Descriere
Trandafir G. Djuvara a fost diplomatul de carieră, care, prin cultura sa întinsă, prin cunoștințele sale istorice și politice, prin tactul și simțul său de observație, ca și prin experiența ce o avea în afacerile de cancelarie, a adus servicii reale țării, a reprezentat cu cinste Romania la nivel european, deși ministrul unei mici puteri cum s-a declarat încă de la 1900, a putut avea în meseria sa o libertate a limbajului, a demersului și inițiativei care îl fac cu nimic mai prejos de nobilii ambasadori ai marilor state. Când vorbim de Trandafir G. Djuvara trebuie accentuate sintagmele „diplomat de carieră” sau „lunga sa carieră”, asta pentru a scoate în evidență omul aflat în slujba meseriei, fapt caracteristic vechii diplomații care era toată știință și conștiință, muncă și răbdare, devotament și tăcere, dar mai ales completa dispariție a omului în spatele operei pe care o îndeplinea. Tocmai această viață dedicată diplomației îl îndeamnă, chiar și la câțiva ani de la retragerea din serviciu, să fie în continuare preocupat de soarta corpului diplomatic aflat la dispoziția României interbelice, observând cu mâhnire că locul „iluștrilor intruși” din diplomația de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost luat de prefecți mediocri, avocați de mâna a doua, profesori fără niciun fel de renume, efemeri șefi de cabinet ai unor miniștri, capabili să se ducă la un dineu oficial în „costum negru, cravată albă și pantofi galbeni” .
Răzvan-Cristian BÎGIU
…
Lucrarea de față abordează un subiect de istoria diplomației românești în perioada delimitată de două evenimente majore din istoria sa politică. Pe de o parte obținerea independenței în urma Tratatului de pace de la Berlin semnat la 1 iulie 1878, care permitea exercitarea unei politici externe proprii și oferea posibilitatea dezvoltării sistemului instituțional, atât de necesar modernizării, iar pe de altă parte realizarea unirii tuturor provinciilor istorice românești, crearea României Mari, urmată de eforturile diplomației autohtone pentru recunoașterea și afirmarea internațională a noului stat, pentru conservarea noii sale identități politice, stabilită prin hotărârile Conferinței de pace de la Paris (1919-1920).
…
Dar de ce am ales acest subiect, biografia unui diplomat? Un răspuns ar fi pentru că diplomația românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a jucat un rol deosebit de important în consolidarea statului român modern, în afirmarea României ca factor de stabilitate în această zonă, mult încercată de conflicte, a Europei, iar Trandafir G. Djuvara, după cum voi încerca să arăt în paginile ce urmează, a fost unul dintre cei mai apreciați diplomați români ai vremii, asta putându-se observa din importantele misiuni care i s-au atribuit, la momente de cumpănă ale istoriei regiunii, chiar a Europei. Un argument în plus pentru a motiva alegerea acestui subiect ar veni chiar din definiția diplomației ca aplicarea inteligenței și tactului în relațiile dintre state. În această lumină, figurile de diplomați sunt apte de a ilustra aceste două trăsături. Biografia lor este profund instructivă, în primul rând pentru înțelegerea istoriei. O viață de diplomat este o lumină aruncată asupra unei epoci.
O personalitate, influențează prin activitatea sa, societatea în care aceasta s-a dezvoltat? Dar pe cele străine cu care interacționează? Dacă da, atunci cum se exercită această influență? De ce natură sunt efectele acestei influențe?
Acestea sunt întrebări la care lucrarea de față va încerca să răspundă, sunt ipoteze de lucru pe care cercetarea se va sprijini pentru a da un răspuns cât mai adecvat la întrebările sus menționate.
Răzvan-Cristian BÎGIU