași profesii, dar provenind din regimuri politice diferite.
Partea a treia, intitulată Câteva problematizări și studii de caz, cuprinde patru capitole, fiecare tratând o chestiune pe care am considerat-o revelatoare pentru surprinderea naturii relației dintre Interpol și Miliție sau statul socialist, în ultimă instanță. Primul capitol tratează natura politicii antiteroriste a statului român, pornind de la ipoteza că unul din motivele majore ale afilierii României la Interpol a fost accesul la cunoașterea combaterii terorismului. Am folosit ca exemplificare cazul teroristului Carlos, încercând să clarificăm problema implicării statului român în atentatele de la Radio Europa Liberă, din februarie 1981. Capitolul al doilea tratează subiectul problemelor financiare ale Ministerului de Interne și a plății cotizațiilor la organizațiile internaționale, cu privire specială asupra cotizației României la Interpol, în contextul crizei declanșate de decizia lui Nicolae Ceaușescu de a achita anticipat datoria externă a României. Capitolul trei pune problema solidarității socialiste prin intermediul relațiilor speciale existente între România și Republica Populară Chineză, exemplificând prin cazul susținerii afilierii Chinei la Interpol. În cele din urmă, capitolul patru se concentrează pe răspunsul la întrebarea dacă România a folosit, și în ce măsură, avantajele urmăririi infractorilor prin Interpol, pentru a extrăda cetățeni vinovați de delicte politice.
[1] Max Weber, Économie et société, tome. 1, Les catégories de la sociologie, Paris, Editions Pocket, 1995, pp. 294-301.
