Capitolul II. ISTORIOGRAFIA

Capitolul II.
ISTORIOGRAFIA[1]

Primul autor care a tratat istoria celui de-al doilea ţarat bulgar a fost călugărul benedictin originar din Ragusa Mauro Orbini. Ideea sa de bază este că slavii sunt cea mai importantă rasă europeană. El a dezvoltat concepţia panslavistă introdusă de călugărul dominican Vinko Pribojević (Vincentius Priboevius) în Oratio de origini successibusque Slavorum (1525), care îi identifica pe illyri cu slavii, autohtoni în Peninsula Balcanică. Pribojević a inventat un act descoperit la Constantinopol în care Alexandru cel Mare îşi exprima recunoştinţa faţă de slavi[2]. Orbini este în acelaşi timp şi primul istoric care a deformat în mod conştient informaţiile preluate de la Niketas Choniates, pentru a le încadra în concepţia sa panslavistă. A relatat declanşarea revoltei bulgarilor sub conducerea lui Petru şi Asan, pe care îi denumeşte însă „baroni di Bul­ga­ria”. Românii sunt menţionaţi doar ca locuitori de dincolo de Dunăre, de la care bulgarii au cerut ajutor, adică sunt identificaţi cu sciţii din textul lui Niketas Choniates (cumanii). Românii apar în locul cumanilor şi în pasajul despre bătălia de la Adrianopol din 14 aprilie 1205. Mai mult, Orbini a falsificat pasajul despre preotul prizonier care i-a vorbit lui Asan în limba vlahilor, înlocuindu-l cu: „sapeva benissimmo la lingua Bulgara”[3]. Astfel, el a eliminat rolul românilor din geneza statului Asăneştilor.

Dimitrie Cantemir s-a ocupat pe larg de istoria statului Asăneştilor, dar în lucrarea rămasă nepublicată pe vremea sa, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor (1722). Ea nu a avut nici un impact în istoriografia epocii, spre deosebire de Istoria creşterii şi descreş­te­rii Imperiului Otoman. Cantemir a avut la dispoziţie ediţiile din secolul al XVII-lea ale autorilor bizantini. El a susţinut dominaţia statului Asăneştilor la nord de Dunăre până la invazia mongolilor, precum şi descendenţa familiei boiereşti Asan din această dinastie, urmaşii ei stabilindu-se în Moldova, dar mult mai târziu[4]. Charles Lebeau, în Histoire du Bas Empire commen­çant a Constantin le Grand, apărută între anii 1757-1786, a dat lumii prima istorie generală a imperiului bizantin, o realizare deosebită pentru epoca res­pec­tivă, bazată pe sursele editate la Paris între anii 1648 şi 1711 în seria Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae. El a relatat şi conflictele cu statul Asăneştilor. Această operă monumentală a rămas pentru multă vreme o lucrare de referinţă în istoriografia franceză şi europeană, astfel că ştirile despre „les Valaques et les Bulgares”, creatori ai celui de-al doilea ţarat bulgar, au putut fi cunoscute de un public larg.[5] Mult mai celebră până în prezent este însă lucrarea şi mai amplă a lui Edward Gibbon din 1776, care se remarcă prin modul de abordare a istoriei bizantine, văzute ca un continuu declin. În privinţa statului Asăneştilor, el redă astfel geneza şi evoluţia sa:

„The honour of the monarchy and the safety of the capital were deeply wounded by the revolt of the Bulgars and Wallachians. Since the victory of the second Basil, they had supported, above an hundred and seventy years, the loose dominion of the Byzantine princes. (…) Peter and Asan, two powerful chiefs, of the race of the ancient kings, asserted their own rights and the national freedom”[6].

În cuprinsul cărţii sale care a reprezentat prima tentativă serioasă de explicare a ori­ginii românilor şi albanezilor, lingvistul german Johann Thunmann a amintit şi originea românească (vlahă) a fraţilor Petru şi Asan.[7]

Paisie, un călugăr bulgar de la mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, a redactat în 1762 Istorija Slovenobălgarskaja. Opera s-a păstrat în peste 50 de copii, dar manuscrisul ori­ginal a dispărut. Prima ediţie, parţială, a apărut cu titlul de Tzarstvenik la Buda în 1844. Textul integral a fost stabilit de Jordan Ivanov în 1914. Paisie a fost un precursor al miş­cării de renaştere naţională a bulgarilor. După cum scria slavistul Ioan Bogdan, Paisie

„s-a apucat a scrie istoria poporului său, din prima batjocurilor la care era expus acesta din partea serbilor şi grecilor. A voit să resuscite gloriosul trecut al Bulgarilor, care în timpul său decăzuse aşa de rău încât uitaseră şi istoria. (…) Pentru misiunea aceasta puterile lui erau însă prea slabe. El a trebuit să se mulţumească a face o compilaţie din izvoare mai mult de a doua sau a treia mână şi, lipsit fiind de o cultură mai superioară, de-a utiliza aceste izvoare fără nici o critică.”[8]

Părţile despre antichitate şi evul mediu sunt fanteziste şi bazate pe concepţia pan­sla­vis­tă a lui Mauro Orbini, preluată prin filiera traducerii ruseşti făcute în timpul lui Petru cel Mare. Paisie a susţinut venirea bulgarilor la Dunăre în timpul împăratului Valens (378), care i-a colonizat pentru a lupta contra goţilor şi avarilor (!). Pline de confuzii sunt chiar şi relatările despre perioadele mai noi (de exemplu, generalul Nikephor Ouranos din vremea lui Vasile II este considerat împărat), astfel că şi informaţiile despre Asăneşti trebuie privite cu multă circumspecţie. Ele nu pot fi însă ignorate, căci se bazează pe unele tradiţii orale. Ceea ce este demn de remarcat este faptul că în viziunea sa, Asan, fondatorul noului stat, a venit din „Valahia”, cea de la nord de Dunăre, unde se refu­giaseră strămoşii săi. Tradiţia, deşi plină de inexactităţi, a reţinut că românii au fost într-un anumit mod implicaţi în refacerea ţaratului, dar ca un element auxiliar şi extern. Boierii din această Valahie l-ar fi ajutat pe Asan cu o oaste. Paisie menţionează în două rânduri existenţa a două „Valahii” stăpânite de Asan. Paisie nu cunoşte însă nimic despre existenţa unor vlahi la sud de Dunăre, conlocuitori cu bulgarii[9].

În aceeaşi vreme se năştea şi istoriografia românească modernă, în mediul învăţaţilor greco-catolici transilvăneni. Cel mai valoros istoric al Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, a susţinut că ţarul Samuel, care a refăcut în 976 primul ţarat bulgar prin luptele contra lui Vasile II, provenea dintr-o familie românească şi că „românii au fost uniţi cu bulgarii” în acest ţarat, în care „au trecut crăimea de la bulgari la români”. Din această familie a lui Samuel ar fi descins şi cei trei fraţi Petru, Asan şi Ioniţă. Bun cunoscător al surselor bi­zan­tine dar şi al actelor papei Innocentius III, el a expus pe larg istoria „răscoalei ro­mâ­nilor asupra grecilor” şi a statului Asăneştilor, pe baza istoriilor lui Niketas Choniates, Georgios Akropolites şi Kodinos (de fapt, Pseudo-Kodinos).[10] Şincai a încheiat Hronica în 1811, dar prima ediţie care a cuprins şi partea respectivă a apărut abia în 1844 la Buda (iar prima ediţie integrală, la Iaşi în 1854). Mai clară este naraţiunea despre istoria Asăneştilor din istoria lui Petru Maior, apărută în 1812. Spre deosebire de Şincai, Maior nu cunoaşte nimic despre relaţiile lui Ioniţă Asan cu papa Innocentius III[11]. Ambii istorici ardeleni au făcut însă marea greşeală de a-i socoti români de la nord de Dunăre pe aliaţii cumani.

Eruditul grec Daniel Philippide a publicat la Leipzig în 1816 prima istorie a românilor care a folosit denumirea România (Roumounia) pentru spaţiul dintre Dunăre, Nistru şi Tisa, fiind totodată prima sinteză de istorie a românilor apărută într-o limbă cunoscută de intelectualitatea occidentală. El nu a tratat în această carte şi istoria statului Asă­neş­tilor, menţionând doar pe „jefuitorii români” veniţi de peste Dunăre împreună cu cu­ma­nii, care au atacat Thracia în timpul lui Isaac II Angelos[12]. În schimb, istoria generală a prin­cipatelor române alcătuită de alt învăţat grec, Dionisie Fotino, şi publicată prima oară în greceşte la Viena în 1818, cuprinde o relatare destul de amănunţită a istoriei sta­tu­lui fondat de „cei doi fraţi români, Petru şi Assan, ce locuiau pe lângă Muntele Hemus”. El a propus pentru prima oară derivarea numelui Craiova din Crai Ivan, adică Ioan Asan II, care ar fi ctitorit acolo biserica Sf. Dimitrie[13]. Teoria va fi ulterior respinsă de Bogdan Petriceicu Hasdeu[14]. În opera sa de tinereţe din 1837, Mihail Kogălniceanu a prezentat şi el o schiţă a istoriei statului Asăneştilor, pe baza manuscrisului lui Şincai şi a operei lui Petru Maior[15]. De asemenea, August Treboniu Laurian, în introducerea istorică la opera sa despre originea latină a limbii române, a tratat şi istoria statului creat de fraţii Petru şi Asan, reproducând şi actele papei Innocentius III[16]. Mai este de menţionat şi un articol al lui Alexandru Odobescu publicat în „Revista Română” în 1861, în care se face un scurt rezumat al istoriei statului româno-bulgar[17].

Elenistul englez George Finlay (1799-1875) a publicat o vastă istorie a Greciei, în care istoria Bizanţului ocupă un loc important. Înainte de a relata conflictele cu statul Asă­neş­ti­lor, care a început cu “the great rebellion of the Vallachian and Bulgarian population which occupied the country between Mount Haemus and the Danube”, Finlay a prezen­tat o expunere clară şi corectă a istoriei timpurii a românilor sud-dunăreni, bazându-se pe opera lui Thunmann. Având în vedere prestigiul de care opera lui Finlay s-a bucurat multă vreme în mediul anglo-saxon, se cuvine să cităm ceea ce a scris pe această temă (prima ediţie în 1854):

“A new European monarchy, called the Vallachian, or second Bulgarian kingdom, was formed, which for some time acted an important part in the affairs of the Byzantine empire, and contributed powerfully to the depression of the Greek race. The sudden importance assumed by the Vallachian population in this revolution, and the great extent of country then occupied by a people who had previously acted no prominent part in the political events of the East, render it necessary to give some account of their previous history. (…) Three brothers, Peter, Asan, and John, placed themselves at the head of the insurrection, and claimed to be descended from the elder line of the Bulgarian monarchs, though they were Vallachians in their nurture”.[18]

Un studiu special asupra statului Asăneştilor a fost publicat de istoricul german Constantin von Höfler. El a susţinut că românii au fost adevăraţii fondatori ai celui de-al doilea ţarat bulgar, invocând izvoarele bizantine şi franceze: „Das Reich war wlachisch-bulgarisch-cumanisch, die Dynastie aber wlachisch” [19].

Ajungem acum la o carte care a dat numele unei teorii, cea lui Robert Roesler din 1871. Ea este cunoscută îndeosebi pentru că a argumentat într-un mod credibil pentru stadiul cercetărilor de atunci originea exclusiv sud-dunăreană a românilor. Dincolo de acest aspect care nu face obiectul cărţii de faţă, trebuie remarcat că Roesler a arătat în mod corect că românii din Bulgaria medievală erau urmaşii populaţiei romanizate din Moesia, care au participat împreună cu bulgarii la fondarea celui de-al doilea ţarat. El a susţinut că românii au început emigrarea la nord de Dunăre în secolul al XIII-lea pentru că Oltenia şi Muntenia au făcut parte din ţaratul româno-bulgar.[20]

Primul autor român care a dat o replică bine documentată lui Roesler în privinţa pro­ble­­mei continuităţii de locuire a românilor la nord de Dunăre a fost Alexandru D. Xe­no­pol, mai întâi într-un studiu critic apărut în 1884, precum şi în vasta sa Istorie a Româ­ni­lor în Dacia Traiană (prima ediţie în 1888)[21]. Istoria Asăneştilor este atinsă şi în aceste lu­cră­ri, dar Xenopol i-a dedicat şi un studiu special apărut în cea mai prestigioasă revistă din vremea sa, „Revue historique” de la Paris (1891), care de fapt a devenit ca­pi­to­lul res­pec­tiv din sinteza de istorie a românilor. Autorul a insistat pe dovedirea originii ro­mâ­neşti a fondatorilor statului, pe baza surselor bizantine şi occidentale[22]. Studiul lui Xeno­pol din 1884 a fost la rândul lui comentat cu multă acribie de unul dintre repre­zentanţii ti­nerei şcoli istorice, Dimitre Onciul, care s-a preocupat şi în alte scrieri ale sale de statul Asă­neştilor, mai ales în privinţa dominaţiei acestuia la nord de Dunăre, pe care Xenopol o excludea, tocmai pentru a avea un argument forte contra teoriei lui Roesler. În schimb, Onciul a mers chiar mai departe, susţinând rolul ţaratului ca factor de geneză statală în Oltenia şi Muntenia, teritorii care ar fi fost stăpânite de acesta până la invazia mongolilor din 1241-1242[23].

Elenistul francez Victor Bérard a publicat şi o lucrare în care, descriind călătoriile sale prin Albania şi Macedonia, observa că vlahii, alături de greci, sârbi şi bulgari, au şi ei drep­­turi istorice asupra Macedoniei. Acest învăţat care nu era medievist, dar care a îm­bi­nat în activitatea sa ştiinţa şi diplomaţia, a făcut o apreciere remarcabilă, uitată acum, despre posibila soartă pe care ar fi putut-o avea statului Asăneştilor:

„Au début même de cet Empire, le roi Pierre sépare son Église des Patriarches byzantins et la soumet à la papauté romaine. L’Empire latin eût trouvé des alliés dans ces Latins catholiques, et la romanité eût peut-être triomphé pour toujours dans la péninsule des Balkans, si Baudouin et ses successeurs avaient compris l’utilité de l’alliance valaque. Mais l’Empereur latin prétendait à tout l’héritage du Byzantinisme; il continua les guerres d’Isaac contre les Vlacho-Bulgares, qu’il appelait ses sujets révoltés; au reste il fut malheureux…”[24].

Sunt aici două idei care merită reţinute: continuarea politicii bizantine de către Imperiul Latin, şi consecinţele pe care le-ar fi avut stabilirea unei coaliţii între cele două imperii succesoare ale celui grecesc.

Prima lucrare de amploare dedicată istoriei Bulgariei, redactată de cehul Constantin Jireček (unul dintre savanţii chemaţi dintre fraţii slavi pentru a crea istoriografia bulgară) a tratat pe larg evoluţia celui de-al doilea ţarat bulgar, aceasta fiind de fapt prima pre­zen­tare amănunţită a perioadei 1185-1280 în care a domnit dinastia Asăneştilor[25]. Jireček a fost însă şi primul istoric modern care a omis participarea românilor la geneza acestui stat, prezentând deformat sau falsificând prin omisiune unele informaţii din izvoare. Al doilea ţarat bulgar devenea un element în procesul de politizare a ştiinţei istorice, de în­te­­meiere a propagandei pe realităţile dispărute ale unui ev mediu care fusese glorios pentru bulgari înaintea cuceririi otomane. Dacă pentru Roesler era vitală accentuarea prezenţei româneşti în Balcani (ca rezervor de populaţie pentru emigrarea spre nord), în schimb cealaltă abordare tendenţioasă ignoră această prezenţă pentru a imagina o istorie bulgară purificată etnic. Mai ponderată a fost concepţia bizantinologului rus V. G. Vasilievskij, care a admis participarea românilor la revoltă şi la constituirea statului, dar i-a considerat pe Petru şi Asan bulgari crescuţi într-un mediu românesc[26].

Într-un articol din volumul II din Etymologicum Magnum Romaniae apărut în 1890, Bogdan Petriceicu Hasdeu a expus pe scurt datele despre originea românească a fraţilor Asăneşti şi, precum Cantemir, a presupus că din ei a descins familia boierească Asan din Mol­dova. De asemenea, el are meritul de a fi evidenţiat originea cumană a numelui[27]. O atenţie mai mare a acordat Hasdeu problemei dominaţiei Asăneştilor la nord de Dunăre, cri­ticând ideile lui D. Onciul. În legătură cu dominaţia cumanilor în Oltenia şi cu pro­ble­ma formării Banatului de Severin, el a comentat şi informaţiile despre regii cumani Ionas şi Saronios (vezi capitolul VIII), mai întâi în lucrarea despre originile Craiovei şi apoi în stu­diul despre Negru Vodă[28].

Traducerea părţilor din cronica lui Niketas Choniates referitoare la Asăneşti a fost efectuată de elenistul George Murnu, aromân de origine şi cunoscător desăvârşit al limbii greceşti, antice, bizantine şi moderne. Tot el a redactat mai multe studii despre românii sud-dunăreni, este drept mai cu seamă despre cei din Thessalia şi Epir[29]. Alte traduceri ale unor surse relevante pentru statul Asăneştilor (istoria lui Niketas Choniates, dis­cur­su­rile aceluiaşi din 1187 şi 1190, istoria lui Georgios Akropolites) au fost făcute de Constantin Erbi­ceanu, profesor de limbi clasice, într-un studiu care aborda în general istoria ro­mâ­ni­lor sud-dunăreni. El era de părere că „revolta vlachilor pentru inde­pen­denţă în Peninsula Balcanică sub Asănesci a fost condusă la început numai de şefi vlachi şi cu cari s-au unit în urmă şi bulgarii, formând Imperiul Vlacho-Bulgar”.[30]

Nicolae Iorga s-a ocupat pentru prima oară de statul Asăneştilor în istoria românilor apărută în Germania în 1905 într-o prestigioasă serie de sinteze de istorii naţionale, dar fără a insista asupra evoluţiei sale politico-militare[31]. A urmat unul dintre cele mai in­te­re­sante studii despre istoria sud-est europeană, prilejuit de izbucnirea războaielor balca­ni­ce din 1912-1913, în care Iorga a oferit prima sa relatare mai amplă a formării şi evoluţiei sta­tului Asăneştilor. A contestat, fără a dezvolta ideea, extinderea acestuia la nord de Dunăre.[32] În mod surprinzător, în alt studiu din 1916 dedicat formării statelor balcanice me­dievale, revolta Asăneştilor şi apariţia noului stat sunt abia amintite[33]. Într-o scurtă istorie a românilor balcanici apărută pe când se negociau tratatele de pace de după primul război mondial, Iorga s-a străduit să argumenteze izbucnirea revoltei lui Petru şi Asan în zona Pindului, deoarece identifica Tyrnavos din relatarea lui Niketas Choniates cu o localitate din Thessalia, nu cu Tărnovo din Bulgaria (o opinie hazardată pe care a menţinut-o şi în marea sinteză de istorie a românilor din 1937, şi care nu a găsit adepţi)[34]. De menţionat că şi Isidor Ieşan, autorul unei vaste lucrări uitate azi despre ereticii pata­reni din Bosnia şi românii din Peninsula Balcanică, a identificat cetatea cu altă localitate, Târnova din Macedonia, de lângă Bitolia. La fel ca Iorga, el considera că răscoala au făcut-o aromânii din Pind[35].

Tot în preajma primului război mondial şi după aceea, ascensiunea naţionalismului bulgar s-a exprimat istoriografic prin opera lui Vasili Zlatarski, Geschichte der Bulgaren, vol. I. Von der Gründung des bulgarischen Reiches bis zur Türkenzeit (679-1396), Leipzig, 1918 (versiunea dezvoltată, în bulgară, a apărut în trei volume, dintre care al treilea, din 1940, cuprinde anii 1187-1290). Discipolul său Petăr Mutafčiev a produs un studiu[36] scris pe un ton foarte violent la adresa istoricilor români, mai cu seamă a lui Iorga. Răspunsul i l-a dat Petre P. Panaitescu, aflat la începutul carierei sale de mare slavist. Polemica dintre cei doi istorici a privit între altele şi rolul românilor în geneza şi dezvoltarea celui de-al doilea ţarat bulgar.[37] Panaitescu s-a preocupat şi în alte studii ulterioare de istoria Asăneştilor[38]. Alt mare istoric din aceeaşi generaţie, Constantin C. Giurescu, a clarificat problema localizării în Munţii Haemus a zonei de unde a pornit revolta. El s-a ocupat pe scurt de istoria statului Asăneştilor şi în tratatul de istorie a românilor, a cărui primă ediţie a apărut în 1935[39]. În aceeaşi vreme, Aurelian Sacerdoţeanu aducea câteva con­tri­bu­ţii interesante pe marginea relatării misiunii lui William de Rubruck, inclusiv în legă­tură cu statul Asăneştilor[40]. Aurel Decei, care a investigat menţiunile despre români în izvoarele armeneşti, a aflat şi una despre relaţiile acestora cu participanţii la cruciada a III-a. El a comentat şi informaţiile din sursele apusene referitoare la aceeaşi problemă[41].

Bizantinologul Nicolae Bănescu, discipol al lui Iorga, a atins şi el problema întemeierii şi a caracterului celui de-al doilea ţarat bulgar, respingând cu argumente imbatabile exa­ge­rările lui Zlatarski şi Mutafčiev[42]. În ansamblul operei lui Gheorghe Brătianu, istoria Asă­neştilor ocupă un loc minor ca volum, dar contribuţiile sale rămân esenţiale pentru în­­ţe­­legerea ei. În 1945, el publica „Tradiţia istorică despre întemeierea statelor ro­mâ­neşti”, în care un capitol este dedicat Asăneştilor, ai căror supuşi „se arată din punct de ve­dere militar, politic şi cultural pe aceeaşi treaptă cu cele mai multe popoare din această vreme, a Europei feudale”. Scriind în vremuri de restrişte, istoricul şi omul politic Gheor­ghe Brătianu conchidea că „vecinii noştri de la miazăzi greşesc, însă, când interpretează ten­dinţa noastră legitimă de a revendica în numele adevărului istoric un trecut ce ne apar­ţine – sau cel puţin aparţine uneia din ramurile neamului nostru – cu cine ştie ce pla­nuri de expansiune ale unui presupus imperialism românesc spre Peninsula Bal­ca­ni­că”. Referiri sumare la statul Asăneştilor se află şi într-un studiu despre geneza statelor medievale româneşti, redactat în 1949 pe când istoricul se afla arestat la domiciliu, publicat postum în 1975 şi apoi în 1993[43].

După instaurarea regimului comunist, într-o primă perioadă în România nu au existat pre­ocupări legate de istoria statului Asăneştilor, în timp ce în Bulgaria istoriografia co­mu­nistă a preluat fără jenă ideile naţionaliste ale celei „burgheze” anterioare. O schim­bare a intervenit abia după ce istoriografia românească a recuperat valorile naţionale. Un început timid s-a făcut prin câteva pagini din „Istoria României” editată de Academia Re­pu­blicii Populare Române în 1962, unde apariţia statului a fost rezultatul revoltei vlahilor şi bulgarilor, conduşi de boierii Petru şi Asan din Tărnovo, şi ajutaţi de românii nord-du­năreni şi cumani. Pasajele respective au fost redactate de Eugen Stănescu şi Ştefan Pascu[44]. În aceeaşi perioadă, dar în exil, canonicul Aloisie Ludovic Tăutu, erudit cer­ce­tă­tor al arhivelor Vaticanului, s-a ocupat de problema convertirii lui Ioniţă la catolicism şi de relaţiile ţaratului româno-bulgar cu Ungaria[45]. Tot în Italia, filologul exilat Petru Iroaie a dedicat trei scurte studii statului româno-bulgar în perioada lui Ioniţă[46].

Nu întîmplător, noul curs al politicii româneşti s-a reflectat şi în reluarea interesului pentru istoria Asăneştilor, care a fost o preocupare constantă a istoriografiei naţionale înainte de instalarea dominaţiei sovietice. Un istoric din noua generaţie, şcolit la Mos­cova, dar reprezentant al noii tendinţe naţionale, Ştefan Ştefănescu, a deschis această nouă cale printr-un studiu intitulat cu multă prudenţă „Legături româno-bulgare în pri­ma jumătate a secolului al XIII-lea”, apărut în 1965 în volumul omagial dedicat istoricului ofi­cial Petre Constantinescu-Iaşi. El pornea de la interpretarea marxistă a bizan­tino­lo­gu­lui sovietic G. G. Litavrin, care sublinia unitatea de interese a popoarelor român şi bulgar (abor­darea prezenteistă este evidentă). Ştefan Ştefănescu s-a ocupat de participarea românilor la formarea statului şi de contribuţia acestuia la geneza formaţiunilor statale de la nord de Dunăre, pe linia trasată anterior de Onciul[47].

În 1971 au apărut în România două volume care au marcat o etapă importantă în reluarea studiilor despre statul Asăneştilor. Mai întâi, sub egida Institutului de Studii Sud-Est Europene, s-a realizat în cooperare cu istoricii bulgari lucrarea „Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor”, în care problema participării românilor la geneza statului este atinsă de Borislav Primov, care arăta că:

„Astăzi putem însă considera că reprezentanţii ştiinţei istorice din ambele ţări vecine şi prietene au depăşit o serie de neajunsuri metodologice şi ideologice în problema relaţiilor bulgaro-române din trecut. De ambele părţi astăzi există convingerea că trebuie căutate explicaţii şi interpretări noi. În acest spirit, prezenta lucrare îşi propune să fie o contribuţie la elucidarea mai justă a problemei creării celui de-al doilea ţarat bulgar”[48].

De fapt, acest deziderat nu s-a împlinit, deoarece istoricii bulgari au continuat ne­ga­rea aportului românesc la geneza celui de-a doilea ţarat bulgar. Alt studiu din acelaşi volum, de Dimităr Angelov şi Ştefan Ştefănescu, s-a preocupat de aspectele economice şi sociale ale celui de-al doilea ţarat bulgar[49]. În cel de-al treilea volum din seria „Din istoria Dobrogei” apărut tot în 1971, acelaşi Ştefan Ştefănescu a întocmit un capitol final care tratează perioada de după revolta Asăneştilor[50].

După 1971, an care a fost şi cel în care la Bucureşti s-a ţinut al XIV-lea Congres In­ter­na­ţional de Studii Bizantine, noua generaţie de istorici care a beneficiat de reluarea con­tac­telor cu lumea academică occidentală a produs şi unele studii despre statul Asă­neş­tilor: Stelian Brezeanu[51], Nicolae Şerban Tanaşoca[52], Tudor Teoteoi[53], Radu Ştefan Ciobanu (Vergatti)[54], Victor Spinei[55], Sergiu Iosipescu[56], Adolf Armbruster[57]. Cel mai mare specialist român în istoria Dobrogei medievale, Petre Diaconu, s-a ocupat şi el de statul Asăneştilor în monografia sa despre cumani[58]. În ultimul an al regimului comunist, Institutul de Studii Sud-Est Europene a editat primul şi singurul volum dedicat integral acestei problematici: „Răscoala şi statul Asăneştilor”. Studiile semnate de Eugen Stă­nes­cu, Stelian Brezeanu, Tudor Teoteoi, Nicolae Şerban Tanaşoca, Octavian Iliescu şi Ernest Oberländer-Târnoveanu abordează diverse aspecte de istorie politico-militară, econo­mi­că şi socială, precum şi de ideologie a puterii. De menţionat că Eugen Stănescu pre­zen­tase deja o comunicare la al XV-lea Congres Internaţional de Studii Bizantine de la Athena, în care se regăsesc unele dintre consideraţiile din studiul din 1989.[59] În exil, Petre Ş. Năsturel şi-a continuat activitatea de bizantinolog, producând şi unele studii de interes pentru istoria statului Asăneştilor[60].

În timpul regimului comunist, în Bulgaria s-au intensificat şi diversificat cercetările asupra celui de-al doilea ţarat. Spre deosebire de studiul lui B. Primov din 1971, care recu­noş­tea rolul românilor în geneza statului, majoritatea producţiilor istoriografiei bulgare ig­noră evidenţa reieşită din izvoarele bizantine şi occidentale, sau interpretează abuziv infor­maţiile respective[61], cu unele excepţii care merită semnalate[62]. Una dintre moda­li­tăţile prin care s-a încercat eludarea adevăratei semnificaţii a datelor din izvoarele bizan­tine a fost afirmaţia că termenul „vlah” căpătase un sens social, de „păstor”, indiferent de originea etnică. Această interpretare intră însă în contradicţie cu altă supoziţie, cum că papa Innocentius III l-a numit Blacus pe Ioniţă pentru a-l convinge să treacă la Biserica Ro­mană. Prin urmare, se admite că pentru papă termenul de „vlah” avea sens etnic. Curios este că ambele interpretări se află în acelaşi studiu, la câteva pagini distanţă, au­toa­­rea (Genoveva Cankova-Petkova) nesesizând contradicţia în care a intrat[63]. O idee şi mai ciudată, dar care nu a găsit ecou printre alţi istorici, a fost cea că în sursele latine despre cruciadele a III-a şi a IV-a, termenul blac însemna „ortodox non-grec”, în sens peiorativ[64].

Valoarea studiilor realizate de Dimităr Angelov, Ivan Božilov, Genoveva Cankova-Petkova, Ani Dančeva-Vasileva, Ivan Dujčev, Krasimira Gagova, Vasil Gjuzelev, Vasilka Tăpkova-Zaimova rezidă însă în analiza minuţioasă a evenimentelor politico-militare şi a elementelor de istorie economică, socială şi religioasă, aspecte mai rar tratate de istoricii români. Unele studii au fost publicate în limbi de circulaţie internaţională. De asemenea, au fost cercetate şi puse în valoare monumente din epoca celui de-al doilea ţarat bulgar de la Veliko Tărnovo şi din alte localităţi. De studierea fortificaţiilor s-au ocupat mai ales Alexander Kuzev, Atanas Popov şi Sonia Georgieva.

Lucrările istoricilor din afara României şi Bulgariei sunt de regulă imparţiale în pri­vin­ţa problemei originii etnice a fondatorilor statului. Rămâne încă fundamental studiul lui Robert Lee Wolff, un medievist american care a fost un foarte bun cunoscător al istoriei Peninsulei Balcanice (în al doilea război mondial a fost şeful secţiei de cercetare a ser­vi­ciu­lui de spionaj OSS pentru Balcani). El a evidenţiat şi aspectul politic al abordării is­to­riei statului Asăneştilor de către istoricii bulgari şi români:

„I feel no sympathy for either party to the polemic, behind which, during the nineteen-twenties and thirties, there lay ill-concealed the wish to impugn or to justify, as the case might be, Rumanian possession of the southern Dobrudja. This is a matter which western scholars would not ordinarily study with reference to mediaeval conditions. But in the Balkans mediaeval data accumulated by scholars are often regarded as providing strong arguments for the settlement of present-day controversies. For this reason the contributions of the Bulgarian and Rumanian historians must be used with great care, and the sources themselves examined afresh”[65].

Al doilea ţarat bulgar este tratat sumar şi în diverse istorii ale imperiului bizantin (Alexander Vasiliev, George Ostrogorsky, Michael Angold, Warren Treadgold) sau despre imperiul latin de la Constantinopol (Kenneth Setton, Antonio Carile, Benjamin Hendrickx, Filip Van Tricht), ori în cele despre cruciadele a III-a şi a IV-a (Steven Runciman, Jonathan Phillips). În general, aceste lucrări admit fără discuţie participarea românilor la formarea statului, pe baza mărturiilor cât se poate de clare ale surselor bizantine şi occidentale.

A continuat şi publicarea unor studii unde problema este abordată mai pe larg. Astfel, mai mulţi istorici greci s-au ocupat de statul Asăneştilor, îndeosebi de impactul avut de re­voltă asupra destrămării Imperiului Bizantin, unii dintre ei recunoscând şi rolul ro­mâ­nilor în declanşarea acesteia[66]. Cartea lui Charles Brand despre perioada finală a Im­pe­riu­lui Bizantin de dinainte de destrămarea din 1204 acordă un spaţiu considerabil şi pri­me­lor două decenii din istoria statului româno-bulgar[67]. Marele bizantinolog francez Jean Claude Cheynet este categoric în a afirma că revolta a fost declanşată de români, şi că bulgarii s-au raliat ulterior la ea[68]. Cea mai cuprinzătoare istorie a Peninsulei Balcanice în evul mediu este datorată altui savant american, John V.A. Fine Jr. În al doilea volum, el se ocu­pă pe larg de istoria celui de-al doilea ţarat bulgar în cadrul relaţiilor sale interna­ţio­nale. În legătură cu etnia celor care au pornit răscoala, Fine este de părere că fraţii Asăneşti erau vlahi, apreciind însă că:

„the issue is not as important as many twentieth-century scholars think. The twelfth century was not a period of nationalism. Bulgarians and Vlachs (…) do not seem to have been in competition for land, and trade by which each obtained the other’s produce surely benefited both groups. Both groups also would have suffered similar annoyances from the Byzantine authorities. Thus one would expect them to come together in common cause and would expect people from either group to follow an impressive leader who seemed likely to succeed regardless of which „race” he belonged to. There is no evidence of any „national” conflict or rivalry between these two people at this time. Thus the modern academic controversy, being over an issue of little relevance to the Middle Ages, is probably best dropped”[69].

Paul Stephenson a publicat o valoroasă lucrare despre provinciile sud-est europene ale Imperiului Bizantin, în care s-a ocupat şi de prima perioadă a statului Asăneştilor[70]. Importantă prin impactul pe care o are la nivel internaţional este sinteza lui Florin Curta, istoric român stabilit în SUA, dedicată Europei de Sud-Est în secolele VI-XIII, şi în care istoria celui de-al doilea ţarat bulgar ocupă locul cuvenit[71].

Un caz aparte este cel al cărţii turcologului maghiar István Vásáry. Apărută ca şi cele ale lui Stephenson şi Curta la una dintre cele mai importante edituri din lume, Cambridge University Press, ea se ocupă în principal de impactul prezenţei cumanilor şi tătarilor în Peninsula Balcanică şi de rolul lor în fondarea statelor de la sud şi nord de Dunăre. Lucrarea este realmente o contribuţie majoră la studierea istoriei sud-estului european şi a raporturilor nomazilor cu sedentarii, dar ea este concepută în obişnuita manieră tendenţioasă a istoriografiei maghiare, care contestă prezenţa românilor la nord de Dunăre înainte de secolul al XIII-lea. Ea aduce totuşi unele contribuţii interesante la studierea statului Asăneştilor[72].

În ultimul deceniu, tânărul cercetător italian Francesco Dall’Aglio a publicat o serie de studii despre al doilea ţarat bulgar, în care tratează cu multă competenţă probleme variate, de la cele de istorie militară, până la relaţiile cu papalitatea[73].

După dispariţia regimului comunist, studiile despre statul Asăneştilor au rămas o preocupare constantă în România şi în Bulgaria. Prima dintre cărţile publicate după 1990 care tratează chestiunea este cea a lui Şerban Papacostea (sunt analizate implicaţiile internaţionale ale apariţiei şi dezvoltării ţaratului româno-bulgar, relaţiile sale cu papalitatea, Ungaria şi Imperiul Latin de Constantinopol)[74]. Izvoare orientale mai puţin cunoscute au fost readuse în discuţie de Virgil Ciocîltan[75]. Este regretabil însă că tratatul de istorie a românilor editat de Academia Română, pregătit încă din perioada finală a re­gimului comunist dar apărut abia în 2001, a rezervat un spaţiu restrâns statului româno-bulgar[76]. Unii dintre istoricii care au publicat în ultimele două decenii ale fostului regim şi-au continuat activitatea (Stelian Brezeanu, Sergiu Iosipescu, Nicolae Şerban Tanaşoca, Victor Spinei, Radu Ştefan Ciobanu – care şi-a reluat numele interzis Vergatti), dar a apă­rut şi o nouă generaţie de istorici, a căror pregătire a beneficiat şi de contactele cu sursele de informaţie din străinătate. Sunt de remarcat în această privinţă monografiile lui Şerban Turcuş[77] şi Viorel Achim[78], dar şi unele studii ale lui Ovidiu Cristea[79]. O preo­cu­pare susţinută pentru investigarea statului Asăneştilor o manifestă Ovidiu Pecican, în diverse studii reunite în câteva dintre volumele care cuprind prolifica sa activitate din ultimii ani[80]. Acelaşi istoric a editat împreună cu traducătoarea Tatiana-Ana Fluieraru operele lui Geoffroy de Villehardouin şi Robert de Clari. Alt autor care a dedicat nu­me­roase studii istoriei politico-militare a statului Asăneştilor este Vasile Mărculeţ[81]. Ar­hi­man­dritul greco-catolic Ioan Mălinaş a publicat traducerile cores­pon­den­ţei dintre papa Innocentius III şi Ioniţă, respectiv mitropolitul Vasile al Bulgariei[82]. În ultimii ani, tânărul istoric Ginel Lazăr a publicat un şir de studii despre istoria politico-militară şi religioasă a statului Asăneştilor[83].

În Bulgaria, studiile istoricilor formaţi în perioada post-comunistă (de exemplu Hristo Dimitrov, Ivan Biliarsky, Georgi Nikolov[84]) nu au adus în discuţie aspectele de natură et­nică, evitând abordarea tendenţioasă de negare a participării românilor la formarea celui de-al doilea ţarat bulgar. Ele se concentrează pe clarificarea unor aspecte de istorie so­cială, politică şi economică. Şi-au continuat însă activitatea şi unii dintre istoricii din ve­chea generaţie (I. Božilov, K. Gagova, V. Tăpkova-Zaimova[85]), iar unele dintre con­tri­bu­ţiile acestora se menţin pe linia vechii atitudini de omitere a contribuţiei românilor. Astfel, I. Božilov a fost solicitat să colaboreze la al treilea volum al unei sinteze despre istoria lumii bizantine realizate la Paris, cu un capitol despre al doilea ţarat bulgar, în care nu există nici o menţiune a românilor[86]. El îl contrazice astfel pe bizantinologul fran­­cez Jean-Claude Cheynet, care în capitolul din volumul II despre provinciile balca­ni­ce în secolele X-XII spune clar că s-au revoltat bulgarii şi românii[87].

Mai este de semnalat, pentru a încheia această trecere în revistă a istoriografiei pro­ble­mei, o scurtă istorie a Bulgariei destinată publicului larg, scrisă de doi istorici bulgari şi unul român, în care partea referitoare la statul Asăneştilor reflectă strict poziţia oficială bulgară (editura Corint a simţit totuşi nevoia unei note explicative)[88].

[1] Alte prezentări ale istoriografiei problemei la Bănescu 1943; Malingoudis 1978, p. 123-129; Tanaşoca 1989; Lazăr 2005.

[2] Madgearu 2008, p. 155; J. V. A. Fine Jr., When Ethnicity did not Matter in the Balkans. A Study of Identity in Pre-Nationalist Croatia, Dalmatia, and Slavonia in the Medieval and Early-Modern Periods, Ann Arbor, 2009, p. 223-229.

[3] M. Orbini, Il regno degli Slavi, hoggi correttamente detti Schiavoni, Pesaro, 1601, p. 444-445, 452, 458.

[4] D. Cantemir, Hronicul vechimei a Romano-Moldo-Vlahilor publicat de Gr. Tocilescu (Operele Principelui Demetriu Cantemiru, tipărite de Societatea Academică Română. Volumul 8), Bucureşti, 1901, p. 397-434.

[5] C. Lebeau, Histoire du Bas Empire commen­çant a Constantin le Grand, vol. IX, Paris, 1820, p. 315-321, 328-329, 366-371, 381-384, 400-410, 418-420.

[6] E. Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, ed. by J. B. Bury, New York, 1907, vol. X, p. 338.

[7] J. Thunmann, Untersuchungen über die Geschichte der östlichen europäischen Völker, Leipzig, 1774, p. 355.

[8] Bogdan 1889, p. 300.

[9] Paisie, p. 58-99. Pentru Orbini ca sursă, vezi G. Dell’Agata, Il trattato sulla Bulgaria nella traduzione russa del Regno degli Slavi di Mauro Orbini, “Europa Orientalis. Studi e ricerche sui paesi dell’Est europeo”, Salerno, 8, 1989 (Contributi italiani al VI Congresso internazionale di studi sud-est europei), p. 9-18.

[10] Gh. Şincai, Hronica românilor, tom I (Opere, ed. de F. Fugariu, vol. I), Bucureşti, 1967, p. 282-283, 288-289, 342-380, 384-385, 393-394, 398, 400-404, 406, 409-410, 419-423.

[11] P. Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, ed. de F. Fugariu, vol. II, Bucureşti, 1971, p. 24-43.

[12] D. Philippide, Istoria României, tomul I, partea I, traducere, studiu introductiv și note de Olga Cicanci, București, 2004, p. 297-298.

[13] D. Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi a Moldovei. Traducere din greceşte de George Sion, Bucureşti, 1859, reimprimată Bucureşti, 2008, p. 125-129. Idei similare la C. Bolliac, Topographie de la Roumanie, Paris, 1856, p. 23.

[14] B. P. Hasdeu, Originile Craiovei, 1230-1400, Bucureşti, 1878, p. 1-5.

[15] M. Kogălniceanu, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens, în Opere. Ediţie adnotată cu o introducere şi note de A. Oţetea, vol. I, Bucureşti, 1946, p. 97-106.

[16] A. T. Laurian, Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae Romanae in utraque Dacia vigentis vulgo Valachicae, Viena, 1840, p. XXIII-XXXIX.

[17] A. Odobescu, Resunete ale Pindului în Carpaţi, republicat în V. A. Urechia, Albumul Macedo-român, Bucureşti, 1880, p. 96 (îi mulţumesc domnului Sergiu Iosipescu pentru semnalarea acestei informaţii).

[18] G. Finlay, A History of Greece from its conquest by the Romans to the present time, B. C. 146 to A.D. 1864. A new edition, revised throughout, and in part re-written, with considerable additions, by the author, and edited by H. F. Tozer, Vol. III. The Byzantine and Greek Empires, Part II A.D. 1057-1453, Oxford, 1877, p. 224, 230.

[19] Höfler 1879.

[20] R. Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens, Leipzig, 1871, p. 110-119.

[21] A. D. Xenopol, Teoria lui Rösler: studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, Iaşi, 1884, p. 54-62; Idem, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II. Năvălirile barbare 270-1290, ediţia a III-a îngrijită de I. Vlădescu, Bucureşti, f.a., p. 231-256.

[22] Xenopol 1891.

[23] Onciul 1968, vol. I, p. 224-226 (Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, de A. D. Xenopol. Dare de seamă), 400-421 (Radul Negrul şi originile principatului Ţării Româneşti), 455-458 (Asăneştii), 599-627 (Originile principatelor române); II, p. 43-69 (Banatul Severinului).

[24] V. Bérard, La Turquie et l’hellénisme contemporain, Paris, 1893, p. 246.

[25] Jireček 1876, p. 223-284.

[26] V. G. Vasilievskij, Wer hat das zweite bulgarische Reich begründet ?, „Archiv für slavische Philologie“, 4, 1880, p. 627-637.

[27] B. P Hasdeu, Asan, în Etymologicum Magnum Romaniae, ed. de Gr. Brâncuş, vol. II, Bucureşti, 1974, p. 456-458.

[28] Hasdeu 1976, p. 692-705.

[29] Murnu 1906, p. 357-467; Idem, Istoria românilor din Pind: Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, Bucureşti, 1913; Idem, Les Roumains de la Bulgarie médiévale, „Balcania”, 1, 1938, p. 1-21. Autorul a pregătit el însuşi o ediţie definitivă a unora dintre studii, apărută ulterior prin grija lui Nicolae Şerban Tanaşoca (Murnu 1984).

[30] C. Erbiceanu, Două acte oficiale necunoscute de pe timpul împăratului bizantin Isac II Angel privitoare la Românii din Peninsula Balcanică spre finele secolului XII, AARMSI, seria II, tom 24, 1901, memoriu 1, p. 1-38.

[31] N. Iorga, Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, Gotha, 1905, p. 95-99.

[32] Iorga 1913, p. 82-89 (republicat în Idem, Études Byzantines, I, Bucarest, 1939, p. 31-40).

[33] N. Iorga, Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în evul mediu, AARMSI, seria II, tom 38, 1915-1916, memoriu 6, p. 116 (Idem, Studii asupra evului mediu românesc, ed. Ş. Papacostea, Bucureşti, 1984, p. 57); cu versiune franceză Serbes, Bulgares et Roumains dans la Peninsule Balcanique au Moyen-Âge, BSH, 3, 1916, 3, p. 218.

[34] Iorga 1919, p. 13-17; Iorga 1993, p. 77-85.

[35] I. Ieşan, Secta paterenă din Balcani şi Dacia Traiană, împreună cu istoria Balcanului până la ocuparea ei definitivă prin osmani, Bucureşti, 1912, p.259.

[36] Mutafčiev 1932.

[37] P. P. Panaitescu, Les relations bulgaro-roumaines au Moyen-Âge (à propos d’un livre récent de Mr. P. Moutaftchiev), „Revista Aromânească”, Bucureşti, 1, 1929, p. 23-24.

[38] P. P. Panaitescu, Români şi bulgari, Bucureşti, 1944, p. 17-23; Panaitescu 1969, p. 216-224.

[39] Giurescu 1931; C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I. Din cele mai vechi timpuri până moartea lui Alexandru cel Bun (1432). Ediţia a cincea revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1946, p. 325-333.

[40] Sacerdoţeanu 1930, p. 66-69, 90-111.

[41] Decei 1978, p. 92-95.

[42] N. Bănescu, La vie politique des Roumains entre les Balcans et le Danube, BSH, 23, 1942, 2, p. 199; Bănescu 1943; Bănescu 1947, p. 281-291.

[43] Brătianu 1980, p. 51-83 (prima ediţie Bucureşti, 1945); Brătianu 1993, p. 365-366.

[44] Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 12, 110-111.

[45] Tăutu 1975, p. 195-240 (al doilea studiu a apărut în 1964).

[46] Iroaie 1967, p. 91-117.

[47] Ştefănescu 1965.

[48] Primov 1971, p. 12.

[49] Angelov, Ştefănescu 1971, p. 57-106.

[50] Barnea, Ştefănescu 1971, p. 339-346.

[51] Brezeanu 1980; Brezeanu 1981; Brezeanu 1987; Brezeanu 1989 a; Brezeanu 1989 b.

[52] Tanaşoca 1981 (cu versiune franceză: De la Vlachie des Assénides au second Empire bulgare, RESEE, 19, 1981, 3, p. 581-594); Tanaşoca 1989; Tanaşoca 2003 (text redactat în 1981).

[53] Teoteoi 1989.

[54] Ciobanu 1976; Ciobanu 1985.

[55] V. Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români şi turanici, Iaşi, 1985, p. 80-82, 89-90.

[56] Iosipescu 1984.

[57] Armbruster 1993, p. 32-35 (prima ediţie în 1972); Armbruster 1990, p. 32-33.

[58] Diaconu 1978, p. 114-119, 130-133.

[59] Stănescu 1976.

[60] Năsturel 1978, p. 223-227, 241; Năsturel 1979, p. 97, 105-106; Năsturel 1996, p. 79-82.

[61] Vezi îndeosebi Dujčev 1952-1953, p. 229-230; Cankova-Petkova 1978 a, p. 102-103; Cankova-Petkova 1980, p. 56; Angelov 1984, p. 42-43.

[62] Tăpkova-Zaimova 1971, p. 294.

[63] Cankova-Petkova 1978 a, p. 99, 102.

[64] Koledarov 1979, p. 34-35.

[65] Wolff 1949 (citatul la p. 175).

[66] Vlachos 1974; Malingoudis 1978; Mavromatis 1985. Nu am putut consulta teza de doctorat a Alexandrei Crantonelli, He katá ton Latínon ellino-voulgarikí sympraxis en Thráki: 1204-1206, Athena, 1964, în care sunt analizate raporturile dintre statul româno-bulgar, Imperiul Latin şi populaţia grecească (recenzie de R. Janin, REB, 23, 1965, 1, p. 316-317).

[67] Brand 1968, p. 88-96, 105, 110-113, 125-135, 178-180, 273-274.

[68] Cheynet 1990, p. 450.

[69] Fine 1994, p. 10-17, 24-33, 54-56, 81-87, 91-106, 124-132, 154-156, 170-183 (citatul la p. 12-13).

[70] Stephenson 2000, p. 275-315.

[71] Curta 2006, p. 358-365, 371-374, 379-389, 412.

[72] Vásáry 2005, p. 13-66. Vezi şi recenzia foarte severă a lui F. Curta, în “The Medieval Review” (https://scholarworks.iu.edu/dspace/handle/2022/6063) – 06.01.02 (“a work of history that so uncritically adopts outdated theories and old ethnic stereotypes”), cu replica autorului (06.03.16) şi cu răspunsul lui F. Curta la această replică (06.04.03)

[73] Dall’Aglio 2002; Dall’Aglio 2003; Dall’Aglio 2008-2009; Dall’Aglio 2009; Dall’Aglio 2010; Dall’Aglio 2011 a; Dall’Aglio 2011 b.

[74] Papacostea 1993, p. 11-15, 18-30, 36-48,

[75] Ciocîltan 1992.

[76] Diaconu, Ştefănescu 2001, p. 427-438.

[77] Turcuş 2001, p. 181-186, 301-302.

[78] Achim 2008, p. 38-43, 47, 52, 68, 76-92, 103-104, 108-109, 122-124, 135-154, 164-169, 201-206.

[79] Cristea 2002; Cristea 2010, p. 389-390.

[80] Pecican 2002, p. 39-60, 73-81; O. Pecican, Regionalism românesc. Organizare prestatală şi stat la nordul Dunării în perioada medievală şi modernă, Bucureşti, 2009, p. 144, 268-274; Pecican 2010, p. 39-125, 168-191 (prima ediţie în 2006).

[81] Mărculeţ 1988; Mărculeţ 2004; Mărculeţ 2008; Mărculeţ 2009 a; Mărculeţ 2009 b; Mărculeţ 2010 a; Mărculeţ 2010 b.

[82] Mălinaş 2000.

[83] Lazăr 2005; Lazăr 2006; Lazăr, Murat 2007; Lazăr 2009; Lazăr 2010; Lazăr 2011.

[84] Dimitrov 1997; Biliarsky 1999; Biliarsky 2011; Nikolov 2007.

[85] Gagova 1998; Tăpkova-Zaimova 2003; Gagova 2005; Tăpkova-Zaimova 2007; Tăpkova-Zaimova 2008.

[86] Božilov 2011.

[87] J. C. Cheynet, Les Balkans, în Le Monde byzantin, t. II. L’Empire byzantin (641-1204), sous la direction de J. C. Cheynet, Paris, 2006, p. 469.

[88] P. Pavlov, I. Ianev, D. Cain, Istoria Bulgariei, Bucureşti, 2002, p. 45-61.