Editura Cetatea de Scaun - de 22 de ani facem istorie

Slavii în perioada migrațiilor

Colecție: Arheologie Istorie
Cod produs: CS00486
ISBN: 978-606-537-584-0
An apariție: 2023
Nr. pagini: 326
Format: 145X205mm

PREȚ 49,99 lei

5 în stoc

Descriere

Ce-i face pe slavi „altfel”? În jurul acestei întrebări s-au purtat multe discuții, cel mai adesea cu diverse nuanțe politice. Cum istoria slavilor interferează, de aproape un mileniu și jumătate, cu istoria românilor, este inevitabil ca, pentru români, modul cum privim și cum analizăm istoria slavilor să aibă o conotație aparte. Este foarte răspândită ideea că româna ar fi avut o importantă, dacă nu chiar masivă, influență slavă. Influența slavă este clară în cazul culturii și limbii române, dar a fost oare așa de mare ori chiar „masivă”, cum apare frecvent? Analiza trebuie să fie mult mai nuanțată decât apare adesea. Vom încerca să detaliem aceste afirmații pe care, de altfel, le-am abordat în diverse studii publicate în ultimii ani.

Sorin Paliga

Rămân totuși neclintit pe poziții: slavii au apărut în secolul al VI-lea (nu mai devreme), ca rezultat direct al contactelor lor cu Imperiul (nu ca urmare a unei migrații), o importantă compo¬nentă a cărora a fost invenția (adică descoperirea, recunoașterea) și etichetarea lor de către autorii bizantini. Mă grăbesc să adaug că există în momentul de față o ciudată contradicție între remarcabila dezvoltare în America a studiilor despre etnogeneză și agnosticismul funciar al arheologilor și istoricilor europeni privitor la această temă. Revendicând optimismul celei dintâi direcții de cercetare, doresc să ridic dinaintea celei de a doua problema acumulării rapide a unei mase uriașe de material, pe care nici arheologii, nici istoricii sau lingviștii nu o (mai) pot ignora. Cartea de față nu este deci un semnal de alarmă, ci un sincer îndemn la lucru.

Florin Curta

Cuprins

Cuvânt înainte. 7

Introducere. 15

Scrierea și transcrierea cuvintelor slave. 23

Notă privind limbile bosniacă, croată, muntenegreană
și sârbă
. 27

Notă privind transliterarea numelor chirilice. 28

CAPITOLUL I Etnicitatea. 29

O tentativă de abordare generală. 32

Europa Centrală și de sud-est înainte de venirea slavilor 38

Câteva studii de caz. 48

Așadar, ce este un grup etnic?. 61

Etnonime „de transfer”, etnonime multiple. 66

Endonim ~ exonim.. 68

CAPITOLUL II  Sclaveni, Sclavi, Venedi, Anti 71

Venedi 71

Anti 75

Sclaveni, Sklavenoi Sclavi 75

Etnonimele slave moderne și contemporane. 78

Apariția slavilor (cu accent pe Cehia și Moravia) 82

CAPITOLUL III   Sclavi, Bulgari, Blachi ac pastores Romanorum   164

Etnicitatea spre sfârșitul perioadei migrațiilor 164

O privire generală. 164

Alte etnonime la Anonymus 171

O analiză comparată a câtorva traduceri ale cap. IX. 176

Două etnonime „speciale”: Němec și Vlah, Vlach, Valah. 179

Ce înseamnă, de fapt, vlah, valah? 179

Și ce înseamnă Němec?. 182

CAPITOLUL IV  Când pot fi datate cele mai vechi împrumuturi slave în limba română?  186

Ce este un „slavism vechi”?. 188

Elemente slave ori elemente de substrat 195

Consecințe sau câteva concluzii 206

CAPITOLUL V  Zei, credințe, obiceiuri 208

Considerații generale. 208

Considerații preliminare. 209

Credințe, mitologie, religie. 211

Câteva principii generale. 211

Termeni sacri 213

Cei șapte zei 219

Alte divinități ale vechilor slavi 236

Rituri, credințe, zâne și zmei 246

CAPITOLUL VI  Influențe culturale, lingvistice și cultice între români și slavi 256

Interferențe cultice între română și limbile slave „balcanice” 260

Trei cuvinte latinești: calendae, rosalia și Trojan. 262

CAPITOLUL VII  Concluzii generale. 265

Concluzii finale. 271

Glosar. 276

Referințe  280

Cuvânt înainte

În anul 2009 publicam, în coautorat cu Eugen Silviu Teodor, o carte dedicată vechilor slavi (Paliga și Teodor, 2009). Nu era, desigur, prima abordare pe care o tentam în dorința de a explica problemele vechilor slavi, dar era prima de anvergură și, totodată, prima de caracter interdisciplinar. Fusese precedată de câteva studii și de un curs de masterat scris cu gândul de a ușura stu­den­ților accesul la discuțiile pe tema originii slavilor. Cu „antrena­mentul” de rigoare, am început să sistematizez materialul care, de fapt, mergea mână în mână cu studiile mele privind limba cehă în contextul celorlalte limbi slave, rolul substraturilor în con­turarea limbilor moderne și, mai ales, privind rolul substraturilor trac și ilir în sud-estul european. Aparent, sunt chestiuni total diferite. Așa cum vom încerca să arătăm mai departe, în cuprinsul cărții de față, lucrurile se întrepătrund, de fapt: problema apariției slavilor se leagă, direct și/sau indirect, de problemele antichității târzii postclasice, de problema supraviețuirii grupurilor etnice anterioa­re romanizării (traci și iliri, mai ales). Se leagă, în general, de un tablou complex și nu ușor de explicat al relațiilor inter­umane și interetnice din a doua jumătate a mileniului I e.n.

Lucrarea citată s-a epuizat; între timp am abordat gradual o temă care mi se conturase cu acea ocazie: etnicitatea slavilor. Ce este, de fapt, etnicitatea? Prin ce se manifestă, cum o abordăm, cum o definim, cum o înțelegem? La prima vedere, totul pare simplu: românii sunt români fiindcă sunt români, iar bulgarii sunt bulgari fiindcă sunt bulgari etc. Ce se ascunde însă în spatele unor etnonime? Limba, obiceiurile, tradițiile, ambientul cultural… Toate fac parte, în diverse proporții, din ceea ce numim „etni­citate”. Mai departe, atunci când încercăm să aducem totul la un numitor comun, lucrurile devin din ce în ce mai complicate,. Observăm, prin diverse studii de caz, că ceea ce este valabil la un grup etnic nu este valabil la altul sau nu are aceeași relevanță. În zona fostei Iugoslavii, pentru a ne menține în lumea slavă apro­piată nouă, s-au conturat astăzi patru areale etno-culturale, unde se vorbește însă aceeași limbă: sârba-croata, altfel numită și sârbo-croată ori croată sau sârbă. Acum, avem patru limbi: bosniacă, croată, muntenegreană și sârbă. Trebuie o nouă formulă, așadar arealul BCMS. Este un compromis mai degrabă politic, decât unul „științific” ori cultural, dar, atât timp cât cele patru entități politice pro­pun și doresc acest lucru, lingvistul, filologul ori istoricul tre­buie să accepte asemenea formule, chiar dacă nu este de acord cu ele (vezi discuțiile și diversele abordări la Paliga 2012b, mai ales
pp. 118 sq.).

Ce-i face pe slavi „altfel”? În jurul acestei întrebări s-au purtat multe discuții, cel mai adesea cu diverse nuanțe politice. Cum istoria slavilor interferează, de aproape un mileniu și jumătate, cu istoria românilor, este inevitabil ca, pentru români, modul cum pri­vim și cum analizăm istoria slavilor să aibă o conotație aparte. Este foarte răspândită ideea că româna ar fi avut o importantă, dacă nu chiar masivă, influență slavă. Influența slavă este clară în cazul culturii și limbii române, dar a fost oare așa de mare ori chiar „masivă”, cum apare frecvent? Analiza trebuie să fie mult mai nuan­țată decât apare adesea. Vom încerca să detaliem aceste afir­mații pe care, de altfel, le-am abordat în diverse studii publicate în ultimii ani.

De mare interes este, probabil, și problema folosirii etno­nimului vlah, valah în Evul Mediu. El este un etnonim folosit de slavi cu referire la populațiile romanizate. Ca atare, slavii occidentali, de rit catolic, îl folosesc cu referire la italieni, iar slavii răsăriteni și sud-est europeni, de rit ortodox, îl folosesc cu referire la români. Istoria etnonimului este foarte veche, coboară în Anti­chitatea postclasică și este, de fapt, un etnonim celtic la origine! Evoluția sa, inclusiv conotațiile sale, pot fi un bun reper în analiza istoriei etnonimelor și a felului cum timpul le modifică sensul. Vlah, valah circulă și astăzi, mai ales cu referire la românii bal­canici, a căror viață fusese, timp de secole, legată de creșterea oilor și de transhumanță. Avem un interesant „transfer etnic”. Nu este însă un caz izolat și nici măcar rar, căci asemenea „transferuri etnice” se întâlnesc și în alte situații.

În clipa în care ne-am decis să aducem la zi cunoștințele noastre privitoare la slavi, ne-am gândit că ar fi bine să abordăm problemele tot interdisciplinar, așa cum procedasem și în cartea publi­cată în 2009 și cum, înainte și după acest moment, făcusem cu ocazia conferințelor dedicate mileniului I, organizate de Muzeul Județean Prahova la Ploiești. În acel moment, m-am gân­dit la Florin Curta, arheolog român stabilit în Statele Unite, care, în ultimii ani, a rediscutat – polemic sau nu – chestiunea originii sla­vilor abordată din perspectivă arheologică. Deși lingvistica și arheo­logia folosesc „materiale” complet diferite, este normal ca cele două discipline să se completeze reciproc și, împreună ori pe rând, să clarifice unele detalii altfel obscure. În clipa în care am convenit cu Florin Curta ca noi, cei doi autori, să ne expunem inde­pendent ipotezele, am purces la drum, cu premisa că even­tua­lele diferențele de opinie nu vor împiedica lectura. Cititorul educat este obișnuit cu ipoteze diferite, am trăi într-o lume plic­ti­si­toare dacă toți am fi de acord între noi.

Cartea apare, așadar, după ce fiecare dintre cei doi autori a scris multe studii (articole și cărți) dedicate slavilor și problemelor de slavistică. Este sau ar trebui să fie o sinteză care răspunde unor întrebări și care, totodată, ridică alte întrebări, cu scopul de a căuta un răspuns prin cercetări viitoare. Să mai spunem că au circulat multe „legende” despre slavi, s-a exagerat rolul lor în istoria ro­mâni­lor, a culturii și a limbii române, contactele lingvistice – înde­lun­gate – ne arată o situație mai degrabă complexă, unde rolul subs­tratului a fost substituit, în multe analize grăbite, de rolul slavi­lor. Problema substratului limbii române este veche, o anali­zase – la vremea sa – Bogdan Petriceicu Hasdeu. Din păcate, poste­ri­tatea lui Hasdeu nu a continuat cercetările sale decât în mică măsură, astfel că despre contactele româno-slave încep să apară studii serioase abia după al doilea război mondial. Dată fiind conjunctura politică, inițial abordările au fost, cum era de așteptat, pe linia exagerării acestor influențe slave, tendință care continuă și azi, fie și parțial estompată de unele evoluții pozitive din Europa Centrală și de Est (căderea comunismului), dar – în ultimii 4-5 ani, este accentuată de revenirea la doctrine naționaliste și izola­țio­niste, deși de pe alte poziții ideologice.

Ajunși la acest punct, nu putem ocoli detaliul că analiza istorică ori studiile umaniste, în general, au fost, sunt și vor fi afectate de abordarea ideologică (a se citi: politică) a multor chestiuni. Etnicitatea, în general, și etnicitatea slavilor, în special, au fost, sunt și vor fi abordate și politic, cel mai adesea chiar preponderent politic. Spunem aceste lucruri pentru a evita posibilele reacții de respingere, cel puțin a unor pasaje unde politicul a influențat evi­dent unele abordări referitoare la perioade istorice mai depărtate ori mai apropiate în timp. Nu putem ocoli adevărul că și contextul ideologico-politic poate influența evoluția etnicității, așa cum se vede cât se poate de clar în evoluțiile rapide din fosta Iugoslavie unde, în răstimp de circa 10–15 ani, asistăm la apariția unor noi structuri etno-culturale, pe baza unor evoluții și a unor realități con­siderate omogene ori relativ omogene. Este doar un exemplu. Sigur, nu putem proiecta automat înapoi în timp asemenea rea­li­tă­ți recente, dar le putem folosi ca modele culturale posibile și în trecut.

Așadar, volumul își propune să analizeze și să clarifice, pe cât posibil, probleme legate de:

– Originea slavilor, locul – fie și aproximativ – unde putem
lo­ca­liza arealul de formare, acel mult căutat Urheimat ori homeland ori pravlast ori vatră de formare. Orice grup etnic por­neș­te de undeva, evoluează, se deplasează (uneori) ori evoluează pe un areal relativ apropiat de cel inițial (alteori). Nu există un model unic de deplasare, de expansiune ori de migrație, există mai multe modele culturale, unele similare altora, altele unice ori cu multe elemente originale. Și slavizarea Europei Centrale și Răsăritene și Imperiul Roman sunt exemple de deplasări umane, dar complet diferite ca model cultural, politic ori administrativ. În timpuri mai noi, și Islamul, și Imperiul Britanic sunt alte exemple de deplasări umane, dar diferite unul de celălalt. Spania, Portu­galia și Rusia oferă, de asemenea, exemple de ample deplasări umane.

– Modul cum au evoluat limbile slave și modul cum vorbitorii acestor limbi au migrat spre noile areale, preponderent spre ceea ce numim astăzi Balcani și Europa Centrală (arealul ceho-slovac și polonez). Cum putem explica asemănările dar și deosebirile din ca­drul limbilor slave? Se bazează ele pe un model cunoscut ori reconstituibil sau trebuie să propunem acum unul dedicat acestei situații?

– Modul cum arheologii au analizat problemele legate de originea vechilor slavi și felul cum, pornind de la premise false, mai degrabă ideologice și politice, s-au perpetuat erori de abordare.

– Cum putem reconstitui relațiile slavo-române în Evul Mediu tim­puriu, mijlociu și târziu? Putem afirma de la bun început că ace­le așa-zis „împrumuturi slave vechi în limba română” sunt o ilu­zie, nu există slavisme de secol VI–VII (vezi Paliga 2012 a), dis­cu­ție reluată – câteva elemente noi – și în acest volum. Dacă și cer­cetările viitoare vor confirma această afirmație, putem vorbi de o importantă (dar nu masivă) influență slavă asupra limbii române nu mai devreme de sec. XI, mai degrabă sec. XII și începutul sec. XIII, respectiv odată cu – și după – Al Doilea Țarat Bulgar, respectiv de pe la finalul de secol XII până spre sfârșitul sec. XIV, adi­că aproximativ două secole, perioadă suficient de îndelungată pentru a admite că a condus la modificări majore în cadrul relațiilor româno-slave, în general, și româno-bulgare, în parti­cu­lar. Din motive politice bine cunoscute, dar pe care nu le putem deta­lia aici, este o perioadă relativ rar abordată în studiile de istorie publicate în Bulgaria și în România perioadei comuniste și relativ rar inclusiv în ultimele 3 decenii. Va fi nevoie, probabil, de o perioadă de „adaptare cultural-ideologică” la noile realități poli­ti­­ce ale epocii noastre.

– Cum definim etnonimul vlah, valah și ce învățăminte putem trage din evoluția acestui cuvânt? Este un detaliu esențial pentru a înțelege felul cum au evoluat realitățile culturale, lingvistice și politice de după sec. V, cu reverberații până azi. Sub forma Vlakh ori Vlach, etnonimul se mai folosește și azi cu referință la „românii balcanici”. Este, și aici, tendința politizantă din țările de la sud și de la sud-vest de România de a-i considera pe acești vlahi ori valahi un alt grup etnic, diferit de români.

– Cum reușim să reconstituim realitățile istorice și adminis­tra­tive de la sfârșitul perioadei migrațiilor, respectiv momentul sec. IX-X când, în zonă, interferează nu numai românii și slavii, ci – de la un moment dat – și maghiarii, a căror așezare în Panonia modi­fi­că semnificativ structura etno-lingvistică a zonei?

– Cât de relevant este rolul albanezilor în istoria sud-estului european? Sunt ei un grup etnic „neo-ilir” ori, mai degrabă, „neo-trac”, cum sugera Hasdeu la vremea sa și cum, ulterior, au dez­vol­tat ipoteza Giuliano Bonfante, I. I. Russu (ipoteza poate fi nu­mită „ipoteza Hasdeu-Bonfante-Russu”) și, un pic diferit, prac­tic toți lingviștii și toți arheologii bulgari după al doilea război mondial? Noi credem că istoria grupurilor etnice din zonă – români, slavi, albanezi, maghiari – sunt, de fapt, fațetele aceleiași mari prob­le­me, a așa-numitei etnogeneze europene din îndelun­ga­ta perioadă a migrațiilor care durează aproximativ șase secole, de la sfârșitul sec. IV până la sfârșitul sec. X.

Trebuie făcută precizarea că problema originii slavilor a constituit o temă de analize și de discuții în țările slave, mai ales. Dacă trecem peste abordările naționaliste din perioada comunistă, în special, observăm abordări mature, serioase. Aș cita aici câțiva autori cehi din așa-numita „școală de istorici din Brno”, cum ar fi Bednaříková 2003, pre­cum și volumul colectiv Bednaříková, Homola și Měřínský 2006, care se referă la perioada migrațiilor, în general (prima lucrare men­țio­nată mai sus) sau la perioada migrațiilor cu accent pus pe Europa Centrală, inclusiv pe slavii central-europeni. Recent, o abordare matură și rațională o are și un autor slovac, Miroslav (Miro) Lysý. Ar fi de amintit aici propunerile sale de a reinterpreta terminologia medievală privind organizarea politică și administrativă, inclusiv prin critica adusă unor traduceri „automate”, dar incorecte. Ar fi locul potrivit să cităm ampla sa lucrare Lysý 2014, precum și un studiu recent, Lysý 2018. Este relevant și că, foarte recent, un tânăr istoric român face observații similare privind echi­va­la­rea/ traducerea unor termeni precum gens și natio (Dragnea 2019: 56–57), ajungând la concluzii similare/identice celor ale lui Lysý (cf. Lysy 2014: 13–58, apoi 69–107 și, în general, primele 3 capitole ale lucrării sale). Preocupările pentru abordări (relative) în contexte europene relevante sunt semnificative în ultimii ani, inclusiv cele ale coautorului acestui volum, ca, de exemplu, foarte recenta abordare din Curta 2019.

În plan mai larg, sunt de semnalat abordările de tip inter­dis­cip­linar, cum este – de altfel – și acest volum. În context, încercările unor arheologi de a defini relația dintre culturile arheologice, pe de o parte, și problema etnicității creatorilor acelor culturi. Problema este veche, desigur, și se referă la toate culturile identificate ori identificabile, începând cu preistoria (paleoliticul, neoliticul, preistoria și proto­istoria…). Ar fi momentul să amintim lucrările de sinteză, coor­donate de specialiști în domeniu, și care cuprind diverse studii. Ar fi de citat aici Shennan 1991 și, revenind ca editor coordonator, Shennan 2003. Foarte recent, McInerney își propune, tot ca editor coor­do­na­tor, să aducă la zi diverse concepții privind etnicitatea și raporturile sale cu arheologia (McInerney 2014).

Vor fi, desigur, și alte probleme ce vor fi abordate în lucrarea de față. Le vom analiza la locul cuvenit. Avem speranța că, în pagi­nile care urmează, vom reuși să prezentăm cititorului specialist, dar, mai ales, nespe­cialist, aspecte cunoscute ori mai puțin cunos­cute privitoare la slavi, la relațiilor româno-slave și la complexul cultural central și sud-est european. Am dori să fie o lucrare numită de francezi haute vulgarisation, adică o lectură plăcută ori, măcar, suportabilă atât pentru specialiști, cât și (mai ales) pentru nespecialiști.

Ne vom bucura dacă am reușit, cel puțin parțial, să clarificăm unele probleme și să propunem noi direcții de cercetare în viitor. Este timpul unor revizuiri majore în domeniul perioadei migra­ții­lor, în general, și în domeniul apariției culturii vechilor slavi, în particular. Este, de asemenea, timpul unor revizuiri radicale și în ceea ce privește „procesele etnogenetice” ale sud-estului european în sens larg. Sperăm să fi adus contribuții relevante domeniilor amin­tite mai sus, în special celor referitoare la istoria slavilor, la expan­siunea acestora și la relațiile româno-slave, acestea fiind, de fapt, în strânsă legătură cu modul în care înțelegem și recons­ti­tuim problema grupurilor etnice de după sec. IV e.n.

Sorin Paliga

Introducere

Se discută încă mult și cu multă pasiune despre istoria vechilor slavi, în special despre etnogeneza lor. În ultimii cinci ani, au apărut peste 300 de studii dedicate acestui subiect și publicate în numeroase limbi – sârbă, greacă, rusă, po­lo­nă, cehă, germană, ucraineană, franceză, croată, italiană, slo­va­că, engleză și, de asemenea, în românește. Dintre cele 12 cărți publicate între 2013 și 2018, zece citează din Apariția slavilor, în ciuda faptului că ele se ocupă de alte subiecte și că adoptă teme complet diferite: istoria slavilor din Evul Mediu, arheologia slavilor timpurii din Croația și din Slovenia, problema limbii slave comune și a migrațiilor slave, un episod din Istoria lui Teofilact Simocatta, în care apar trei sclavini din ținuturile de pe malul Oceanului, asediul din 626 al orașului Constantinopol, Peninsula Balcanică în vremea lui Iustinian sau relațiile dintre avari și Imperiu (Pleterski 2013; Boček 2014; Wołoszyn 2014; Bekić 2016; Sarantis 2016; Hurbanič 2016; Mühle 2016 și 2017; Nazin 2017; Kardaras 2018).

Multe s-au schimbat în cei 20 de ani de la apariția volumului meu despre slavii timpurii, poate și pentru că această carte a fost tradusă atât în românește (de către Eugen S. Teodor; Curta 2006), cât și în bulgărește (de către Țvetelin Stepanov; Curta 2009). Modelul de analiză istorică și arheologică pe care l-am propus în acea lucrare, cu scopul studierii etnicității din Antichitatea târzie și de la începuturile Evului Mediu, a fost între timp adoptat de alții ce l-au potrivit cu succes unor cazuri mult diferite (vezi, de exemplu, Dzino 2010; Eichert 2017; Mesiarkin 2017b; Petruhin 2017; Samu 2017). În același timp însă, i s-au împotrivit cu înverșunare istoricii, arheologii și lingviștii, care se agață cu încăpățânare de interpretarea tradițională și de modelul migraționist al istoriei vechilor slavi, în ciuda acumulării rapide a dovezilor contrare (Heather 2009, 405-410; Jih 2010; Filiușkin 2017; Șuvalov 2017; Homza 2018; Fusek 2004; Darden 2004). Rămâne, deci, de discutat ce-i de făcut cu tot acest material acumulat (și care continuă să se acumuleze) și cum trebuie, prin urmare, abordată problema etnogenezei slave. Două reviste, dintre care una apare la Sankt Petersburg, iar cealaltă la Praga, au dedicat câte un volum acestor chestiuni: Studia Slavica et Balcanica Petropolitana (2008), fascicula 2, și Archeologické rozhledy, volumele 60 și 61 din 2008 și, respectiv, 2009.

Dezbaterea s-a extins mai recent și în paginile altor două reviste, Starohrvatska prosvjeta, publicată la Zagreb, și Stratum+, care apare la Chișinău. Ideile mele despre etnicitate în arheologia Evului Mediu au condus între timp la o aprigă polemică cu Sebastian Brather, în care au fost luate în discuție principiile fundamentale ale interpretării materialului arheologic pe care
le-am expus în Apariția slavilor (în paralel cu această dezbatere și, în general, cu literatura de specialitate, Gheorghe Niculescu a încercat să intervină în discuție, fără însă a păstra nivelul ei ridicat; Niculescu 2011; Curta 2014). Acel model de interpretare s-a bucurat de atenția favorabilă a mai multor învățați implicați în istoria limbilor slave, din perspectiva unei abordări socio­ling­vistice a contactului dintre limbi (Richards 2003; Paliga – Teodor 2009; Snoj – Greenberg 2012; Boček 2013; Klír 2016; Mesiarkin 2017a). Unii dintre acești cercetători nu s-au referit la Apariția slavilor, ci la un articol publicat trei ani mai târziu despre limba slavă comună ca lingua franca (Curta 2004).

Apariția unui număr de lucrări de marcă a mutat între timp accentul de pe etnogeneză pe migrație (Alekseev 2002; Mańczak 2004; Dulinicz 2006; Měřínský 2006; Levak 2007; Dapergolas 2009; Ivanič 2011; Šalkovsý 2011; Stanciu 2011; Jih 2011; Islanova 2012). Indiferent dacă migrația (sau migrațiile) slavilor a(u) avut vreodată loc, istoria slavilor timpurii reprezintă un caz foarte potrivit pentru studierea relațiilor dintre barbari și Imperiu, o direcție de cercetare care, în ultima vreme, s-a bucurat de un mare interes în rândul publicului. Avalanșa de lucrări despre istoria Europei central-răsăritene și răsăritene din Evul Mediu timpuriu existente în ultimii ani (o avalanșă datorată, mai ales, lansării unor colecții de cărți dedicate acestei regiuni de către câteva edituri prestigioase din străinătate, precum Brill, ARC Humanities Press și Amsterdam University Press; vezi https://brill.com/view/serial/ECEE, https://arc-humanities.org/ our-series/arc/bme/ și https://www.aup.nl/en/series/central-european-medieval-studies) a avut darul să-i împingă pe slavii timpurii încă și mai mult în prim-planul investigațiilor istorice, arheologice și lingvistice. Dacă argumentele pe care le-am adus acum 20 de ani, pe baza izvoarelor istorice și arheologice privitoare la regiunea Dunării de Jos, au făcut față cât de cât atacurilor critice, cel puțin până în momentul de față, este tot atât de adevărat că o serie întreagă de cărți ce au văzut lumina tiparului de atunci încoace a schimbat direcția discuției, mutând-o pe un teren mult mai întins și într-un context mult mai larg (Barford 2001; Alekseev 2005; Dulinicz 2006; Margetić 2006; Ivanič 2011; Garzaniti 2013; Dynda 2017; Mühle 2016 și 2017; Kalik – Uchitel 2018; Szczepanik 2018).

Situația din ținuturile aflate departe de linia Dunării, din Cehia, prin Polonia, până în părțile de nord-vest ale Rusiei de astăzi trebuie să fi fost foarte diferită de ceea ce se întâmpla la granița de nord a Imperiului. În ultima vreme, mi-am îndreptat atenția tocmai asupra acestor ținuturi, încercând să testez unele dintre concluziile la care am ajuns în Apariția slavilor. Contribuția mea la cartea de față este traducerea românească, mult îmbunătățită și augmentată, a unui articol publicat acum mai bine de zece ani în cehă (Curta 2008; articolul a fost discutat de Biermann 2009, Pleterski 2009 și Profantová 2009, iar mie mi s-a dat prilejul să răspund criticilor în Curta 2009). Aceasta reprezintă însă numai începutul unui proiect de amploare privitor la acele părți ale Europei de limbă slavă aflate departe de linia Dunării, înspre nord, adică teritoriile cuprinse în zilele noastre în Cehia, Slovacia, Polonia, Belarus, Ucraina și Rusia. Întrebarea fundamentală căreia prezentul proiect se străduiește să-i răspundă este dacă acele concluzii la care am ajuns în 2001 mai sunt valabile și în acest caz (sau în toate aceste cazuri). Cu alte cuvinte, rămâne oare valabilă ideea că slavii n-au venit din mlaștinile Prâpiatului, ci din umbra fortificațiilor ridicate de Iustinian în Peninsula Balcanică? Dacă nu, atunci se poate oare menține vechiul model migraționist și ideea unei patrii primitive, amplasate undeva pe teritoriul Ucrainei de astăzi? Problemele sunt desigur mult diferite de cele cu care m-am confruntat în Apariția slavilor. Nimeni, bunăoară, nu știe cum își ziceau lor înșiși locuitorii acelor părți din Europa răsăriteană la care mă refeream mai sus și nici cum vor fi fost ei chemați de către vecinii lor. Nu știm nici dacă vorbeau o limbă slavă (sau mai multe limbi ori dialecte slave). Se cuvine, deci, să abordez într-o manieră foarte critică interpretarea izvoarelor arheologice din acele ținuturi și să pun aprioric la îndoială asocierea lor cu „slavii” pe care puțini o mai pun la îndoială. Va trebui, de asemenea, să aduc în discuție materialul lingvistic, în special hidronimele, care au fost folosite adesea pentru localizarea patriei primitive a slavilor, de unde se crede că ar fi pornit migrația lor spre Dunărea de Jos. Tocmai în această privință cred că sociolingvistica poate oferi o alternativă demnă de luat în considerare vizavi de modelul arborelui genealogic ce domină încă în paleontologia lingvistică.

Cea mai spinoasă problemă mi se pare a fi, într-adevăr, cea lingvistică: cum am putea explica răspândirea limbii (sau a limbilor) slave? Merită remarcat în această privință că istoricilor le scapă o mare parte din ceea ce se petrece în momentul de față în cercetarea privitoare la limba slavă comună. Cercetarea lingvistică are o mare importanță pentru reconstituirea istoriei slavilor timpurii, mai ales din cauza faptului că ea se bazează în chip fundamental pe ideea potrivit căreia limba slavă comună, ca orice altă limbă, de altfel, a apărut și s-a dezvoltat aflat în directă legătură cu alte limbi. Cu toate acestea, nici lingviștii, nici istoricii nu par să realizeze că orice discuție despre limbi aflate în contact este o discuție despre contacte mediate social între vorbitorii acelor limbi, ceea ce înseamnă că studierea contactului lingvistic este prin excelență un demers sociolingvistic. Uriel Weinrich a fost printre cei dintâi care au atras atenția asupra importanței situațiilor în care are loc contactul lingvistic (Weinrich 1953). O asemenea abordare nu a afectat încă decât foarte puțin cercetarea privitoare la limba slavă comună (vezi totuși Boček 2013 și 2014; Klír 2016). O deosebită importanță în această privință o are studierea felului în care vorbitorii „sar” de la o limbă la alta în decursul uneia și aceleiași conversații (fenomen cunoscut sub denumirea de code-switching), pentru că există mărturii în izvoarele scrise despre astfel de situații sau despre bilingvism, în general. Proiectul meu abordează aceste probleme și propune un model de interpretare bazat pe remarca atât de pătrunzătoare a lui Horace Lunt, potrivit căreia, din punct de vedere lingvistic (dar și istoric), este imposibil ca limba slavă comună să se fi format în urma migrației slavilor (Lunt 1997).

Migrația este până la urmă miezul întregii probleme. Așa cum au remarcat mulți dintre criticii mei, pentru ca „apariția slavilor” să fie „mai puțin un proces de etnogeneză și mai mult o invenție, un construct politic și un joc al etichetelor folosite de autorii bizantini” (Curta 2009, 303), e nevoie ca slavii să fie recunoscuți ca populație autohtonă în ținuturile de la Dunărea de Jos, nu ca migratori recent sosiți din regiuni aflate la mare depărtare înspre nord și nord-est. S-au cheltuit mulți bani și multă energie în ultima vreme, cu scopul de a demonstra că migrația slavilor a avut cu adevărat loc. Antropologia moleculară, de exemplu, poate identifica eventuale asemănări între părțile necodificate ale genomului, care reflectă îndeobște o origine comună și/sau schimbul de gene datorat mobilității populației. Unii compară populații contemporane din diferite regiuni geografice. În cazul în care asemănările se confirmă, atunci se trage concluzia potrivit căreia aceste populații au aceiași strămoși, ceea ce înseamnă că îndepărtarea uneia față de cealaltă a avut loc în urma unei migrații (Malyarczuk și alții 2003; pentru concluzii similare bazate pe analiza cromozomului Y non-combinatoriu, aplicată la 25 de grupuri de populație din Europa și Orientul Mijlociu, vezi Šlaus și alții 2004, 441). Alții compară populații ce au locuit la momente istorice diferite în aceeași regiune. În astfel de cazuri, similitudinile sunt interpretate drept semn al unei continuități genetice, în timp ce diferențele semnalează migrații, ba chiar înlocuirea unei populații cu alta (Mielnik-Sikorska și alții 2013; Stamatoyannopoulos și alții 2017).

De ce și-ar fi părăsit vechii slavi patria lor primitivă pentru a migra pe alte meleaguri? Unii răspund la această întrebare invocând invazia hunilor și schimbările climaterice, în timp ce alții explică emigrația ca rezultat al unei crize ecologice, a cărei primă cauză ar fi fost podzolizarea (la rândul ei, produsă în urma defrișărilor pentru obținerea de terenuri de agricultură) și bolile epizootice (cauzate de sărăcirea solului, având ca rezultat eliminarea metalelor de bază, în special a cobaltului) (Șevcenko 2002, 139-142, 143, 149-151 și 199, potrivit căruia lanțul cauzal duce de la „deficitul de cobalt” la catastrofă ecologică și, mai departe, la migrația slavilor). Alții n-au nevoie de nici un fel de presiune demografică, forțe externe ori catastrofe ecologice pentru a-i aduce la sud pe slavi. După părerea lor, un simplu mecanism de „sub-presiune” ajunge pentru a explica faptul că slavii au fost atrași spre Balcani de o depopulare masivă a acelei regiuni, în urma ciumei lui Iustinian. În plus, migrația va fi fost încurajată de guvernul bizantin, care ar fi urmărit, chipurile, să-i exploateze pe slavi ca mână de lucru ieftină, pentru a face astfel față crizei demografice din Peninsula Balcanică (Sołtysiak 2006). Chiar și cu asemenea elucubrații, în absența oricăror dovezi arheologice, a devenit din ce în ce mai dificil să susții ideea conform căreia populația slavă s-ar fi răspândit dintr-o dată (adică prin migrație) de-a lungul și de-a latul unei părți uriașe a continentului european, colonizând teritorii ce ar fi fost, pasămite, abandonate de mult și cărând cu ei peste tot aceeași cultură tipic slavă.

Migrațiile pe distanțe scurte, pe de altă parte, ar putea foarte bine explica anumite situații arheologice care au ieșit recent la iveală. Apariția în partea de nord-est a bazinului carpatic a așa-zisului grup Lazuri-Pișcolț este foarte probabil rezultatul unei migrații dinspre bazinul superior al Tisei sau chiar de peste munți, din sudul Poloniei (deși este posibil ca în acea direcție migrația să fi avut loc în sens invers). Nu poate exista niciun dubiu cu privire la migrația de peste munți, din Moldova în Transilvania. Așijderea, nimeni nu se îndoiește de mișcările de populație peste Dunăre, din sudul României în nordul Bulgariei de astăzi. Toate aceste mișcări de populație nu pot fi, totuși, subsumate unei singure migrații masive a slavilor, în toate direcțiile deodată. Avem stringentă nevoie, prin urmare, de o interpretare mai nuanțată a materialului arheologic privitor la mobilitate decât cea oferită de vechiul model migraționist îmbrățișat, printre alții, de Peter Heather.

Unii dintre criticii mei, cu precădere ruși, au înțeles greșit ideea centrală a Apariției slavilor, atribuindu-mi în mod eronat teza potrivit căreia slavii ar fi fost născociți de către bizantini (Ivanov 2008; Șuvalov 2008 și 2017). Această înțelegere greșită nu ia în seamă sensul vechi al cuvântului „invenție” provenit din lat. inuentio. Acest înțeles care s-a păstrat, de exemplu, în expresia „invenție științifică” (a motorului Diesel, bunăoară, care nu e, de bună seamă, o „născocire”, ci o „descoperire”). În urma acestei greșeli însă, mulți s-au grăbit să mă eticheteze drept „cons­tructivist”, deși acest cuvânt nu apare nicăieri în cartea mea (Jih 2010, 65; Voß 2013, 123; ambii autori par a nu înțelege că, de fapt, constructivismul este o poziție epistemologică. În sens restrâns, cuvântul se referă la o teorie educațională promovată, între alții, de către Jean Piaget. Se înțelege de la sine că niciuna din cele două definiții ale constructivismului nu are nimic de a face cu cartea mea).

Rămân totuși neclintit pe poziții: slavii au apărut în secolul al VI-lea (nu mai devreme), ca rezultat direct al contactelor lor cu Imperiul (nu ca urmare a unei migrații), o importantă compo­nentă a cărora a fost invenția (adică descoperirea, recunoașterea) și etichetarea lor de către autorii bizantini. Mă grăbesc să adaug că există în momentul de față o ciudată contradicție între remarcabila dezvoltare în America a studiilor despre etnogeneză și agnosticismul funciar al arheologilor și istoricilor europeni privitor la această temă. Revendicând optimismul celei dintâi direcții de cercetare, doresc să ridic dinaintea celei de a doua problema acumulării rapide a unei mase uriașe de material, pe care nici arheologii, nici istoricii sau lingviștii nu o (mai) pot ignora. Cartea de față nu este deci un semnal de alarmă, ci un sincer îndemn la lucru.

Florin Curta

0
    0
    Coș de cumpărături
    Coșul este golÎnapoi la produse

    Adaugă în coș