Introducere
În ultima săptămână a lunii octombrie 1918 existau toate motivele să se creadă că Marele Război se apropia de sfârșit. Vești din toate părțile menționau evenimente dramatice. De la începutul lunii octombrie forțele britanice înaintaseră rapid pe frontul din Flandra. În timp ce trupele germane se retrăgeau în Belgia, Wilhelm al II-lea a încuviințat eforturile de a încheia un armistițiu cu Aliații. Erich Ludendorff, care comandase armata germană pe aproape toată durata luptelor, a demisionat furios la sfârșit de octombrie. Cu toate că atât el, cât și alți ofițeri superiori, erau încă dornici să lupte „până la moarte”, în rândul trupei s-a propagat un tip diferit de amărăciune.[1] Înainte de sfârșitul lunii, soldații revoltați au ocupat străzile Berlinului cerând sfârșitul domniei lui Wilhelm al II-lea. Scene revoluționare asemănătoare s-au derulat în sud, în teritoriile Habsburgilor. La 30 octombrie, Viena a dat semne de insurecție atunci când mii de soldați demobilizați s-au alăturat demonstranților care cereau abdicarea familiei imperiale. Evenimentele s-au derulat cu și mai mare repeziciune la Budapesta. Juriștii de acolo au inițiat măsuri de separare de coroana Habsburgică. Pe măsură ce Ungaria se îndrepta către independență, separatismul prindea rădăcini în Polonia, Cehoslovacia și în rândul slavilor de sud. În Bulgaria, cea mai puțin însemnată membră a Puterilor Centrale, domnea incertitudinea. După ce la începutul lunii abandonase războiul, țăranii și soldații s-au revoltat în afara Sofiei forțându-l pe țarul Ferdinand să abdice.
La 30 octombrie, cel mai estic membru al Puterilor Centrale – Imperiul Otoman – și-a recunoscut înfrângerea. Ca și alți membri ai alianței, norocul părăsise de mult timp imperiul pe câmpul de luptă. La început de septembrie forțele britanice străpunseseră defensiva otomană la Nablus, în Palestina. În următoarele săptămâni retragerea otomană spre nord, către Siria, s-a transformat în debandadă. După ce au cucerit Damascul, trupele britanice s-au îndreptat spre Alep pe care l-au ocupat după o luptă scurtă. Dezintegrarea forțelor otomane din Levant a accentuat deznădejdea resimțită în Istanbul. Pentru unii oficiali, orizontul păruse întunecat încă cu mult înainte de sfârșitul verii. Capitala însăși s-a aflat pe marginea haosului. Alimentele de bază erau, de multă vreme, în cantitate insuficientă. Combustibilul de orice fel era raționalizat, iar întreruperile de curent erau frecvente. Pentru aceste resurse concurau rezidenți ai orașului alături de zeci de mii de refugiați. Așa cum recunoaște în jurnalul său unul dintre miniștri, Istanbulul era „cu totul murdar, ca un canal colector care se revărsa în toate direcțiile”. Fărădelegile nenumărate și banditismul din teritoriile rurale dezvăluiau un adevăr sumbru. „Guvernul”, recunoștea ministrul, „este lipsit de orice influență și autoritate”.[2]
Cu toate acestea, odată cu semnarea unui armistițiu la sfârșit de octombrie, guvernul imperial nu a dat semne că se teme de revoluție sau de disoluția imperiului. Vorbind în fața presei la o zi după capitulare, negociatorul șef al guvernului declara că a sosit în capitală cu bucurie și mândrie, nu cu amărăciune. „Drepturile țării noastre”, declara el „și viitorul sultanatului au fost pe deplin salvate ca rezultat al armistițiului încheiat”. Delegația britanică a declarat public că nu urmărea să distrugă națiunea și, a asigurat negociatorul pe jurnaliști, nici nu se punea problema ca o armată străină să ocupe capitala. „Într-adevăr”, exclama acesta „armistițiul pe care l-am încheiat este peste așteptările noastre”.[3]
Puțini au fost cei care și-au păstrat optimismul în zilele care au urmat. La o săptămână de la încheierea armistițiului, guvernul în funcție s-a autodizolvat după consultări cu sultanul. Demisia marelui vizir, cel mai înalt demnitar civil, s-a datorat faptului că unicul partid din imperiu a acceptat să se desființeze. După ce s-a aflat un deceniu la putere, colapsul Comitetului Uniunii și Progresului (CUP), aflat la guvernare, a sfâșiat țesătura sistemului politic otoman. Domnia de fier a CUP-ului, sau a Junilor Turci cum au fost adesea numiți, polarizase de mult timp atât statul cât și societatea. Pe durata celor zece ani cât se aflase la putere, CUP purtase și pierduse trei războaie și scosese în afara legii orice dizidență. Conducătorii Junilor Turci luaseră puterea în 1908 în numele principiilor libertății și egalității în fața legii. Un deceniu mai târziu, CUP lăsase în mod sistematic fără drepturi un mare număr de cetățeni, cei mai mulți dintre aceștia creștini. Sute de mii au fost uciși. Odată ce partidul a fost desființat, iar conducătorii săi au fost trimiși în exil, îndoiala și animozitatea au început să se întindă peste capitală. Contrar unor afirmații anterioare, la mijloc de noiembrie au ajuns la Istanbul primele contingente ale unei armate de ocupație. Perspectiva unei capitale sub ocupație, așa cum un ofițer superior își amintea, a scos la iveală o sciziune profundă în sânul societății. În Beyoğlu, cartierul tradițional al străinilor din capitală, apariția la docuri a navelor britanice și franceze a fost salutată cu mare bucurie. „Toate casele, prăvăliile, hotelurile și restaurantele au fost împodobite ca și când ar fi fost o mare sărbătoare”, își amintește ofițerul. Mai degrabă decât să regrete apropiata ocupație, locuitorii cartierului, cei mai mulți creștini, au întâmpinat prezența britanică, franceză și grecească ca pe un moment al eliberării. Starea de spirit în oraș era, cu toate acestea, cu totul sumbră. În cartierele predominant musulmane precum Eminönü, Topkapı și Eyüp, străzile erau întunecate și pustii. Cu excepția „mieunatului unor pisici flămânde și lătratului disperat al unor câini vagabonzi”, vocile se făceau arareori auzite. Pe fondul vremii umede și al familiilor îndurerate, ofițerul sus-amintit și alții ca el „tremurau din cauza unui sentiment de catastrofă și de doliu”.[4]
Astfel de imagini sunt interpretate adeseori drept ultime semne de viață ale Imperiului Otoman. Cele mai multe relatări despre înfrângerea din 1918 tind să accentueze ceea ce pare un adevăr evident: ținând pasul cu vremurile statul otoman ajunsese la sfârșit. Fiecare dintre vechile dinastii ale Europei Răsăritene, Romanovii, Habsburgii și Hohenzollernii au fost îndepărtați de la putere înainte ca iarna anului 1918 să se fi încheiat. Revoluția a început să plutească în aer în vreme ce state noi au luat locul imperiilor. Timpurile erau dominate de republici care clamau voința națiunii. Luând în calcul ceea ce s-a întâmplat și ceea ce avea să se mai întâmple, ziua de 30 octombrie pare un reper potrivit pentru a marca ultimele clipe ale Imperiului Otoman.
Este la fel de tentant să considerăm sfârșitul Imperiului Otoman drept un eveniment de mult timp așteptat. Timp de generații, politicienii Europei au discutat despre sfârșitul imperiului ca despre o posibilitate, una bazată pe ceea ce părea a fi o serie îndelungată de dezastre. Pentru unii, colapsul statului otoman a început cu înfrângerea sub zidurile Vienei în 1683. Sosirea oportună a armatei polone de sprijin în apropierea Vienei a provocat o retragere otomană de pe urma căreia imperiul nu și-a mai revenit niciodată.
De-a lungul secolului al XIX-lea, oamenii de stat și jurnaliștii europeni au prezis regulat prăbușirea Imperiului Otoman. Dovezile, în funcție de moment, păreau clare ca lumina zilei. Odată cu începutul secolului, imperiul a continuat să cedeze teritorii în Europa, Asia și Africa. Guvernul de la Istanbul s-a străduit să facă față dezordinilor civile din cuprinsul hotarelor sale. Vistieria statului a balansat între austeritate și bancrută. Așa cum au concluzionat mulți observatori, lista interminabilă de eșecuri a fost cea care i-a adus în 1918 pe otomani pe marginea prăpastiei.
Totuși, a spune că prăbușirea Imperiul Otoman era inevitabilă presupune ignorarea unui număr de indicii contrare. În ciuda unor decenii de contracție teritorială, legitimitatea dinastiei osmane rămăsese, fapt remarcabil, cu totul intactă. Supușii din întregul imperiu continuau să răspundă chemării la arme în ciuda unor repetate eșecuri. Sprijinul elitei și al poporului a sporit odată cu răspândirea naționalismului. Naționalismul otoman, așa cum era conceput de mulți cetățeni, s-a dovedit a fi destul de flexibil pentru a le capta loialitatea. Nu era nevoie să ai ca limbă maternă turca, lingua franca din imperiu, pentru a o adopta ca limbă comună a națiunii. Albanezi, arabi, armeni, turci, greci și bulgari s-au dovedit în mod repetat dedicați supraviețuirii imperiului în ciuda unor neînțelegeri asupra unei multitudini de probleme. Oameni de religii diferite îl puteau accepta pe sultan în dubla sa calitate de stăpân al teritoriilor otomane și calif al lumii islamice. În Marele Război, cetățenii musulmani, creștini și evrei au împărtășit dorința de a lupta și de a muri în ceea ce guvernul sultanului definea drept un jihad împotriva dușmanilor Islamului. Războiul și incertitudinea au zdruncinat încrederea unui mare număr de cetățeni în anii premergători Primului Război Mondial. Este neîndoielnic că un mare număr de cetățeni au luat în calcul posibilitatea disoluției imperiului și, este la fel de adevărat, că mulți otomani și-au blestemat guvernul pentru tot felul de greșeli, inclusiv folosirea violenței împotriva lor. Cu toate acestea, dacă urmărim cu atenție istoria imperiului pe durata Primului Război Mondial, nu se poate să nu fim mirați de rezistența statului otoman și de persistența legitimității sale în ochii cetățenilor săi de origini diferite.
Rămâne, totuși, faptul că Imperiul Otoman s-a prăbușit. Această istorie, este spusă, în mod obișnuit, ca o poveste de lungă durată care se întinde pe durata unor decenii dacă nu chiar secole. În această versiune a faptelor, evenimentele de după 1918 sunt adesea prezentate drept un post-scriptum. Marele Război pare să fi pronunțat un verdict definitiv asupra viabilității statului otoman. Odată cu pierderea provinciilor levantine și arabe, în stăpânirea imperiului mai rămâneau doar Asia Mică și o porțiune din Tracia europeană. Confruntați cu ocupația și pierderi teritoriale suplimentare, sultanul și apropiații săi au opus slabă rezistență cererilor Aliaților. Cu toate acestea, acceptarea acestor condiții de către conducerea de la Istanbul s-a dovedit crucială pentru instituirea unui nous stat, Republica Turcia, care a luat locul imperiului. Apărută după emergența statelor-națiune din Estul Europei, întemeierea Turciei, a cărei centru se afla în Anatolia, este considerată ca reflectând o situație mai legitimă și mai viabilă. Anul 1918 și evenimentele imediat următoare ar fi permis turcilor, populația prezumată a fi majoritară în Turcia, să întemeieze un stat propriu. Odată cu nașterea Turciei, popoarele din afara hotarelor vechiului imperiu s-au adaptat colapsului otoman. Lumea de după tratatul de la Versailles a evoluat. Istoria a dovedit, în cele din urmă, că domnia imperiilor, a monarhilor și a califilor reprezenta o relicvă a trecutului.
Intenția acestei cărți este una dublă. Cea dintâi și cea mai importantă este încercarea de a refocaliza istoria ultimilor ani ai Imperiului Otoman. În fapt, toamna anului 1918 nu a însemnat dispariția sultanatului otoman. A marcat, în schimb, începutul unei perioade extrem de frământate, în care războiul și negocierile au pus sub semnul întrebării viitorul imperiului. În cei patru ani care au urmat, ofițeri și oameni de stat imperiali au luptat din greu împotriva unor șanse nefavorabile cu speranța restaurării suveranității și prestigiului imperiului. În 1922 această luptă a atins o relevanță care nu se mai limita la teritoriile în continuă diminuare supuse sultanului.
Foști cetățeni ai imperiului din Europa, Orientul Mijlociu și Nordul Africii, precum și oameni aflați la mare depărtare au sprijinit și au urmat lupta otomanilor în Anatolia. Cel puțin pentru o vreme a fost vorba de un conflict care s-a încadrat într-un efort mai larg de rezistență împotriva dominației britanice, franceze sau rusești. Ca o ironie, succesul acestei campanii de independență a fost fatal pentru pretențiile la tron ale sultanului și familiei acestuia. Când sfârșitul a sosit în sfârșit, cea mai prețuită categorie de slujitori ai imperiului, adică generalii și soldații, au decis că sosise timpul ca statul otoman să devină istorie.
Pentru a înțelege această separare de imperiu și de sultan trebuie ținut seama de gravitatea pierderilor suferite în perioada respectivă. Pentru cei care rămăseseră cetățeni ai Imperiului Otoman în 1918 greutățile și nevoile erau de mult timp o obișnuință. Ceea ce avea să urmeze după armistițiul din 1918 s-a dovedit, pentru mulți, o încercare și mai dureroasă. Violența luptelor din Anatolia dintre 1918 și 1922 a însemnat un tribut de sânge cumplit lăsând în urmă milioane de morți, mutilați sau dezrădăcinați. Mult mai greu de estimat sunt costurile culturale și sociale ale perioadei respective. Regiuni întinse din teritoriile rămase în cuprinsul imperiului erau pustii, comunitățile aflate acolo de secole fiind cu totul distruse. Ororile epocii au întreținut deziluzia politică resimțită de un număr crescând de cetățeni. În 1922 evenimentele păreau să fi lăsat prea puțin loc pentru nostalgie. Un imperiu care să reprezinte mai multe credințe și limbi nu mai părea viabil. Drept urmare, dinastia otomană a fost răsturnată și repudiată pentru păcatele ce i se atribuiau, deopotrivă din trecut și din prezent. O bună parte a acestei cărți încearcă să clarifice acea epocă întunecată.
Ni se va scuza faptul că această istorie este relevantă în primul rând pentru turci. Este vorba, totuși, de o perioadă care a fost martora nașterii Republicii Turcia și care poartă pecetea întemeietorului său, Mustafa Kemal Atatürk. Mai mult decât atât, este un moment sărbătorit ca act de naștere al Turciei. „Lupta Națională” (Milli Mücadele) așa cum este denumită adeseori această epocă continuă să fie privită atât drept momentul cel mai întunecat, dar și cel mai luminos al istoriei țării. Ca epocă marcată de ocupația străină și de o violență de neimaginat ea reprezintă momentul celor mai mari temeri și umilințe ale Turciei. În același timp însă, victoria obținută de Atatürk și de susținătorii săi este aclamată ca episod al unei bine-meritate izbăviri care a pus bazele întemeierii unii stat demn de admirația națională și internațională.
O analiză mai aprofundată a epocii dezvăluie o istorie ce are încă o foarte mare relevanță. În timp ce turcii consideră anii 1918-1922 drept războiul lor de independență (İstiklal Harbi sau Kurtuluș Savașı) perioada în cauză are conotații mult mai amare pentru alte popoare. Luptele derulate în epocă au fost ultimele dintr-o succesiune de violențe care au distrus comunitățile creștine din Anatolia. A fost, totodată, o epocă care a cunoscut apariția și apoi dispariția unei mișcări de întemeiere a unui stat kurd independent, un rezultat care rămâne evaziv și astăzi. Perspectiva colapsului otoman a avut impact și asupra unor popoare și state de dincolo de hotarele imperiului. Evoluțiile din Anatolia au aprins imaginația și activismul unor mișcări naționale care s-au extins din Maroc până în India. Pentru Marea Britanie și Franța lupta pentru viitorul sultanatului otoman a constituit un avertisment sever în privința viitorului propriilor lor imperii. Pentru Statele Unite perioada s-a dovedit una de acomodare cu politica Orientului Mijlociu.
Pe scurt, obiectivul acestei cărți este să insufle viață unui subiect care de multe ori este tratat destul de neclar. Este o încercare de a plasa într-un context mai larg evoluțiile care prefațează evenimentele din Orientul Mijlociu în sec. XX-XXI. Tensiunile analizate de acest studiu sunt menite să ofere un punct de referință pentru înțelegerea provocărilor majore în desfășurare din vechea lume otomană, în special cele referitoare la identitate și la relațiile cu Occidentul. În sfârșit, cartea încearcă să dea importanță și semnificație unor voci și unor experiențe adeseori neglijate în repovestirea sfârșitului imperiului. Prăbușirea Imperiului Otoman nu este o poveste turcească și nici una strict legată de teritoriile pe care le-a stăpânit cândva. Este o istorie care se referă la un moment important la relațiilor internaționale din lumea modernă, moment ce rezonează încă în ziua de azi.
Chestiuni nerezolvate: ce s-a întâmplat cu adevărat între 1918 și 1922?
Odată ce au izbândit, conducătorii revoluției ruse s-au grăbit să prezinte căderea dinastiei Romanovilor drept un rezultat firesc al istoriei. Societatea rusă îndurase mult timp dominația țarilor și a aristocrației imperiale. Imperiul însuși, potrivit expresiei celebre a lui Lenin, era o veritabilă „temniță a popoarelor” răspândite în Eurasia. Condițiile îngrozitoare create de Marele Război, precum și planul foarte bine pus la punct al bolșevicilor, au dus la sfârșitul vechiului regim. Cu toate acestea, în versiunea epică despre desfășurarea evenimentelor care au condus la cele întâmplate în octombrie 1917, Troțki a avut grijă să menționeze că revoluția nu a provocat o schimbare subită. Diverși demnitari din Palatul de Iarnă îmbrăcați „în albastru cu gulere roșii și împletituri aurii” au continuat să își desfășoare activitățile în dimineața în care bolșevicii au luat puterea. O parte a presei oficiale a continuat să mențină aparența unei situații aflate sub control o atitudine comparabilă pentru Troțki cu „unghiile și părul care continuă să crească pe un cadavru”.[5]
Specialiștii istoriei contemporane au continuat, de atunci, să adauge multe nuanțe înțelegerii și consecințelor revoluției ruse. Prăbușirea dinastiei Romanovilor a declanșat, cu siguranță, schimbări radicale în interiorul statului și societății. Stâlpii de bază ai puterii imperiale precum nobilimea și clerul (fie el ortodox sau ne-creștin) au fost îndepărtați pe măsură ce bolșevicii și-au consolidat puterea în lunile și anii care au urmat. Pe de altă parte, există elemente de continuitate care trec dincolo de ruptura produsă în 1917. Uniunea Sovietică a preluat mult din vechiul imperiu rus chiar dacă a făcut-o invocând promovarea revoluției în rândul muncitorilor și țăranilor din alte regiuni. Trecerea de la stăpânirea rusă la cea sovietică nu a fost foarte limpede. După ce Armata Roșie a ocupat Georgia în 1921, Lenin l-a criticat pe Stalin pentru că a impus o administrație comunistă nouă afirmând că elemente ale vechiului regim au supraviețuit la Tbilisi după ce „au fost unse cu mir sovietic”.[6] Provocarea de a remodela imperiul potrivit principiilor unui stat comunist a fost ușurată de adoptarea, în cele din urmă, a cea ce un istoric a definit drept o politică generală de „acțiune pozitivă”. În 1923 Moscova se angajase să dezvolte mișcarea națională în rândul multor popoare din Uniunea Sovietică în speranța că cetățenii vor ajunge să îmbrățișeze comunismul și să abandoneze capcanele burgheze ale naționalismului („Luăm măsuri pentru dezvoltarea la maxim a culturii naționale” afirma Stalin „astfel încât să se epuizeze cu totul și, prin aceasta, să creăm bazele organizării unei culturi socialiste internaționale”)[7]. Pe măsură ce timpul a trecut, guvernul sovietic s-a adaptat la alte capcane aparente ale vechiului regim imperial. Crearea unui extins sistem de supraveghere s-a bazat pe modele și metode ale Rusiei țariste. Experiența și chiar persoane din perioada țaristă au oferit inspirație pentru a pune capăt „banditismului” din rândul cazacilor și rebeliunilor din Asia Centrală.[8] La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial elemente ale culturii imperiale fuseseră reabilitate și chiar aclamate. Stalin însuși nu a văzut nicio contradicție ideologică în producerea filmelor Alexandru Nevski și Ivan cel Groaznic care celebrau doi predecesori ai Romanovilor. Cu toate că a interzis Ivan cel Groaznic pentru critica voalată la adresa regimului său, comemorarea trecutului imperial al Rusiei a supraviețuit morții lui Stalin. Acestea și alte incongruențe de acest fel i-au făcut pe unii să sugereze că imperiul rus a supraviețuit sub conducerea sovietică.
Ambiguitățile abundă și în alte cazuri de colaps al imperiilor. În februarie 1912, împărăteasa văduvă, Longyu, a cedat presiunii populare și a acceptat abdicarea dinastiei Qing. Totuși, sfârșitul erei Manchu în China nu a însemnat dispariția cu totul a imperiului construit. Ca și sovieticii, succesorii dinastiei Qing s-au străduit să controleze teritoriile care fuseseră stăpânite anterior de imperiu. Afirmarea sau reafirmarea stăpânirii de la Beijing a generat întrebări importante cu privire la menirea revoluției care răsturnase dinastia Qing. Sun-Yat Sen, fondatorul Republicii China, a justificat pretențiile Beijingului la vechile granițe ale imperiului prin armonia dintre stat și popor (sau prin faptul că era vorba de o singură „rasă”) din vremurile vechii dinastii Qin.[9] La rândul său, Mao a acceptat principiul potrivit căruia China, ca stat, s-a născut după un mileniu de stăpânire dinastică. Mai mult decât atât, guvernul său a îmbrățișat caracterul multietnic al identității chineze, o credință care se face atât ecoul politicii sovietice cât, în mod ironic, al dinastiei Manciuriene.
Evoluția Iranului de-a lungul secolului al XX-lea oferă un exemplu mai modest, dar nu mai puțin interesant prin mănunchiul de paradoxuri. Spre deosebire de cazul Imperiului Otoman, familia domnitoare din Iran a supraviețuit Primului Război Mondial în ciuda ocupației străine și a violențelor.
Odată cu înlăturarea Qajarilor, dinastia domnitoare în Iran, în 1925, monarhia a supraviețuit încă o jumătate de secol prin dinastia Pahlavi. Cu toate acestea, grație reformelor din anii 1930, Iranul a încetat să mai fie un imperiu. Decizia lui Reza Shah din 1935 de a schimba numele țării din Persia în Iran reflectă pretenția de a domni peste un stat-națiune compus dintr-un singur popor cu o singură cultură (punct de vedere contrastant cu cel al predecesorilor Qajari). Repudierea formală a statutului Iranului de imperiu și a monarhiei s-a făcut mult mai târziu odată cu întemeierea Republicii Islamice în 1979.
Asemenea căderii Romanovilor sau dinastiei Manciuriene, sfârșitul Imperiului Otoman reprezintă un eveniment ce include contradicții și dileme. Nu există vreo explicație simplă și nu se poate spune, de exemplu, de când statul otoman a încetat să mai existe. Este foarte plauzibil să se propună o combinație de date. Se poate argumenta că imperiul a luat sfârșit atunci când adunarea imperială a aprobat o nouă constituție în aprilie 1921. Prin acest document, care a rămas în vigoare până la Constituția Republicii Turce din 1924, dinastia Otomană era deposedată de toate puterile și prerogativele privind statul. Mai mult, constituția din 1921 este cea care a adoptat formal numele de Turcia. Se poate susține că data de 30 octombrie 1922 este mai relevantă ca moment al prăbușirii imperiului. În acea zi Adunarea Națională a decis să abolească titlul de sultan. Prin aceasta organul reprezentativ era de acord că „Imperiul Otoman și sistemul său autocratic s-au prăbușit laolaltă”.[10] Decizia dizolvării instituționale a sultanatului nu a însemnat sfârșitul complet al domniei Otomanilor. La două zile după vot, Adunarea a acceptat să se folosească de serviciile familiei domnitoare și i-a permis celui mai în vârstă membru să păstreze titlul de calif. Deși nu deținea nicio autoritate politică, Mustafa Kemal a recunoscut că un calif otoman ar fi continuat să fie privit „drept o figură importantă care este fundamentală Turciei”.[11]
În chip fatidic această soluție a durat ceva mai mult de un an. În iarna lui 1924 Adunarea Națională nu numai că a proclamat Republica, dar a abolit și funcția de calif. La acel moment nu mai exista nici un dubiu că Imperiul Otoman a luat pe deplin sfârșit. Politicile identitare fac și mai greu de interpretat prăbușirea Imperiului Otoman ca eveniment istoric. În chip convențional ceea ce s-a întâmplat între 1918 și 1922 pare limpede: un imperiu multi-național s-a dezmembrat și în urma lui au apărut state naționale pe criterii etnice.
Din această perspectivă desființarea instituției sultanale apare similară cu revoluțiile care au dus la dezmembrarea Imperiului Habsburgic. Ca și în cazul Casei de Austria, putem considera Turcia drept o consolidare a majorității turce în teritorii care îi aparțineau din punct de vedere istoric. O astfel de comparație nu rezistă însă în fața anumitor realități. Demografia Anatoliei, de exemplu, a fost un subiect intens de dezbatere în anii care au premers semnării armistițiului. A afirma că în 1918 Anatolia era indiscutabil turcească, înseamnă a ignora mari grupuri de populație care nu se considerau de origine turcă. În ciuda deznodământului, mărturii contemporane arată că exista destulă confuzie în privința a ceea ce însemna să fii turc. Până în 1922 au fost destule dispute chiar în rândul susținătorilor lui Atatürk în legătură cu acest subiect.
Chiar numele Turciei creează complicații suplimentare. Timp de secole, ținuturile conduse de la Istanbul nu au fost cunoscute sub o singură denumire. În limbajul oficial reprezentanții imperiului au folosit diverse denumiri precum Sublima Poartă (Devlet-i Aliyye) sau, ceva mai târziu, Statul Otoman (Osmanlı Devleti) aceasta din urmă devenind cea mai răspândită. Străinii și, într-o oarecare măsură, localnicii, s-au referit la imperiu ca la Turcia ca urmare a faptului că lingua franca a cârmuirii era turca. O complicație în plus s-a datorat folosirii termenului de imperiu (imparatorluk) în relație cu statul. Când anume și de ce otomanii și-au desemnat țara ca un imperiu nu este foarte clar. S-ar putea spune, ca o simplă speculație, că este un rezultat al stilului afectat al secolului al XIX-lea. Dacă alte state și dinastii importante, precum Marea Britanie sau Habsburgii, de exemplu, stăpâneau imperii vaste, de ce nu s-ar fi aplicat termenul și conducerii otomane? Ca o ironie, numele Turcia a căpătat o rezonanță aparte către sfârșitul secolului al XIX-lea. Din acel moment folosirea termenului a început să fie favorizată de naționaliști care considerau că spiritul național rezidă în rândul musulmanilor care vorbeau limba turcă. Cu toate acestea, în 1922 ambiguitatea încă domnea. „Turcia” și „Imperiul Otoman” au rămas interșanjabile și nu au purtat întotdeauna o conotație explicit etno-naționalistă. Acest aspect face și mai complexe evenimentele derulate după 1918. Chiar și printre cei mai radicali naționaliști turci, semnificația anilor imediat posteriori războiului a rămas neclară în deceniile care au urmat. Ani de zile după ce dinastia a fost îndepărtată, ideologi ai Turciei au afirmat că Republica lui Atatürk a fost o manifestare în versiune nouă a statului cârmuit odinioară de Otomani. Diferența post-factum a constat în aceea că Republica a fost un stat mai legitim, mai modern, mai reformat și mai legitim în termeni de stat-națiune.
A limita discuția despre colapsul otoman doar la aspectele politice ar fi însă o eroare. Mărturii din epocă arată limpede că anii de sfârșit ai imperiului au fost caracterizați de lucruri mai dureroase și mai înspăimântătoare decât dispariția unui regim. În termeni sociali violența care a însoțit dispariția ordinii otomane a fost de proporții apocaliptice. În consecință, puțini dintre cei care au trăit sfârșitul imperiului văd lucrurile în mod nuanțat. Ceea ce s-a întâmplat între 1918 și 1922 nu a fost atât o dezmembrare a unui stat, cât o distrugere a unor culturi și a unor întregi comunități. Din acest punct de vedere vom încerca să prezentăm o istorie mai cuprinzătoare a sfârșitului imperiului. Violența epocii a fost necruțătoare și a lăsat puține comunități neatinse. În principiu, aceasta va fi o poveste pe care turcii, grecii, armenii, arabii și kurzii ar putea și ar trebui să o asume în mod identic. În această privință prăbușirea Otomană a fost definitivă.
Sfârșitul Imperiului Otoman și provocarea surselor
Ca mulți alții care au supraviețuit anilor respectivi, J. Michael Hagopian a privit sfârșitul Imperiului Otoman ca o perioadă a despărțirilor și abandonului. Avea în jur de nouă ani atunci când ultimul sultan otoman a fost depus. Până la acea vârstă, fusese scutit de cele mai cumplite orori care au afectat orașul său natal, Harput. Fiind martor al sosirii unor refugiați alungați din casele lor a știut că războiul afectează diferite regiuni ale țării. Decenii mai târziu a mărturisit că era conștient că el, ca armean, a trăit o viață distinctă și subordonată în Imperiul Otoman. Cu toate acestea, știa că tatăl său, cel mai important doctor din oraș, i-a oferit un confort și o siguranță de care puțini se puteau bucura. Vorbind cu puțin înainte de moartea sa, la vârsta de 97 de an,i Michael Hagopian nu a putut aminti vreo calamitate care să marcat amintirile sale despre țara pe care abandonat-o. Cu excepția unor probleme de sănătate, anii copilăriei sale erau dominați de amintiri dragi. Când el și familia sa au părăsit Harput pentru totdeauna acest lucru s-a petrecut în confortul relativ al unui Ford model T. Șansa de a merge într-un automobil a făcut din plecare mai mult o aventură. „Nu am avut nici un fel de amărăciune” a afirmat în 2010. „Mâhnirea apare mai târziu decât în momentul în care îți părăsești casa și o resimt și acum”.[12]
Michael Hagopian își va petrece o bună parte din viața de adult adunând amintirile altora care au trăit îndeajuns spre a-și aminti de căderea Imperiului Otoman. Pe parcursul unei cariere de 40 de ani a călătorit prin lume filmând și intervievând pe alții care au supraviețuit violențelor Primului Război Mondial și perioadei imediat următoare. Cu puțin înainte de moarte, avea adunate mărturiile a peste 400 de supraviețuitori și martori oculari (povestite în engleză, turcă, armeană, greacă, arabă și cinci alte limbi).[13] Multe dintre interviuri, trebuie să o spunem, sunt dificil de urmărit. În ciuda trecerii timpului majoritatea celor intervievați de Hagopian rămăseseră afectați de lucrurile teribile la care fuseseră martori și pe care le trăiseră: crime, violuri, tortură, înfometare. Mulți dintre cei care au acceptat să fie filmați erau copii în momentul prăbușirii imperiului un fapt care nu diminuează neapărat detaliile sau claritatea amintirilor lor. În ciuda violențelor pe care le-au îndurat sau la care au fost martori, cei intervievați au prefațat adesea relatările lor cu amintiri sentimentale. Mulți rămăseseră atașați de vechile lor case, de vecini, de satele din regiune, prieteni și rude. Luate la un loc, colecția de mărturii a lui Hagopian oferă spectatorului de astăzi ceva ce cele mai multe dintre istorii nu reușesc să transmită. Grație acestor interviuri imperiul și dispariția sa apar mult mai puțin abstracte sau rupte de prezent. Privind fețele bărbaților și femeilor care odinioară au fost cetățeni otomani, privitorul are șansa să înțeleagă și să fie parte a istoriei într-o manieră autentică și reală.
Colecția de film a lui J. Michael Hagopian reprezintă una din mai multe arhive de istorie orală dedicate ultimilor ani ai Imperiului Otoman. Probabil că cea mai mare și mai veche colecție de acest tip se află în Grecia, la Thessalonic. Asemenea colecției lui Hagopian, cercetătorii care au strâns interviuri păstrate la „Centrul de Studii pentru Asia Mică” au intenționat să documenteze ororile care au însoțit colapsul imperiului. Multe dintre înregistrările dintr-o colecție de peste 5.000 sunt destul de vechi unele datând din anii 1930. În pofida unor diferențe privind locul de origine și originea socială a celor intervievați, toate mărturiile păstrate la „Centrul de Studii pentru Asia Mică” provin de la greci obligați să părăsească Anatolia în 1922. Dificultatea înțelegerii acestei experiențe colective provine dintr-o problemă ce se regăsește în filmele lui Michael Hagopian. Scopul lui Hagopian a fost de a prezenta și comemora genocidul împotriva armenilor otomani. Tragediile detaliate în colecția sa și altele asemenea sunt limitate la experiențele trăite de creștini. Brutalitatea îndurată și exilul pe care aceste mărturii le reflectă prezintă guvernul otoman în culori foarte întunecate. Deși există amintiri plăcute despre vecinii din trecut și despre orașul abandonat, tonul interviurilor este, în general, unul dominat de amărăciune, suferință și trădare. În consecință, societatea otomană apare drept una puternic divizată. Întrucât perioada a culminat cu expulzarea totală a grecilor și armenilor din Anatolia, sfârșitul imperiului este prezentat ca un dezastru complet pentru creștini. În ciuda unor dificultăți pe care le-ar fi putut îndura, turcii musulmani apar drept transgresorii și învingătorii acestei perioade. Dacă privim doar prin ochii grecilor deportați, politica de după depunerea sultanului pare lipsită de complexitate. Și alte colecții de istorie orală, prin modul în care au fost constituite, au încercat să evidențieze câștigurile turcilor pe socoteala creștinilor uciși sau deportați. Înregistrări păstrate la „Institutul Zoryan” din Toronto și Boston sunt semnificative numeric (800 de interviuri pe bandă sau film), dar se rezumă, la rândul lor, la istorii orale ale armenilor care au supraviețuit genocidului din 1915. Contrabalansarea punctelor tari, respectiv slabe ale acestor surse de istorie orală rămâne o sarcină anevoioasă. Cu excepția unor eforturi private restrânse, nu există un echivalent turcesc al arhivelor de istorie orală păstrate la Thessalonic sau la Institutul Zoryan. Până astăzi cercetătorii turci au publicat doar un singur volum ce cuprinde mărturii orale din perioada 1918-1922. (Cartea conține extrase din 65 de interviuri se referă în mare parte la ocuparea orașului Izmir de către greci după Primul Război Mondial). O situație încă și mai puțin favorabilă există pentru teritoriile arabe ce au făcut parte din imperiu. Deși pot fi menționate diferite studii bazate pe interviuri cu martori ai sfârșitului imperiului, nici un stat din Orientul Mijlociu arab nu deține resurse asemănătoare cu arhiva adunată de J. Michael Hagopian sau de „Centrul de Studii pentru Asia Mică”. Cu excepția perspectivei unor ziare regionale ale timpului, se știe mult mai puțin despre felul în care localnicii au înțeles sfârșitul Imperiului Otoman la Ierusalim, Damasc, Kirkuk, Medina sau Bagdad. Este inutil de adăugat că absența unei arhive de istorie orală nu a diminuat numărul de lucrări referitoare la dispariția Imperiului Otoman. Dimpotrivă, în ultimul secol a fost publicat un imens corpus de cărți și studii. Marea majoritate a acestor cercetări sunt în limba turcă și au fost publicate, în mare măsură, pentru o audiență de limbă turcă. Drept exemplu, Worldcat listează peste 3.500 de cărți care se referă la istoria „revoluției” din Turcia între 1918-1922 dintre care 3.000 sunt tipărite în limba turcă. Nu au fost incluse în această estimare numărul mare de memorii sau de articole în presa de popularizare referitoare la colapsul Imperiului Otoman.
Această masă de lucrări constituie, mai mult decât orice altă sursă de influență, punctul de referință pentru numărul de lucrări de popularizare scrise despre sfârșitul imperiului. Pentru a înțelege multe dintre contradicțiile și omisiunile amintite în paginile anterioare este necesar să explicăm cum sursele și istoriile în limba turcă au ajuns să domine modul în care este relatată dispariția imperiului. În ciuda unor relatări individuale datând din jurul anului 1922, cele mai multe lucrări în limba turcă referitoare la colapsul imperiului au fost publicate la peste un deceniu de la sfârșitul Primului Război Mondial. La acel moment, guvernul turc impusese deja o manieră strictă a felului în care istoria trebuia spusă. Mustafa Kemal Atatürk a fost cel care a stabilit maniera în care dispariția imperiului trebuia să fie prezentată. În faimosul său discurs rostit, în 1927, în fața partidului său de guvernământ, Mustafa Kemal a prezentat propria versiune a evenimentelor dintre 1918 și 1922. Narațiunea „Discursului” sau „Nutuk” așa cum a fost denumită cuvântarea, a evidențiat deopotrivă lecțiile istorice și morale ce puteau fi însușite de cetățenii republicii. Așa cum discursul a subliniat, imperiul a fost condamnat să se prăbușească, de două păcate. Mai întâi, guvernul otoman a încetat să mai reprezinte cu adevărat interesele și aspirațiile turcilor care, a subliniat Atatürk, constituiau din punct demografic și istoric nucleul imperiului. În calitate de centru al unui imperiu multi-național, Istanbulul a permis să fie subminat de interesele unor „minorități” precum cea greacă sau cea armeană.
În al doilea rând, dinastia domnitoare, condusă de ultimul sultan Mehmed al VI-lea Vahideddin a trădat națiunea turcă prin cedarea teritoriului și suveranității către Aliații învingători. În loc să se dedice luptei împotriva francezilor, britanicilor și grecilor, sultanul a încercat să înăbușe Mișcarea Națională a lui Mustafa Kemal în speranța de a-și menține tronul. Pentru acestea, dar și pentru alte greșeli, imperiul a trebuit dezmembrat și dinastia domnitoare înlăturată. A permite unui moștenitor al dinastiei să rămână în Turcia ca sultan, calif sau simplu cetățean, a subliniat Mustafa Kemal, „nu ar fi fost pur și simplu niciodată compatibil cu rațiunea, patriotismul sau naționalismul”.[14]
În anii de după Nutuk, a început să prindă contur o istorie oficială care a urmat versiunea lui Atatürk. În momentul morții lui Kemal în 1938, regimul de la Ankara a finanțat munca unor diverse instituții academice însărcinate să dezvolte concluziile de bază ale „Discursului”. Printre cele mai importante forumuri dedicate istoriei oficiale s-a numărat Institutul Istoriei Revoluției. Întemeiat în 1934 în campusul Universității din Istanbul, institutul a finanțat elaborarea unui curs oficial și a unui text dedicat explicării semnificației prăbușirii imperiului și consecințelor imediate. Rezultatul final al acestui proiect a fost cursul intitulat „Istoria Revoluției” (İnkilab Tarihi). Pe lângă reluarea versiunii evenimentelor propusă de Mustafa Kemal, „Istoria Revoluției” a prezentat perioada post 1918 drept o luptă care a opus națiunea turcă loială unui număr mare de dușmani interni și externi. Pe lângă puterile învingătoare europene, a existat o lungă listă de trădători și de rebeli care au urmărit să submineze lupta națională a Turciei. Grecii, armenii, kurzii, arabii și reacționarii loiali coroanei otomane au fost în egală măsură răspunzători de suferințele și umilințele îndurate de turci. „Revoluția turcă”, așa cum a subliniat al doilea președinte al Turciei, İsmet İnönü, „a început ca o mișcare militaro-politică de mici dimensiuni” care a urmărit eliberarea turcilor de ocupația străină. „Însă de la bun început a devenit o revoluție fundamental națională și politică împotriva sistemului otoman”.[15] Această revoluție a fost cea care a permis ascensiunea lui Atatürk și crearea primei Republici reformatoare.
Viziunea guvernului a continuat să își pună amprenta și să influențeze în mare măsură scrierea istoriei la ani buni după moartea lui Mustafa Kemal în 1938. În deceniile care au urmat cei care au slujit alături de Atatürk au rămas fideli principalelor concluzii expuse în Nutuk în prezentarea pe care au făcut-o despre evenimente. Multe dintre memoriile scrise s-au făcut ecoul narațiunii prezentate de Istoria Revoluției. Lucrări memorialistice care au pus sub semnul întrebării guvernarea lui Kemal sau deciziile acestuia, precum cele scrise de Kazım Karabekir – un lider de la începutul Mișcării Naționale – au fost fie distruse, fie interzise. Între timp, contribuții publicate de cercetători occidentali au ajutat la consolidarea abordării doctrinare a trecutului de către guvernul de la Ankara. Admiratori ai revoluției lui Atatürk, precum orientalistul german Ernst Jaeckh, au fost printre cei dintâi și mai importanți savanți care au prezentat unei audiențe mai largi interpretarea oficială a istoriei din Turcia. În 1961 publicarea de către Bernard Lewis a lucrării The Emergence of Modern Turkey a marcat un moment important al validării versiunii „ortodoxe” a guvernului de la Ankara. Lewis, unul dintre savanții de frunte ai studiilor referitoare la Orientul Mijlociu din anii postbelici, s-a îndepărtat foarte puțin de la versiunea expusă în Nutuk. Prestigiul său datorat faptului că a fost unul dintre primii istorici occidentali care au cercetat arhivele otomane a dat un credit aparte concluziilor sale.
Contestarea istoriei canonice s-a făcut relativ recent. Decisivă în această direcție revizionistă a fost deschiderea tot mai mare a arhivelor naționale ale Turciei. În ultimele câteva decenii, cercetătorii au primit tot mai mult acces la arhiva otomană a primilor miniștri, care păstrează cea mai mare colecție de documente ale cârmuirii din perioada sultanilor. Relaxarea restricțiilor în privința accesului a dus la o revigorare a studiilor otomane. Ceea ce a rezultat din cercetările ultimilor ani a fost o înțelegere mai detaliată a diversității politice și sociale a imperiului, o direcție care a ajutat la susținerea caracterului cosmopolit al istoriei otomane. Această nouă direcție în interiorul domeniului de cercetare a permis perspective istorice care contestă versiunea tradițională produsă și promovată de guvernul de la Ankara. Acum mai mult ca oricând este posibil să fie surprinse aspecte ale sfârșitului imperiului care nu îi privilegiază în exclusivitate pe turci. În principiu, versiunea lui Atatürk despre evenimente nu mai este sacrosantă sau imposibil de criticat.
Se poate spune că o sursă a schimbării încă și mai influentă a rezultat din evenimentele politice recente. De la alegerea lui Recep Tayyip Erdoğan, interesul popular pentru istoria otomană a ajuns la cote fără precedent. Fie că s-a datorat folosirii referințelor istorice în discursurile lui Erdoğan din campania electorală, fie avalanșei de seriale de televiziune ancorate în trecutul otoman, imperiul nu mai trezește ecourile negative și condamnarea din epoca lui Atatürk. Deși nu a mers până într-acolo încât să deplângă instituirea Republicii, Erdoğan laudă adesea trecutul otoman ca o epocă de aur a Turciei și a altor națiuni din imperiu. Potrivit afirmațiilor sale „excelentul sistem administrativ otoman” a menținut pacea în regiuni împărțite acum de Israel și Autoritatea Palestiniană. „Odată cu Primul Război Mondial statul Otoman s-a retras din zonă” a adăugat el. „iar din momentul acela regiunea a fost dominată de sânge, lacrimi și persecuții”.[16]
Interesul reînnoit față de istoria otomană nu a subminat cu totul vechile concepții asociate cu Nutuk. Dimpotrivă, noile istorii revizioniste au afectat prea puțin peisajul educațional din Turcia. Istoria Revoluției a rămas un curs obligatoriu la toate nivelurile educației publice din țară. Din punct de vedere al ideilor, istoria prezentată în curs a rămas fidelă narațiunii concepute în 1934. Pentru mulți locuitori ai Turciei este dificil să scapi de conservatorismul acestei istorii. Parte a acestei probleme o constituie deificarea în continuare a lui Atatürk la nivelul politicului și societății. Alături de legi care interzic orice insultă la adresa lui (o măsură promulgată prima dată în 1951) există o reținere evidentă în rândul multor turci în a pune sub semnul întrebării măsurile sale.
Asociația Turcă de Istorie, o instituție ce domină mare parte a mediilor academice turce, joacă un rol aparte în menținerea acestei reticențe culturale. La fel de importantă este și măsura în care oficialii turcii și cetățenii obișnuiți refuză să accepte versiunea „minorităților” despre sfârșitul imperiului. Pentru a înțelege această rezistență este nevoie să conștientizăm faptul că genocidul armean rămâne un fapt istoric neacceptat în Turcia. Potrivit unui sondaj din 2014 doar 9% dintre turcii care au răspuns considerau că guvernul ar avea obligația de a-și asuma răspunderea pentru genocid. O majoritate zdrobitoare au respins o astfel de idee, 24% din această majoritate adăugând că guvernul ar trebui să nu acorde nicio recunoaștere pentru suferințele armenilor otomani pe durata Primului Război Mondial.[17]
Acest consens general nu poate fi separat de insistența cu care reprezentanții statului au respins acuzația de genocid. Deportarea în masă a armenilor din 1915, așa cum Erdoğan a afirmat la un moment dat, a fost „actul cel mai rezonabil care putea fi făcut în perioada respectivă”. Cei care au fost expulzați, a adăugat, au meritat o astfel de pedeapsă din cauza „Bandelor de armeni care au ucis femei, copii și bătrâni musulmani”.[18]
Insistența lui Erdoğan în privința vinovăției armenilor și a suferinței musulmanilor reflectă un clișeu vechi al istoriei Turciei. Turcii, ca adversari ai armenilor, grecilor și altor „minorități” au fost cei care au îndurat cele mai mari suferințe în anii care au urmat prăbușirii imperiului. A afirma altceva înseamnă a denatura adevărul.
Astfel de tabuuri persistente au un efect vizibil asupra felului în care este scrisă istoria ultimilor ani ai Imperiului Otoman. Pe lângă influențarea tonului multor lucrări, sensibilitățile din Turcia au dat naștere unor dezbateri aprige în privința credibilității surselor turcești. Decizia un cercetător de a sublinia sau, dimpotrivă, omite anumite documente istorice, în funcție de circumstanțe, spune multe despre simpatiile sale politice. De exemplu, există în rândul savanților puternica tendință de a considera arhivele otomane drept cele mai credibile izvoare pentru cercetarea dispariției imperiului. Într-o oarecare măsură astfel de afirmații sunt justificate. Ca instituție ce și-a deschis relativ recent ușile către cercetători, arhivele otomane rămân o sursă relativ nouă și exotică. Desigur, mărturiile care pot fi extrase dintr-o astfel de arhivă sunt indispensabile pentru orice istoric care încearcă să înțeleagă guvernul imperial din interior. Cu toate acestea, sursele otomane au servit drept indicator în alte feluri. Atât cercetătorii, cât și politicienii din Turcia afirmă repetat că documentele imperiale reprezintă ultimul cuvânt în privința unei multitudini de aspecte, în special în privința persecuției armenilor și altor acuzații de violență. Această viziune a dat naștere unor dezbateri înverșunate cu privire la existența unor dovezi incriminatoare în interiorul arhivelor otomane. În ciuda lucrărilor unor savanți, un mare număr de istorici turci rămân convinși că arhivele otomane nu conțin nicio dovadă a genocidului derulat în timpul sau după Primul Război Mondial. Asprimea discuției a avut consecințe și în privința altor documente istorice. Sursele occidentale, în special rapoartele consulare britanice și franceze sunt deseori respinse pe motiv că nu sunt credibile și că au o valoare limitată. Datorită prejudecăților ce pot fi depistate în astfel de documente (mai ales disprețul față de musulmani) este de înțeles o oarecare prudență din parte cercetătorilor. Însă astfel de slăbiciuni ușor de reperat au slujit și ca explicație generală pentru multe dintre dogmele istoriei Turciei. Cum se poate pune temei pe sursele provenite de la diplomați sau misionari occidentali care au prejudecăți atât de evidente? Mărturiile din rândul supraviețuitorilor armeni și greci sunt judecate în același fel. Mai degrabă decât să accepte experiențele relatate de victime, oficialii turci și istoricii care le-au urmat ideile au insistat pe ideea că mărturiile în cauză sunt fie partizane, fie fictive.
Rezultatul unor astfel de discuții este o bibliografie care poartă un set dominant de trăsături. Istoria colapsului otoman este una spusă din perspectiva guvernanților și oficialilor. Experiențele comune, în special cele ale oamenilor obișnuiți, sunt ignorate cu excepția situațiilor în care este vorba de acte de violență. Cu excepția unor lucrări recente în domeniu, cele mai multe analize prezintă ultimii ani ai imperiului exclusiv din punctul de vedere al apariției Turciei. Din această perspectivă, căderea Imperiului Otoman este mai degrabă un cadru general pentru ascensiunea spectaculoasă a lui Atatürk. Sfârșitul imperiului este prezentat drept o serie de bătălii și confruntări politice care au permis începutul unui nou regim. Cei care s-au opus lui Mustafa Kemal, mai ales cei care au încercat să păstreze vechea ordine, sunt prezentați drept trădători și reacționari. Marii perdanți ai acestei lupte, precum armata Greciei, creștinii expulzați și reprezentanții Marilor Puteri europene sunt tratați în mod similar ca dușmani. În ciuda sângelui vărsat și a suferințelor perioadei, sfârșitul imperiului este prea puțin relatat în termeni îndurerați. În schimb, ca prolog al întemeierii Turciei, povestea spusă este una a sfidării și triumfului.
Această carte diferă de precedentele în domeniu atât prin ton cât și prin conținut. În cele ce urmează nu va fi o istorie care să servească la explicarea și exaltarea succesului final al lui Atatürk. Mai degrabă este o încercare de retrasa factorii politici și sociali care au condus la dispariția imperiului după 1918. Din perspectiva sfârșitului războiului, colapsul total al stăpânirii otomane nu era de neevitat. Mulți dintre cetățeni au sperat că imperiul va supraviețui iernii anului 1918. Această credință a persistat în rândul multora la o bună bucată de timp după semnarea armistițiului din octombrie. Reluarea luptelor dintre aliați și otomani în primăvara anului 1919 poate fi privită ca o mărturie a acestui consens. Cu toate acestea, în cei trei ani care au urmat, politici partizane au erodat toate semnele de unanimitate din rândul politicienilor de frunte. În 1922 a devenit limpede o ruptură fatală în rândul elitei imperiale. În centrul acestei falii a fost întrebarea privind cei care ar fi trebuit să guverneze: membrii fostului partid de guvernare, Junii Turci sau cei care li se opuseseră încă de la izbucnirea Marelui Război? Cele două tabere au fost radicalizate de două personalități aparte, Mustafa Kemal și sultanul Mehmed al VI-lea. Ca o ironie, în ciuda deosebirilor marcante, ambele tabere aflate în dispută au exprimat dorința de a păstra statul otoman (măcar într-o anumită formă). Doar în ultima fază a conflictului, atunci când înfrângerea aliaților a devenit certă, a fost luată în calcul disoluția imperiului.
În mijlocul luptelor care au marcat ultimii ani ai imperiului, s-a dezlănțuit o bătălie și mai profundă, una care nu a fost definită de un singur moment de confruntare. De la începutul secolului al XIX-lea, cetățenii își puseseră întrebarea fundamentală despre ce înseamnă să fii otoman. Din punct de vedere oficial, a fi otoman a fost definit în termeni inclusivi. Oricine, indiferent de limbă sau credință putea fi socotit drept patriot otoman atâta timp cât rămânea loial sultanului și devotat patriei (vatan). În realitate, caracterul vag al acestor termeni i-a nemulțumit pe naționaliștii de diferite orientări. Către sfârșitul lui 1918 întrebarea referitoare la ce înseamnă să fii otoman a atins paroxismul. În opinia multor cetățeni războiul pusese capăt posibilității reconstituirii unei societăți capabile să reunească popoare de credințe diferite. Într-o epocă marcată de prăbușirea vechilor imperii și de apariția noilor state naționale, retorica apartenenței naționale la imperiu a început să se schimbe, deși foarte încet. Tocmai în această perioadă a început să capete contur ideea Turciei ca stat-națiune. Cu toate că înțelesul apartenenței la etnia turcă a rămas foarte puțin precis, noțiunea de otoman a fost treptat abandonată. „Noua Turcie”, așa cum a fost numită, a fost concepută după modelul altor state care au apărut în perioada postbelică mai degrabă decât sub forma unui imperiu. În centrul acestei schimbări a stat credința că majoritatea demografică dominantă a „musulmanilor și turcilor” putea determina viitorul țării. Toți ceilalți locuitori fie ei arabi, armeni, greci sau kurzi trebuiau să accepte situația sau să plece.
Disputa despre destinul imperiului a influențat evenimente dincolo de hotarele finale ale Republicii Turcia. O mulțime de popoare care fuseseră odinioară cetățeni otomani, inclusiv cele care locuiau în Levant, în Balcani și în Caucaz s-au arătat dornice să lupte în interesul imperiului mult după 1918. Pentru o vreme, unele chiar au favorizat restaurarea unui imperiu s-ar fi suprapus destul de mult peste harta premergătoare războiului. Însă pentru mulți alții nu mai exista cale de întoarcere. Evenimentele de după 1918 au servit ca moment de ruptură și ca pretext pentru afirmarea independenței și a drepturilor naționale. În întreaga lume revoluționarii potențiali din Europa, Asia și Africa au văzut politica otomană în perioada armistițiului în termeni destul de binevoitori. Pentru ei lupta pentru restabilirea suveranității guvernului sultanului constituia ecoul propriilor aspirații de rezistență împotriva imperialismului european. Oficialii de la Paris și Londra erau, la rândul lor, conștienți de implicațiile majore ale luptei pentru viitorul Imperiului Otoman. În timp ce Marele Război adusese însemnate achiziții teritoriale deopotrivă pentru Franța și Marea Britanie, oamenii de stat din ambele țări au realizat destul de repede că existau limite la pretențiile de a-și impune voința asupra teritoriilor sultanului. Pentru mulți occidentali, reluarea conflictului din Orientul Mijlociu a fost simptomatică pentru mize mult mai îndoielnice aflate în joc precum comunismul și fanatismul islamic.
Istoria prezentată în paginile care urmează, se concentrează, mai mult decât orice altceva, pe oameni și locuri. Din păcate, prea puține studii publicate după 1918 au cercetat experiențele celor care nu au fost ofițeri sau oameni de stat. Încă și mai puține au fost încercările de a măsura această istorie cu un ochi atent la diversitatea comunităților politice din imperiu. A relata căderea imperiului fără a ține cont de particularitățile locale înseamnă a aduce un deserviciu bogăției experienței otomane ca întreg. Punând accent pe dinamicile sociale care au guvernat acești ani de sfârșit cartea de față speră să treacă dincolo de banalitățile documentării unor bătălii și masacre. În prezenta lucrare documentele istorice disponibile, inclusiv relatări personale de genul celor reunite în colecția lui Hagopian și altele de același fel, ne permit o perspectivă mai largă asupra semnificației sfârșitului imperiului. Procedând astfel vor deveni evidente multe dintre lucrurile pierdute odată cu căderea imperiului.
[1] Robert Gerwarth, The Vanquished (New York: Farrar, Straus and Giroux, 2016), 61.
[2] Hasan Babacan and Servet Avşar (eds), Meşrutiyet Ruznamesi Cavid Bey 3. Cilt (Ankara: Türk Tarih Kurumu Basımevi, 2014), 559.
[3] Gwynne Dyer, “The Turkish Armistice of 1918: 2: A Lost Opportunity: The Armistice Negotiations of Moudros,” Middle Eastern Studies, 8.3 (October 1972), pp. 313-348 (337).
[4] Ahmet Ağaoğlu, Mütareke ve Sürgün Hatıralar (Istanbul: Doğu Kitabevi, 2010), 48-49.
[5] Leon Trotsky, History of the Russian Revolution (Chicago: Haymarket Books, 2008), 800, 818.
[6] Andreas Kappeler, The Russian Empire: A Multi-ethnic History (London: Routledge, 2014), 371.
[7] Terry Martin, The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923–1939 (Ithaca, New York: Cornell University Press, 2001), 5.
[8] Peter Holquist, “To Count, to Extract, and to Exterminate: Population Statistics and Population Politics in Late Imperial and Soviet Russia,” in Ronald Suny and Terry Martin (eds.), A State of Nations: Empire and Nation-making in the Age of Lenin and Stalin (Oxford: Oxford University Press, 2001), 111-144.
[9] Peter Zarrow, After Empire: The Conceptual Transformation of the Chinese State, 1885-1924 (Palo Alto, California: Stanford University Press, 2012), 287.
[10] TBMM, Zabıt Ceridesi, Devre: 1, Cilt: 24, October 30, 1922, 293.
[11] TBMM, Zabıt Ceridesi, Devre: 1, Cilt: 24, November 1, 1922, 311.
[12] Karen Jungblut, “Hagopian, J. Michael,” USC Shoah Foundation Visual Archive Online, 4:20:28 http://vhaonline.usc.edu/viewingPage?testimonyID=54836&returnIndex=1 June 23, 2010.
[13] “Award-Winning Filmmaker J. Michael Hagopian Dies at 97,” Asbarez December 13, 2010.
[14] Mustafa Kemal Atatürk, Nutuk, ed. Bedi Yazıcı (Istanbul: n.p., 1995), 805.
[15] Mustafa Oral, “Türk İnkılap Tarihi Enstitüsü (1933),” Ankara Üniversitesi Türk İnkılap Tarihi Enstitüsü Atatürk Yolu Dergisi 27-28 (May-November 2001), 329.
[16] https://www.tccb.gov.tr/konusmalar/353/2988/1915-osmanli-imparatorlugunun-en-uzun-yili-sempozyumunda-yaptiklari-konusma consulted 7 November 2019.
[17] http://edam.org.tr/wp-content/uploads/2015/01/EdamAnket2015-1.pdf consulted 7 November 2019.
[18] https://www.tccb.gov.tr/haberler/410/105090/-amaci-hakikati-bulmak-olan-herkese-arsivlerimizin-kapilari-sonuna-kadar-aciktir- consulted 7 November 2019.
CAPITOLUL I „POLITICILE NOASTRE AU EȘUAT”. IMPERIUL OTOMAN ÎN 1918
CAPITOLUL I
„POLITICILE NOASTRE AU EȘUAT”.
IMPERIUL OTOMAN ÎN 1918
Când națiunea a fost mobilizată pentru război în 1914, Kalusd Sürmenyan și Hüseyin Fehmi erau doi tineri care aveau prea puține în comun. Spre deosebire de Kalusd, Hüseyin nu se născuse în imperiu. Văzuse lumina zilei în Crimeea ca cel mai mic dintre cinci copii ai părinților săi. Nu se știe nimic despre aceștia sau despre motivele care i-au îndemnat să părăsească Rusia țaristă. Fiind un tătar născut în Crimeea se poate presupune că familia sa a plecat căutând o viață mai bună. La momentul în care s-au stabilit la Adapazarı, în estul Istanbulului, Imperiul Otoman primise deja nu mai puțin de 400.000 de emigranți și refugiați din Crimeea.[1] Hüseyin, ca și mulți alți copii din vremea sa, nu a mers la școală. Cu toate acestea, este remarcabil că a învățat singur să citească și să scrie, o deprindere care i-a permis accesul la o formă de educație odată ce a fost recrutat în armată.
Kalusd, din câte se știe, s-a născut într-o familie cu un oarecare statut. Ca și Hüseyin, a fost un copil al anilor 1890, născut la Erzincan în extremitatea răsăriteană a Anatoliei. Documentele sugerează că familia și rudele sale erau bine situate în rândul cetățenilor din oraș. Din ce se știe părea probabil ca și acest membru al familiei Sürmenyan să fi urmat calea altor rude în domeniul negoțului, sau să fi devenit cizmar sau zaraf. Totuși, a preferat să îmbrățișeze o carieră militară și a intrat la prestigioasa Harbiye, academia pentru ofițeri superiori din imperiu. Patriotismul și promisiunea unui viitor mai bun ca cetățean de origine armeană l-au îndemnat să facă acest pas extraordinar. La momentul la care a intrat la Harbiye școala avea admiși în rândurile sale 1.200 de studenți. Când Kalusd a absolvit în 1912 a fost singurul dintre cei cinci armeni din clasa sa care a primit o comandă în armata otomană.[2]
Ambii bărbați au plecat la război în 1914 cu intenția de a apăra imperiul. Memoriile lor oferă informații despre multiplele fronturi pe care soldații otomani au fost angajați: Gallipoli, Balcanii, Irak, Siria și estul Anatoliei. Spre deosebire de mulți alții, amândoi au supraviețuit suficient de mult pentru a fi martorii sfârșitului războiului. Cu toate acestea, în momentul armistițiului, fiecare a urmat o cale diferită. Hüseyin a încheiat războiul într-o tabără de prizonieri din India alături de alți prizonieri otomani. În ciuda anilor petrecuți în armată și a dificultăților prizonieratului a părăsit sudul tropical al Indiei hotărât să se întoarcă acasă și să continue lupta. Și lui Kalusd i s-a oferit posibilitatea să rămână ca ofițer în armata otomană. A preferat, în schimb, să se stabilească cu familia sa dincolo de granița răsăriteană a imperiului și s-a dedicat apărării Armeniei care își câștigase recent independența față de Rusia. De ce a ales să părăsească armata otomană devine clar odată ce cineva citește încercările prin care a trecut în timpul conflictului. Pentru a înțelege lucrurile care i-au legat și, totodată, i-au separat pe acești doi bărbați este nevoie să luăm în calcul istoria mai largă în care au fost implicați. Amândoi au fost cetățeni otomani care au devenit adulți odată cu intrarea imperiului în secolul al XX-lea. Ambii au moștenit un trecut comun afectat de pierderi și o politică recentă dirijată de promisiunea unor reforme. Diferențele majore dintre cei doi, religiile și locul de origine sunt reprezentative pentru a înțelege faliile care au măcinat societatea otomană. Decizia ambilor de a sluji în armata otomană și de a îndura grozăviile Marelui Război, reliefează măsura în care deosebirile amintite puteau fi, în principiu, depășite. Ceea ce i-a adus la un loc sub arme pe Hüseyin și Kalusd și ceea ce, în final, i-a transformat în adversari reprezintă lecții instructive pentru a înțelege pe deplin colapsul imperiului. Experiențele lor și povara istorică suportată de cei doi deschide calea înțelegerii prăbușirii Imperiului Otoman și a incongruențelor sale.
Boli imperiale și probleme naționale:
Imperiul Otoman în secolul al XX-lea
În vara anului 1893 orașul Chicago a invitat întreaga lume să își expună bogăția și sofisticarea. Ca și alte expoziții universale ale secolului al XIX-lea, cea organizată la Chicago a avut menirea de a celebra trecutul, prezentul și viitorul fiecărei națiuni. Fiecare stat participant a avut ocazia de a-și prezenta istoria și cultura în cea mai romantică manieră cu putință. În esență, fiecare exponat intenționa să fie o demonstrație a demnității și ingeniozității naționale. Japonia, de exemplu, a cheltuit o avere pentru a crea o replică exactă a unui templu de secol XI descoperit la Kyoto. Concernul Krupp, mândria industriei de armament a Germaniei, a oferit demonstrații ale ultimelor piese de artilerie aflate în producție. Ca gazde a expoziției, participanții americani și-au tratat oaspeții cu o gamă largă de surprize, de la spectacole cu cowboy, la o expoziție a căilor ferate și la prima roată gigantică Ferris Wheel din lume.
O astfel de oportunitate de a reprezenta rafinamentul unei națiuni a fost bucuros acceptată de reprezentanții Imperiului Otoman. Până atunci, fie guvernul de la Istanbul ignorase astfel de evenimente, fie nu reușise să obțină o invitație (precum în cazul expoziției de la Paris din 1889). Șansa de a se alătura comunității națiunilor la Chicago s-a ivit într-un moment în care imperiul avea nevoie de o mai mare vizibilitate pozitivă. Dovezile în privința stării jalnice a finanțelor deveniseră atât de vizibile încât creau o situație stânjenitoare. În anul 1890, o călătorie maritimă în Asia plănuită cu mult timp înainte s-a aflat în impas atunci când guvernul s-a găsit în dificultatea de a finanța singura navă a expediției. Problema a fost atât de dificilă încât nava – Ertruğul – s-a trezit în situația de a fi blocată în Singapore luni de zile fără bani pentru a cumpăra provizii sau a plăti echipajul. Chestiuni mai apropiate de casă au aruncat o umbră și mai mare asupra cârmuirii de la Istanbul. Cu începere din 1890 guvernul a început să ia măsuri represive împotriva a ceea ce a numit drept o conspirație a unor revoluționari armeni. Apariția în presa internațională a unor reportaje despre masacrele la adresa civililor inocenți, alături de alte informații despre nemulțumiri și violență în Balcani și în insula Creta, au oferit încă și mai multe motive pentru critici. Europa, scria New York Times în 1890, era revoltată de „barbaria, proasta guvernare și haosul care afectau fiecare domeniu” al guvernării otomane.”[3]
Tocmai într-un astfel de context nefavorabil s-au implicat în planurile expoziției americane miniștrii și reprezentanții otomani. Cu sprijinul unei companii otomane de comerț guvernul a putut finanța pavilionul și un spațiu deschis de expoziție. Numit de promotorii locali „satul turcesc” pavilionul otoman a inclus un bazar, un teatru și o fântână ornamentală modelată după cea din fața palatului Topkapî din Istanbul. Reprezentanții guvernului au fost foarte insistenți și în privința construirii unei moschei care, în ciuda interesului manifestat de vizitatorii târgului, a fost destinată în primul rând celorlalți musulmani participanți la expoziție. Pavilionul s-a dovedit atrăgător pentru public (în pofida unui critic local care a afirmat că apărea „mai puțin autentic” decât pavilioanele învecinate ale Egiptului, Persiei și Algeriei).[4] În plan intern, costurile financiare uriașe ale expoziției au temperat exuberanța otomană în privința succesului. Cheltuielile pentru construcție, întreținere și pentru alte necesități au epuizat bugetul oficial pentru evenimentul de la Chicago făcându-i pe diferiții contractanți de la Istanbul să ceară mai mulți bani. Oficialii au fost avertizați că dacă refuzau să investească în expoziție pierderile suferite aveau să fie de altă natură. Târgul era un eveniment „la care toate națiunile civilizate erau prezente și chiar state obscure precum Regatul Johore din Peninsula Malacca și unele minuscule republici din America Centrală al căror nume este necunoscut fac mari eforturi de a fi reprezentate”. „Ar fi de neînchipuit pentru Sublimul Stat Otoman”, afirma în concluzie un oficial „să nu facă același lucru”.[5] Teama că Istanbulul avea să fie depășit de Honduras era mai mult decât un rezultat al vanității imperiale. Participarea la expoziția de la Chicago a reflectat în mare măsură incertitudinile care dominau imperiul la el acasă. De la începutul deceniului 1880 finanțele guvernului au fost la cheremul creditorilor europeni. Odată cu apropierea sfârșitului secolului al XIX-lea economia otomană s-a străduit să se extindă și să se industrializeze. Investitori și firme din Occident au tins să domine cele mai importante produse ale exportului, în special tutunul, textilele și ceaiul. Sărăcia rurală a crescut exponențial în timp ce cei mai mulți cetățeni trăiau fără a fi școlarizați și fără îngrijirile necesare. Aceste condiții dificile, deși generalizate, nu au făcut ca guvernul sau economia în ansamblu să fie cu totul disfuncționale. Multe dintre orașele importante ale imperiului au beneficiat de investiții publice sau private consistente. Comerțul cu Europa a schimbat radical orașele din cuprinsul imperiului. Beirutul, altă dată un mic cătun de pe țărm, și-a sporit de patru ori populația la peste 100.000 de locuitori după 60 de ani de creștere continuă.[6] Indiferent însă de beneficii, influența crescândă a investitorilor străini și a creditorilor a lovit în mândria otomanilor și în nivelul lor de trai. Pentru a contracara indiciile care arătau că, cu excepția numelui, imperiul nu este altceva decât o colonie europeană, oficialii s-au străduit să demonstreze rolul guvernului în creșterea economiei imperiului. În 1900 a fost inițiată construirea căii ferate care avea să lege capitala de locurile sfinte Mecca și Medina. În ciuda pericolului inițial de a înghiți 19 % din bugetul statului, lucrul la calea ferată a continuat cu sprijinul unei campanii generale de donații făcute de musulmani credincioși.[7] Însă pentru a utiliza și întreține calea ferată, oficialii au fost obligați, totuși, să folosească ingineri și alți experți străini, cei mai mulți germani.
Greutățile și dezechilibrele nu au fost provocate însă de regulile pieței. Dificultățile au fost însă simptomatice pentru o criză mult mai largă care a afectat statul. La trecerea în secolul al XX-lea cetățenii otomani era foarte obișnuiți cu consecințele războiului. Acesta era, într-o oarecare măsură, axul central al tuturor lucrurilor. În vremea când Hüseyin Fehmi și Kalusd au fost născuți, Imperiul Otoman nu cunoscuse într-un secol nici măcar un deceniu care să nu fi fost afectat de război.
Ca în orice altă țară, războiul a provocat un set continuu de dificultăți pentru majoritatea populației între acestea numărându-se conscripția, taxele ridicate și lipsurile. Pentru zeci de mii de cetățeni eventualitatea unei ocupații străine nu reprezenta o posibilitate foarte îndepărtată. Din 1914 imperiul găzduise milioane de refugiați din teritorii ce aparținuseră odinioară sultanului. Numărul cel mai mare al acestor emigranți provenea din nordul Caucazului (un grup desemnat în Imperiul Otoman cu termenul generic de circazieni). Pentru mulți asemenea lui Hüseyin Fehmi, experiența personală a conflictului și a pribegiei a fost esențială pentru felul în care au văzut lumea din jurul lor. Războiul, mai multe decât orice altceva, a pus probleme importante imperiului însuși. De la sfârșitul secolului al XVII-lea imperiul cedase regiuni întregi adversarilor săi. Odată cu intrarea într-un nou secol, pierderea unor provincii ce fuseseră foarte bogate altă dată, precum Egiptul de Jos și valea Dunării au lăsat imperiul sensibil mai slab și mai sărac. S-ar putea spune că daunele psihologice provocate de conflict au fost la fel de devastatoare. Pentru generațiile care au suportat consecințele repetatelor înfrângeri otomane, îngrijorarea față de viitorul statului era inevitabilă.
În privința conflictelor de la hotarele imperiului nu era nimic inevitabil. Cel mai adesea, acestea au fost consecința luptelor din interiorul Europei. Odată cu invazia lui Napoleon în Egipt în anul 1798 importanța strategică a teritoriului otoman a exercitat o atracție tot mai mare în capitalele europene. După scurta ocupație franceză a Egiptului, Marea Britanie a devenit mult mai atentă în privința politicii în Levant de teama de a nu deveni vulnerabilă în India și nu numai. Cucerirea ulterioară a Algerului de către Franța în 1830 a fost o dovadă suplimentară a poziției precare a otomanilor în Nordul Africii. În paralel, extinderea teritorială a Rusiei în detrimentul otomanilor a provocat noi consecințe pentru Europa ca întreg. La începutul anilor 1800 simplul gând al unei flote rusești care să cucerească Istanbulul și să ocupe Strâmtorile a fost suficient pentru a-i reconcilia pe britanici cu francezii, față de opoziția existentă până atunci. Apariția Germaniei în 1871 a complicat suplimentar tensiunile geo-strategice. Deși Bismarck s-a prezentat drept un mediator onest al negocierii păcii dintre Rusia și Imperiul Otoman în 1878, guvernanții britanici, francezi și ruși au fost preocupați de situația în care Berlinul ar fi ajuns să dețină o influență covârșitoare în relațiile cu Istanbulul. Uneori, aceste temeri i-au îndemnat pe conducătorii europeni să acționeze pentru păstrarea suveranității otomane (precum în cazul intervenției britanice și franceze în sprijinul otomanilor în timpul Războiului Crimeii). În cele mai multe situații însă, războaiele legate de interesele puterilor europene au obligat Imperiul Otoman să cedeze teritorii, privilegii economice sau alte concesii din punct de vedere juridic.
Pe măsura trecerii timpului, hegemonia europeană și amenințarea unui conflict s-au repercutat direct asupra înțelesului fundamental al identității otomane. Odată cu cucerirea peninsulei Crimeea la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Rusia și-a asumat dreptul de a interveni în favoarea creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman. Între 1774 și 1878 această concesie acordată de cârmuitorii de la Istanbul a servit, în multe situații, drept pretext pentru război ceea ce a dus la pierderea multor teritorii otomane. Marea Britanie, Austria și Franța au urmat exemplul Rusiei și și-au arogat rolul de protectori ai altor popoare din imperiu. Rolul Petersburgului în sprijinirea independenței grecilor, sârbilor și bulgarilor la care s-au adăugat alte intervenții ale europenilor a pus probleme otomanilor din toate categoriile populației. Cât de durabil putea fi un stat care nu își putea exercita jurisdicția asupra tuturor cetățenilor? Care era valoarea cetățeniei otomane dacă unii cetățeni se bucurau de beneficiile protecției europene, în timp ce alții nu beneficiau de așa ceva? Peste toate, se punea problema dacă cei care se bucurau de protecție europeană puteau fi considerați otomani loiali.
Toate aceste întrebări au adus în prim plan importanța crescândă a identităților sectare în politica externă și internă. De la primele etape ale dezvoltării statului, conducătorii otomani au folosit religia ca un instrument de guvernare. Preocupări pragmatice precum și anumite interdicții au impus această alegere. Pentru cârmuitori, crearea unor standarde legale, sociale și politice separate pe baza religiei a oferit statului un mijloc de a încorpora diverse grupuri și de a limita problemele în interiorul comunității. Prin adoptarea acestui sistem (cunoscut și sub numele de sistemul milleturilor) ne-musulmanii aveau garantată libertatea religioasă și o anumită autonomie administrativă sub autoritatea ierarhilor clerului respectiv. Cu toate acestea, era de la sine înțeles că musulmanii beneficiau pe deplin de pe urma stăpânirii sultanului. În termeni practici evreii sau creștinii erau scutiți de sarcina serviciul militar (de multe ori privită ca o condamnare la moarte). În schimb, erau nevoiți să accepte constrângeri politice și juridice care îi transformau în subordonați ai musulmanilor. Oficialii otomani considerau implicită preeminența de care se bucurau musulmanii chiar dacă administrarea imperiului depindea de loialitatea și slujba episcopilor, rabinilor și congregațiilor lor.
În secolul al XIX-lea noi presiuni sociale și politice au compromis acest sistem și i-au impus dispariția. Odată cu afirmarea primelor mișcări naționale din Balcani, vechiul sistem, ce avea la bază ierarhia și subordonarea, a avut de făcut față unor provocări din interior. Pentru creștinii tineri și educați, naționalismul a permis punerea sub semnul întrebării atât a clerului, cât și a oficialilor imperiului. Afirmând că vorbesc în numele națiunii liderii sârbi, greci și bulgari și-au îndreptat privirile și către alte bastioane ale vechiului regim precum marii proprietari de domenii și guvernatorii locali. În mare măsură, ascensiunea naționalismului a reflectat disparitățile economice crescânde din sânul societății otomane. Într-o vreme dominată de intensificarea comerțului și consum, ne-musulmanii care locuiau în centrele urbane se bucurau de o prosperitate mai mare chiar dacă aveau acces limitat la putere. Strategia logică a părut să fie cea a obținerii recunoașterii naționale și, poate, a independenței politice ca mijloc de schimbare a balanței puterii politice. Dezvoltarea mișcărilor naționale a fost în concordanță cu valurile revoluționare care au afectat mare parte a globului. Într-o epocă a proliferării mișcărilor naționale în Asia, cele două Americi și Europa, voci puternice din politica și societatea europeană au contribuit la întreținerea nemulțumirii naționaliștilor din imperiu. La sfârșitul secolului al XIX-lea mulți formatori de opinie din Occident au început să considere principiul cârmuirii otomanilor asupra popoarelor creștine drept ilegitim. Pe măsură ce competiția dintre Marile Puteri s-a întețit, oamenii de stat europeni s-au folosit de problemele creștinilor otomani în atingerea propriilor scopuri.
Consecințele revoluțiilor naționale a lăsat pe prea puțini oameni din imperiu nevătămați. Începând cu insurecția sârbă la începutul secolului al XIX-lea, intervenția uneia sau mai multor Mari Puteri s-a dovedit decisivă pentru succesul aspirațiilor mișcărilor naționale. Pentru liderii naționaliști această evoluție a stimulat folosirea violenței. Drept rezultat, rebeliunile armate și campaniile brutale de reprimare au devenit endemice în politica otomană. Devastările provocate de aceste violențe sunt, chiar și în raport cu standardele de astăzi, dificil de imaginat. Se estimează că, la începutul Războiului de independență al Greciei din 1821, locuiau în Pelopones 40.000 de musulmani. La sfârșitul luptelor se estimează că revolta grecilor a lăsat în viață doar 15.000.[8]
Încercările otomane de a zdrobi separatismul armean în anii 1890 au lăsat în urmă un bilanț încă și mai devastator. Deși estimările variază, cercetătorii de astăzi calculează numărul celor uciși între 100.000 și 300.000.[9]
Cifrele singure nu sunt în măsură să dezvăluie amploarea catastrofei. În secolul care a urmat primelor revoluții din Balcani, mii de monumente de arhitectură asociate trecutului otoman, inclusiv moschei, cimitire și cartiere întregi au fost distruse în spiritul „renașterii naționale”. În ceea ce a mai rămas din Imperiul Otoman, oficialii imperiali și cetățenii musulmani au resimțit suspiciuni și mai puternice față de nativii creștini. Tentativa de asasinare a sultanului Abdülhamid al II-lea din 1905 a reprezentat, în mod special, un punct critic în rândul elementelor elitei otomane. Cu toate că mulți aveau să și-l amintească drept un tiran, atentatul împotriva lui Abdulhamid al II-lea a ajuns să fie echivalat cu trădarea armenilor. Luându-l drept țintă pe sultan, argumenta un fost ministru mai târziu, nu a fost rezultatul „visului de libertate al poporului”; a fost o încercare de a „impune o minoritate” în detrimentul statului și musulmanilor ca întreg.[10]
Oamenii de stat europeni au înțeles, de asemenea, că răspândirea naționalismului și revoltelor din imperiu presupuneau și o doză de risc. Chiar dacă artiștii, politicienii și activiștii i-au îndemnat pe rebelii creștini să se ridice la luptă și să își dobândească libertatea, sprijinitorii europeni ai revoluției i-au privit adeseori cu dispreț pe insurgenții din Imperiul Otoman. Lordul Byron, în pofida entuziasmului pentru cauza națională grecească, îi considera plictisitori și înapoiați pe oamenii și cultura din Moreea și Pelopones (privind la „acest sacru pământ”, scria faimosul poet, „mintea mea s-a umplut de măreția trecutului și de decăderea din prezent”).[11]
Diplomații europeni s-au temut de multe ori că, în loc să accepte o pace, naționaliștii balcanici vor continua să destabilizeze imperiul atât din interior, cât și din afară. Pe măsură ce secolul se apropia de sfârșit, Grecia, Bulgaria și Serbia au contribuit activ la subminarea autorității otomane în ceea ce mai rămăsese din provinciile balcanice fiecare dintre statele amintite sperând să anexeze o parte din teritorii. Mulți considerau că astfel de acte de iredentism erau în folosul Rusiei care juca de mult timp rolul de protector al rebelilor creștini ortodocși. Eventualitatea unei revoluții în Balcani și a colapsului imperiului au alimentat îngrijorarea că Imperiul Otoman se va prăbuși, ceea ce va declanșa un război între marile puteri europene. Din acest motiv, oameni de stat europeni importanți au îndemnat la o atitudine considerată a fi prudentă. A forța Istanbulul să cedeze controlul asupra teritoriilor balcanice, remarca William Gladstone, reprezenta o soluție acceptabilă cât timp unanimitatea domnea între puterile occidentale. Ar fi fost mai înțelept „să prevenim sau măcar să amânăm, atâta timp o putem face onorabil, încăierarea generală care va urma foarte probabil, dacă se va renunța prematur la integritatea teritorială” a Imperiului Otoman.[12]
Asasinarea lui Franz Ferdinand la Sarajevo de către sârbii naționaliști a pus, în cele din urmă, sub semnul întrebării această linie conservatoare din politica europeană. Politicile naționale și revoltele au tins să estompeze complexitatea vieții cotidiene din provinciile Imperiului Otoman. La o privire mai atentă, tensiunile provinciale au fost cauzate de factori care nu au corespuns neapărat credințelor activiștilor și politicienilor. Refuzul dreptului de stăpânire a pământului și al domniei legii, a ajutat, de multe ori, la ațâțarea mobilizării populare în jurul cauzelor naționale. O bună parte a secolului al XIX-lea conducătorii armeni din răsăritul Anatoliei au insistat pe lângă reprezentanții guvernului pentru a obține protecție împotriva unor șefi kurzi care luau cu forța în stăpânire case și terenuri. În absența unor acte, multe căpetenii kurde s-au folosit de golurile dintr-o lege promulgată în 1858 pentru a-și însuși terenuri întregi ale armenilor fără nicio compensare. Așezarea în masă a refugiaților musulmani a provocat temeri similare în regiunile de-a lungul litoralului anatolian și în zonele interioare din vestul regiunii. Crimele comise de emigranții din Balcani și Caucaz au provocat temeri acute printre grecii ortodocși de pe țărmul Mării Marmara și al Mării Negre. Alte nemulțumiri, precum refuzul statului de a numi creștini în serviciul civil sau abuzurile comise de poliția locală i-au făcut pe țărani să îi considere pe agitatorii naționaliști drept aliați. Pe deasupra, astfel de probleme comune i-au făcut pe armenii și grecii din regiunile respective să colaboreze cu vecinii lor musulmani. În astfel de cazuri, politicile naționale au trecut în plan secund în raport cu probleme comune referitoare la siguranța personală și bunăstarea societății.
Demografia a adăugat complicații suplimentare la politica otomană din provincii. La sfârșitul secolului al XIX-lea activiștii și observatorii străini defineau naționalismul drept o confruntare între majoritate și minorități. Odată cu prima insurecție sârbă din 1804, oamenii de stat europeni au susținut ideea unor intervenții în problemele otomane în numele respectării drepturilor popoarelor oprimate. Recunoașterea, în cele din urmă, a independenței de către Europa, fie că a fost vorba Serbia sau de orice alt caz, s-a întemeiat pe principiul că unele națiuni constituiau majoritatea în teritoriile istorice respective. În practică, stabilirea numărului populației dintr-o provincie a pus nenumărate probleme. Până în 1831 nu a existat nici un recensământ în Imperiul Otoman. Deși chestionarele imperiale au devenit, cu timpul, tot mai cuprinzătoare, încrederea în acuratețea estimărilor populației a variat foarte mult. De la început, recenzorii otomani au înregistrat populația musulmană fără a face vreo diferențiere etnică. În termeni oficiali, toți musulmanii erau înregistrați identic indiferent dacă erau sunniți, șiiți, turci, arabi, kurzi sau albanezi. Perceperea amplorii și caracterului grupurilor creștine poate fi la fel de descurajantă.
În diferite situații, recenzorii i-au tratat pe creștinii ortodocși ca o singură comunitate sub cârmuirea patriarhului de la Istanbul. Însă odată cu crearea Serbiei independente, a Greciei și a Bulgariei comunitățile din Imperiul Otoman au fost constrânse să se identifice cu bisericile și statele „naționale”. Odată cu trecerea timpului, naționaliștii sârbi, greci și bulgari și-au disputat dreptul de a construi biserici și a revendica comunități din Balcanii Otomani. La începutul secolului al XX-lea a devenit o practică răspândită pentru multe familii să treacă, sub amenințarea violenței sau a separării, de la o biserică ortodoxă la alta.
Eforturile de a număra și a crea comunități ortodoxe bulgare, grecești și sârbe în Balcani au reflectat un adevăr mai adânc despre politicile identitare în Imperiul Otoman. De la începuturile statului, caracterul eterogen definise, deopotrivă, viața în mediul urban și în cel rural. Secole de migrații și de amestec de populație au creat comunități care permiteau rareori distincții clare. De exemplu, folosirea unei anumite limbi a trecut peste alte tipuri de deosebiri. Timp de generații, Biserica Ortodoxă din Istanbul a păstorit sute de mii de enoriași care vorbeau bulgara, greaca, sârba sau albaneza. Existau și grupuri mari de creștini în Anatolia și Levant care vorbeau turca, araba sau kurda. În mod analog, un număr mare de musulmani vorbeau greaca sau limbi slave după generații de conviețuire, căsătorii mixte sau convertiri. În zonele în care știința de carte și educația lipseau, ideile rigide despre apartenența națională erau lipsite de relevanță. Naționaliști nemulțumiți s-au confruntat adesea cu musulmani și creștini care nu înțelegeau de ce trebuie să se definească pe ei înșiși drept turci sau greci. De ce ar fi trebuit cineva să se definească în termeni exclusiv etnici sau naționali când alte trăsături precum religia, profesia, locul de naștere sau familia contau mult mai mult în interacțiunile de zi cu zi?
Nici un recensământ din Imperiul Otoman nu și-a propus să surprindă astfel de nuanțe. Pe măsură ce naționalismul s-a transformat într-o mișcare mult mai puternică, recensământul populației a creat tot mai multe controverse. Ierarhii bisericii grecești și armene i-au acuzat pe statisticienii imperiali că, în mod deliberat, diminuează cifrele privind comunitățile creștine. Naționaliștii albanezi au blamat recensămintele că creează imaginea unor comunități separate între musulmani, catolici și ortodocși (în timp ce, în viziunea lor, albanezii constituiau un întreg indiferent de religia lor). În paralel, oficialii otomani denunțau datele recensămintelor care făceau din musulmani minorități regionale. În 1914 guvernul de la Istanbul a decretat că în toate provinciile Imperiului Otoman musulmanii constituiau majoritatea. Pentru mulți dintre cei care răspundeau chestionarului felul în care un individ se identifica în relația cu administrația presupunea anumite riscuri. Competiția naționalistă intensă din Macedonia a dus la acte de intimidare față de țăranii care s-au înregistrat ca greci, bulgari sau sârbi. „Oameni ai satului”, i s-a spus unei anumite comunități, „deschideți-vă ochii frumoși. Nu vă înregistrați ca greci pentru că asta nu va atrage nicio binefacere pentru copii voștri, bunurile voastre și vitele voastre…”. Cei care se opuneau, susținea avertismentul, riscau să urmăriți și uciși chiar și de ar fi fost să fugă în America.[13]
Atunci când au evaluat climatul politic din imperiu în secolul al XIX-lea, unii vizitatori europeni au constatat atitudini fataliste atunci când venea vorba de viitor. „Sângele care trebuie vărsat nu poate rămâne în vene” suna o zicală auzită de un călător din anii 1850.[14]
Exista însă și un aspect al vieții otomane care nu era legat de pesimism. În ciuda unor numeroase probleme apăsătoare ale imperiului în secolul al XIX-lea, a existat în rândul multor cetățeni un spirit al reformelor. În loc să cedeze în fața luptelor interne și influenței străine, câteva generații de conducători otomani au predicat în favoarea progresului și au susținut necesitatea de a rămâne puternici în fața adversității. În favoarea acestei atitudini au venit o serie de măsuri care au transformat natura statului otoman de-a lungul secolului respectiv. În anii premergători Primului Război Mondial a existat o transformare semnificativă la nivelul conducerii și a societății. Întruparea acestui spirit pozitiv a constituit-o partidul politic care a condus Imperiul Otoman în ultimele două decenii – Comitetul Uniunii și Progresului (sau CUP). Pentru conducătorii partidului și cei mai devotați susținători ai săi, nu existau dubii că imperiul era în măsură să supraviețuiască și să prospere în era modernă. Încrederea le era dată de experiența lor colectivă și de ideile pe care le îmbrățișau.
În cele din urmă, hotărârea neabătută de a pune imperiul pe direcția cea bună a contribuit în mare măsură la distrugerea statului. Deși partidul s-a bazat inițial pe alegeri și pe promisiunea unor mai mari libertăți pentru a-și păstra puterea, puțini dintre liderii CUP aveau instincte democratice și liberale autentice. Partidul s-a dovedit de o intransigență feroce și a fost adesea brutal în încercarea de a dobândi și mai multă putere. Încă și mai important, cu toate că și-a menținut angajamentul formal de a promova un spirit de fraternitate între multiplele națiuni ale imperiului, conducătorii de frunte au tins să fie destul de șovini în abordările lor. La originea acestui șovinism s-a aflat o concepție încă și mai îngustă și mai virulentă despre națiunea otomană. În timp ce naționalismele dizidente au contribuit, cu siguranță, la destabilizarea imperiului, ceea ce l-a adus pe marginea prăpastiei a fost, în cele din urmă, chiar concepția CUP despre națiune.
Cultura Reformelor: politicile statului și națiunii
în perioada târzie a Imperiului Otoman
Kalusd Sürmenyan ne spune puține despre primele sale impresii despre Istanbul în 1910. Dacă ne raportăm la ce știm despre el și despre vremea în care a trăit trebuie să fi fost o experiență copleșitoare. Plecând din Erzincan a pornit într-o călătorie care a fost, fără îndoială, lungă și uneori periculoasă. Drumurile care mergeau spre vest erau probabil grele și prost întreținute. Erau, totodată, afectate de bandiți și răpitori. Croindu-și drum către capitală Kalusd a lăsat în urmă o viață provincială și marginală. Ca escală pe drumul principal către Rusia, Erzincan a fost un reper pentru cei care se îndreptau spre răsărit către orașul garnizoană Erzurum sau pentru călătorii care se îndreptau către Trabzon și Sivas, la nord și spre vest. Cu toate acestea, locul respectiv, aflat pe traseul spre centre mai importante mai îndepărtate, i-a oferit lui Kalusd oportunități care i-au pregătit intrarea în academia militară imperială. În Erzincan existau mai multe școli care se lăudau cu programe de învățământ în conformitate cu standardele educaționale europene. Ca absolvent al prestigioasei Școli Centrale (Getronagan Varjaran) este probabil că a avut cunoștințe solide de geografie, matematică, istorie, științe naturale și arte. Pentru a-și asigura intrarea la academia militară (Harbiye) s-a decis să își continue pregătirea la școala publică locală. Urmarea cursurilor școlii de stat, a explicat mai târziu, i-a permis să stăpânească mai bine turca precum și araba și farsi, limbi esențiale pentru stăpânirea pe deplin a lexiconului otoman.
Când Kalusd s-a stabilit la Istanbul este probabil să fi zăbovit o parte din timp în căminele cu fațada spre strâmtoarea Bosfor. Priveliștea uluitoare ce se putea contempla din campusul academiei reprezenta una dintre atracțiile împrejurimilor. La mică distanță față de școală se afla faimoasa stradă Pera (Rue de Pera), principala arteră a Istanbulului. Ca și Harbiye, clădirile de apartamente și magazinele care mărgineau bulevardul nu semănau cu nimic din ceea ce văzuse la Erzincan. Arhitectura Perei și, într-o oarecare măsură, cultura, încercau să copieze gusturile și estetica Parisului și, în general, a Europei. Spre deosebire de multe orașe ale imperiului, viața de noapte în Pera era dinamică și exuberantă, o trăsătură datorată cafenelelor, restaurantelor și magazinelor.
Timpul pe care l-a putut petrece în acestea a fost probabil limitat de rigorile vieții în academie. Multe dintre cursurile obligatorii priveau provocările presupuse de rolul de ofițer în armata otomană. Alte cursuri, precum istoria militară și franceza, era menite să lărgească orizonturile intelectuale ale studenților. Peste toate, Kalusd a primit o educație fără compromisuri din punct de vedere doctrinar. Ca instituție care prelua intenționat sistemul militar de educație german, Harbiye inocula studenților săi credința că, în calitate de ofițeri, erau conducătorii firești ai unei națiuni de războinici. Războiul fusese mereu parte integrantă a faimei și succeselor statului otoman. Supraviețuirea imperiului, așa cum studenții învățau, depindea în acel moment de ei și de dorința lor de a-i conduce pe alții în bătălie. Date fiind circumstanțele timpului, războiul a fost prezentat ca inevitabil.
Chiar și fără să cunoaștem primele sale impresii putem fi siguri că experiența lui Kalusd în Istanbul a fost înțeleasă dintr-o perspectivă istorică. La vremea sosirii sale, Harbiye avea mai puțin de un secol de existență, dar era totuși considerată o instituție cu un trecut în spate. Pentru sultanul Mahmud al II-lea, întemeietorul școlii, crearea primei academii militare a imperiului a făcut parte dintr-un set de reforme ambițioase de la începutul anilor 1800. Primii absolvenți ai academiei erau destinați să redefinească cultura organizatorică și profesională a militarilor otomani. Comandanți faimoși au sosit pentru a preda aici, între ei numărându-se teoreticianul german, baronul Colmar von der Göltz. În ciuda înfrângerilor suferite de trupele otomane de-a lungul deceniilor, instructorii și studenții de la Harbiye au fost încarnarea unui spirit care a dominat politica imperială mare parte din secolul al XIX-lea. Împreună, instructorii și studenții, erau o mărturie a abilității imperiului de a se adapta și de a persevera. Ei reprezentau o cultură dominantă ce susținea progresul, acțiunea, munca și inteligența. Probabil mai mult decât orice, Kalusd și camarazii săi au crezut că întrupau o formă de patriotism nouă și mai înflăcărată. Aceste principii, însușite de mulți, i-au plasat ferm în rândul, dacă nu chiar deasupra vechii elite a imperiului.
Pentru a percepe pe deplin contextul ultimilor ani ai imperiului este esențial să înțelegem multiplele forțe pe care Harbiye și absolvenții săi le reprezentau. Pe de o parte, nu a fost nimic excepțional și nou în politica reformistă care a dat naștere academiei în 1835. Încă din secolul al XVIII-lea sultanul și sfetnicii săi au fost de acord că imperiul are nevoie să adapteze noi practici și tehnologii în scopul de a rămâne competitiv pe câmpul de luptă. Ceea ce a fost diferit în întemeierea Harbiye a fost convingerea tot mai puternică a faptului că reformele nu puteau fi doar de suprafață. Pe durata secolului al XIX-lea oficialii otomani au adoptat o atitudine tot mai tranșantă în privința guvernării și administrației. Spre deosebire de trecut, când provocările administrative erau episodice și marginale, noua ordine otomană a fost împuternicită să creeze instituții conduse de profesioniști bine pregătiți. Inspirația în această schimbare de mentalitate derivă din modelele europene. Se considera că puterea Europei rezidă în abilitățile Occidentului în domeniul științei și al industriei. În consecință, puterea statelor europene părea să provină din aplicarea rațiunii științifice în chestiunile politice. Prin copierea ideilor și instituțiilor franceze, britanice sau germane reformatorii otomani erau convinși că imperiul își putea redobândi vitalitatea dacă adopta mai multe căi „moderne” de administrare. Această gândire a dus la întemeierea unor academii militare și civile precum și a ministerelor sănătății și educației. Bărbații educați în aceste instituții precum și cei care lucrau acolo trebuiau să și adopte aspectul unor gentlemeni moderni. Pantalonii și redingotele au luat locul veșmintelor tradiționale ale elitei otomane. Fiecare bărbat trebuia să poate fes, un acoperământ de cap pe care reformatorii îl considerau modern dar, în același timp, conform gusturilor musulmanilor credincioși.
Un element esențial al acestei noi abordări a guvernării a fost convingerea că statul stă la temelia tuturor lucrurilor. Era obligația fiecărui cetățean, nu numai a sultanului și miniștrilor săi, să slujească statul și să îl facă mai puternic. Dobândirea cunoștințelor din Occident sau crearea unor instituții mai eficiente au fost considerate cruciale pentru apărarea statului. În această privință, militarii au asumat un loc central în viața statului otoman modern. Crearea unei armate moderne presupunea existența unui guvern capabil să se înarmeze cu armament și echipament de ultimă oră. Era datoria guvernului să recruteze soldați și să îi pregătească pe ofițerii care compuneau ierarhia. Însă îndeplinirea unor astfel de sarcini nu era ușoară. Ele presupuneau un stat lipsit de orice constrângeri din partea elitei și a societății în ansamblu.
Acest spirit reformator nu era limitat doar la oficialii din capitală. La sfârșitul secolului al XIX-lea dovezi ale creșterii vizibilității și eficienței statului puteau fi găsite în fiecare colț al imperiului. Din Balcani până în Arabia, noi instituții guvernamentale au dobândit un loc tot mai important în orașele și satele din provincii. Districte îndepărtate precum Erzincan au fost înzestrate cu noi barăci, centre de poliție, servicii de transport, oficii telegrafice și spitale conduse de angajați ai guvernului. În 1900 școlile de stat s-au înmulțit cu miile. Liderii religioși, precum cei care au deschis Școala Centrală Armeană, au sprijinit în mod regulat efortul statului. Condițiile locale au afectat adesea calitatea și natura serviciilor guvernamentale. În special districtele sărace au avut de multe ori probleme să beneficieze de serviciile unor cadre calificate care să lucreze ca profesori sau clerici. În insula Creta, de exemplu, era posibil ca elevii de liceu să învețe franceza și greaca. În paralel, în orașul Mecca școlile locale refuzau predarea limbii franceze întrucât limbile occidentale erau considerate interzise în locul de naștere a lui Mohammed.[15]
Oricum, atitudinile sociale s-au schimbat progresiv pe măsură ce reformele guvernului au fost implementate în provincii. Înainte de 1800 ar fi fost dificil să se vorbească despre opinie populară sau publică în teritoriile Imperiului Otoman. În 1900, atât orășenii cât și populația din mediul rural, comentau cu aprindere chestiuni precum cetățenia și responsabilitatea civică. Sprijiniți de progresele științei de carte precum și de creșterea consumului și de ușurința călătoriilor, popoarele imperiului au devenit mai implicate în curentele intelectuale care modelau opiniile în capitală și regiunile învecinate. Încă de la început, reforma structurală a Imperiului Otoman a provocat întrebări esențiale cu privire la relația dintre stat și populație. Reforma armatei, de exemplu, s-a bazat pe capacitatea guvernului de a capta energiile tinerilor care doreau și erau capabili să meargă la război. O mulțime de evoluții, în special revoltele din Balcani, au scos în evidență pericolele unor astfel de presupuneri. Atâta timp cât mișcările naționale au continuat să se răspândească, loialitățile populare, în special cele din rândurile ne-musulmanilor păreau îndoielnice. Această teamă, mai mult decât orice alt factor, i-a îndemnat pe oficiali să reconsidere ce însemna să fii cetățean al Imperiului Otoman. În anul 1839, proaspăt încoronatul sultan Abdülmecid I a promulgat o proclamație formală în scopul de a aborda relația dintre stat și poporul său. Actul declara că toți supușii, fie ei musulmani sau ne-musulmani erau recunoscuți drept egali în fața legii. Prin renunțarea la parametrii juridici care susținuseră vechiul sistem al milletului, „Decretul Grădinii de Trandafiri”, așa cum a fost numit, promitea un regim care nu lua în calcul prejudecățile religioase sau ierarhia socială. Se spera ca, prin aceasta, mișcările naționale dizidente să își piardă din atractivitate în folosul unui simț împărtășit al apartenenței și responsabilității. În cuvintele lui Abdülmecid I „legăturile cordiale ale patriotismului” ar fi înlocuit, în cele din urmă, vechile separări dintre musulmani și ne-musulmani. Prin recunoașterea tuturor drept egali, sultanul afirma în concluzie că fiecare supus al său va găsi „mijloacele care vor face ca prosperitatea imperiului meu să crească de la o zi la alta”.[16]
Consecințele legale ale decretului au fost simple, dar profunde. Evreii și creștinii puteau deveni soldați, ofițeri și oameni de stat, cariere ce le fuseseră până atunci interzise. Decretul a stat la baza unui sistem legal unitar prin care depunerea mărturiilor și deciziile judecătorești se aplicau în egală măsură musulmanilor și ne-musulmanilor. În cele din urmă, din acest sistem juridic revizuit a rezultat ceva mult mai important. După 1839 intelectualii și oficialii au vorbit despre decret drept punct de plecare a unei noi identități naționale. Numită cu titlul generic de otomanism (Osmanlılık sau Osmancılık) această nouă viziune națională a oferit tuturor cetățenilor o motivație de a investi în bunăstarea statutului. În principiu otomanismul era o invitație adresată tuturor de a se dedica păstrării statului. În schimb, fiecare cetățean putea conta pe promisiunea unei protecții egale în fața legii. Strâns legată de această propunere era convingerea că fiecare cetățean, indiferent de limbă sau religie, împărtășea în mod natural o afinitate pentru sultan și pentru patrie (vatan în limba turcă). Așa cum sublinia un intelectual renumit, deviza sultanului către popoarele imperiului era foarte clară în această privință: „Uniune și Progres”.[17]
Încă de la început o mulțime de provocări au pus la încercare această mișcare reformatoare. În primul rând a fost o chestiune legată de bani. De la începutul secolului al XIX-lea, vistieria imperială s-a chinuit să finanțeze cheltuielile uriașe care au însoțit primele reforme. Situația s-a înrăutățit pe măsură ce secolul s-a apropiat de sfârșit. Rebeliunile nenumărate și o succesiune de războaie au vlăguit mult din puterea fiscală a imperiului. Un număr și mai mare de greutăți s-a produs pe măsura accentuării intervenției occidentale în problemele interne otomane. La începutul secolului Marea Britanie a avut inițiativa de a forța guvernul otoman să renunțe la toate monopolurile statului și să reducă taxele, eliminând astfel surse importante ale veniturilor imperiului. În 1880 guvernul de la Istanbul era în insolvență totală, situație dificilă care a permis diplomaților și bancherilor europeni să dicteze politicile financiare ale țării până la Primul Război Mondial. Cu totul, guvernul otoman a contractat împrumuturi de peste 370 de milioane de lire sterline de la investitori europeni între 1854 și 1914. Amploarea acestor datorii, precum și imixtiunea influenței străine în investiții și politica fiscală au creat un mediu asemănător cu ceea ce un cercetător a numit „colonizare prin creditare”.[18]
Asemenea guvernelor din Iran, China și mare parte a Americii Latine, Istanbulul nu a capitulat niciodată pe deplin imperialismului occidental. Cu toate acestea, creditorii străini au avut grijă ca suveranitatea politică și economică a imperiului să rămână sub supraveghere occidentală.
O amenințare încă și mai serioasă la adresa reformei provenea chiar din abilitățile și instinctele administratorilor otomani înșiși. Printre ideile politice ale statului din secolul al XIX-lea s-a numărat credința că un serviciu civil și un corp de ofițeri din ce în ce mai profesionalizați ar duce la o ameliorare semnificativă a administrației și bunăstării. O varietate de eșecuri umane, a diminuat progresiv astfel de speranțe. Transplantul a fost o problemă omniprezentă care s-a agravat în mijlocul unor dificultăți economice și financiare. Nepotismul și deferența autorităților față de familiile de frunte au condus la părerea generală că exista o prea mică diferență între vechea ordine și noile instituții. O sursă de rezistență mai subtilă, dar nu mai puțin importantă, s-a manifestat sub forma conservatorismului. Atât ritmul reformelor, cât și temeiurile lor filozofice au fost un șoc puternic pentru diferite elemente ale societății. Confuzia și furia cu privire la implicațiile noilor legi și reglementări au provocat neliniști atât în rândul musulmanilor, cât și în cel al ne-musulmanilor. „Decretul Grădinii de Trandafiri” a subminat autoritatea clerului creștin și celui evreiesc, făcându-i pe mulți ierarhi să solicite o oarecare revenire la vechea stare de lucruri. În rândul elitei musulmane și al cetățenilor obișnuiți, abolirea sistemului milleturilor a pus sub semnul întrebării ceea ce mulți considerau a fi o ordine naturală. Chiar și fruntași ai statului s-au îndoit uneori de beneficiile împrumutării metodelor europene sau „frâncești”. Pentru unul dintre reformatorii de frunte constituia o preocupare majoră faptul că „am uitat de loialitățile noastre religioase în toate privințele”. Întrucât Islamul nu mai deținea o poziție privilegiată, imperiul părea să riște să își piardă atât caracterul, cât și sufletul.[19]
Domnia sultanului Abdülhamid al II-lea a dus la paroxism multe dintre aceste tensiuni. În momentul încoronării sale, în 1876, puterea monarhiei otomane atinsese punctul cel mai de jos. Fratele său, Murad al
V-lea, fusese destituit la trei luni de la înscăunare după ce fusese declarat inapt să domnească din punct de vedere psihologic. Cu Balcanii aflați în pericol de rebeliune și război, reformatorii de frunte au insistat pe lângă Abdülhamid al II-lea să accepte redactarea unei noi constituții. Dându-și acordul, noul sultan a sancționat alegerea unui parlament care ar fi cuprins reprezentanți din întregul imperiu. Birocrații și intelectualii din capitală a prezentat adoptarea constituției drept un triumf al reformelor și naționalismului otoman. („Ziua de ieri”, titra un jurnal „a fost pentru toți otomanii începutul fericit al unei noi ere”).[20] În răstimp de doi ani, astfel de păreri care reflectau împlinirea și entuziasmul au lăsat loc disperării. Invazia rusă din 1877, care a parafat pierderea Bulgariei și a altor teritorii, a oferit lui Abdülhamid al II-lea pretextul de a suspenda constituția și a dizolva parlamentul. Asupra întregului imperiu s-a instalat un regim de cenzură și represiune politică. În locul reformatorilor mai independenți, sultanul a numit rude, oameni loiali și favoriți la conducerea guvernării. Cu toate că nu a renunțat la politicile care vizau să facă statul mai puternic și mai centralizat (un obiectiv esențial al multor reformatori) a făcut acest lucru cu un dispreț evident față de liberalism și sensibilitățile occidentale. Situația în imperiu a devenit sumbră către sfârșitul secolului. În momentul culminant al domniei lui Abdülhamid al II-lea, în 1880, imperiul și-a declarat formal falimentul. Mișcările naționaliste au continuat să câștige teren în Balcani și, mai ales, în rândul armenilor din Anatolia. Indiferent de publicitatea pe care i-a făcut-o expoziția universală de la Chicago aceasta nu a putut înlătura reputația câștigată de „Sultan Roșu”, ucigaș de armeni și alți creștini.
Violența domniei lui Abdülhamid al II-lea a fost, într-o oarecare măsură, un indicator al unor fracturi mai profunde din rândul populației. În 1900, reformele asociate cu „Decretul Grădinii de Trandafiri” provocaseră doar schimbări minore în privința alcătuirii administrației imperiale. Creștinii și evreii, în ciuda noului regim, s-au abținut în mare măsură să slujească în rândul cadrelor militare și al birocrației. Dezvoltarea sistemului de educație al statului nu a putut înlătura atracția instituțiilor private, precum Școala Centrală din Erzincan, care se adresa în primul rând ne-musulmanilor. Pentru mulți observatori, creștinii și evreii păreau să trăiască în lumi paralele care erau strâns legate de industria privată și comerț (și, prin extindere, de Occident). Esențială în privința acestei percepții era cea ce mulți considerau a fi o separație drastică definită de bogăție și condiție socială. Cei care serveau în armată și birocrație erau prost plătiți. Printre musulmanii din diferitele eșaloane ale serviciilor imperiale dificultățile care însoțeau serviciul în slujba imperiului contrastau cu ceea ce mulți considerau a fi viața ușoară și bogăția de care se bucurau creștinii și evreii. Cartierele sinonime cu afluența și gusturile europene precum Pera în Istanbul și Strada Franceză în Izmir erau locuite de străini și localnici ne-musulmani. Pentru a viziona un spectacol de teatru, își amintea un musulman, era nevoie se înduri un drum anevoios prin oraș. După un urcuș îndelungat până pe înălțimile Galatei și aventurarea prin străzile sale pline de noroi, te puteai lăsa furat de spectacol și să uiți „toate necazurile, dificultățile și umilințele îndurate”. Dar odată ce reveneai acasă „acoperit de noroi și orbecăind prin întuneric” rămânea „o nemulțumire în inimă cu gândul la străini, la localnicii greci, la armeni și evrei care locuiau de partea cealaltă a podului și duceau o viață foarte plăcută în casele lor luxoase…” Cel care a exprimat astfel de gânduri, la fel cu mulți alți musulmani erau obligați „să tragă pătura peste viața plină de lipsuri în timp ce mergea la culcare pentru ca, a doua zi, să vadă din nou același soare tulbure”.[21]
Abdülhamid al II-lea era conștient de aceste dezbinări și, ca suveran al națiunii, le-a exploatat. Cu toate că avea o educație franceză și era familiar cu cultura și filozofia europeană, sultanul avea convingeri puternice în privința Islamului și a rolului dinastiei otomane în lume. Pentru Abdülhamid, occidentalii îi demonizau pe musulmani ca însetați de sânge în ciuda violențelor comise de militanții creștini în Balcani. El detesta, mai ales, activismul misionarilor occidentali care „atribuiau musulmanilor toate atrocitățile comise de cruciați împotriva poporului țării noastre și care nu se sfiau să-i calomnieze pe musulmani în toate felurile în scopul de a-i incita pe creștini să se revolte”. Sultanul remarca ceea ce mulți considerau a fi o falie economică și socială între musulmanii și ne-musulmanii din țară. Creștinii, sublinia el, întotdeauna „gândesc, lucrează și progresează în timp ce noi [musulmanii] rămânem spectatori [ai progresului mondial]”.[22]
El socotea că soluția la aceste provocări consta în legarea mai strânsă a musulmanilor din imperiu de stat. Mai mult decât orice alt suveran otoman anterior a promovat asiduu dualitatea funcției sale de sultan și de calif al Islamului ca sursă de solidaritate pentru musulmani. Deși nu a repudiat formal niciodată otomanismul, guvernul lui Abdülhamid a accentuat ideea că de la Islam proveneau cultura țării și spiritul național. De-a lungul istoriei, a adăugat suveranul, dinastia otomană a apărat și i-a reprezentat pe musulmanii din întreaga lume. Pretențiile de suveranitate ale lui Abdülhamid al II-lea nu erau îndreptate doar către supușii săi otomani. Printr-o serie de acte demonstrative, precum construirea căii ferate către Mecca și Medina sau sprijinul pentru uigurii rebeli din China, sultanul s-a erijat în reprezentant și purtător de cuvânt al tuturor musulmanilor din lume, în special al celor aflați în dificultate.
Pentru mulți cetățeni care au devenit adulți pe durata domniei lui Abdülhamid al II-lea, politicile timpului au lăsat o urmă de neșters. Sultanul nu a fost nici popular, nici îndrăgit de cei care l-au slujit. Odată cu trecerea într-un nou secol, imperiul nu părea mai aproape de eliberarea de sub influența Marilor Puteri ale Europei. Revoltele se înmulțeau pretutindeni în ceea ce mai rămăsese din Balcanii otomani. După un atentat împotriva lui Abdülhamid al II-lea în 1905, naționaliștii armeni au devenit mai îndrăzneți și mai periculoși ca niciodată. Chiar dacă cineva s-ar fi dovedit capabil și loial, nepotismul sultanului limita oportunitățile de promovare pentru mulți tineri ofițeri și oficiali. Acest lucru precum și alte eșecuri ale sultanului erau pentru cei din rândul birocraților și militarilor categoria de mijloc mai mult decât simple aparențe. Din acest motiv mulți au ajuns să își amintească despre perioadă drept „domnia tiraniei” (istibdat idaresinde).
Cu toate acestea, au fost aspecte ale domniei lui Abdülhamid al II-lea care au avut un ecou puternic în rândul societății otomane. Disprețul sultanului pentru imperialismul occidental precum aversiunea puternică pentru misionarii străini a fost larg împărtășită de elitele musulmane. Pentru oficialii statului, atât cei tineri, cât și cei bătrâni, violențele comise de naționaliștii rebeli erau un indiciu al unor conspirații mai largi puse la cale de populația creștină din imperiu. Mai mult decât orice, a existat ceva fundamental și autentic în felul în care Abdülhamid al II-lea vorbea despre națiunea otomană. Imperiul era, într-adevăr, o țară a multor popoare, aspect pe care nimeni nu îl putea nega. Pentru mulți oficiali de frunte sau aspiranți, Islamul era fundamental în definirea conceptului de națiune otomană. Ceea ce definea legea, filozofia și morala țării derivau din Islam. Triumfurile din trecutul imperiului, precum și felul în care erau alcătuite în prezent birocrația imperială și corpul ofițerilor păreau să se adreseze direct loialității și tăriei morale a musulmanilor. Pentru unii, istoria și politica contemporană au evidențiat serviciul aparte pe care îl făceau musulmanii vorbitori de turcă. Întemeietorii dinastiei erau, până la urmă, descendenții direcți ai turcilor nomazi din Asia Centrală. Limba cea mai vorbită în rândul elitei otomane era turca. Cu toate acestea, asemenea sultanului, mulți intelectuali de frunte considerau că toți musulmanii, indiferent de etnie, erau legați la un loc ca frați ai credinței și națiunii. „Arabii” a afirmat un celebru comentator „au făcut națiunea noastră musulmană…Acum e timpul să îi ajutăm pe arabi să se ridice din starea lor deplorabilă. La rândul lor ei ne vor ajuta să ne păstrăm națiunea și să înaintăm în viitor pe calea civilizației”.[23]
Asemenea puncte de vedere reprezentau, totuși, produsul dezbaterilor din capitală. Este mult mai greu să sesizăm felul în care cetățenii din afara Istanbulului se confruntau cu problemele legate de naționalitate și administrație în domnia lui Abdülhamid al II-lea. Cu toate că sultanul avea o prezență publică activă, mulți dintre cetățeni nu aveau acces la presa populară. În absența jurnalelor și a alegerilor este probabil ca un număr mare de cetățeni, indiferent de etnicitate sau de religie, să nu fi reușit să înțeleagă controversele care divizau elitele imperiului. Până la urmă, Imperiul Otoman, era încă la începutul secolului al XX-lea o națiune de țărani și de păstori. Potrivit statisticilor guvernului, în anul 1895 doar 15 % din populația Anatoliei lucra în alte profesii decât agricultura și comerțul (în schimb, la Istanbul doar 19% dintre locuitori afirmau că au altă ocupație).[24]
Deși este dificil de verificat, este probabilă ipoteza că activismul naționalist a fost la fel de limitat la un segment restrâns de indivizi (cel mai adesea bărbați și femei educate care trăiau și munceau în centre urbane mari). În aceste condiții, un număr mare de cetățeni ai imperiului au rămas în afara dezbaterilor privind identitatea și suveranitatea. Aceasta pare să fi fost situația măcar în cazul grecilor intervievați de antropologi după căderea imperiului. Deși este neîndoielnic că multe impresii au fost influențate de ororile îndurate, cel puțin o parte dintre foștii greci otomani își aminteau de domnia lui Abdülhamid al II-lea ca un timp al unei vieți simple care nu era afectată de tensiunile anilor de război. „Dacă îi dădeai unui turc un pahar cu apă acesta îți mulțumea” își aducea cineva aminte „Iar dacă un turc te insulta și te înjura puteai obține dreptate în timpul domniei lui Abdülhamid al II-lea”.[25]
În cele din urmă, Abdülhamid al II-lea a realizat că excesele îl vor condamna. Asprimea domniei sale, combinată cu multe situații nefavorabile cu care națiunea s-a confruntat au inspirat un număr mare de comploturi împotriva sa. În cele trei decenii care au urmat dizolvării Adunării Naționale, grupuri disperate de otomani dizidenți s-au străduit să îi unească pe activiștii ca puncte de vedere similare în speranța restaurării constituției. Unii ar fi dorit o cale care să îl constrângă pe sultan să restaureze parlamentul. Alții doreau să fie totodată înlăturat. Indiferent de strategie, dizidenții din interiorul și din afara imperiului credeau că statul se va redresa odată ce ordinea constituțională ar fi fost restaurată. Această aspirație a fost cea care, în cele din urmă, a adus la putere ultimul partid de guvernare. Junii Turci, așa cum au fost cunoscuți îndeobște, nu au urmat calea conspiratorilor. Cei mai mulți erau tineri ofițeri și demnitari, oameni care ar fi pierdut totul dacă ar fi eșuat în încercarea de a-i forța mâna lui Abdülhamid al II-lea. Cei mai mulți dintre conducătorii lor mai vârstnici, în special cei care trăiseră și complotaseră peste hotare, nu erau iconoclaști. Mulți aveau mare respect pentru monarhia otomană, dar considerau că restaurarea constituției și a parlamentului erau esențiale pentru viitorul imperiului. „Considerăm că pentru a menține ordinea”, declara un ziar al Junilor Turci „nu este necesară înlăturarea dinastiei”.[26] Ca mișcare politică și ca partid Junii Turci au conceput Comitetul Uniunii și Progresului ca partid reprezentativ pentru toți otomanii. Când CUP s-a implicat în iulie 1908 în politica internă se putea lăuda cu simpatizanți musulmani și ne-musulmani din întreg imperiul. Lozinca cea mai populară „frăție și unitate” a rămas crezul oficial al partidului și după ce a luat guvernarea.
CUP a ajuns la putere prin insurecție și revoluție. Procedând astfel, partidul a rămas consecvent unui set de promisiuni precum guvernare parlamentară și egalitate între diferitele popoare ale imperiului. Aceste apeluri au făcut ca un număr mare de cetățeni să sprijine acțiunile CUP. La sfârșitul lui 1908 alegătorii au mers la urne în Balcani, Anatolia și ținuturile arabe și au votat masiv pentru un guvern al Junilor Turci. În mod evident promisiunile făcute erau în ton cu timpurile. La acel moment toate statele Europei, inclusiv Rusia, aveau constituții și parlamente. Chiar și Iranul, în ciuda situației sale dificile, alesese un parlament care contrabalansa autoritatea șahului. În ciuda a tot ce s-a întâmplat ulterior este greu de minimalizat bucuria și așteptările multora din Imperiul Otoman odată ce anul 1908 se apropia de sfârșit. Ascensiunea politică a CUP în vara lui 1908 constituia o dovadă palpabilă că reformele ultimelor secole dăduseră roade. Spontaneitatea cu care se obținuse un larg sprijin pentru revenirea la regimul parlamentar sugera că o politică mai integratoare, lipsită de violență, era posibilă în imperiu. Faptul că electoratul alesese candidați diferiți să participe la adunarea națională, între care creștini și evrei, ilustrează o dorință populară de unitate printre cetățenii otomani.
Acest consens avea însă să dispară în curând. În răstimp de câteva luni CUP s-a arătat a fi mai puțin tolerant și mai dornic de a avea opoziție așa cum afirmase inițial. Reprimarea nemulțumiților și reluarea violențelor în provincii au dat naștere temerii că nimic nu se schimbase. În politica externă, Junii Turci au rămas fideli principiilor otomanismului. Cu toate acestea, asemenea lui Abdülhamid al II-lea, mulți lideri de rang înalt au subscris la o viziune mult mai îngustă în privința a ceea ce definea națiunea otomană. Această tendință de excludere a unora s-a agravat pe măsură ce s-au derulat mai multe înfrângeri în Balcani. Pe măsură ce anii Primul Război Mondial se apropiau existau deja semnale că CUP abandonase încrederea într-o societatea pluralistă. Ororile din timpul războiului care au afectat Imperiul Otoman la sfârșitul său, fie că a fost vorba de masacre, foamete și exil începuseră se desfășoare încă înainte de iunie 1914.
Ascensiunea la putere a „Junilor Turci”, 1908-1914
Primul și ultimul partid de guvernământ al imperiului a fost alcătuit dintr-un amestec de reformatori și revoluționari aspiranți. Cei care au gândit Comitetul Uniunii și Progresului erau, în mare măsură, oameni de carte și de un oarecare gust. Mulți trăiau ca expatriați în Europa și erau foști oficiali care se considerau atât intelectuali, cât și patrioți. Întemeietorul partidului, Ahmet Riza, studiase la Sorbona și scrisese despre o gamă variată de subiecte, de la agricultură până la filozofia politică. Când Junii Turci și-au ținut primul congres, în 1902, la Paris, grupul mare de dizidenți prezenți a părut să nu se pună de acord în privința unei diversități de subiecte. Toți erau convinși de necesitatea reintroducerii constituției, dar existau disensiuni majore în privința răsturnării lui Abdülhamid al II-lea sau solicitării de ajutor Marilor Puteri în vederea declanșării revoluției. Pentru Riza și alți partizani, intervenția străină ar fi fost echivalentă cu o sinucidere. „Istoria Poloniei și chestiunea Crimeii sunt exemple sub ochii noștri” a declarat un participant la congres. Era necesar, în schimb ca otomanii să întreprindă „propria lor reformă fără intervenția înșelătoare și uzurpatoare a Europei”.[27] Ceea ce lipsea însă lui Riza și susținătorilor săi erau mijloacele imediate de a provoca o schimbare.
Factorul decisiv care a permis luarea puterii de către CUP a venit din partea unui grup separat de conspiratori. Deși nu erau personal făcuți pentru o acțiune directă, Ahmet Riza și alți Juni Turci au inspirat imaginația unei generații noi de activiști care trăiau în imperiu. Majoritatea erau demnitari imperiali și ofițeri staționați în provincii. Mulți erau absolvenți la Harbiye sau la alte școli renumite. Spre deosebire de expatriați precum Riza, care se bucura de frumusețile Parisului, acești Juni Turci aspiranți trăiseră asprimea și primejdiile domniei lui Abdülhamid. În provincia sfâșiată de război a Macedoniei, CUP își avea cel mai mare număr de aderenți. După o insurecție devastatoare declanșată în 1903, guvernul de la Istanbul a fost obligat să accepte supervizarea administrației provinciei de către britanici, francezi, austrieci și ruși. Prezența unor ofițeri străini, precum și angajamentul guvernului de a introduce reforme nu au contribuit la diminuarea violenței. În cei cinci ani care au urmat, grupuri rivale de gherilă au lăsat în urmă 8.000 de morți din rândurile militanților și civililor.[28] Pentru ofițerii otomani din Macedonia, campania declanșată de CUP împotriva sultanului reprezenta o soluție practică și atrăgătoare la pericolele care afectau regiunea. În 1907, mici cabale organizate de simpatizanți ai partidului au început să se realizeze printre oficialii și cetățenii proeminenți din Balcani. În câteva luni, conducerea CUP din Macedonia avea controlul asupra unei vaste rețele de activiști ce operau în întreg imperiul eclipsând astfel influența Junilor Turci care trăiau în exil în Europa. Brusca și rapida creștere a acestei mișcări a provocat un entuziasm și o mândrie uriașă în rândurile unui număr mare de ofițeri tineri. În timp ce puneau la cale un mijloc de a-l constrânge pe sultan să restaureze constituția, mulți dintre ofițerii convertiți la cauza Junilor Turci aveau convingerea că reprezentau liderii naturali ai mișcării. „Suntem cei mai responsabili membri ai națiunii” afirma un ofițer în fața soldaților săi. În calitate de ofițeri protejaseră implicit domnia lui Abdülhamid al II-lea care era „un izvor al tiraniei”. Venise acum rândul ca întreg corpul ofițeresc să își facă datoria „în arena luptei pentru libertate”.[29]
Acest acut simț al responsabilității i-a împins în cele din urmă pe Junii Turci din Macedonia să treacă la acțiune în vara anului 1908. Pe durata câtorva zile de la sfârșitul lui iulie, ofițerii de grad inferior atașați Armatei a Treia și-au abandonat posturile și au condus detașamente de militari și de civili în munți și pe străzi. Întrucât mii de săteni și de orășeni amenințau să se alăture insurecției, oficialii de la Istanbul aveau puține mijloace să potolească revolta, în afara declanșării unui război civil. La 24 iulie, la trei săptămâni după primele acțiuni din complotul Junilor Turci, sultanul a admis înfrângerea și a anunțat restaurarea constituției. Vestea concesiei făcute de Abdülhamid s-a răspândit cu repeziciune în imperiu provocând manifestări uriașe de euforie de la Shkodër la Ierusalim. Pentru unii cetățeni, revoluția, așa cum era considerată, oferea posibilitatea curmării violențelor care afectaseră Balcanii și estul Anatoliei. Pentru alții, reprezenta șansa unui imperiu mai liberal, unul care să permită liderilor regionali o influență mai mare asupra chestiunilor locale și naționale. În ceea ce îl privește, Kalusd Sürmenyan a văzut evenimentele din 1908 drept cauza pentru care el și alți armeni au ales cariera militară. În urma revoluției guvernul s-a manifestat deschis și amical față de creștini, în special față de armeni. Ca și în alte domenii „toate ușile în privința unei cariere militare erau deschise”.[30]
Conducătorii de frunte ai CUP au înțeles însă succesul în termeni mult mai personali. Actul de a-l forța pe sultan să renunțe la domnia absolută a fost considerat drept o validare a valorii și patriotismului lor. Reușind să obțină ceea ce mulți considerau imposibil sau prea riscant, ofițerii din rândul Junilor Turci își dovediseră caracterul de războinici dezinteresați. În corespondența schimbată între ei, precum și în discursuri, mulți s-au autoreprezentat ca fedai, un termen asociat istoric cu luptătorii și apărătorii credinței Islamice. Alții vorbeau despre ei înșiși ca despre komiteci. Asemenea revoluționarilor francezi din secolul anterior sau ca paramilitarii din Balcani care tulburaseră Macedonia, activiștii din rândul Junilor Turci au adăugat o nuanță romantică la originile lor clandestine de societate secretă sau de “comité.”. A fi komiteci însemna să fii cineva dornic să conspire și să ucidă în numele partidului. În ciuda victoriei și a deciziei de a candida în alegeri ca partid național, CUP și-a păstrat natura secretă. Pe măsura trecerii timpului, cei care erau legați de elementele clandestine, în special cei gata să ucidă în numele partidului, au dobândit mai multă autoritate în detrimentul intelectualilor și teoreticienilor de tipul lui Ahmet Riza și al altora. Această aripă a CUP va avea cea mai mare influență asupra destinului imperiului în deceniul care va urma. Anii tumultoși care au urmat Revoluției Junilor Turci s-au dovedit decisivi în consolidarea stăpânirii acestora asupra Imperiului Otoman. Înainte ca anul 1908 să se încheie, candidații CUP au câștigat o majoritate zdrobitoare în adunarea națională și au obținut cele mai importante cabinete ministeriale. Viteza cu care partidul și-a consolidat puterea a agitat, în schimb, majoritatea cercurilor conservatoare. Reprezentanții religioși, în special membrii inferiori ai clerului Islamic, erau îngroziți de perspectiva unui guvern condus de iconoclaști și adepți ai unui stat laic. Ofițeri și soldați, precum și membri ai elitelor provinciale păreau să împărtășească acest dispreț răspândind zvonul că Junii Turci sunt un partid de francmasoni, evrei și atei. În paralel, generalii din armată erau iritați de impetuozitatea pe care partidul o încuraja în rândul tinerilor ofițeri. Simpla idee că „școlarii de ieri”, cum îi definea un comentator conservator, erau cei care decideau viitorul imperiului a fost considerat de mulți comandanți militari drept insubordonare. Toate aceste tensiuni au apărut în prim plan în aprilie 1909, odată cu lansarea unei contralovituri de stat în capitală.
Conducătorii loviturii de stat în fruntea unor soldați rebeli și ai studenților de la seminarul Islamic au năvălit peste adunarea națională și i-au împuternicit pe cei câțiva membri ai opoziției de acolo să formeze un nou guvern. Această schimbare bruscă de regim a fost însă de scurtă durată. În mai puțin de două săptămâni de la primele tulburări, o armată condusă de oameni loiali Junilor Turci a intrat în Istanbul și a pus capăt rebeliunii. Cabinetul restaurat al CUP nu a avut nevoie de mult timp pentru a-i pedepsi pe cei suspectați de a fi instigat sau încurajat lovitura de stat. Pe lângă arestarea și trimiterea în exil forțat a opozanților CUP, Junii Turci au obținut de la autoritatea Islamică un decret pentru depunerea lui Abdülhamid al II-lea. Cu toate că sultanul nu a jucat nici un rol în îndepărtarea de la putere a CUP, a acceptat decizia, lăsând tronul fratelui său, Mehmed Reșad. În noul sultan partidul a găsit un monarh destul de flexibil și de discret. „Cu siguranță”, mărturisea unul dintre apropiații săi „sultanul Reșad nu primise o educație înaltă. Nu fusese interesat de diferitele regiuni ale țării, nici nu studiase istoria lumii și nici nu avea opinii ferme despre politica externă”.[31] Faptul că prea puțini din familia domnitoare aveau calitățile necesare a contribuit la întărirea puterii și influenței CUP. Până la moartea sa în 1918, Mehmed
al V-lea, așa cum s-a numit după încoronare, s-a dovedit mai mult decât dornic să-i lase pe Junii Turci să guverneze în numele său.
Pe măsură ce evenimentele din aprilie 1909 au rămas în memorie, miniștrii din cabinetul Junilor Turci au trecut la reprimarea surselor de opoziție politică. Au fost impuse restricții severe în privința demonstrațiilor publice și adunărilor politice. A fost impusă cenzura ceea ce a dus la o drastică diminuare a vocilor opoziției exprimate în presă. Probabil însă că cea mai înfricoșătoare reacție de neîncredere din partea Junilor Turci a fost reacția la o serie de evenimente violente petrecute la Adana, în sudul Anatoliei. În momentul de apogeu al tulburărilor, revoltații s-au dezlănțuit împotriva cartierului armean ucigând mii de locuitori. Deși autoritățile au încercat să îi tragă la răspundere pe musulmanii complici ai atacului, reprezentanții locali ai Junii Turci i-au acuzat pe armeni că ar fi provocat violențele. Până la urmă, așa cum un editor local sugera, armenii fuseseră cei care „aduseseră o mare nenorocire pe capul țării noastre prin cererile insistente de recunoaștere națională și autonomie provincială”.[32] În anul care a urmat, alte chestiuni referitoare la limbă, religie și reprezentare națională au consumat răbdarea și interesul CUP. Cu toate că formarea unor partide pe criteriu etnic fusese interzisă, guvernul Junilor Turci a fost în mod repetat forțat să pună în discuție problemele locale sau naționale considerate critice de reprezentanții kurzi, albanezi, greci, armeni și arabi. În sens contrar, inițiativele CUP menite să întărească puterea centrală a guvernului au întâmpinat o opoziție acerbă din partea activiștilor provinciali. Cea mai controversată dintre propuneri a fost încercarea de a impune folosirea limbii turce în chestiuni privitoare la guvernarea locală și educație. Deși limba turcă osmană era identificată ca limba oficială a statutului în constituția din 1876, inițiativa a provocat o puternică opoziție în rândul comunităților etnice ale imperiului și spectrului politic. A-i fi obligat pe cetățenii care vorbeau doar araba, greaca, albaneza sau bulgara să își deruleze activitățile în turcă a fost considerat de mulți drept imposibil (în special și pentru că majoritatea otomanilor erau analfabeți). Critici ai intențiilor guvernului au socotit că orice încercare de a promova limba turcă nu era altceva decât un act de șovinism național. Ceea ce CUP dorea, a afirmat un lider disident albanez, nu era o uniune „a mai multor neamuri sub stindardul constituției otomane”. Dimpotrivă, Junii Turci doreau „să absoarbă naționalitățile” și să le facă să fie „docile și asemănătoare otomanilor obișnuiți” fără a avea cunoștințe despre originile lor naționale.[33]
Este greu de spus care a fost poziția autentică a CUP în problema națională la începutul guvernării sale. Până la disoluția sa în 1918, partidul nu s-a delimitat niciodată de otomanism și nici nu a susținut ca parte a politicii imperiale, ideea revizuirii legilor cetățeniei otomane în acord cu apartenența etnică. La începutul guvernării, au existat semne clare în rândul conducătorilor partidului că exista o susținere a pluralismului etnic. Cei mai importanți membri ai partidului erau musulmani fie din Balcani, fie din vestul Anatoliei. Deși a atras un număr mare de susținători vorbitori de greacă sau care proveneau din provinciile vorbitoare de arabă a devenit curând evident că CUP nu avea răbdare în privința a ceea ce s-a numit „politica față de minorități”. Pentru unii, cel puțin, insistența în privința unei singure limbi naționale a fost o chestiune de simț practic. „a permite existența mai multor limbi în actul de guvernare” comenta un reprezentant CUP „ar fi echivalent cu a construi un turn al lui Babel”.[34] Pentru alții, cererile repetate pentru drepturi naționale mai largi în rândul diferitelor populații ale imperiului a dezvăluit un adevăr amar. După cum declara un conducător al CUP, constituția din 1876 eșuase în promisiunea de a oferi egalitate reală între musulmani și creștini. Rezistențe întâmpinate din partea ambelor părți a făcut dintr-un astfel de principiu un „ideal nerealizabil”. Reticența creștinilor de a se conforma noului regim și a deveni „otomani loiali” reprezenta cel mai mare dintre obstacole. „Drept urmare nu poate fi nicio șansă de egalitate”, insista liderul amintit „până când nu vom reuși în acțiunea noastră de a otomaniza imperiul” înăbușind astfel „agitația și propaganda statelor balcanice”.[35] Deși nu este foarte clar ce se înțelegea prin „otomanizarea imperiului” acest discurs rostit în timpul congresului general al CUP din 1910 oferă un indiciu timpuriu al deziluziei care se instalase în rândurile partidului. Lecții ale trecutului îi făceau pe mulți membri CUP să vadă un rău augur în continua răspândire a activismului naționalist din Balcani. Pentru cei mai mulți, viitorul imperiului depindea de dorința cetățenilor, în special creștini, de a fi loiali și de a-și dovedi această loialitate. Din acest motiv, CUP va continua să insiste că doar guvernul central, aflat în mâinile lor, avea dreptul de a stabili regulile. A permite autonomiei provinciale sau pluralismului să se dezvolte necontrolat însemna să inițiezi sfârșitul imperiului.
Totuși, înainte de Primul Război Mondial nu exista consens în rândul CUP cu privire la ce însemna cu adevărat un imperiu „otomanizat”. Pentru majoritatea partidului perspectiva lui Abdülhamid al II-lea în privința națiunii își păstra valabilitatea: în timp ce imperiul era, într-adevăr, divers, musulmanii – mai mult decât orice alt grup – întrupau originile, loialitățile și idealurile imperiului. Însă erau unii conducători ai Junilor Turci care considerau că nici această concepție despre națiune nu era suficientă. În ajunul revoluției din 1908 scrierile unui mic grup de activiști au atras atenția membrilor CUP. Acest grup a fost organizat în jurul unui club social denumit „Vatra Turcească” și a fost condus, în mare măsură, de emigranți musulmani din Rusia. Ca omagiu adus taberelor nomazilor turci din Asia Centrală, „Vatra Turcească” s-a dedicat „educației naționale a poporului turc și ridicării nivelului intelectual, social și economic, pentru perfecționarea limbii turcești și a rasei”.[36] Principala publicație a grupului, Patria Turcească, a adus omagii marilor cuceritori ai stepei precum Genghis Khan și Tamerlan. A celebrat trăsăturile culturale comune ale tuturor popoarelor turcice, din Egeea și până în Xinjiang, ca bază pentru dezvoltarea civilizației în Eurasia. Mai mult decât orice, a susținut necesitatea de a promova și rafina limba turcă ca instrument al viitorului Imperiului Otoman. Luate ca un întreg, punctele de vedere exprimate în „Patria Turcească” au contribuit la o re-evaluare a conținutului referitor la naționalismul otoman. Din perspectiva grupului, musulmanii vorbitori de turcă reprezentau nucleul istoriei, culturii și politicii imperiului. Pentru membrii și susținătorii „Vetrei Turcești” a recunoaște preeminența turcilor constituia o acceptare a realității așa cum era. După părerea unui gânditor, scopul otomanismului era de a crea o nouă națiune, una care vorbea și folosea limba otomană (adeseori numită Osmanlıca). În consecință „noua națiune va fi o națiune turcă” atâta timp cât otomana era, la origine, un idiom al limbii turce.[37]
Scriitorii și activiștii asociați grupului au fost adeseori în dezacord în privința nuanțelor presupuse de obiectivele lor. Unii dintre membrii de frunte, mai ales cei proveniți din Rusia, priveau organizația drept o parte a unui efort global menit să îi elibereze pe musulmani de imperialismul european. Alții și-au limitat interesul doar la problemele otomane. Pe lângă alte provocări precum banii și conflictele personale, membrii „Vetrei Turcești” s-au confruntat încă de timpuriu cu câteva probleme fundamentale. Deși erau foarte încrezători în privința a ceea ce constituia sufletul nației otomane, contributorii „Patriei Turcești” erau ambigui în definirea a ceea ce însemna să fii turc. Pentru unii era o problemă de alegere culturală. Dacă cineva era musulman (de preferință sunnit) și vorbea turca din naștere sau ca urmare a educației primite, atunci putea fi socotit drept turc indiferent de părinții săi. Pentru alții a fi turc reprezenta un dat biologic. În definitiv nomazii și războinicii turci se stabiliseră în Europa, Asia și Nordul Americii lăsând în urmă descendenți pe toată întindere Imperiului Otoman și dincolo de hotarele acestuia. Din acest motiv puteau fi imaginați albanezi, kurzi și arabi care descindeau dintr-un strămoș turc comun. Astfel era neglijat în mare măsură rolul ne-musulmanilor. Armenii și creștinii ortodocși au fost excluși din orice reflecție despre gloria trecută și prezentă a turcilor. Prin omisiune viitorul lor în cuprinsul imperiului apărea ca nesigur.
Înainte de 1912 evenimentele politice au oferit puține șanse activiștilor „Vetrei Turcești” să își facă cunoscute opiniile. Afectat de o varietate de crize provinciale, guvernul de la Istanbul era tot mai copleșit. Măsurile menite să întărească controlul administrativ al Balcanilor de vest i-au făcut pe mii de țărani albanezi să se revolte. În mod similar, rezistența populară a expus slăbiciunile guvernului în Yemen. După decenii de lupte, negociatorii trimiși de Junii Turci în 1911 au cedat și au oferit conducătorilor rebeli de la nord de Sanaa un număr de privilegii în schimbul unor declarații de loialitate. De departe amenințarea cea mai gravă provenea din Nordul Africii. Provinciile imperiului din Libia, teritoriu luat în calcul de mult timp de Italia ca posibilă colonie, au fost invadate în 1911. Trupele italiene au ocupat cu ușurință porturile Benghazi și Tripoli unele autorități locale salutând ocupația cu entuziasm. În ciuda mijloacelor limitate de a trimite întăriri și provizii pentru forțele de la fața locului, CUP a rămas de neclintit. Sute de ofițeri și de civili, mulți dintre ei membri ai partidului, s-au oferit voluntari trecând clandestin Mediterana prin tot felul de mijloace. La începutul primăverii anului 1912, ofensiva italiană a fost cu totul oprită. Junii Turci de la fața locului au interpretat aceste semne de succes drept o dovadă a priceperii în treburile statului. Cel puțin pentru un timp, războiul a părut să întrețină curajul și îndârjirea musulmanilor din interiorul și din afara imperiului. Chiar dacă provinciile ar fi fost pierdute, scria în jurnalul său un ofițer superior membru al CUP, el rămânea decis să continue lupta. Bătălia din Libia era potrivit cuvintelor sale „o obligație morală care trebuia îndeplinită, una pe care întreaga lume a Islamului dorea să o vadă pusă în practică”.[38] Eforturile voluntarilor otomani au adus, în final, puține rezultate. Italia a extins războiul dincolo de Libia atacând Beirutul și insula Rhodos forțând Istanbulul să ceară pace în toamna anului 1912. Deși trupele locale și agenții otomani au continuat lupta timp de încă câțiva ani, stăpânirea italiană în Libia avea să se mențină pentru următoarele trei decenii.
Pe lângă pierderea controlului în Nordul Africii, Junii Turci au avut de înfruntat provocări dificile mai aproape de casă. În aprilie 1912 cetățenii Imperiului Otoman au revenit la urne pentru a alege o nouă adunare națională. Spre deosebire de alegerile derulate cu patru ani mai devreme, CUP a avut de înfruntat o opoziție tot mai puternică într-o varietate de provincii. Un mare număr de conservatori religioși precum și o mulțime de candidați independenți, care aveau alte motive de nemulțumire, au contestat supremația Junilor Turci în multe districte ale imperiului. Pentru a evita înfrângerea, susținătorii CUP i-au atacat pe votanți și pe candidați atât înainte, cât și după numărătoarea voturilor. În urma „campaniei cu bâta” așa cum a fost numită campania electorală din 1912, CUP a obținut majoritatea în adunarea națională, dar contra cost. La sfârșitul verii o rebeliune în rândul ofițerilor armatei din Macedonia, fortăreață istorică a CUP-ului, a provocat și mai multe îndoieli în privința legitimității partidului ca forță de guvernare. Temându-se că își va pierde propria credibilitate, sultanul Mehmed al V-lea a impus crearea unui nou cabinet compus din miniștri recunoscuți pentru opiniile lor împotriva Junilor Turci. Către sfârșitul verii, cel puțin o parte din conducerea partidului începuse să își piardă încrederea. Așa cum admitea un fost ministru CUP se părea „că mergem dintr-o criză într-alta fără a reuși să le depășim. M-am întrebat mereu dacă nu cumva împingem țara la ruină”.[39]
Evenimentele au luat o turnură și mai dramatică la începutul toamnei anului 1912. După luni de negocieri secrete, fiecare dintre vecinii balcanici ai imperiului și-au mobilizat trupele la începutul lui octombrie. O invazie a armatelor Greciei, Serbiei, Bulgariei și Muntenegrului fusese ceva ce Istanbulul luase de mult în calcul, dar nu crezuse faptul posibil. Toate aceste țări se uitau cu invidie una la cealaltă fiecare încercând să anexeze ceea ce mai rămăsese din teritoriile balcanice ale Imperiului Otoman. Însă, când nou creata alianță a lovit în luna octombrie, forțele otomane au fost rapid copleșite. Către sfârșitul lunii trupele imperiale au suferit două înfrângeri decisive în fața Bulgariei și Serbiei, eșecuri de pe urma cărora imperiul nu și-a mai revenit niciodată. Un armistițiu încheiat la începutul lui decembrie a parafat deplinul colaps al imperiului la vest de capitală. Cu toate că trupele otomane continuau să controleze Edirne, situat la aproximativ 240 de kilometri vest de Istanbul, devenise clar în primăvară că imperiul va fi forțat să cedeze controlul Traciei, Macedoniei și Albaniei. Simțind că este momentul să recâștige poziția deținută și, poate, să îndrepte lucrurile conducătorii CUP au luat măsuri drastice. La sfârșitul lui ianuarie 1913 un grup de ofițeri ai Junilor Turci au pătruns în Sublima Poartă, principalul sediu administrativ al imperiului și, sub presiunea armelor, a forțat guvernul să demisioneze. Odată cu revenirea principalelor ministere sub controlul partidului, armatele otomane au trecut la contra-ofensivă sperând să salveze orașul asediat Edirne. Cu toate că expediția din primăvară nu a reușit să spargă încercuirea orașului de către armata bulgară, izbucnirea ostilităților între statele balcanice a oferit în vară o nouă șansă Istanbulului. În luna iulie Bulgaria era nevoită să lupte pe patru fronturi, astfel că forțele otomane au întâmpinat o slabă rezistență la Edirne. Recucerirea orașului, care fusese odinioară capitala imperiului, a permis guvernului să proclame mult dorita victorie. Odată cu începerea Ramadanului la sfârșitul lunii iulie 1913 sultanul a proclamat o sărbătoare națională care să celebreze „o zi a bucuriei pentru otomani în particular și pentru musulmani în general”.[40]
Sfârșitul războiului a adus prea puțină ușurare pentru sute de mii de cetățeni. La diferite niveluri, pierderea teritoriilor balcanice a fost devastatoare. Regiunea fusese inima economică a imperiului. Orașe precum Salonicul, Ohrida, Ioannina, Serres și Manastir reprezentau patria și locul de naștere al unei părți însemnate din elita imperială, în special corpul de ofițeri și birocrația. Din comitetul central al CUP cel puțin 11 din 31 erau născuți în Balcani în timp ce doar 7 erau născuți în Anatolia.[41] În termeni istorici, Balcanii au fost vreme îndelungată principala arenă politică. În această regiune se puseseră bazele imperiului în sec. XIV-XV. Cele mai multe conflicte care definiseră perioadele de ascensiune, respectiv de declin, fuseseră purtate pentru orașele și provinciile balcanice. Acum, odată ce totul era definitiv pierdut, mulți au considerat că imperiul a abandonat mai mult decât teritoriu. Reculul spre est al imperiului l-a lipsit de o bună parte din tăria și ființa sa.
Costurile umane ale războiului erau o sursă și mai mare de incertitudini…
fragment
[1] Brian Glynn Williams, The Crimean Tatars The Diaspora Experience and the Forging of a Nation (Leiden: Brill, 2001), 227.
[2] Kalusd Sürmenyan, Harbiyeli Bir Osmanlı Ermeni (Istanbul: Tarih Vakfı Yurt Yayınları, 2015), 42.
[3] “Hard Times of the Sultan,” New York Times May 19, 1890.
[4] Neil Gale, The Midway Plaisance at the 1893 World’s Columbian Exposition in Chicago (Lulu.com, 2017), 11.
[5] Selim Deringil, The Well-protected Domains Ideology and the Legitimation of Power in the Ottoman Empire 1876-1909 (London: IB Tauris, 1998), 160.
[6] Ryan Gingeras, Fall of the Sultanate: The Great War and the End of the Ottoman Empire 1908-1922 (Oxford: Oxford University Press, 2016), 197.
[7] Murat Özyüksel, The Hejaz Railway and the Ottoman Empire: Modernity, Industrialization and Ottoman Decline (London: I.B. Tauris, 2014), 69.
[8] Virginia Aksan, Ottoman Wars, 1700-1870 (New York: Longman, 2007), 292.
[9] Benny Morris and Dror Ze’evi, The Thirty-Year Genocide: Turkey’s Destruction of its Christian Minorities (Cambridge: Harvard University Press, 2019), 130-132.
[10] Ahmet Reşit Rey, İmparatorluğun Son Döneminde Gördüklerim Yaptıklarım (1890-1922) (Istanbul: İş Bankası Kültür Yayınları, 2007), 29.
[11] David Roessel, In Byron’s Shadow: Modern Greece in the English and American Imagination (Oxford: Oxford University Press, 2001), 45.
[12] W. E. Gladstone, Bulgarian Horrors and the Question of the East (London: J. Murray, 1876), 53.
[13] İpek K. Yosmaoğlu, “Counting Bodies, Shaping Souls: The 1903 Census and National Identity in Ottoman Macedonia,” International Journal of Middle East Studies 38.1 (2006), 62.
[14] “The Turk at Home,” Harper’s New Monthly Magazine, December 1, 1853, 798.
[15] Selçuk Akşin Somel, The Modernization of Public Education in the Ottoman Empire, 1839-1908 : Islamization, Autocracy, and Discipline (Leiden: Brill, 2001), 262-263.
[16] Roderic Davison, Reform in the Ottoman Empire, 1856–1878 (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1963), 3.
[17] Niyazi Berkes, The Development of Secularism in Turkey (Routledge: New York, 1998), 222.
[18] Murat Birdal, “Fiscal Crisis and Structural Change in the Late Ottoman Economy,” în Amal Ghazal and Jens Hanssen (eds.), The Oxford Handbook of Contemporary Middle-Eastern and North African History (Oxford: Oxford University Press, 2015),37.
[19] Bernard Lewis, The Emergence of Modern Turkey (Oxford: Oxford University Press, 1961), 139.
[20] Murat Şiviloğlu, The Emergence of Public Opinion: State and Society in the Late Ottoman Empire (Cambridge: Cambridge University Press, 2018), 244.
[21] Fatma Müge Göçek, Denial of Violence Ottoman Past, Turkish Present and Collective Violence Against the Armenians, 1789-2009 (Oxford: Oxford University Press, 2015), 119.
[22] Kemal Karpat, Politicization of Islam (Oxford: Oxford University Press, 2000), 173.
[23] Citatul este din Namık Kemal, probabil cel mai influent poet și dramaturg otoman din secolul al XIX-lea. Vezi Doğan Gülpınar, Ottoman/Turkish Visions of the Nation, 1860–1950 (London: Palgrave Macmillan, 2013), 70.
[24] Kemal Karpat, Ottoman Population, 1830–1914: Demographic and Social Characteristics (Madison: University of Wisconsin Press, 1985), 215. Această statistică se bazează pe media înregistrată în provinciile Erzurum, Adana, Ankara, Aydın, İzmit, Bitlis, Biga, Sivas, Trabzon, Konya, Hüdavendigar, Kastamonu și Van. Dersaadet, provincia care cuprindea Istanbulul și alte districte mărginașe capitalei avea cel mai mare număr de lucrători din afara agriculturii și comerțului cu un procent de 38%.
[25] Nicholas Doumanis, Before the Nation: Muslim—Christian Coexistence and Its Destruction in Late Ottoman Anatolia (Oxford: Oxford University Press, 2012), 80.
[26] Banu Turnaoğlu, The Formation of Turkish Republicanism (Princeton: Princeton University Press, 2017), 100.
[27] Şükrü Hanioğlu, Young Turks in Opposition (Oxford: Oxford University Press, 1995), 187.
[28] Steven Sowards, Austria’s Policy of Macedonian Reform (Boulder, CO: East European Monographs, 1989), 76.
[29] Şükrü Hanioğlu, Preparation for a Revolution: The Young Turks, 1902–1908 (Oxford: Oxford University Press, 2001), 220.
[30] Sürmenyan 42.
[31] Douglas Brookes, On the Sultan’s Service Halid Ziya Uşaklıgil’s Memoir of the Ottoman Palace, 1909–1912 (Bloomington: Indiana University Press, 2020), 229.
[32] Bedross Der Matossian, “From Bloodless Revolution to Bloody Counterrevolution: The Adana Massacres of 1909,” Genocide Studies and Prevention 6.2 (August 2011), 162.
[33] Ismail Kemal, Memoirs (London: Constable Press, 1920), 366–8.
[34] Hasan Kayalı, Arabs and Young Turks: Ottomanism, Arabism and Islamism in the Ottoman Empire, 1908–1918 (Berkeley, CA: University of California Press, 1997), 88.
[35] TNA/FO 294/47/38, August 28, 1910. Also cited in Hans-Lukas Kieser, Talaat Pasha: Father of Modern Turkey, Architect of Genocide (Cambridge, MA: Harvard University Press, 2018), 86.
[36] Holly Shissler, Between Two Empires: Ahmet Ağaoğlu and the New Turkey (London: I.B. Tauris, 2003), 159.
[37] Masami Arai, Turkish Nationalism in the Young Turk Era (Leiden: Brill, 1992), 61.
[38] Enver Pascha um Tripolis (Munich: Hugo Bruckmann Verlag, 1918), 10.
[39] Feroz Ahmad, The Young Turks: The Committee of Union and Progress in Turkish Politics, 1908–1914 (London: Hurst, 2009), 96.
[40] Eyal Ginio, “Constructing a Symbol of Defeat and National Rejuvenation: Edirne (Adrianople) in Ottoman Propaganda and Writing during the Balkan Wars,” Stefan Goebel și Derek Keene (eds.), Cities into Battlefields: Metropolitan Scenarios, Experiences and Commemorations of Total War (Farnham: Ashgate, 2011), 97.
[41] Erik Jan Zürcher, “The Young Turks: Children of the Borderlands?”, Kemal H. Karpat, Robert Zens (eds.), Ottoman Borderlands: Issues, Personalities and Political Changes (Madison, University of Wisconsin Press, 2003), 281.