Descriere
Gabriel Enache este poet fiindcă nu are încotro. Vreau să zic: c-o fi înscrisă-n astre crucea asta, c-o fi înscrisă-n gene, oricum va fi dusă până-n pânzele albe și e cu atât mai grea cu cât nu o știi. Și ca s-o știi, trebuie s-o scrii. Și ca s-o scrii trebuie s-o-nvii. Or, volumul lui Gabriel Enache este un manual de ieșire calmă din depresie pe calea strategiilor lucide ale supraviețuirii: „fragilitatea vieții era ceva care mă inspira / care mă ducea de fiecare dată cu gândul / la tot ceea ce nu eram / un om viu”.
Doru Mareș
*
O copertă de Nora Blaj.
***
să nu uiți
să ții minte toate gesturile
pe care le faci
pe care le duci
sau nu
la capăt.
pare ușor
Starea de fapt a fragilității, de Doru Mareș
Starea de fapt a fragilității
Gabriel Enache este poet fiindcă nu are încotro. Vreau să zic: c-o fi înscrisă-n astre crucea asta, c-o fi înscrisă-n gene, oricum va fi dusă până-n pânzele albe și e cu atât mai grea cu cât nu o știi. Și ca s-o știi, trebuie s-o scrii. Și ca s-o scrii trebuie s-o-nvii. Or, volumul lui Gabriel Enache este un manual de ieșire calmă din depresie pe calea strategiilor lucide ale supraviețuirii: „ fragilitatea vieții era ceva care mă inspira/ care mă ducea de fiecare dată cu gândul/ la tot ceea ce nu eram/ un om viu”. Cu viața spre viață urmând, martorul este și depozitar, și sol amar de însămânțat cu poveste soteriologică. Căci ce a fost e poveste, cu personaje reluându-și istoria în fiecare fotografie revenind în fața ochilor („impresii noi și amplificate de dorul necunoașterii lor”), ca un ritual matinal de trezire și clar-viziune („ fiecare privire înapoi este un pas mare înainte pentru că numai atunci poți să ai ochii, ah ochii!, larg deschiși”). Chiar dacă „ amintirea începe într-o seară, în liniștea unei seri/ în liniștea aceea care nu este apăsătoare/ când se aud și se simt dorințele, poftele, gândurile”, o liniște matură, ca să zic așa, de ființă care măcar are iluzia autocunoașterii, autodefinirii, fiecare recurs la condiția de depozitare (al celor ce-au fost, deci al celor ce vor veni – poate) este un reînceput perpetuu de drumuri jalonat de niște „puncte pepit cum erau pe uniforma mea de școlar”. Fiindcă numai într-un asemenea context „începe să plece și să se desfășoare micuța cronică/povestea”.
Or, Gabriel Enache este un povestitor care își alege (căruia îi sunt date?) cu grijă uneltele. Totul pornește de la un principiu vital care este, în definitiv, al literaturii: „ nu trăiește decât ceea ce se poate descrie”. Iar pentru a putea fi descris, trebuie să „ poți fi văzut și adulmecat”. Tu sau oricare altă formă din lumea de alături ori dinăuntru. Lumea-poveste pentru care poetul găsește o definiție de un fundamental rafinament: „ fiecare cuvânt al fiecărei cărți naște și/ crește un labirint, unul din care minotaurul a fugit definitiv”. Dar rămâne Ariadna, nu? Și încă și mai multe semne de întrebare, adică tot atâtea căi prin care „povestea mult așteptată” își garantează condiția de „fără de sfârșit”. Căci, spune Gabriel Enache. Orice erou își așteaptă povestitorul, orice trup „ desfăcut, curbându-se în cuvinte”, orice langoare iscată de senzația de a fi „închis între paranteze care se pare că nu se mai deschid, care sunt dure și lipsite de elasticitate” își caută remisiunea pe retina-burete în care imaginile capătă dinamică mai mult și, cu alte organe de simț, mai palpabile decât într-o discutabilă realitate, iar acestea abia sunt aducătoare de poveste și readucătoare de tot ce-a fost și va mai fi să fie.
De la prozopoeme până-n vecinătatea haiku-ului, Gabriel Enache este un ghicitor de/în stări (fiindcă acestea se află de fiecare dată „pe fiecare pagină de sub cea de acum”) ale căror noduri (de rețea) se mișcă precum „brațele de caracatiță în apa de pâslă a mării”.
Doru Mareș