PREAMBUL
PREAMBUL
A culture is made up not simply of works of art, or literary discourses, but of unwritten codes, signs and symbols, rituals and gestures, and common attitudes that fix the public meaning of these works and organized the inner life of a society.
Orlando Figes[1]
După curba ascendentă pe care a reprezentat-o tumultuosul secol al XVIII-lea, iluminist, reformator, dar și foarte controversat, secolul al XIX-lea cuprinde, la rândul lui, numeroase momente foarte importante care au conturat, în cele din urmă, imaginea cunoscută a ceea ce înseamnă popor, cultură și civilizație rusă.
Începând cu reformele liberale ale Ecaterinei a II-a, care au dus mai departe, la un nivel și mai înalt, reformele lui Petru cel Mare, secolul al XIX-lea a fost caracterizat de numeroase cutremure care i-au reașezat temeliile: reforma administrativă a lui Alexandru I, proiectele republicane ale decembriștilor, marea reformă țărănească din 1861, dezvoltarea mișcării revoluționare și anarhiste sunt numai câteva dintre jaloanele principale ale acestui secol important din istoria Rusiei.
Procesele de modernizare inițiate de Petru cel Mare, care au dat tonul Iluminismului rus, au scuturat din temelii vechea civilizație rusă medievală a cărei direcție a fost schimbată forțat spre Occident, spre modernizare, spre europenizare. Am putea spune că toate întrebările pentru care s-a încercat găsirea de răspunsuri și soluții în secolul al XIX-lea aici își aveau punctul de plecare. Am mai putea spune, de asemenea, că procesul reformelor lui Petru a durat, în fapt, circa două secole, din moment ce unele dintre ele au fost finalizate tocmai în secolul pe care îl analizăm în cele ce urmează. Dacă se spunea, despre Petru cel Mare, că a deschis „fereastra spre Europa” pe care supușii săi au început să privească mai întâi speriați și curioși, acum fereastra aceasta era calea de pătrundere, aproape exclusivă, a tot ce a constituit Rusia imperială: de la curente de gândire la un spirit practic care și-a dovedit, uneori, chiar un puternic caracter distructiv (vorbim de nihilism și anarhism) la fastul de paradă al Curții și armatei la veșmintele și ocupațiile rușilor de la oraș, totul a pătruns în noua Rusie, dându-i acea înfățișare „europeană” așa de dorită și de reformatorii ruși, dar și de europenii de tot felul.
Cine examinează în detaliu Rusia nu are cum să nu observe această polaritate imagologică: Imperiul Rus este și Europa, dar mai ales este Asia, un amestec de bizantinism, orientalism tătar și un pospai de civilizație europeană, straturi care se văd în mod distinct. În fapt, Rusia este și una și alta, dar amestecul este mult mai fin, trăsăturile nu sunt atât de evidente. În fond, niciun popor european nu este atât de „pur” pe cât îl subliniază imaginile despre sine. Îl vom cita mai jos pe Orlando Figes care sintetizează foarte bine aceste „polarități” pe care spiritul rus le are în fața occidentalilor:
In the Western imagination these cultural forme have all too often been perceived as an image first exported by the Ballets Russes, with their own exoticized version of Natasha’s dance, and then shaped by the foreign writers such as Rilke, Thomas Mann and Virginia Woolf, who held up Dostoevsky as the greatest novelist and peddled their own version of the ’Russian soul’. If there is one myth which need to be dispelled, it is the view of Russia as exotic and elsewhere. Russians have long complained that the Western public does not understand their culture, the Westerners see Russia from afar and do not want to know its inner subtleties, as they do with the culture of their own domain. Though based partly on resentmend and wouded national pride, the complaint is not unjustified. We are inclined to consign Russia’s artists, writers and composers to the cultural ghetto of a ’national school’ and to judge them, not as individuals, but by how far they conform to this stereotype. We expect the Russians to be ’Russian’ – their art easily distinguished by its use of folk motifs, by onion domes, the sound of the bells, and full of ’Russian soul’ (…).
The great cultural figures of Russian tradition (Karamzin, Pushkin, Glinka, Gogol, Tolstoy, Turgenev, Dostoevsky, Chekhov, Repin, Tchaikovsky and Rimsky-Korsakov, Diaghilev, Stravinsky, Prokofiev, Shostakovich, Chagall and Kandinsky, Mandelstam, Akhmatova, Nabokov, Pasternak, Meyerhold and Eisenstein) were not simply ’Russians’, they were Europeans too, and the two identities were intertwined and mutually dependent in a variety of ways[2].
Nu vom pune accent numai pe caracterul lor controversat – orice proces reformator își are criticii și contestatarii vehemenți –, ci și pe locul comun pe care îl constituie, în cadrul culturii ruse, aceste probleme și mai ales soluțiile lor. Vom vedea care au fost progresele efective, care au fost măsurile adoptate și mai ales în ce măsură aceste reforme au adus un rezultat (cât de cât) așteptat sau au continuat să dea bătăi de cap în continuare.
În volumul de față ne propunem să aducem în discuție câteva aspecte importante ale societății ruse din secolul al XIX-lea. Nu ne-am propus să facem o radiografie completă a ce înseamnă Rusia acestei perioade, mai ales că sunt câteva domenii în care istoriografia a scris destule pagini (este vorba, în primul rând, de politica externă a Rusiei, care făcut-o, în mai multe momente, să capete imaginea de „Jandarm al Europei”, cum au numit-o cu plăcere ceilalți jandarmi europeni cu o influență și mai mare; de asemenea, nu am scris despre artă, în mod deosebit, întrucât mulți dintre pictorii compozitorii sau sculptorii care au activat în această perioadă sunt foarte bine cunoscuți; facem mereu referire la literatură, dar nu vom discuta în mod special situația literaturii din această perioadă). Am fost interesați de o radiografiere a societății ruse, din Rusia cu adevărat imperială. Evident, perioada imperială rusă a început cu mult înaintea acestui secol al XIX-lea; putem discuta astfel atât de un fast de paradă, atât de evident în structura de suprafață a fenomenelor descrise, dar și de o realitate extrem de cenușie pentru cea mai mare parte a populație. Acum, în această perioadă, caracterul imperial, atât de caracteristic Rusiei, este cel mai bine conturat, devenind un fel de marcă înregistrată. Am dorit să aruncăm, pe cât posibil, atât cât ne-au permis sursele, istorice sau literare, o privire în cât mai multe din locurile care alcătuiesc Rusia. Discutăm și de stereotipuri, evident: sunt multe elemente pozitive și negative care ni se dau de-a gata, cu care putem sau nu să fim de acord. Poate după analiza de mai jos putem fi mai siguri de unele dintre aceste aspecte.
Așa cum am încercat să formulăm în subtitlul cărții de față, nota dominantă din Rusia imperială o prezintă contrastul: există o Rusie a fastului, a pompei extraordinare, al cărei ton era dat, de obicei, la Curte: ceremoniile oficiale sau semioficiale de curte, viața cotidiană, paradele fastuoase care au făcut din armată mai degrabă o trupă de balerini arătoși decât niște specialiști de încredere, apoi luxul și fastul copiat și transpus în viață de aristocrații de rang inferior, funcționarii de rang superior care nu trăiau decât pentru această ieșire în public, pentru afirmarea în societate, pentru epatare… Dar Rusia mai înseamnă multe: există o Rusie a țăranilor, în cea mai mare parte legați de glie, fie că aparțineau statului sau latifundiarilor (exista, este adevărat, și o categorie de țărani liberi, dar, ca și orășenii, nu aveau drepturi mai deloc); există o Rusie a orășenilor extrem de modești care încearcă, pe cât posibil, să copieze, prin întreprinderi, veșminte și distracții, ce se întâmpla la nivelul superior. Orășenii nu au putut să formeze o adevărată categorie de mijloc, întrucât nobilii s-au luptat mereu pentru privilegiile lor, au militat pentru reconfirmarea lor, iar împărații, conștienți de puterea deosebită pe care o aveau nobilii din anturaj, nu au avut mai deloc curajul de a regla situația. Orășenii, în cea mai mare parte, proletari urbani, aveau condiții mizere de trai: o categorie amestecată, în care intrau țărani liberi, târgoveți, muncitori, soldați lăsați la vatră, studenți săraci, cerșetori, hoți ș.a.m.d. Aceasta era imaginea dominantă a autenticului oraș rus, dar puține pagini, în acest secol, o descriu așa cum se cuvine. N.V. Gogol și mai ales F.M. Dostoievski au lăsat pagini memorabile despre așa-numitele „subterane” la vedere din capitala Nordului. Am alocat pagini importante și afirmării negustorilor în Rusia, care au dus, treptat, la viitoarea industrie autentică al cărei boom a izbucnit abia în primul deceniu al secolului al XX-lea.
Capitole distincte sunt consacrate sistemului de învățământ din Rusia, studenților și universităților, în special, intellighenției. Libertatea cuvântului, adusă de accesul la știința de carte, generat de reformele lui Petru, a avut, în Rusia cu deosebire, mai ales o dată cu instituirea destul de timpurie a cenzurii, o participare masivă la lupta de idei din partea intelectualității și/sau a oricărui cunoscător de carte. De aici polemicile acute care au ținut prima pagină a revistelor culturale (cele mai multe având, din acest motiv, o viață extrem de scurtă), în care, nu o dată, s-au implicat inclusiv reprezentanți ai Curții (Ecaterina a II-a este un strălucit exemplu), scriitori, care au dat astfel tonul realizării unei literaturi naționale, patriotice, morale, în care scriitorul, un adevărat formator de opinie, un adevărat Cetățean, se considera dator să se implice, să explice, prin cărțile sale, maselor, care sunt problemele și mai ales care sunt căile de urmat. Și, prin mișcarea narodnicilor, chiar a mers în mijlocul poporului, pentru a pune umărul la schimbarea modului și a condițiilor de viață în care locuiau oamenii de rând.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, opoziția deja afirmată dintre forțele conservatoare și democratice din cultura rusă a căpătat forma unei opoziții deschise dintre cultura nobiliară și cea a raznocinților. Apariția în viața socială a culturii democrate a intelectualității raznocinițe, provenite din diferite clase ale societății ruse (nobili, cler, funcționari, burghezie, mai târziu chiar țărani liberi), a dus la o schimbare semnificativă a priorităților din interiorul culturii ruse. Intellighenția rusă era, așa cum afirma N.A. Berdiaev, un grup ideologic unit printr-o serie de idei preponderent cu caracter social, fără să fie vorba de o grupare pe baze sociale, economice sau profesionale. Pe acest fundament teoretic, ideatic, se dezvoltă în cultura rusă a acestui secol o serie de concepte caracteristice: „pripeală ideologică”, „dogmatism extrem”, bespocivennost’ (ruptura de modul de viață autentic și de tradiții), „idealism social”, radicalism politic, manifestat și prin prezența masivă a politicului în filosofie și literatură. Toate acestea au dus la o reevaluare a rolului culturii în general, a literaturii și artei în special în secolul al XIX-lea. Semnificative sunt, în acest sens, cuvintele lui A.I. Herzen: „Pentru poporul care este lipsit de libertate socială, literatura este singura tribună de la care își poate face cunoscut strigătul de indignare și vocea conștiinței”. Într-adevăr, în Rusia literatura și critica literară vor căpăta, în acest secol, un rol extraordinar de important, lucru care nu se va regăsi în alte țări europene ale vremii.
Se observă, de asemenea, în acest secol, o polarizare accentuată a tuturor categoriilor culturale. Vom vorbi astfel de idealism, materialism, artă pentru artă, total nepolitizată, un cult demonstrativ al utilitarismului, manifestat și printr-un accent foarte mare pus pe științele naturii, biologie și medicină, un rol foarte mare al științelor umaniste, respectul față de tradiție și autoritate, nihilism de orice fel (politic, juridic, filosofic, estetic ș.a.m.d.). Cu deosebire în anii ’60-’70 se manifestă o contrapondere la cultura oficială, și anume o cultură a opoziției, manifestată printr-un accent extraordinar pus pe idei revoluționare, materialism și ateism, tributare nihilismului și extremismului.
La nivelul curentelor de gândire, secolul al XIX-lea a fost unul eterogen: dacă, la început, dominante erau curentele tradiționale, conservatoare sau chiar reacționare, treptat observăm o consolidare a liberalismului, la care se adaugă chiar o trecere la stânga, o dată cu popularitatea deosebită de care au început să se bucure socialiștii și în Rusia (mai ales prin varianta „activă”, anarhistă). Liberalismul rus din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dorește a fi un fel de cale de mijloc între spiritul reacționar și radicalism, care însă nu s-au bucurat de o prea mare popularitate sau, mai bine zis, de succes. Opoziția liberală, caracterizată de elemente revoluționare și democratice, încerca să stea la distanță de gesturile extreme ale nihiliștilor și extremiștilor; de asemenea, nu-i agrea pe reacționari, respingând monopolul politic și cultural al statului, călcarea în picioare a libertăților politice și spirituale. Calea de mijloc aleasă de elementele liberale și perpetua pendulare între cele două extreme, prin numeroasele forme pe care liberalismul le cunoștea în Rusia au făcut ca această mișcare să nu aibă viață lungă, discreditându-se în felul acesta și cultura de mijloc care începuse să apară în Rusia abia la finalul secolului al XVIII-lea. Nu întâmplător, în anumite cercuri ale societății ruse liberalismul a început să fie privit cu ironie, un fel de neputință clasică a intelectualității ruse care nu avea curajul să treacă la acțiuni hotărâte și la o revizuire radicată a normelor, valorilor încetățenite, un fel de lașitate politică, în orice caz, demnă de ridiculizare, și nu de aprobare[3].
Secolul al XIX-lea, prin acțiunile aproape ale tuturor împăraților, poate fi considerat un secol al reformelor. Este adevărat, nu trebuie să uităm acest lucru: baza reformelor a fost pusă încă din secolul precedent, prin politicile hotărâte ale lui Petru cel Mare și mai ales ale Ecaterinei a II-a. „Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în imperiul țarist de la domnia lui Alexandru al II-lea până la stadiul de decădere la care a ajuns astăzi Rusia, trebuie să ne întoarcem la ce a fost înainte de această perioadă. În istorie nu există faze independente unele de altele, ci continuitate. Fiecare etapă umană este urmarea firească a trecutului și, totodată, o sursă a viitorului”[4].
Aceste reforme au avut, evident, numeroase efecte, dincolo de cele intenționate, și anume modernizarea structurilor respective și o mai bună actualizare a lor la condițiile din Rusia, dar și o sincronizare cu situația din Europa. Accentul pus pe tradiție, pe identitate, chiar la nivelul politicii de stat, a fost unul destul de coerent, permițându-ne să decelăm chiar elemente ale unui cult al imperiului, care are mai multe aspecte. Vorbim, pe de o parte, de sacralizarea politică a monarhilor (cultul lui Petru I, al Ecaterinei a II-a), dar și de cultul statului și al națiunii (și nu de puține ori suveranii, în momente critice, au pedalat intens, chiar excesiv, pe aceste concepte). În strânsă legătură cu acestea se observă existența unui cult al armatei ruse și al flotei, precum și al victoriilor lor. De multe ori, chiar la nivel foarte înalt, suveranii s-au îmbătat atât de mult cu propria imagine asupra acestui cult, încât au scăpat din vedere reformarea autentică a armatei și mai ales pregătirea tactică de luptă; când înfrângerile temutei armate imperiale ruse au ajuns de domeniul evidenței, s-a încercat, pe fugă, corectarea imaginii. De asemenea, a avut loc și un proces de sacralizare ideologică a clasicilor culturii ruse (enciclopedismul lui M. Lomonosov, darul poetic al lui G. Derjavin, meritele istorice și lingvistice ale lui N. Karamzin; cultul estetic al lui Pușkin…) care, în mare parte, încă din viață, s-au bucurat de recunoașterea binemeritată. În mod asemănător, la nivelul curentelor de gândire, vorbim de un alt cult, al sufletului rus, de ideea rusă care sunt atât de greu de definit și de înțeles nu numai de către străini, dar și de către ruși.
Evident, sunt multe lucruri care ar merita să fie discutate. Poate ar trebui menționată o opoziție importantă în cultura rusă, cea între centru și periferie. Vorbim de Rusia imperială și de fastul ei, dar Imperiul era constituit de Petersburg, în primul rând, mai apoi de Moscova. Între aceste două mari orașe și celelalte, chiar dacă vorbim de centrele de gubernie, distanța era enormă. Ce să mai spunem de Imperiul provincial, al moșiilor la care se retrăseseră sau locuiau cei mai mulți dintre nobilii ruși (cuiburile de nobili ale lui Turgheniev și imaginea lor satirică, din Sufletele moarte ale lui Gogol!). Într-o caracterizare foarte critică pe care o face Rusiei imperiale, baronul Nikolai Vranghel[5] puncta foarte bine acest pospai de europenizare și mai ales de fast imperial care a dat în epocă nota dominantă a civilizație ruse:
Rușii de tip nou, creați sau mai curând costumați de el /Petru cel Mare/ în europeni, punând haine apusene în loc de caftan și tricorn în loc de căciulă de blană, au continuat să fie, în fond, niște orientali. Numai clasa de sus a părăsit drumul urmat până în acel moment de către întreaga națiune pentru a urma calea Europei; oamenii de rând însă au rămas pe loc. Între cei de sus și cei de jos s-a căscat o prăpastie pe care, de atunci, nimic nu a mai putut s-o umple.
După aceea, vodevilul „rusului preschimbat în european” a rămas în repertoriu. În secolul al XVIII-lea a fost jucat de nobili costumați de Petru în olandezi, de împărătese – în marchizi cu pretenții de liber-cugetători, de Pavel, Alexandru I și Nicolae I – în caporali nemți. Poporul, marea majoritate a națiunii, n-a luat parte la reprezentație. A rămas pe dinafară. Piesa nu se juca pentru el, ci pentru plăcerea personală a actorilor și, mai ales, pentru a lua ochii Europei. Și uneori era așa de bine jucată, încât lumea se lăsa înșelată și lua spectacolul drept realitate[6].
Într-adevăr, nimic nu este ce pare a fi. Totul pare o mascaradă de proporții uriașe, butaforia lui Potiomkin extinsă la nivelul întregului imperiu. Adevărul este că evoluția culturală, la nivelul civilizației, se face, de cele mai multe ori, prin imitație. Nu trebuie să fim prea critici când surprindem procesul de civilizare în curs, când inovațiile încă nu sunt însușite: atunci vom vedea foarte bine măștile care nu stau bine pe chip și hainele prea mari pentru cei curioși sau forțați să le îmbrace.
Revenim la imaginea complexă pe care o are un popor sau o cultură: nu există o viziune unică, nici extrem negativă, nici extrem pozitivă. Nu este o Rusie a împăraților și nobililor mari și o Rusie a muncitorilor de rând, nu este numai o Rusie a soldaților și a unei armate de temut, ci și una a intelectualilor și oamenilor de cultură care au criticat, s-au criticat și au educat. De la vizitii la distracțiile de zi cu zi din târguri, crâșme sau restaurante de lux, de la vodca devenită simbol național la mitul funcționarului – mare și corupt sau mic și oprimat – totul înseamnă Rusia. Această „Matrioșkă” vom încerca să o desfacem pentru a vedea ce se ascunde în interior. În fapt, comparația cu Matrioșka este una simbolică: nu vorbim de straturi succesive în structura imperiului, ci de paliere independente, pe orizontală, care extind de fapt imaginea Rusiei.
Vom da în încheiere un citat extins din Henri Troyat, care redă extrem de plastic ideea studiului nostru. Troyat se referă, în rândurile de mai jos, la polimorfismul Moscovei, dar considerăm că descrierea lui se potrivește foarte bine cu situația din Rusia secolului al XIX-lea pe care o analizăm:
De fapt, nu exista o singură Moscovă, ci zece, douăzeci, treizeci de Moscove puse alături una de alta.
Era Moscova marilor familii de nobili, pe jumătate ruinate, trăind departe de curte, cu saloanele lor prăfuite, cu lustrele lor din cristal, cu portretele strămoșilor cu perucă, cu tabacherele primite ca amintire, cu ranchiunele lor, cu datoriile lor, cu morga lor tăcută și servitorii zdrențăroși.
Și Moscova negustorilor avuți, a industriașilor cutezători, regi ai bumbacului, ai mătăsii, ai fierului, ai lemnului sau ai pieilor, care se jucau de-a mecena, construiau castele, subvenționau trupe de teatru, cumpărau tablouri franțuzești, se pricepeau în ale gastronomiei și pierdeau la cărți cu surâsul pe buze, mii de ruble, în vreme ce bunicii lor fuseseră simpli țărani încălțați cu lapti[7] din curmei și abia știau să se semneze.
Și Moscova micilor negustori bărboși, burtoși, cu mantale lungi și cizme cu scârț, care munceau toată săptămâna în dugheana lor unde strălucea un samovar borțos, care se duceau sâmbăta la baia populară, iar duminica, la slujba religioasă, se supărau pentru că fiul sau fiica lor voiau să studieze, în loc să rămână în comerț și tradiție.
Și Moscova minusculelor biserici parfumate cu tămâie, cu icoanele lor înnegrite, clopotele lor blânde de seară, preoții cu voci cavernoase, cerșetorii înghețați, femeile cu basmale pe cap, lacome de lumânări și prescure, care îngenuncheau, băteau dalele cu fruntea, sărutau toate icoanele și știau pe dinafară lista sfinților pe care trebuia să-i chemi în ajutor în caz de boală, de furt, de sarcină, de ceartă sau de deochi.
Și Moscova birourilor, cu conțopiștii săi palizi, prost hrăniți, cu uniformele lor decolorate, cu lupta lor vicleană pentru avansare, cu scârțâit de penițe, cu zgomotul abacurilor și cu amurgurile de culoarea cenușii.
Și Moscova saloanelor de modă, unde doamne foarte elegante organizau ședințe de poezie, de muzică, de spiritism, de bârfă. Acolo se făceau și se desfăceau reputațiile. Acolo se lansau glumele cele mai usturătoare și se înnodau intrigile cele mai îndrăznețe. Frumuseți celebre se jucau de-a sfărâmatul inimilor. Bărbații se exilau, se băteau sau se sinucideau pentru ele sau se duceau să le uite, bând șampanie cu țiganii la restaurantul „Iar”.
Și Moscova luminoasă a teatrelor, cu idolii ei de neînlocuit: Șaliapin, Sobinov, Stanislavski, Komisarjevskaia…
Și Moscova cizmarilor, tâmplarilor, geamgiilor, croitorilor; mizerie, o jumătate de duzină de puști murdari și zgomotoși, o femeie însărcinată, un prunc într-o ladă și o icoană într-un colț. Mari amatori de balalaică, de acordeon și de vodcă, acești mici meseriași se îmbătau și cântau duminica, iar în restul săptămânii, tăcuți, cu capul greu, meditau la nefericirea lor și visau la duminica următoare.
Și Moscova studenților, cu adunările lor, cu locurile lor de întâlnire și de pălăvrăgeală, cu dezordinea lor, cu entuziasmul lor juvenil. Trăiau sărăcăcios, mai mulți într-o cameră, se hrăneau din pachetele trimise de părinți, câștigau câteva ruble din lecții particulare, îi adorau pe unii profesori, îi detestau pe alții și vedeau strălucind soarele libertății viitoare prin fumul țigărilor lor cu capăt de carton.
Și Moscova periferiilor, unde caii se împotmoleau până la piept în zăpadă, unde câini nebuni urlau în grădinile de zarzavat înălbite, unde, dincolo de Taganka, sălășluiau vrăjitoarele, făcătoarele de farmece, de parfumuri și filtre magice, unde, în brutării speciale, se coceau pentru muncitorii aurari kalaci (o pâine în formă de lacăt), cu „mâner”, pentru ca aceștia să nu murdărească pâinea când o luau cu degetele lor negre și urât mirositoare din pricina acizilor.
Și Moscova cartierului Presnia, cu cizmele ei lugubre, cu muncitorii ei ce locuiau în cazărmi, polițiștii ei atletici, convoaiele de camioane, fumul și pământul ei care vibra în ritmul grăbit al mașinilor.
Și Moscova bursei, cu băncile ei internaționale, magazinele de export, depozitele de mărfuri, birourile de schimb, chipurile ei îngrijorate și mâinile tremurătoare frunzărind ziare, tăind cupoane.
Și Moscova promenadelor în parcul Sokolniki, unde negustorii își mai duceau încă fetele de măritat. În sania închiriată pentru această împrejurare părinții încadrau frumoasa, gătită din cap până-n picioare; acoperită de blănuri și bijuterii, cu obrajii îmbujorați de frig. Pe scaunul din fața lor trona pețitoarea de profesie (svaha), sigură de fericirea ce se naște prin intermediul ei. Tânăra fată timidă nu privea nici la dreapta, nici la stânga. Dar sute de ochi o priveau. Tineri, mergând pe aceeași alee, studiau capitalul viu propus poftei lor. Dacă vreunul dintre ei se lăsa ademenit, el urma să se adreseze acestei svaha pentru a obține precizări suplimentare despre zestre.
Și Moscova Hitrovkăi, tărâm al beției, furtului, omorului și al lenei, cu azilurile ei de noapte ticsite, cu scandalurile din cârciumi, cu execuțiile sale sumare, cu zdrențele, ceața și legile ei tainice.
Și Moscova Pieții Trubnaia și a străduțelor din jur, cartier al prostituatelor și al caselor de rendez-vous. Una din aceste foarte elegante case se afla la doi pași de marele restaurant „Ermitaj”; o alta, nu departe de prima, era lipită de o mănăstire de călugărițe. Din pricina acestei vecinătăți purificatoare, hotelul cu pricina era foarte căutat, iar clienții îi dăduseră porecla de Sviatîe nomera, camerele sfinte. Mai încolo, pe strada Malîi-Kolosov și în apropierea bulevardului Țvetnoi se găseau, unul lângă altul, niște lupanare mizere cu 50 de copeici intrarea. Felinarul roșu reglementar strălucea deasupra ușilor lor.
Aproape goală în timpul săptămânii, Piața Trubnaia se însuflețea duminica dimineața. Negustori ambulanți veneau acolo droaie ca să vândă câini, pisici, iepuri, cocoși de luptă, porumbei, pești vii în găleți. Gălăgia târgurilor era presărată de lătrături, piuituri și cucuriguri războinice (…). La revărsatul zorilor, țăranii, veniți din satul lor în teleagă, traversau orașul, zicând: „Lapte! Lapte! Hai la lapte!” Pe străzi întâlneai și vânzători de băuturi calde cu toate cele trebuincioase: în mână, un uriaș ceainic de aramă, un șirag de pâinițe în jurul gâtului, iar pe pântec, un șorț cu buzunare pentru pahare…[8]
Bibliografie:
Figes, Orlando, Natasha’s Dance. A Cultural History of Russia, New York, 2002
Kondakov, I.V., Kultura Rossii, Moscova, 2000
Troyat, Henri, Viața de fiecare zi din Rusia ultimului țar, București, Humanitas, 1993
Vranghel, Nikolai, Baron, Memorii. 1847-1920, traducere de Mihaela Cernăuți, Iași, Ed. Fides, 2001
[1] Natasha’s Dance. A Cultural History of Russia, New York, 2002, p.XXXIII.
[2] Figes, op.cit., pp.XXXI-XXXII.
[3] I.V. Kondakov, Kultura Rossii, Moscova, 2000, p.205.
[4] Baron Nikolai Vranghel, Memorii. 1847-1920, traducere de Mihaela Cernăuţi, Iaşi, Ed. Fides, 2001, p.69.
[5] Nikolai Vranghel a fost tatăl baronului Piotr Nikolaevici Vranghel (1878-1928), general rus, participant la Războiul Ruso-Japonez şi la Primul Război Mondial, unul dintre conducătorii alb-gardiştilor din timpul Războiului Civil, plecat în emigrație în 1920. Nikolai Egorovici Vranghel (1847-1923) a fost om de ştiinţă, critic de artă, scriitor şi colecţionar de obiecte vechi, doctor în filosofie.
[6] Ibidem, pp.69-70.
[7] Opinci (n.n. A.O.).
[8] Henri Troyat, Viaţa de fiecare zi din Rusia ultimului ţar, Bucureşti, Humanitas, 1993, pp.167-170.
RUSIA ÎMPĂRAȚILOR
RUSIA ÎMPĂRAȚILOR
1. Caracterizarea perioadei.
Împărații ruși și reformele lor
1.1. Alexandru I (1801-1825)
După moartea brutală a tatălui său, împăratul Pavel I (1796-1801)[1], la tron a venit Aleksandr I Pavlovici. Acesta s‑a angajat să conducă țara după legile bunicii lui, Ecaterina a II-a, care s-a îngrijit personal de educația nepotului favorit, lucru care nu putea decât să-i bucure pe toți, stârnind mari speranțe că multe dintre intențiile pozitive ale împărătesei acum chiar vor fi puse în practică. Printre primele măsuri luate a fost eliberarea deținuților politici (a amnistiat peste 12.000 mii de persoane cărora li s-au redat funcțiile deținute anterior), a interzis tortura, a desființat serviciul secret, a restabilit Carta Nobilimii și cea a Orașelor, modificate de Pavel I, precum și dreptul de a importa cărți din străinătate.
George Dawe, Portretul lui Alexandru I, 1826
Crescut și el în spiritul Iluminismului, Alexandru, mai ales după experiența negativă a domniei tatălui său, se pregătea să devină un monarh luminat. Cu toate acestea, faptul că, în copilărie, a petrecut multă vreme cu amândouă personalitățile ce i se impuneau de model, l-a făcut să fie de cele mai multe ori indecis, neputând alege când se vedea pus în fața unei alternative. Visa atât un guvern mai liber și mai bun, dar nici modelul militar de ordine socială nu-i displăcea. Am putea spune că domnia lui a fost o permanentă tatonare a alegerii celei mai bune soluții, negăsite în cele din urmă, fiind o totală înșelare a așteptărilor supușilor, fie ei nobili sau țărani. Domnia lui a fost marcată de două perioade liberale (1801-1805, respectiv 1807-1812), ambele fiind urmate de războaie cu Franța, în care însă nu a reușit să ducă la bun sfârșit reformele multașteptate. Germaine de Staël îi face, în 1812, o bună caracterizare:
Ce qui me frappa d’abord en lui, c’est une expression de bonté et de dignité telle que ces deux qualités paraissent inséparables, et qui’il semble n’en avoir fait qu’une seule. Je fus aussi très touchée de la simplicité noble avec laquelle il aborda les grands intérêts de l’Europe (…). L’empereur Alexandre (…) est un homme d’un esprit et d’une instruction remarquable (…). L’empereur me parla avec enthusiasme de sa nation et de tout ce qu’elle était capable de devenir. Il m’exprima le désir, que tout le monde lui connaît, d’améliorer l’état des paysans encore soumis à l’esclavage[2].
Este primul dintre monarhii Rusiei care părea a nu fi făcut pentru tron, visând permanent la un colțișor liniștit unde să-și petreacă viața, departe de tumultul și problemele nerezolvate din țară. „Câteodată sper că ar fi posibil să aprobe mai întâi o constituție și apoi să-și vadă de idila rurală, lăsând poporul să se autoguverneze”[3]. Utopia lui Alexandru, discutată pe larg cu câțiva amici cu vederi iluministe (N.N. Novosilțev, contele Pavel Stroganov, contele Viktor Kociubei, prințul Adam Czartoryski), prin consultări repetate în așa-numitul Comitet Secret, o instituție neoficială, se baza pe ura față de orice formă de despotism și pe dreptul la libertate al tuturor oamenilor. În Rusia era mai greu de obținut acest lucru: mai întâi trebuia să fie eliberați șerbii din iobăgie, lucru care a fost analizat de multe ori de împărat, fără a ajunge însă la un rezultat mulțumitor, țarul nesimțindu-se foarte ferm pe poziția sa de autocrație deplină care să-i permită să treacă la reforme serioase. Din toate aceste frământări a rămas o singură lege, promulgată în 1803, prin care moșierii puteau (dar nu erau obligați) să elibereze sate întregi de iobagi, cu tot pământul pe care îl cultivau[4]. În felul acesta, nici în noua constituție, mult mai liberală, abolirea iobăgiei nu a avut sorți de izbândă, rămânând o problemă deschisă nu numai pentru împărat, ci și pentru întreaga societate rusă. O altă lege promulgată în această perioadă stipula că dreptul de deținere a unor proprietăți îl puteau avea nu numai nobilii, ci și toți ceilalți ruși liberi. Măsurile acestea s-au pus în practică treptat, dar deja la 1850 se spune că fuseseră emancipați peste 150.000 de iobagi, alături de familiile lor[5].
La nivel administrativ, Senatul a căpătat prerogative mai mari, devenind instituția juridică și administrativă supremă din stat, decretele lui putând fi anulate numai de către împărat. Colegiile lui Petru cel Mare au devenit ministere, începând cu anul 1802. Cele opt ministere confirmate prin noul decret erau: al forțelor armate terestre, al marinei, al afacerilor externe, al justiției, al afacerilor interne, al finanțelor, al comerțului și al educației populare. Mai târziu, în 1810-1811, s-a realizat o reorganizare la nivelul ministerelor: a apărut un minister nou, al poliției, cel de comerț fiind desființat; ministerul de interne se ocupa de problemele agriculturii și ale industriei. Pe lângă ministere au mai apărut câteva direcții de stat, privitoare la transporturi, controlul financiar de stat, al cultelor (cu excepția celui oficial, ortodox). Ministerele erau împărțite în departamente, conduse de directori, iar departamentele, în secții. Funcționarii superiori ai ministerelor formau consiliul de miniștri.
Al doilea moment de reforme din timpul domniei lui este legat de numele lui Mihail Speranski, un fel de prim-ministru al împăratului. În 1809 acesta a elaborat un proiect de constituție ce poate fi considerat vizionar, întrucât, în anumite aspecte ale sale, a căpătat viață prin reformele ulterioare din 1864, 1905-1907, respectiv 1917. Populația Rusiei era împărțită în trei categorii: proprietarii (nobili), oamenii de condiție mijlocie (negustori, meseriași și țărani, alți mici proprietari care au în posesie mici proprietăți), respectiv pătura de jos (muncitori, șerbi, servitori, ucenici). Drepturile de care se puteau bucura cetățenii erau diferențiate, singurii care le dețineau integral fiind nobilii. În viziunea lui Speranski, era vorba de drepturi civile generale, drepturi civile speciale (scutirea de servicii) și drepturi politice (depindeau de avere). Reprezentanții grupei de mijloc primeau drepturile civile generale și politice, dacă întruneau cerințele privind proprietatea. Muncitorii, la rândul lor, dispuneau numai de drepturi civile generale.
Din punct de vedere administrativ, era proiectat un sistem în patru trepte care corespundeau volost-ului (județul), districtului, guberniei și țării întregi. Pentru fiecare nivel trebuia să existe o adunare legislativă, duma, deasupra căreia se afla Duma de Stat; mai exista de asemenea o rețea de tribunale, având la vârf Senatul; în ceea ce privește consiliile administrative locale, ele se supuneau ministerelor și puterii executive centrale[6].
Războaiele cu Franța napoleoniană au reprezentat de asemenea momente de cotitură pentru împăratul rus. Napoleon întrupa, pentru Alexandru, o dualitate ce nu putea fi în niciun caz acceptată: principiile de guvernare, marcate de Iluminism, reprezentau o meritocrație condusă în mod autoritar, capabilă să mobilizeze resursele populației la acțiunile militare și bazată pe patriotismul tuturor claselor sociale, lucru cu care Alexandru era perfect de acord. Nu putea accepta însă (și nu numai el, ci mai ales aristocrația rusă) faptul că aceste idealuri sociale și politice erau îndreptate împotriva nobilimii și a privilegiilor acesteia, lucru inacceptabil și total imposibil de realizat în Rusia acelei vremi[7]. Dacă, în 1806, Biserica Rusă l-a anatemizat pe împăratul francez, numit „antihrist”, lucru cu care Alexandru a fost de acord, în 1807 anatema a fost ridicată, deoarece se încheiase Acordul de la Tilsit, ce marca o alianță între Franța și Rusia. Cu toate aceste momente de acalmie, războiul nu a putut fi evitat.
Un alt moment important al domniei lui Alexandru I îl constituie edificarea ideii mesianice religioase. Tatăl lui, Pavel I, a manifestat aceleași idei de apărător al creștinătății în fața ateismului francez napoleonian. După victoria împotriva francezilor din 1812, Alexandru se considera a fi purtătorul unei idei sacre, și anume reconstruirea Europei în spiritul unei adevărate morale creștine. Un prim pas în această direcție a fost constituirea Sfintei Alianțe, acord între principalii monarhi ai Europei, încheiat la Congresul de la Viena din 1815, cu scopul de a apăra ordinea legitimistă în Europa împotriva amenințării ateismului și revoluției. Împăratul rus era convins că Alianța „va aplica mai eficient principiile păcii, înțelegerii și iubirii, care sunt rodul religiei și moralității creștine, în relațiile civile și politice dintre state”[8]. În ultimă instanță, împăratul dorea să creeze o sinteză a credințelor creștine, un fel de creștinism universal, pe baza reconcilierii tuturor popoarelor imperiului și, evident, ale Europei.
Toate momentele reformatoare din domnia lui Alexandru I au fost puse însă în umbră de contrareformele lui Aleksandr Arakceev, după 1820. Nu reformatori curajoși îi lipseau împăratului, ci slugi credincioase, executanți și păstrători ai ordinii de stat. „Arakceevșcina” a rămas în memoria rușilor ca o perioadă neagră de triumf a totalitarismului. Omul de stat era cel care dicta într-adevăr politica la nivel înalt, ceilalți miniștri fiind un fel de oameni de paie, neconsultați în nicio situație. „Entuziasmul” în fața măsurilor luate de el și a omului în sine nu mai cunoșteau limite. Istoricul S.G. Pușkariov[9] spune că nu era universitate sau academie care să nu-l fi ales membru de onoare pe Arakceev. Anecdotele spun că abia la Academia de Artă din Petersburg, când președintele ei, A.N. Olenin, a făcut această propunere, ar fi întâmpinat o repetată opoziție publică din partea vicepreședintelui academiei, consilierul de stat A.F. Labzin, care ar fi contestat „meritele” candidatului. Mai târziu, când Alexandru I a auzit de această împotrivire, l-ar fi exilat pe Labzin din Petersburg.
1.2. Nicolae I (1825-1855)
Plin de voință, hotărât, Nicolae I era un maniac al ordinii. Ca și tatăl său, a reînviat paradomania, prezența masivă a poliției și cenzura restrictivă. De fapt, ca și în cazul lui Nicolae al II-lea, el nu fusese pregătit să devină împărat: se vedea mai degrabă un ofițer eficient, devotat și performant. Ca și cum ar fi comandat un batalion[10] (dar nu cum erau cele de joacă, ale lui Petru cel Mare!), voia să controleze întreaga țară, pe care s-o țină din scurt, cu fermitate, menținând permanent disciplina strictă.
E.I. Botman, Împăratul Nicolae I, anii 1850
Rusia îi apărea ca un mecanism uriaș care trebuia să funcționeze cu mare precizie și să i se supună. La prima vedere, putem vorbi de o asemănare cu Petru cel Mare care dorea și el să țină în frâu animalul nesupus care era Rusia, obligându-l să învețe ce i se poruncea. Aleksandr Herzen s-a exprimat foarte plastic în acest sens: „Suntem goniți cu biciul spre iluminare, cu biciul sunt pedepsiți însă și cei prea educați”[11]. Tot pentru a-l compara cu Petru cel Mare trebuie să menționăm câteva detalii considerate de împărat obligatoriu de respectat de către niște cetățeni corecți. Împăratul admitea să se poarte mustăți numai de către militari, ele fiind total interzise oamenilor din alte categorii sociale; de asemenea, barba putea fi purtată numai de către țărani și oameni din stările sociale libere, atunci când aceștia atingeau o vârstă respectabilă; barba nu putea fi purtată în niciun caz de tineri, deoarece asta ar fi fost un semn de liberalism excesiv și nepermis. Și funcționarii erau obligați să se radă, cu puținele excepții ale celor care urcaseră pe scara socială și care aveau dreptul de a purta favoriți scurți pe lângă urechi (asta în condițiile în care șefii lor erau mai îngăduitori!). În privința mustăților însă, așa cum am menționat, ele erau apanajul militarilor, fiind văzute ca făcând parte din uniformă! Pentru a vedea preocuparea extrem de mare pentru acest „detaliu” de mare însemnătate pentru împărat, trebuie să amintim un decret dat în 1846 prin care poruncea ca, pe medalii, împăratul să fie reprezentat cu mustăți![12]
Cu o și mai mare fermitate dorea Nicolae să strângă în mână hățurile, încercând să transforme țara într-o cazarmă uriașă, în care toată lumea trebuia să se supună fără crâcnire. Ca și Stalin, mai târziu, Nicolae I se implica personal practic în toate domeniile culturii – literatură, muzică, pictură, teatru, operă, balet, arhitectură… Iată o caracterizare sugestivă este făcută de regina Victoria a Angliei:
E aspru și sever, cu principii de educație neclintite, de la care nu poate să-l abată nimic; nu-l consider foarte inteligent, iar mintea lui e neșlefuită; educația i-a fost neglijată; politica și chestiunile militare sunt singurele lucruri care îl interesează cu adevărat; artele și celelalte îndeletniciri de salon nu-i spun nimic, dar este sincer, sunt sigură de asta, chiar și în cele mai despotice acte, având încredințarea că numai așa poate să guverneze; știu precis că nu-și dă seama de necazurile mari pe care le pricinuiește unuia sau altuia, căci descopăr în fel și chip că i se ascund cu desăvârșire o sumedenie de lucruri pe care oamenii lui le duc la îndeplinire în cele mai mârșave feluri, pe câtă vreme el crede că e cât se poate de drept[13].
În felul acesta, în cele trei decenii de domnie, practic nu exista loc pentru reforme, procesul firesc de evoluție fiind înghețat. Lozinca „Ortodoxie – Autocrație – Naționalitate” era la ordinea zilei, în toate domeniile societății, deși se aplica numai pe hârtie. Iată ce spunea, în circulara sa din 1833, ministrul învățământului, contele S.S. Uvarov:
Este obligația noastră, a tuturor, să luăm măsuri pentru ca educația poporului să se facă, după cum este intenția Supremă a Augustului nostru Monarh, în spiritul unității Ortodoxiei, Autocrației și Naționalității. Sunt convins că toți profesorii noștri și învățătorii, pătrunși de unul și același sentiment de devotament față de tron și patrie, vor folosi toate mijloacele pentru a deveni instrumente valoroase ale guvernului și pentru a-i câștiga toată încrederea[14].
De fapt, singura valoare promovată cu adevărat era autocrația, în condițiile în care Biserica era sărăcită și dependentă de stat; principiul național nu se aplica, deoarece foarte mulți dintre marii funcționari erau străini, mai ales germani originari din regiunea Balticii. Aceasta și pentru că, speriat de încercarea de răsturnare a puterii venită din partea nobilimii ruse (ofițerii decembriști), a preferat și a pretextat că se bucură de o mai mare încredere venită din partea străinilor. Și în viitor oamenii de stat cu înclinație conservatoare au devenit preocupați exclusiv de primul termen al triadei, singurul care se dovedise viabil.
Puternic marcat de revolta decembriștilor cu care s-a deschis domnia sa, a încercat să vadă care au fost motivele care au dus la izbucnirea protestului. Comisia de anchetă a identificat printre cauze corupția și ineficiența administrativă, sistemul juridic anchilozat, situația precară a nobilimii și viața din ce în ce mai grea a țăranilor. Împăratul considera că autocrația nu poartă în niciun caz vreo parte din vină, totul fiind impulsionat din exterior, prin intermediul ideilor liberal-revoluționare.
După cum s-a exprimat istoricul V.O. Kliucevski, în prima jumătate a secolului al XIX-lea Rusia a cunoscut „cea mai birocratică epocă a istoriei sale”. La nivel administrativ, politica autocrată a lui Nicolae I a fost continuată prin intermediul Cancelariei Imperiale, unde activau consilieri de încredere, în mare parte străini (A. Benckendorf, G.L. Cancrin – ministru de finanțe în 1823-1844 –, P.D. Kiseliov, K.V. Nesselrode). Mai târziu, o nouă reformă a dus la transformarea Cancelariei Imperiale în Secția Întâi a Cancelariei personale a Maiestății Sale, un fel de secretariat privat. Secția a Doua (condusă de Speranski), înființată în 1826, se ocupa de reforma sistemului juridic[15], iar Secția a Treia a devenit poliția politică (condusă de generalul Benckendorf). A mai existat și Secția a Patra, din 1828, ce se ocupa de problemele învățământului; în 1836 a fost înființat și Secția a Cincea (condusă de Kiseliov), însărcinat cu chestiunile administrative ridicate de țăranii statului (se dorea transformarea acestora, pentru prima dată în istoria Rusiei, într-un grup productiv și eficient). A fost încurajată ameliorarea calității solului, au fost promovate culturile noi, iar pentru țărani au fost construite, în regiunile vizate, spitale, școli, biserici.
După cum se exprima Solomon Volkov, „rolul lui Nicolae în formarea imaginii Petersburgului poate fi comparat cu cel al lui Petru cel Mare, dar cu semnul minus. Petru a întins mâna tinerei intelectualități ruse. În timpul lui Nicolae, Petersburg a încetat să mai fie orașul în care un intelectual cinstit putea face carieră fără a se compromite. Până și scriitorii vânduți erau răsplătiți fără prea mult entuziasm. Zilele Ecaterinei cea Mare, în care, pentru o poezie reușită în cinstea împărătesei și a capitalei ei, puteai fi răsplătit cu mila imperială – să zicem, o tabacheră de aur presărată din belșug cu briliante – trecuseră de mult”[16]. Nu întâmplător în această perioadă încep să se adune și mai multe reproșuri orașului cu o înfățișare prea cazonă, milităroasă, cu rigoarea aspră a străzilor trasate la linie ș.a.m.d. Încă înaintea lui Alexandru al III-lea, Nicolae I a început să facă primii pași în direcția „rusificării” orașelor rusești prin arhitectură. Într-adevăr, pentru împărat, meritele autocrației erau vizibile mai ales în armată:
Aici este ordine, există o respectare necondiționată a legilor, nimeni nu pretinde cu impertinență că știe toate răspunsurile, nu există contradicții, toate lucrurile decurg logic unul din altul; nimeni nu comandă înainte de a învăța să se supună; nimeni nu o ia înaintea altuia fără un motiv întemeiat; totul este subordonat unui singur țel, totul are un scop. De aceea mă simt așa de bine în mijlocul acestor oameni și de aceea voi respecta întotdeauna profesiunea de soldat. Consider că întreaga viață umană este doar un simplu serviciu, căci toată lumea slujește[17].
Într-adevăr, preocuparea pentru instrucția soldaților și a ofițerilor, dar mai ales pentru înfățișarea acestora a fost una extrem de importantă în timpul domniei lui Nicolae I. El a dat un mare număr de decrete și de dispoziții speciale ce vizau, până în cele mai mici amănunte, echipamentul militar (mantale, uniforme, vestoane, epoleți, eghileți, petlițe, vipuști ș.a.m.d.). În mod asemănător, o grijă la fel de mare era arătată și uniformei funcționarilor imperiali civili, precum și celei a elevilor, pentru care au fost stabilite semne distinctive.
Asemeni părintelui său, și el a fost puternic marcat de pericolul revoluționar venind din Europa „infectată” de ideile naționaliste și republicane. În acest sens a contribuit la înăbușirea revoluțiilor din Ungaria și Principatele Dunărene. În țară s-a accentuat cenzura, importul de cărți a fost sistat, iar plecările în străinătate au fost din ce în ce mai dificile. În universități au fost interzise dreptul constituțional și filosofia, logica și psihologia fiind predate de acum de către teologi. Mai mult, la admiterea în universitate se făcea o selecție severă, iar absolvenții primeau imediat slujbe în serviciile statului, pentru a fi împiedicați să o apuce pe calea jurnalismului[18].
Pe plan extern, pe fundalul acestor manifestări contrarevoluționare a înăbușit revolta din Polonia, izbucnită în noiembrie 1830. Constituția poloneză din 1815 a fost înlocuită cu Statutul Organic din 1832, care făcea din Polonia o parte indivizibilă a Imperiului Rus. A urmat pierderea puținelor drepturi pe care le mai dețineau cetățenii ei care de-acum trebuia să facă față intensului proces de rusificare la nivel legislativ, administrativ, educațional și economic[19]. O rusificare accentuată a fost declanșată și în provinciile de sud, cu populație ucraineană și bielorusă.
Puțin mai târziu, prima intervenție militară rusă pentru suprimarea unei revoluții a avut loc în iulie 1848, în Principatele Dunărene, unde Rusia a acționat în interes propriu și în cel al Turciei. În vara lui 1849 Rusia a răspuns ajutorului cerut de Austria, pentru înăbușirea revoltei din Ungaria, consfințind astfel (evident, nu numai din aceste câteva conflicte menționate) supranumele pe care îl căpătase, de „jandarm al Europei”.
Groaza pe care o inspirase supușilor se dovedise a fi foarte mare. Se spune că, la moartea lui, în februarie 1855, oamenilor nu le venea să creadă că încetase din viață, fiind convinși că-i va îngropa pe toți. Despre Turgheniev, de exemplu, se spune că se dusese personal la palat și a întrebat o santinelă dacă e adevărată vestea morții; fără a primi un răspuns clar, și-a dat seama că e adevărat numai pentru că nu a fost închis pentru îndrăzneala de a pune o asemenea întrebare![20]
1.3. Alexandru al II-lea (1855-1881)
După austeritatea din timpul lui Nicolae I, domnia lui Alexandru al II-lea a fost numită, pe bună dreptate, „dezgheț” (F. Tiutcev). Împăratul le-a dat voie supușilor de rang înalt să poarte mustață și barbă („dar să fure mai puțin”), i-a grațiat pe decembriștii supraviețuitori și pe membrii cercului Petrașevski. Și el personalitate contradictorie, Alexandru a manifestat, pe de o parte, porniri umaniste, înclinații liberale, dar, în același timp, s-a caracterizat și prin aceeași mentalitate și atitudine conservatoare. Spre deosebire de suveranii de dinaintea lui, a fost pregătit din vreme pentru momentul când va ajunge la tron, nu numai printr-o educație corespunzătoare, ci și prin implicarea lui autentică în problemele statului: timp de paisprezece ani făcuse parte din Consiliul de Stat, dar și dintr-o serie de comisii reformatoare considerate secrete de Nicolae I, cum sunt cele pentru studierea iobăgiei și a căilor ferate.
S.L. Levițki, Alexandru al II-lea, 1875-1878
Forțat de împrejurări, a dus la bun sfârșit reforme care așteptau de mult să fie puse în practică. Deși având o semnificație extraordinară, prin intențiile pe care le presupuneau, ce trimiteau adesea la compararea împăratului cu ilustrul său strămoș, Petru cel Mare, reformele se dovediseră a fi insuficiente sau, cel puțin, incomplete, din moment ce nu reușeau să pună capăt unor capitole dureroase din istoria Rusiei; ba, mai mult, erau o sursă de propagare a unor probleme noi.
Urcat și el pe tron într-un moment total nefavorabil – Războiul Crimeii, care se va solda cu o înfrângere zgomotoasă a rușilor –, acest lucru l-a determinat probabil pe împărat să treacă cât mai repede la reforme. Războiul acesta fusese considerat o calamitate pentru Rusia, dar nu era totul pierdut. Cu măsurile de rigoare luate la timp se putea trece mai departe. În 1855 Alexandru al II-lea le trimitea un asemenea mesaj de îmbărbătare generalilor aflați la capătul puterilor: „Nu vă pierdeți cu firea; amintiți-vă de 1812 și credeți în Dumnezeu. Sevastopol nu e Moscova, iar Crimeea nu e Rusia. La doi ani după incendiul din Moscova trupele noastre victorioase erau la Paris. Suntem aceiași ruși, iar Dumnezeu e cu noi”[21].
Promulgarea, pe 19 februarie 1861, a Manifestului referitor la eliberarea țăranilor a venit oarecum ca un act politic firesc în domnia acestui împărat. Deoarece eliminarea iobăgiei din structurile de adâncime ale statului rus se dovedea a fi un proces delicat care putea atrage după sine numeroase transformări nedorite, pentru a nu renunța la dezideratul de stat-națiune pe care trebuia să-l atingă Rusia, se impunea o mai mare apropiere de popor. O primă cale, urmată de Alexandru al II-lea, presupunea o strategie civică de creare a unor instituții prin care grupurile sociale și etnice să-și poată exprima și susține interesele, să participe la viața politică. Unele dintre aceste noutăți „democratice” implementate în timpul domniei lui Alexandru al II-lea pot fi considerate apariția Curții cu juri, o anumită autonomie administrativă locală în orașe și în provincie, o presă mai liberă, universități accesibile și păturilor de jos ale societății. Au crescut drepturile de care beneficiau femeile, minoritățile naționale și religioase și, de asemenea, a fost abrogată pedeapsa corporală. O a doua direcție, urmată parțial de împărat, dar dezvoltată mai ales de către Alexandru al III-lea și Nicolae al II-lea, punea un accent mai mare pe identitatea națională: pentru a obține o apropiere între popor și imperiu, rușii trebuia să fie din ce în ce mai conștienți de identitatea lor națională, dorindu-se ca membrii celorlalte etnii să fie cât mai asemănători cu rușii[22].
Ca și decembriștii la începutul secolului, orientarea civică nu avea în vedere o reformare din temelii; autocrația trebuia să rămână pe loc, se dorea intrarea Rusiei sub domnia legii (dar nu era vorba de o adunare legislativă aleasă, ci de conducerea nobililor luminați și a demnitarilor reformatori), egalitate în drepturi și obligații pentru toți supușii, o mai mare transparență (glasnost’) în afacerile interne (dar nu o libertate a cuvântului!) și, ca un corolar, o economie din ce în ce mai productivă.
Nici aceste măsuri nu au fost însă suficiente pentru ruși care, după euforia eliberării țăranilor, deveneau din ce în ce mai exigenți, îndreptându-și tirul împotriva împăratului. Abia atentatul (din fericire, ratat, datorită prezenței de spirit a unui țăran care i-a dat peste mână atentatorului) din 4 aprilie 1866, săvârșit de Dmitri Karakozov asupra monarhului, în timp ce acesta se plimba prin Grădina de Vară, a readus lucrurile pe făgașul normal, în epocă stârnindu-se un uriaș val de simpatie din partea populației (mai ales că atentatorul era polonez). În acest sens trebuie remarcată opera lui Mihail Glinka, Viață pentru țar, istorico-patriotică, devenită și ea extrem de populară, în care tot un țăran era cel care-l salvase pe țar de polonezi.
Legat de domnia lui Alexandru al II-lea avem și un act controversat în epocă și mai apoi după aceea: vânzarea Alaskăi către SUA.
Rușii au descoperit coasta de nord-vest a Americii în anul 1741 – este vorba de Alaska și Insulele Aleutine. Tradiția spune însă că rușii (probabil fugari din Novgorod, care doreau să scape de pedeapsa țarului cel crud) au ajuns aici chiar din timpurile lui Ivan cel Groaznic, la sfârșitul secolului al XVI-lea. Oficial însă în anul 1732 expediția navigatorilor Ivan Fiodorov și M.S. Gvozdev a fost cea care a descoperit acest nou pământ[23]. Acest lucru s-a realizat pe fondul primei mari expediții desfășurate în Kamceatka. Expediția aceasta a fost pregătită de căpitanul D.I. Pavluțki în anul 1730 tocmai pentru a cerceta „Pământul Mare”, cum figura America în hârtiile cancelariei siberiene. Pe vasul „Sf. Gavriil” navigatorii Ivan Fiodorov, Kondrati Moșkov și geodezul Mihail Gvozdev au ajuns până la capul Dejniov, cel mai răsăritean punct al Asiei, după care au pornit și mai spre răsărit, până spre ceea se va numi capul Gvozdev (mai apoi George Cook l-a botezat Prince of Wales, din anul 1778). Expediția a mers de-a lungul țărmului Alaskăi, cartografiind locurile și Strâmtoarea Behring.
Acest nou teritoriu descoperit a fost în posesia rușilor din 9 iulie 1799 până în 18 octombrie 1867. De fapt, era vorba de Compania Ruso-Americană, ea dispunea de el cu drept de monopol. Veniturile aduse trezoreriei statului proveneau din comerțul cu blănuri. Din păcate pentru ruși, abia după aceea s-au descoperit zăcămintele de aur și astfel vânzarea s-a dovedit a fi una destul de neprofitabilă…
Există imaginea generală care spune că, în timpul administrației ruse, Alaska a cunoscut o perioadă grea: exploatare intensă, sclavie a populației locale ș.a.m.d. De fapt, rușii din Alaska (niciodată nu au depășit 500 de persoane, în niciun moment al prezenței lor) erau dominați de populația nativă. Până în anul 1830 Imperiul Rus interzicea locuirea în Alaska, fiind tolerați acolo doar rușii care făceau dovada că sunt căsătoriți cu nativi. Armata rusă își face apariția aici și ea abia în anii 1850, în perioada Războiului Crimeii[24].
Ideea vânzării Alaskăi a apărut în timpul Războiului Crimeeii, când rușii și-au dat seama că teritoriile din răsărit, total neapărate, nu aveau cum să mai fie păstrate. Atunci s-a luat soluția vânzării lor. Pe 16 decembrie 1866, în cadrul unei comisii consultative ce a avut loc la Petersburg, în prezența împăratului Alexandru al II-lea, Marele Duce Konstantin Nikolaevici, ministrul de finanțe, ministrul marinei și ambasadorul rus la Washington au aprobat ideea vânzării. Actul de vânzare al Alaskăi a fost semnat la Washington pe 30 martie 1867. Teritoriul de 1.519.000 kilometri pătrați a fost vândut pentru 7,2 milioane de dolari. Mai există o teorie care spune, în același timp, că atunci n-ar fi fost vorba de o vânzare propriu-zisă, ci de o arendare a acestui teritoriu uriaș pe durata a 99 de ani. Termenul ar fi expirat în anul 1957. SUA ar fi fost pregătită să pregătească prelungirea contractului de arendă, dar Nikita Hrușciov, generos, ar fi dăruit Alaska americanilor. Realitatea este că abia după aceea, în anul 1959, Alaksa a devenit al 49-lea stat al Statelor Unite.
Așa cum se știe, împăratul, poate cel mai liberal din ultima perioadă, dar destul de nehotărât în luarea unor măsuri liberale dorite de întreaga societate (nu a mai apucat să promulge noua constituție, atât de mult așteptată), s-a trezit a fi cea mai de preț pradă a grupărilor revoluționare. Asupra lui s-au organizat nu mai puțin de opt atacuri teroriste, cu arme de foc și bombe, din care ultimul, din 1 martie 1881, s-a dovedit a fi fatal[25]. Poate fără să-și dea seama, anarhiștii și-au făcut mult rău prin acest atentat. Nu e vorba numai de represaliile care s-au pornit împotriva lor (toți cei implicați în atentat au fost spânzurați), ci de venirea la tron, după asasinarea împăratului, a lui Alexandru al III-lea, un conservator destul de hotărât, care nu privea cu ochi buni reformele liberale pentru care, în viziunea lui, Rusia nu era încă pregătită. Mai mult, idealul noului împărat îl constituia domnia severă, autocrată, a bunicului său, Nicolae I.
Așa cum spunea Marele Duce Aleksandr Mihailovici,
Rusia idilică cu Țarul-Tăicuță și poporul său credincios și supus a încetat să mai existe la 1 martie 1881. Ne dădeam seama că Țarul rus nu va mai putea niciodată să manifeste o încredere nețărmurită în supușii săi. Nu va putea, după ce va uita de uciderea unui țar, să se consacre în totalitate treburilor de stat. Tradiția romantică a trecutului și înțelegerea idealistă a autocrației ruse în spiritul slavofililor – totul va fi îngropat împreună cu împăratul ucis, în cripta catedralei Petru și Pavel. Explozia de duminica trecută a dat o lovitură de moarte principiilor de dinainte și nimeni nu va putea nega că viitorul, nu numai al Imperiului Rus, dar și al întregii lumi depindea acum de finalul luptei inevitabile dintre noul țar rus și stihiile negării și ale distrugerii[26].
1.4. Alexandru al III-lea (1881-1894)
Ca de obicei, noul împărat a venit la putere în pripă, total nepregătit, în urma asasinării tatălui său. Este de înțeles de ce primele măsuri luate au fost unele represive, care au instaurat în Rusia o perioadă de „reacțiune”. Caracterul naționalist înflăcărat și antișovin declarat al noului împărat au avut, dacă putem spune așa, și o parte pozitivă. În timpul domniei lui s-a realizat o întoarcere fermă la idealurile patriotice și naționale sub egida autocrației proclamate de bunicul lui Alexandru, Nicolae I.
Prin Manifestul proclamat la 11 mai 1881, împăratul era ferm hotărât să suprime revoluția și să mențină autocrația. Susținut de câțiva ideologi de marcă (K. Pobedonosțev, prim-procuror al Sfântului Sinod, Dmitri Tolstoi, ministrul de interne, Ivan Delianov, ministrul învățământului), Alexandru al III-lea a declanșat în Rusia reacțiunea. Pentru această perioadă, cel mai important lucru era respectarea legii, menținerea ordinii și a stabilității, unității dintre oameni, obiective care, în viziunea promotorilor, nu puteau fi atinse decât prin intermediul autocrației și al ortodoxiei.
Alexandru al III-lea, ultima parte a secolului al XIX-lea
Sub pretextul luptei cu „Narodnaia volia” și cu teroriștii, în 1881 au fost emise „reglementări temporare”, pe o perioadă de trei ani (dar mai apoi prelungite repetat de guvernul țarist, până la încetarea existenței sale), ce ofereau autorităților puteri depline pentru a menține ordinea publică. Acest lucru a atras după sine arestări masive, anchete sumare, exiluri și procese la curtea marțială. Funcționarii cu vederi liberale, dar și judecătorii au fost îndepărtați din funcții. Ohrana devenea din ce în ce mai agresivă, manifestând o cenzură puternică asupra presei. Contrareformele mai priveau consolidarea sistemului birocratic centralizat, o creștere a presiunii asupra confesiunilor neortodoxe și o intensificare a politicii de rusificare, reglementări privitoare la presă ce puneau sub semnul întrebării publicațiile radicale și chiar pe cele liberale; statutul universitar din 1884 desființa total autonomia universitară ș.a.m.d. Prin Legea zemstvei, din 1890, se limita puterea consiliilor de administrație locală, organele guvernamentale fiind împuternicite să intervină în deciziile lor.
Deși conservator, Alexandru al III-lea și-a dat seama de importanța deosebită pe care o aveau pentru Rusia dezvoltarea economică și industrială și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a crea pentru ele condițiile necesare. Au început să se construiască într-un ritm alert fabrici, bănci noi, puternice apăreau la tot pasul. Roadele acestei deschideri au început să fie culese însă abia după moartea lui, când începea să se înregistreze un boom nemaivăzut: constituind 9% din creșterea anuală, industria rusă le depășea pe suratele ei din restul lumii, inclusiv industria americană, considerată pe atunci una dintre cele mai impresionante. Cel considerat a se afla în spatele acestui boom economic a fost Serghei Witte, ministru de finanțe în 1893-1903, care a dus Rusia pe calea modernizării economice. Planurile de reformă nu au fost făcute la modul amatoristic; pentru a face schimbări radicale și optime, s-a apelat la consultanți străini în domeniul planificării și al tehnicilor industriale din Franța, Belgia, Marea Britanie, Germania și Suedia[27], din dorința de a construi cât mai repede un sistem de conducere și control al economiei de către stat, pentru care avea însă nevoie de atragere masivă de capital. Sectorul care a primit cea mai mare infuzie de capital străin a fost cel al căilor ferate. În cifre, în 1881 în Rusia existau 21.228 de kilometri de cale ferată, în 1891 – 31.219, în 1900 – 52.234, iar în 1913, anul de vârf al dezvoltării capitaliste[28], 70.156 de kilometri! Un proiect concret susținut de Witte a fost construirea căii ferate Transsiberiene (de la Moscova la Vladivostok), în 1891-1902, care a atins o lungime de 6000 de kilometri.
Efectul acestei acumulări masive de capital industrial și financiar a dus la apariția unei categorii foarte largi de nou-îmbogățiți care doreau să se afirme în societatea rusă. O cale sigură de obținere a unui statut favorabil o constituia mecenatul, ei oferind sume însemnate de bani pentru susținerea culturii naționale.
1.5. Nicolae al II-lea (1894-1917)
În ceea ce-l privește pe ultimul Romanov, surprins în prima (și, am putea spune, cea mai neînsemnată) parte a domniei sale, în secolul al XIX-lea, a fost considerat de marea majoritate a istoricilor o personalitate slabă care nu era făcută în niciun caz pentru tronul Rusiei, mai ales în această perioadă din istoria ei. Lipsa de forță, de voință, incapacitatea de a se adapta și de a avea o viziune de ansamblu au făcut să fie previzibil în acțiuni și atitudini, manipulabil, fără puterea de a lua decizii spontane.
Influențabil, Nicolae al II-lea a continuat politica reacționară a tatălui său, fiind consiliat îndeaproape de același Pobedonosțev, dar și de miniștrii de externe, și ei reacționari, D. Sipiaghin și V. Plehve. Au fost continuate măsurile luate anterior: extinderea „reglementărilor temporare”, supravegherea maximă a presei și restricționarea învățământului. Mai mult, administrațiile locale și municipale (zemstvele) își pierduseră și ele din drepturi, inclusiv acela de a-și alege membrii doriți în consiliile de administrație.
Întrucât ortodoxia rămânea un element cheie al politicii imperiale, persecuțiile religioase s-au înăsprit. Cel mai mult au suferit sectanții ruși, cu precădere acele grupuri care nu recunoșteau statul și obligațiile ce le reveneau (printre care și serviciul militar).
Singurul element pozitiv din timpul domniei lui Nicolae al II-lea l-a marcat ministrul de finanțe Serghei Witte care a abordat o politică autentică, de planificator și administrator economic. Obiectivele lui au fost stabilizarea financiară, promovarea industriei grele și construcția de căi ferate. Astfel, în intervalul 1895-1905 rețeaua de cale ferată din Rusia s-a dublat; în 1891-1903 s-a construit Transsiberianul ș.a.
Earnest Lipgart, Nicolae al II-lea al Rusiei, 1900
La rândul lui, noul prim-ministru, Piotr Stolîpin (din 1905), a încercat să promoveze agricultura din Rusia, singura capabilă să asigure hrana unei populații aflate în continuă creștere. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după experiența negativă a războiului și în urma unor ani de reformă slabă, a apariției crizei de pământ și din nou a suprapopulării, exista pericolul ca țăranii să se orienteze spre organizațiile de tip revoluționar, pentru că, printre țărani, începuse să se răspândească zvonul că statul le va lua înapoi pământurile celor care nu-și puteau plăti ipotecile și celelalte datorii de la bănci. Guvernul a temperat însă aceste temeri, anunțând că datoriile restante ale țăranilor vor fi anulate. Într-adevăr, Stolîpin chiar dorea să creeze din țărănime o pătură socială puternică, prosperă și eficientă, care, prin împrumuturi bancare, trebuia să fie ajutată, pentru a ajunge un aliat de nădejde al regimului țarist. Din păcate însă, asasinarea, în 1911, a primului-ministru, precum și declanșarea, în 1914, a Primului Război Mondial au împiedicat punerea în practică a acestor reforme și poate chiar au schimbat destinul țării.
2. FAMILIA IMPERIALĂ
2.1. Moștenitorul tronului
În anul 1797 Pavel I, vorbind despre familia imperială, aduce precizări importante privind moștenitorul tronului. Am văzut că, înainte de el, pentru că lucrurile nu fuseseră tranșate de către Petru I, la domnie veniseră persoane în urma unor soluții de compromis – Ecaterina I, soție a lui Petru cel Mare, Petru al II-lea, nepot al lui Petru cel Mare, Anna Ioannovna, nepoată a lui Petru cel Mare, Ivan al VI-lea Antonovici, nepot al lui Petru cel Mare, minor, a domnit alături de mama lui, Anna Leopoldovna, nepoată, Elisabeta I, fiică a lui Petru cel Mare, Petru al III-lea, nepot al lui Petru cel Mare, Ecaterina a II-a, soție a lui Petru al III-lea.
Astfel, de-acum înainte moștenitori ai tronului erau considerați cei întâi născuți: fiul cel mare al împăratului, după care venea fiul cel mare al moștenitorului, apoi în continuare fiul cel mare al fiului cel mare al fiului cel mare… Primul astfel de moștenitor venit pe tronul Rusiei a fost Alexandru I. Moștenitor în continuare, în 1825, după moartea lui Alexandru, ar fi trebuit să fie fiul lui cel mare, dar, împăratul neavând urmași legitimi pe linie masculină, a venit la tron unchiul său, fratele mai mic al răposatului împărat, Nicolae.
….
[1] Anunțul oficial spunea că a fost vorba de apoplexie (ca și în cazul lui Petru al III-lea). De aceea Charles-Maurice de Talleyrand, ministrul francez de externe, spunea: „Rușii ar trebui să se gândească și la altă boală pentru a explica moartea împăraților lor.” (apud Henri Troyat, Aleksandr I ili severnîi sfinks, Moscova, Molodaia gvardia, 1997, p.64).
[2] Germaine de Staël, Dix Années d’exil, 1821, apud Claude de Grève, Le voyage en Russie. Anthologie des voyageurs français aux XVIIIe et XIXe siècles, Paris, Robert Laffont, 1990, pp.809-810.
[3] Geoffrey Hosking, Rusia – popor şi imperiu. 1552-1917, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p.96. Asemenea afirmaţii au venit în întâmpinarea mai multor teorii care afirmă, până în zilele noastre, că împăratul, dispărut prematur, la doar 45 de ani, nu ar fi murit, ci şi-ar fi înscenat moartea, pentru a se retrage în Siberia, ca pustnic, unde ar fi trăit sub numele de Fiodor Kuzmici.
[4] Ibidem, p.97. După cum spun documentele, până la momentul final al abolirii iobăgiei, doar 345 de stăpâni s-au folosit de prevederile acestei legi, prin care au fost eliberaţi 115.734 de iobagi împreună cu familiile lor (cf. Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Iaşi, Ed. Institutul european, f.a., p.319).
[5] Apud Russell Sherman, Rusia. 1815-1881, Bucureşti, Ed. All, 2001, p.19.
[6] Riasanovsky, op.cit., p.320.
[7] Hosking, op.cit., p.99.
[8] Ibidem, p. 107.
[9] Rossiia v XIX veke, cap. I.4., Epoha pravitelstvennoi reakții v konțe țarstvovania Aleksandra I. Arakceev, New York, 1956.
[10] Din 1818 fusese numit general de brigadă, iar în martie 1825 primise chiar o divizie!
[11] Solomon Volkov, Istoria kulturî Sankt-Peterburga s osnovania do nașih dnei, Moscova, 2001, p.61.
[12] Puşkariov, op.cit., p.42.
[13] Apud Sherman, op.cit., p.42.
[14] Hosking, op.cit., pp.111-112.
[15] Sub conducerea lui Speranski, Secția a Doua a revizuit amănunţit legile ruse, realizând un corpus de documente, în cincisprezece volume, definitivat în 1835.
[16] Volkov, op.cit., p.52.
[17] Hosking, op.cit., p.112.
[18] Ibidem, p.113.
[19] Regiunea academică Varşovia a fost subordonată ministerului rus al educaţiei, în 1839; în 1841 a fost desfiinţat Consiliul de Stat Polonez, iar în 1850 au fost desfiinţare barierele vamale dintre Rusia şi Polonia (cf. Riasanovsky, op.cit., p.346).
[20] Volkov, op.cit., p.61.
[21] Apud Sherman, op.cit., p.67.
[22] Hosking, op.cit., p.225, 226.
[23] Viktor Petrov, Russkie v istorii Ameriki, Nauka, Moscova, 1991, p.6. De fapt, anterior, încă în timpul lui Petru cel Mare, se dorea să se afle dacă Asia se unește cu America sau dacă între ele se află o strâmtoare. Așa a fost organizată expediția lui Vitus Behring și A.I. Cirikov din anul 1728. Cu mult înainte, expediția lui Semion Dejniov, în anul 1648, trecuse deja prin strâmtoare venind din Ciukotka (Ibidem, p.14).
[24] Lidia Black, Russians in Alaska. 1732-1867, University of Alaska Press, Fairbanks, 2004, p.XIII.
[25] Interesant este că și omologul său american, Abraham Lincoln, a avut parte de aceeași soartă, tocmai din cauza acestei reforme, deși există ceva diferențe: în anul 1864 Lincoln a reușit în sfârșit să promulge abolirea sclavagismului, dar peste un an a fost asasinat de un conservator fanatic; la ruși, deși reforma fusese înfăptuită deja de douăzeci de ani, socialiștii-revoluționari teroriști au considerat că măsura nu este suficientă și, în lipsa reformei constituționale, l-au asasinat pe împărat.
[26] În vol. Aleksandr Tretii. Vospominania, dnevniki, pisma, red. V.G. Cernuha, Ed. „Pușkinski fond”, Sankt-Petersburg, 2001, p.107.
[27] Apud Michael Lynch, Reacţiune şi revoluţie: Rusia 1881-1924, Bucureşti, Ed. All, 2000, p.24.
[28] Fiindcă a venit vorba de această imagine mitizată a Rusiei imperiale din ajunul revoluţiei, trebuie adusă în discuţie problema evoluţiei economice a Rusiei în cazul în care ţara nu ar fi fost zguduită de ororile Primului Război Mondial şi ale revoluţiei. După opinia unor specialişti, Rusia, cu o populaţie, în ajunul revoluţiei, preponderent ţărănească (patru cincimi din populaţie!), nu avea cum să fie cuprinsă de o dezvoltare economică semnificativă. După cum afirmă Alec Nove, un bun cunoscător al economiei ruse, „este lipsit de sens să ne punem întrebarea dacă Rusia ar fi devenit un stat industrializat modern în cazul în care nu ar fi existat războiul şi revoluţia. Datele statistice arată un răspuns afirmativ. Dacă ratele de creştere înregistrate de industrie şi agricultură în perioada 1890-1913 s-ar fi reprodus în următorii cincizeci de ani, fără îndoială că cetăţenii ruşi ar fi ajuns la un nivel de trai convenabil… Însă acest lucru presupune (…) că autorităţile imperiale ar fi reuşit să-şi adapteze modul de guvernare după o societate care se dezvolta şi se schimba cu rapiditate (…). Trebuie însă să existe o limită în acest joc de-a «ce-ar fi fost dacă…».” (apud Lynch, op.cit., p.30).
