Editura Cetatea de Scaun - de 22 de ani facem istorie

UN ADULTER ÎN FAMILIA COMUNISTĂ. ROMÂNIA ȘI SUA ÎN ANII `60

Colecție: Istorie
Cod produs: CS24
ISBN: 978-606-537-190-3
Nr. pagini: 336
Format: 17x24 cm

PREȚ 36,00 lei

Out of stock

Description

De ce să citiți o carte despre România și America, despre Ceaușescu și Nixon, despre români în S.U.A. și americani la București? Pentru că trebuie. Altfel, v-ar fi foarte greu să înțelegeți situația de astăzi, așteptările noastre, individuale și colective, de la acest stat. Gabriel Stelian Manea ne ajută copios să ne întindem năvoadele memoriei ca să înțelegem locul Americii și al relațiilor bilaterale în prezent și să decidem dacă avem nevoie de această istorie comună. Autorul nu dă, din fericire, soluții și tocmai aici este șansa extraordinară a cărții lui.

Cuprins

CEAUȘESCU ȘI AMERICA, ROMÂNIA ȘI NIXON. ÎMPREUNĂ? (Prefață de Florin Anghel) 7
CUVÂNT ÎNAINTE 13
INTRODUCERE 17
Capitolul I. O LEGĂTURĂ INCONSTANTĂ. DIMENSIUNI ALE RELAȚIILOR BILATERALE 29
I.1. Secolul al XIX-lea sau vremea descoperirii reciproce 29
I.2. Anii interbelici sub zodia petrolului 50
I.3. Epoca postbelică de la ruptură la renașterea speranței 70
Capitolul II. OFENSIVA DIPLOMAȚIEI ROMÂNEȘTI ȘI UN OBIECTIV AMBIȚIOS: SIMPATIA STATELOR UNITE 86
II.1. Drumul scurt de la teama „calului troian” la certitudinea „înstrăinării politice între România și Uniunea Sovietică”. Percepții și analize americane 91
II.2. România la ONU: tot mai departe de Moscova și în intimitatea
Washington-ului 100
II.3. „Războiului de șase zile” și „detașarea României” de Moscova 122
II.4. De la Washington la Beijing, via București. Amenințarea intereselor sovietice 132
Capitolul III. Față în față. Întâlnirile Ceaușescu-Nixon 147
III.1. Richard Nixon laBucurești: „Cea mai emoționantă experiență pe care am avut-o vreodată” 157
III.2. Ceaușescu în Statele Unite – „Partener al celei mai mari supraputeri mondiale” 177
Capitolul IV. PRIN CULTURĂ MAI APROAPE DE STATELE UNITE 195
IV.1. Ce e frumos durează puțin. Anii destinderii culturale. 1964-1971 195
IV.2. Acordurile culturale româno-americane 201
IV.3. De la Brâncuși la Păunescu. Ofensiva culturii române în Statele Unite 207
IV.4. Direct din America pentru România: literatură, muzică, film 237
Capitolul V. PROFESOR ÎN STATELE UNITE, DAR ÎN ATENȚIA REGIMULUI DIN ROMÂNIA. „RECUPERAREA” LUI MIRCEA ELIADE 258
V.1. Planurile Securității în privința lui Mircea Eliade 263
V.2. De la „Pornograf maniac”… 265
V.3. …la doctor Honoris Causa al Universității Yale 274
V.4. Trei ani de reintegrare în circuitul literar românesc 279
V.5. Interviurile acordate pentru presa din România 291
V.6. Refuzul lui Eliade de a se întoarce în România 301
CONCLUZII 309
BIBLIOGRAFIE 319

Prefață

Prefață de Florin Anghel

CEAUȘESCU ȘI AMERICA,
ROMÂNIA ȘI NIXON. ÎMPREUNĂ?
(Prefață)

Dacă printr-o țăcăneală a Istoriei s-ar reface peisaje politice internaționale din fragmente de epoci diferite nu puțini dintre noi am fi aceia care ne-am aminti perfect despre vorbele aspre ale președinților S.U.A. la adresa U.R.S.S. („Imperiul Răului”- Ronald Reagan) sau referitoare la dictaturile extravagante din state eșuate și compromise instituțional („Axa Răului”- George W. Bush). Cum am privi, însă, fotografia aceasta, care străbate tot textul volumului de față, cu un Richard Nixon prins în horă cu Nicolae Ceaușescu, la București, în curtea Muzeului Satului, alături de românce bucolice, înfășate în costume populare oficiale și atent supravegheați de serviciile secrete din, probabil, întreaga lume care contează? Clara democrație americană învârtindu-se fericită cu un dictator vetust, cinic și oripilat la ideea oricărei deschideri în țara lui cenușie: să înțeleg că România comunistă, fără libertăți, era numai bună de a i se cere inelul de logodnă geopolitică?
Așa aș începe invitația la lectura textului lui Gabriel Stelian Manea: un efort, o curiozitate și, mai ales, o mare doză de curaj. Căci, asumarea unei scrieri fără accese apocaliptice referitoare la politicile externe ale regimului totalitar comunist din România este o lecție de onestitate, probitate și respect față de cei cărora le dăruiești această carte.
America s-a așezat discret în România. În 1880, când s-au reglementat raporturile diplomatice, nimeni nu putea prognoza că, după aproape un secol și jumătate, națiunea de peste Ocean va deveni cel mai important aliat al Bucureștilor. De la petrolul lui Standard Oil, automobilele Ford de pe bulevardele croite de Carol al II- lea și până la rescrierea programelor de colaborare în modelele comunismului național de la mijlocul anilor `60, relația dintre România și America nu a fost niciodată prea fierbinte dar nici îndeajuns de înghețată. Mai degrabă, îndeosebi după începerea ocupației sovietice, în august 1944, se poate vorbi despre așteptări frenetice românești în visul intitulat „Vin americanii!”. Ar mai încăpea aici, de ce nu, și realismul zicerii unui longeviv prim ministru comunist, asemănat cel mai adesea cu cinismul, dr. Petru Groza: „Dumneavoastră, americanii, care ați inventat bomba atomică, inventați ceva să mutați România lângă America și voi face politică americană”. Astăzi pare că am fi vecini pentru că, și din resursele parteneriatului strategic cu S.U.A., România a devenit o țară altfel decât o cunoaștem din studiile istorice.
Gabriel Stelian Manea susține că Nicolae Ceaușescu și-a dorit să fie un lider mondial. Așa este. Resursele pe care România le putea pune la dispoziție în construirea acestui ideal – după „Declarația de independență” a Partidului Muncitoresc Român, din aprilie 1964 – erau infime. O economie autarhică, înapoiată și neracordată la circuitul mondial de schimburi, o elită intelectuală și administrativă decimată în închisorile politice, modele sovietice fără succes în instituții și societate: acestea erau ingredientele primelor două decenii de totalitarism comunist. Politica externă – dacă așa se poate traduce relația ideologică cu statele cu regim comunist din Europa și Asia – era una marginală, specifică pe de-a întregul unui satelit fără importanță al U.R.S.S. Abia decizia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, și a colaboratorilor lui, de a colora în „independent” și „național” comunismul românesc, în ultimele luni de domnie, au condus la o ieșire din caverna în care diplomația Bucureștilor a intrat în august 1944. Acțiunile cel mai adesea nepotrivite cu politica Kremlinului, după 1964, au constituit fundamentul unei strategii pe termen lung, care a funcționat până la 22 Decembrie 1989, de alimentare și promovare a unui cult al personalității de esență stalinistă. Pentru că, la fel ca și în alte multe situații, deschiderea comunicării dintre România și S.U.A., și „încălzirea” accentuată a relațiilor bilaterale, au reprezentat un atu remarcabil în configurarea profilului de lider al lui Nicolae Ceaușescu, i-au asigurat argumente interne și externe pentru deciziile luate și i-au salvat, poate, cariera politică până la sfârșitul macabru.
„Un adulter în lumea comunistă. România și S.U.A. în anii `60” este titlul unei abordări temeinice și necesare istoriografiei române. Gabriel Stelian Manea nu vine neapărat cu experiență îndelungată ci, la fel de important, aduce o perspectivă lipsită de marote, inhibiții și veșnice dileme legate de autoritatea și legitimitatea comunismului românesc de a fi privit drept în politica externă. Iar acest lucru ajută enorm în stabilirea cât mai coerent posibil a obiectivelor, strategiilor și mijloacelor propuse de București într-unul dintre cele mai faste momente mondiale ale sale. Această lumină atât de proaspătă, împrăștiată cu generozitate pe parcursul volumului, focalizează persoane, evenimente, momente care, ani și decenii în șir, au fost filtrate ideologic și motivate emoțional. Gabriel Stelian Manea face parte – în sfârșit! – din galeria noii generații care ne asigură că vârful de influență al diplomației românești, rezultat al unor acumulări succesive, este dat de rolul de negociator mondial al lui Nicolae Ceaușescu și că acest lucru nu trebuie să ne mai inhibe. Dincolo de fondul pervers al regimului comunist și de personalitatea tiranică a liderului lui suprem, utilizarea Bucureștilor drept loc de adunare și răspândire a mesajelor într-o lume care nu putea comunica prin canalele clasice rămâne un fapt istoric și el trebuie menționat.
Gabriel Stelian Manea crede de cuviință, așa cum a făcut cu jumătate de secol în urmă confratele lui american William Henry Chamberlin, că „România este un studiu de caz excelent pentru a demonstra eroziunea puterii imperiale sovietice”. De fapt, aceasta este cheia întregului volum pe care îl răsfoiți. Dacă vom privi cu atenția cuvenită, în lagărul sovietic nimic nu a mai fost la fel după accesele de autoritate ale lui Nicolae Ceaușescu în diferitele momente de îndepărtare de Moscova: relația oarecum privilegiată a comuniștilor români cu Republica Populară Chineză, o paria mondială până la începutul anilor 70, apropierea de R.F. Germania, continuarea legăturilor cu Israelul, conturarea unor priorități românești pentru lumea occidentală (S.U.A., cu prioritate, dar și Italia, Franța sau Marea Britanie). A fost nevoie, demonstrează Gabriel Stelian Manea fără resentimentele stabilite de reziduurile ideologice, de o legitimare a României în plan internațional pentru consolidarea unei puteri deloc democratice în plan intern. Un paradox, dar unul binevenit în tranșeele Războiului Rece, și care a fost exploatat ca atare.
Cea mai inteligentă și clarvăzătoare investiție politică a lui Nicolae Ceaușescu în S.U.A. a fost chiar președintele republican Richard Nixon. Liderul comunist l-a cauționat înainte de intrarea ca locatar al Casei Albe iar, după ce a devenit șeful Administrației, relațiile dintre București și Washington s-au „încălzit” într-atâta încât a părut, cel puțin în percepțiile domestice, că ne îndreptam serios spre un „adulter” între protagonista N.A.T.O. și a lumii occidentale și copilul rebel al Tratatului de la Varșovia și al totalitarismului comunist. Vizitele și întâlnirile la nivel înalt au structurat un parteneriat inteligent și realist între cele două state, cu rezultate remarcabile pentru România, de ar fi de amintit doar ascensiunea Bucureștilor în structurile O.N.U. și ale altor instituții și organizații internaționale, captarea bunăvoinței clasei politice și a opiniei publice pentru aproape două decenii și, cel mai important lucru, deschiderea diplomației românești spre proiecte de anvergură, fără precedent în istoria ei. Căci, acest lucru rămâne de semnalat: S.U.A. și Republica Populară Chineză au stabilit relații diplomatice după ce au trecut prin biroul lui Nicolae Ceaușescu.
Capitalul de imagine câștigat de România cu acest proiect major de politică mondială trebuie analizat, la aproape jumătate de secol distanță în timp, cu asupra de măsură, invitând în argumentație tot ceea ce lumea Războiului Rece a avut la îndemână. Iar reușitele și scăderile lui, în perioada imediată, s-au regăsit în intensificarea schimburilor culturale și de imagine dintre România și S.U.A., în a doua jumătate a anilor `60 și în prima parte a deceniului următor. O deschidere fără precedent în istoria bilaterală și, așa cum ne atrage atenția autorul, cu un impact emoțional devastator în societatea românească. Altfel cum am putea aprecia prezența unui milion de oameni pe străzile Bucureștilor, în zilele caniculare de august 1969, pentru a ovaționa pe Richard Nixon, primul președinte american care sosea în România? O revanșă, am spune, a turneului american prin care, demult, în 1926, Regina Maria anticipase o relație atât de interesantă.
Volumul pe care Gabriel Stelian Manea vă invită să îl citiți nu este o istorie a relațiilor româno-americane și nici a interferențelor culturale din a doua jumătate a anilor `60, menite să coloreze în liberalism un regim totalitar. Cei șapte ani, cuprinși între „Declarația de independență” a P.M.R. (1964) și „Tezele din iulie” (1971) reprezintă perioada cea mai curioasă a regimului comunist de la București. Exact această cheie o oferă autorul, străduindu-se să găsească ușa potrivită pentru a deschide interpretările cuprinzătoare și surprinzătoare ale acestei etape unice. Susținerea diplomatică a Americii pentru câteva dintre inițiativele majore ale României este relevantă, și acest lucru este un truism. Autorul încearcă, însă, să găsească nuanțele, subtilitățile acelea care completează o fotografie oficială. Iar motivațiile culturale, adesea ideologice, au constituit, în bună măsură, o completare fericită a acțiunilor oficiale. Nici România, nici America nu se cunoșteau îndeajuns reciproc: evident, nici aceste mesaje, configurate prin tratate, acorduri și parteneriate bilaterale nu revendică un final fericit. Dar, cu o abnegație puțin obișnuită cercetărilor de astăzi, Gabriel Stelian Manea dovedește un curaj salutar când amintește și exemplifică explozia de informație – culturală, politică și economică – din spațiul public. După un deșert cultural de mai bine de două decenii, instaurat odată cu ocupația sovietică, în 1944, România comunistă devine un teren fertil și benefic pentru experiența americană. Poate, de ce nu, aceste puține semințe de acum jumătate de veac au fost leacul societății bolnave românești în a-și organiza rezistența paralelă și tăcută din ultima parte, apocaliptică, a erei Ceaușescu și în primii ani ai haoticei democrații de după Decembrie 1989.
Nu e puțin lucru să citești, dacă ai răbdare, între paginile acestui volum, că a existat, chiar și fără recunoaștere publică, o anumită aplecare specială a dictaturii comuniste românești pentru America. O revelație permanentă a perenității valorilor în statul de peste Ocean, o oarecare speranță că, într-un moment teribil (mereu asimilat cu o invazie militară a U.R.S.S.), tocmai americanii vor fi aceia care vor asigura continuitatea statală românească. Iluziile, asemănătoare acelora din cel de-al Doilea Război Mondial, nu aveau nici un fel de soliditate dar tocmai aceasta este parabola întregului scenariu al relațiilor româno-americane. Speranța că, în cele mai crunte situații, vom fi salvați de bravii soldați și de sănătoasele principii morale și politice de la Washington nu s-a adeverit în niciuna dintre dictaturile românești. Despre acest lucru scrie autorul în volumul acesta: căutarea permanentă, printre culoarele politicii, diplomației, culturii și relațiilor personale, a unei țări idilice, neatinse decât arareori. Căci, cu toate aversiunile la adresa ei, America a hipnotizat generații la rând de politicieni și oameni de cultură (da, zice Gabriel Stelian Manea, și culturnici, chiar, adesea) de pe malurile Dâmboviței.
Îl asculți pe Nicolae Ceaușescu spunând discret că „americanii s-au dezvoltat pe alte baze și n-au mentalitatea aceea feudală, de birocrație boierească, pe care o găsești și la unii comuniști”. Iar elita culturală care revine după stagiile americane în cenușiul public de la București nu se sfiește să redea, adesea emoțional, trăirile personale marcante. Și care trăiri s-au materializat în operă – mai bună, mai ideologică, mai puțin bună – sorbită cu nesaț de un public avid de America. Gabriel Stelian Manea pune în lumină, și acesta este un merit remarcabil, un inventar fără precedent în istoriografia română al realizărilor culturale care sunt consecințe ale deschiderilor politice. Apare și dispare mereu veghea celui care analizează atent acest fenomen: până unde, cum și în ce fel poliția politică, Securitatea, a fost implicată în acest proiect. Unii au cedat, și e cazul lui Petru Comarnescu, alții au preferat imobilitatea exilului, implicit a uitării în țara natală, ca în cazul lui Mircea Eliade. Un studiu de caz extrem de reușit pentru evoluția atât de conformistă a Războiului Rece și care ajută, dacă nu chiar devoalează, atitudini, parcursuri intelectuale și publice ale unei bune părți dintre formatorii de opinie din ultima parte a secolului al XX- lea românesc.
De ce să citiți o carte despre România și America, despre Ceaușescu și Nixon, despre români în S.U.A. și americani la București? Pentru că trebuie. Altfel, v-ar fi foarte greu să înțelegeți situația de astăzi, așteptările noastre, individuale și colective, de la acest stat. Gabriel Stelian Manea ne ajută copios să ne întindem năvoadele memoriei ca să înțelegem locul Americii și al relațiilor bilaterale în prezent și să decidem dacă avem nevoie de această istorie comună. Autorul nu dă, din fericire, soluții și tocmai aici este șansa extraordinară a cărții lui.
Vreau să fiu chiar mai precis în această invitație la lectură și mă gândesc să fac apel la una dintre cele mai solide minți ale Americii dintotdeauna. La Mark Twain care, obligat să dea o definiție a americanului, a conchis că „un englez este o persoană care face lucrurile pentru că au mai fost făcute. Un american este o persoană care face lucrurile pentru că n-au mai fost făcute”. Da, Mark Twain anticipa acest volum al lui Gabriel Stelian Manea, care trebuia să fie scris și publicat iar, fiecare dintre voi, trebuie să îl citiți.

Florin Anghel

Cuvânt înainte

Se cuvine să limpezim apele încă de la început pentru a evita viitoare confuzii, interpretări exagerate, pentru a domoli entuziasmul proceaușist al celor care văd în liderul comunist altceva și mai mult decât cea ce a fost în realitate. Distincția propusă este aceea între intențiile de politică externă ale regimului – fie ele ascunse sau afirmate – și posibilitățile reale pe care România le avea în acei ani, între obiectivele trasate de conducerea „de partid și de stat” pentru diplomația românească și limitele în care aceasta putea să acționeze în virtutea statutului țării la nivel internațional, între ambițiile personale ale lui Nicolae Ceaușescu, care se visa un lider internațional al cărui cuvânt să aibă greutate și contingențele cunoscute în care România putea manevra la acea vreme. În alți termeni, există o dimensiune idealistă și una realistă a politicii externe românești, chiar dacă linia de demarcație dintre acestea a fost, nu de puține ori, extrem de fluidă.
Nu intențiile leadership-ului de la București sunt de pus la îndoială, încercările acestuia de a obține un spațiu de manevră cât mai confortabil, cât mai respirabil în raport cu sovieticii sub aspect politic, economic, chiar militar dacă avem în vedere divergențele din cadrul alianței militare a Tratatului de la Varșovia, deci astfel de intenții pot fi acceptate ca genuine. Însă, de aici și până la a crede că asemenea obiective puteau fi realmente atinse e cale lungă, iar conducerea comunistă a României a înțeles acest lucru, a identificat cu prudență limitele pe care nu le putea depăși, a evaluat în mod corect ce riscuri putea să își asume și a dat dovadă de un simț al realității imediate mai ascuțit decât colegii lor unguri, în 1956, sau cehoslovaci, în 1968. Românii au încercat cu obstinație să dezvolte legăturile economice și comerciale cu Statele Unite și cu Occidentul, dar au rămas perfect conștienți de faptul că economia lor, mai ales industrializarea pe scară largă ce se producea în țară și sectorul energetic, erau strâns legate de materiile prime care soseau din Uniunea Sovietică la prețuri preferențiale pentru tovarășii de bloc. Concomitent, au practicat o oarecare relaxare a sferei politice, dar fără să pună în discuție, în niciun moment, fundamentele regimului, supremația partidului unic, controlul informației, cenzura, supravegherea populației și, la fel de important, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat, în anumite limite, în Ungaria sau Polonia, fără să abdice de la legile imuabile ale economiei centralizate. În cultură, au îngăduit slăbirea legăturilor în care era prinsă aceasta, inclusiv printr-o mai accentuată permeabilitate față de producțiile intelectuale și spirituale ale Occidentului, dar, după scurt timp, realismul socialist a redevenit o lege imuabilă, fiind impus cu o virulență ce amintea de anii `50. Au îndrăznit, este adevărat, să propună desființarea Tratatului de la Varșovia, dar concomitent cu cea a Alianței Nord Atlantice și nu au cutezat să ceară o ieșire unilaterală, bruscă din alianța militară a statelor comuniste.
A fost nevoie, altfel spus, de găsirea unei rețete care să adecveze proiectul cu posibilitățile reale de înfăptuire, să reducă distanța dintre potențialitate și posibilitate, de o echilibristică dificilă între nevoia de afirmare a individualității României ca țară, inclusiv prin cosmetizarea imaginii proprii în Statele Unite, și menajarea susceptibilităților Uniunii Sovietice.
Chiar și în privința relației directe cu SUA distincția operează cu aceeași valabilitate, în sensul în care inițiativele nonconformiste, excentricitățile pe care România și le îngăduia în plan extern nu puteau ascunde, nicidecum șterge, realitățile politice, sociale, economice interne; nonconformismul internațional se baza pe un conformism intern cvasistalinist, ceea ce îl făcea pe primul să pară conjunctural, limitat, chiar nesincer pe alocuri și, desigur, interesat. Pe de altă parte, pretențiile liderilor români de a imprima României o altă imagine în ochii americanilor, de a arăta că sunt altceva decât celelalte state socialiste era doar parțial îndreptățită din cauza realităților politice din țară. Imaginea României nu se putea schimba în doar câțiva ani datorită unor acrobații diplomatice în contextul unor crize internaționale, unor puseuri de naționalism în momentele în care sovieticii păreau mai amenințători sau unor capricii personale ale lui Nicolae Ceaușescu. Imaginea unei țări se construiește din interior spre exterior, prin revizuirea profundă a fundamentelor și mecanismelor care o guvernează și abia apoi prin afișarea unor atitudini de frondă antisovietică, chiar dacă și acelea erau binevenite, apreciabile și utile demersului național în ansamblul lui.
Cu alte cuvinte, „adulterul” la care face referire titlul acestei cărți, a rămas unul neconsumat; a fost dorit de ambele părți, poate mai mult de cea română, dar prea multe condiționări ideologice și strategice, prea multe riscuri care îl înconjurau, au făcut ca el să fie doar potențial și nu concret.
Prin urmare, paginile care urmează nu revoluționează istoriografia temei, ci o completează, nu își propun să producă perplexități, ci să aducă lămuriri, nu sunt dedicate nostalgicilor vremurilor apuse, ci celor care vor să privească cu onestitate în trecut.

În sfârșit și mai presus de orice, câteva gânduri de caldă recunoștință pentru cei pe care i-am simțit aproape sufletește, nu mă lasă să închei aceste rânduri introductive. Familiei care m-a suportat, profesorilor care m-au îndrumat și prietenilor care m-au încurajat le sunt îndatorat iremediabil. Dintre toți, un cuvânt special pentru Florin Anghel: fără prietenia, îndrumarea și sprijinul necondiționat nu aș fi semnat niciodată ca autor.
Autorul

0
    0
    Coș de cumpărături
    Coșul este golÎnapoi la produse

    Read more