O raza de speranta in intuneric… Ajutoarele primite din străinătate de cultele religioase din România în anii ’70-’80

STUDIU INTRODUCTIV

În vara anului 1948, regimul comunist a declanșat o puternică ofensivă împotriva cultelor din România, care avea ca scop final distrugerea acestora și eradicarea sentimentelor religioase ale populației. Din arsenalul utilizat în acest război au făcut parte nu doar metode violente, binecunoscute astăzi, care au culminat cu arestarea și condamnarea a numeroși înalți ierarhi, preoți și credincioși, ci și unele mai puțin sesizabile, dar la fel de periculoase, printre care s-au numărat lipsirea de finanțare sau subfinanțarea bisericilor, îngrădirea posibilităților de procurare a literaturii religioase și limitarea accesului la materiale / obiecte absolut necesare pentru buna desfășurare a vieții religioase.

Conștiente de situația dificilă în care se aflau cultele din România comunistă, în anii ’70-’80, bisericile și unele organizații caritabile din străinătate au întreprins eforturi în vederea colectării și expedierii în țara noastră de ajutoare financiare și materiale menite să le asigure supraviețuirea.

Desigur, acest fenomen nu a fost specific doar anilor ’70-’80, preocupări în vederea ajutorării cultelor religioase din țara noastră existând încă din secolul al XIX-lea. În ceea ce ne privește, am decis să analizăm problema ajutoarelor în cele două decenii menționate, deoarece ele au coincis, pe de-o parte, cu o perioadă de apogeu a fenomenului, iar pe de altă parte, cu demararea unor acțiuni complexe de către instituțiile statului român în vederea anihilării fenomenului.

În cadrul acestui studiu, vom realiza o scurtă prezentare a situației ajutoarelor înainte de 1970, vom analiza impactul inundațiilor din primăvara anului 1970 asupra atitudinii statului comunist față de ajutoarele externe, vom trece în revistă instituțiile și organizațiile caritabile care au trimis ajutoare între 1970-1989, vom explica maniera în care ajungeau ele la beneficiari, vom prezenta date privind bunurile și sumele primite de biserici, preoți și credincioși, vom examina influența pe care au avut-o acestea și măsurile luate de instituțiile comuniste pentru a limita pătrunderea lor în țară.

La baza demersului nostru au stat, în primul rând, documentele inedite identificate în urma cercetărilor întreprinse la Arhivele Naționale ale României și în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dar de un real folos ne-au fost și lucrările edite sau resursele web.

I. Considerații privind ajutoarele primite de cultele religioase pȃnă în 1970

Înainte de Primul Război Mondial și în special în perioada interbelică, ajutoarele din străinătate ajungeau, de regulă, la cultele formate exclusiv ori în cea mai mare parte din reprezentanții unor minorități etnice (maghiari, germani, evrei) – ele constituind, în acest caz, și o formă de a-i încuraja să-și păstreze identitatea religioasă și națională – sau la adepții unor grupări religioase incipiente (catalogate în epocă drept „secte”), situație în care acestea aveau rolul de a le sprijini dezvoltarea.

În anii imediat următori celui de-Al Doilea Război Mondial, cele mai importante ajutoare (din punct de vedere valoric și cantitativ) au venit din partea unor organizații catolice și evreiești din străinătate, ele fiind destinate cu precădere adepților Cultului Mozaic, catolicilor și greco-catolicilor din țara noastră. De pildă, organizația umanitară „American Jewish Joint Distribution Committee”[1] avea în 1946 un buget de 53.000.000 de dolari, iar 86% din această sumă era cheltuită în Europa pentru ajutorarea evreilor care supraviețuiseră persecuțiilor naziste și fasciste.[2] În România au primit ajutor din partea „Joint” circa 200.000 de evrei.

Din 1947 a început să activeze oficial în ṭara noastră și organizația „War Relief Services – National Catholic Welfare”. În luna februarie a acestui an, noul nunțiu apostolic (Gerald O’Hara) s-a întâlnit cu prim-ministrul Petru Groza și i-a cerut să aprobe înființarea în România a unei filiale a organizației umanitare americane.[3] În urma încuviințării primite, reprezentanții Bisericii Catolice au făcut demersuri la Ministerul Sănătății pentru ca acesta să suporte taxele vamale, transportul și costul manipulării ajutoarelor distribuite, lucru care s-a și aprobat.[4]

„Ajutorul Catolic American” a început să funcționeze efectiv în România din primăvara anului 1947. Fondurile pentru acțiunile umanitare întreprinse proveneau de la centrala organizației din Statele Unite, dar și de la Misiunea Americană din România, care a oferit banii necesari instalării birourilor și angajării de personal.[5] „Ajutorul Catolic American” se ocupa cu distribuirea alimentelor și articolelor de îmbrăcăminte trimise de „War Relief Services – National Catholic Welfare” din SUA.[6] Ajutoarele erau transportate cu vapoare americane până la Constanța, iar apoi erau distribuite în cele patru depozite ale „Ajutorului Catolic American” din București.[7] De aici se alimentau cantinele din capitală și din provincie ale organizației.[8] La aceste cantine, copiii săraci și populația nevoiașă din centrele urbane aglomerate sau din zonele afectate de foamete aveau posibilitatea să servească o masă caldă, în mod gratuit.[9] De exemplu, în București, funcționau 15 cantine în care li se dădea masa de prânz copiilor înscriși, în vreme ce, pentru cină, li se oferea lapte condensat.[10]

Trebuie să precizăm că și alte culte au beneficiat de sprijin extern după război, chiar dacă, în cazul lor, ajutoarele nu au atins valoarea și volumul celor expediate de „Joint” sau „War Relief Services – National Catholic Welfare”. Astfel, într-o adresă a Biroului II din cadrul Inspectoratului Regional de Siguranță Sibiu, întocmită la 20 februarie 1948 pentru informarea Serviciului II din Direcțiunea Siguranței Statului – București, se preciza că „în ziua de 16 februarie 1948, a sosit în gara Sibiu de la Constanța un vagon conținând 4.800 kg. efecte sosite din USA. […] Toate aceste efecte au fost transportate cu camionul Mitropoliei la sediul Mitropoliei din Sibiu și înmagazinate, netrecându-se până în prezent la distribuirea lor. Totodată, raportăm că deși   s-a adus la cunoștința Mitropolitului Bălan dispozițiunile ordinului Dvs. nr. 2799/38498-S din 16 noiembrie 1947 în sensul că toate ajutoarele primite din America să fie distribuite celor în drept numai prin organele Ministerului Sănătății, totuși, Mitropolitul Bălan n-a încunoștiințat până în prezent nici un organ din resortul respectiv despre sosirea acestor ajutoare”.[11] Într-un alt document întocmit – de data aceasta – de Securitate se arăta că, în 1948, și liderul adventist Arthur Văcăreanu începuse să primească prin Crucea Roșie Internațională pachete trimise din SUA pentru a fi oferite adventiștilor săraci, la scurt timp după ce fusese angajat în funcția de contabil la reprezentanța Crucii Roșii din București.[12]

Câștigarea puterii depline de către comuniști la sfârșitul anului 1947 a dus la o dramatică schimbare de optică a statului faṭă de problema ajutoarelor. Prin Constituția din 13 aprilie 1948[13] și reglementările legislative care i-au urmat[14], statul comunist și-a asigurat monopolul asupra învățământului, serviciilor medicale și de asistență socială. Totodată, în urma unor dispoziții legale arbitrare, bisericile au fost deposedate de majoritatea terenurilor agricole și forestiere, precum și de imobilele deținute, cu excepția lăcașurilor de cult.

Fiind lipsite de un cadru legislativ adecvat și de resursele necesare, bisericile din Republica Populară România au fost obligate să își reducă drastic activitatea misionară, social-filantropică și cultural-educațională. Ajutoarele financiare și materiale din străinătate, care aveau deja tradiție în spațiul românesc la acea dată, ar fi putut sprijini bisericile să-și continue la standarde acceptabile acțiunile caritabile și după instaurarea Republicii Populare Române. De altfel, Legea cultelor din august 1948 nu interzicea acest fenomen, ci impunea un strict control al statului asupra sa.[15]

Cu toate acestea, pentru a se asigura că influența bisericii în societate se va reduce treptat și de teama că organizațiile caritabile sunt anexe ale serviciilor de spionaj străine, din a doua jumătate a anului 1948 au fost luate măsuri pentru încetarea activității instituțiilor filantropice care acționaseră până atunci pe teritoriul României. De pildă, în noiembrie 1948 „Ajutorul Catolic American” a fost obligat să-și înceteze activitatea, iar majoritatea persoanelor care avuseseră legături cu acesta au fost arestate, judecate și condamnate.[16] Din 1949, nici măcar prezența „Joint” nu a mai fost tolerată, situație care s-a perpetuat până în a doua jumătate a anilor ’60.

Pe de altă parte, au început să fie utilizate într-o mai mare măsură mecanismele juridice existente sau au fost create altele noi, cu scopul de a îngreuna procedura aducerii în țară a ajutoarelor și de a împiedica folosirea lor de către beneficiari, în cazul în care aceștia ar fi intrat în posesia unor bunuri prețioase sau a unor mijloace de plată străine în mod neoficial. În acest sens, la dispoziția autorităților comuniste, s-au aflat o serie de acte normative adoptate înainte de proclamarea Republicii Populare Române, precum Legea nr. 638 din 12 august 1946 pentru controlul producției, prelucrării și circulației metalelor prețioase[17] sau Legea nr. 284 din 15 august 1947 pentru cedarea către Banca Națională a României a aurului, valutelor efective și altor mijloace de plată străine[18] dar și o serie de legi și decrete noi precum Legea cultelor din august 1948[19] ori Hotărîrea Consiliului de Miniștri nr. 1239 din 5 septembrie 1958 pentru acordarea de recompense persoanelor care contribuiau la descoperirea infracțiunilor privind metalele prețioase și devizele[20].

Una dintre principalele instituții care au avut atribuții în vederea anihilării fenomenului ajutoarelor, în intervalul 1948-1969, a fost Securitatea. Viziunea angajaților săi în problema ajutoarelor se poate desprinde cu ușurință din documentele sau lucrările întocmite de aceștia în primul deceniu comunist. De pildă, într-o broșură realizată în 1957 de căpitanul Dumitru Chiricu pentru instruirea lucrătorilor Securității care se ocupau de problema „culte-secte”, se menționa, printre altele, că: „Centrele de conducere ale majorității curentelor sectante existente în România se află în SUA, adică în țara în care se găsește centrul reacțiunii mondiale. Imperialismul american este cunoscut pentru agresivitatea sa, îndreptată împotriva lagărului socialist. Activitatea de spionaj, de propagandă dușmănoasă etc. împotriva RPR este inspirată, organizată și coordonată de cercurile reacționare din SUA. […] Sprijinul material și moral acordat în general tuturor sectelor de către imperialiști, îndeosebi de cei americani, nu este întâmplător. Explicația acestui ajutor o găsim în faptul că unii dintre membrii sectelor legale au fost și sunt în slujba imperialiștilor.”[21]

Totuși, se pare că nu doar cultele neoprotestante legale și așa-numitele „secte” ilegale, cu origini în SUA, reprezentau un potențial pericol pentru tânărul stat comunist, ci și Biserica Romano-Catolică. În lucrarea Lupta organelor Securității Statului împotriva activității de subminare desfășurată de elementele antipopulare din rândul cultelor realizată de locotenent-colonelul Dumitru Șican în același an 1957 se spunea că: „Vaticanul, centrul bisericii catolice (sic!), împreună cu întreaga organizație bisericească catolică este subordonat cercurilor imperialiste din SUA și folosit de aceste cercuri și de serviciile de spionaj capitaliste în activitatea de subminare a lagărului socialist.”[22]

Din pricina conexiunilor pe care le aveau în afara granițelor țării și a faptului că unii dintre preoții lor făcuseră parte din organizațiile fasciste și naziste sau le susținuseră, cultele Evanghelic Lutheran German, Evanghelic Lutheran Maghiar și Reformat erau considerate, la rândul lor, de către ofițerii Securității, drept focare de vulnerabilitate pentru regimul comunist. De suspiciuni nu era scutit nici Cultul Mozaic, pe motiv că „imperialiștii americani au jucat mult timp un rol important în viața religioasă a evreilor, căutând a-i atrage în mreaja sionismului” și că „Joint”-ul, „deși pretinde a fi o organizație cu caracter filantropic”, este în realitate „o oficină de spionaj, fiind folosită de serviciul de spionaj al SUA pentru mascarea legăturilor sale cu agentura și pentru retribuirea ei”.[23]

În documentele și lucrările întocmite de ofițerii Securității în anii ’50, se aprecia că sectele și cultele din România primeau „material propagandistic cu conținut antidemocratic, bani și instrucțiuni”[24] din străinătate prin utilizarea următoarelor canale: personalul Legației SUA și al legațiilor statelor occidentale, turiștii străini, organizațiile umanitare internaționale și coletele trimise pe calea poștei.[25] De exemplu, în lucrarea sa din 1957, căpitanul Dumitru Chiricu  susținea că adventiștii de Ziua a Șaptea primiseră, între anii 1947-1949, „ajutoare imense prin Crucea Roșie Internațională, al cărei conducător era adventist”, iar în urma „depistării și lichidării acestui canal de către organele de stat”, au continuat să le fie oferite „ajutoare și material propagandistic prin Legația Elveției și a SUA”.[26] Același autor atenționa că: „Centrala adventistă din SUA continuă să trimită și în prezent – prin poștă sau prin Legația SUA – materiale religioase cu conținut antidemocratic.”[27]

În pofida faptului că instituțiile represive comuniste manifestau o adevărată idiosincrasie față de relațiile cultelor și grupărilor religioase din România cu cele din străinătate, implicit față de acțiunile filantropice întreprinse de acestea din urmă, documentele identificate în arhiva fostei Securități și în arhiva fostului Minister / Departament al Cultelor dovedesc că ele au ajuns, totuși, la cetățenii români, fie ilegal, prin introducerea în țară a unor sume în valută sau a unor bunuri de către străinii sosiți în calitate de turiști, fie în mod legal, prin expedierea unor sume de bani sau pachete direct pe adresele unor preoți și credincioși.

Relativa destindere care s-a făcut simțită din 1965 în politica internă și externă a României a influențat pozitiv și problema ajutoarelor, întrucât, din acest an, sporesc exponențial documentele care se referă la sosirea unor sume de bani sau bunuri pentru preoții din țara noastră. Astfel, călugărul iezuit Godó Mihály[28] (eliberat din închisoare și încadrat de la 1 aprilie paroh la Mehadia, regiunea Banat) primea, la 13 februarie 1965, suma de 50 dolari la Sucursala Gherla a Băncii Republicii Populare Române de la un expeditor necunoscut din Elveția. Călugărul a fost înștiințat de bancă să vină să ridice suma respectivă, el nefiind, în prealabil, avizat. Într-o adresă trimisă la Departamentul Cultelor, împuternicitul din Regiunea Cluj, Horia Țepeș Hoinărescu, susținea că l-a chestionat pe Godó Mihály pentru a afla cine ar putea fi expeditorul, însă călugărul i-a răspuns că „nu poate să-și imagineze cine i-a trimis această sumă, el neavând rude în străinătate”.[29]

Un alt caz este cel al preotului romano-catolic Blum Benedict de la parohia Timișoara – Ronaț, care primise din Republica Federală Germania suma de 109.600 lei pentru construcția bisericii. Conform unor investigații făcute la fața locului de împuternicitul grupului de raioane Timișoara, Ion Perianu, ale căror rezultate au fost prezentate într-un referat realizat de acesta la 10 august 1965, suma respectivă fusese folosită astfel: „65.000 lei pentru manoperă la IOCR Timișoara și 44.600 pentru cumpărarea de diferite materiale de construcție”.[30] În partea finală a referatului, se menṭiona că Blum Benedict urmează să mai primească și alte sume de bani din RFG.[31]

La rândul său, împuternicitul Regiunii Crișana, Nicolae Melencu, înștiința Departamentul Cultelor, la 13 noiembrie 1965, că preotul romano-catolic Taussig Aloisiu de la biserica „Maica dureroasă”, filie la parohia Oradea – Olosig, a fost anunțat de Banca Națională a RS România că trebuie să se prezinte să ridice suma de 1.000 dolari trimiși pe adresa sa de societatea „Caritas Inter­nationalis”[32].[33] Banii erau destinați reparării bisericii și urmau a fi depuși la CEC în contul parohiei.[34]

Creșterea semnificativă a numărului de persoane care primeau ajutoare din străinătate a început curând să îngrijoreze autoritățile române. Un instantaneu sugestiv, cu privire la maniera în care ajungeau în epocă aceste ajutoare la beneficiari și la preocupările instituțiilor comuniste de a le limita, este oferit de un document din 18 iulie 1966 referitor la o întâlnire ce avusese loc între conducerea Departamentului Cultelor și inspectorul Ion Târnoveanu, repre­zentant al Direcției Vămilor[35] din cadrul Ministerului Comerțului Exterior[36] (ulterior Ministerul Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale[37]).[38]

Cu acest prilej, conducerea Departamentului Cultelor i-a reproșat lui Ion Târnoveanu că angajații Direcției Vămilor obișnuiesc să comunice desti­natarilor unor colete (care conțin și articole de cult) sosirea acestora, fără o prealabilă înștiințare a instituṭiei. Din acest motiv, Departamentului „îi este mai greu să ia poziție față de persoanele înștiințate, lucru ce trebuie neapărat evitat pe viitor”.[39]

Ion Târnoveanu „s-a declarat întru totul de acord” cu acest punct de vedere și a spus că sarcina lor corespunde cu cea a Departamentului Cultelor, că încearcă să procedeze cu tact și să ia, după caz, asentimentul acestuia, iar în multe situații chiar „au refuzat unele aprobări, asumându-și întreaga răspundere, neamestecând Departamentul Cultelor cu nimic”.[40]

Din discuțiile purtate a mai reieșit că existau, însă, și „unele greutăți” datorate faptului că anumiți turiști veneau în țară cu lucruri „personale”, pe care apoi le ofereau unor cetățeni români cu care veneau în contact, aspect ce era greu de controlat și de stopat.[41] De asemenea, potrivit reglementărilor internaționale în vigoare, nu putea fi refuzat transportul coletelor pe CFR. Coletele aveau trecut destinatarul, greutatea și indicația („haine”, „cărți”, etc.), vama neavând dreptul să le desfacă decât în prezența celui căruia i-au fost adresate, moment în care se afla dacă este sau nu cazul să se rețină ceva din bunurile expediate.[42]

Deși documentul se încheia într-o notă optimistă – „tovarășii [din Direcția Vămilor, n.n.] au luat și vor continua să ia măsuri”[43] – afluxul ajutoarelor din străinătate nu a încetat. Dimpotrivă, acestea au sporit constant în anii următori, atât din punct de vedere numeric, cât și valoric. Pe lângă sume în valută[44], au început să se primească tot mai des și bunuri precum: autoturisme, mașini de scris, instrumente muzicale, sobe de încălzit[45], hârtie[46] etc.

De exemplu, cu prilejul aniversării a 20 de ani de la întronizare (6 iunie 1968), patriarhul Justinian Marina a primit un automobil Cadillac cu 7 locuri din partea Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America, pentru care a solicitat și a obținut „autorizația de import cu scutire de taxe vamale”[47], Școala de Cântăreți – Organiști a Bisericii Evanghelice CA din RSR a primit, în vara anului 1968, o orgă în valoare de 32.000 mărci de la Biserica Evanghelică CA din RFG pentru care aceasta din urmă a plătit 3.000 mărci taxe vamale[48], tipografia Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă din București a primit, în august 1968, o mașină de imprimat produsă de firma Heidelberg din RFG, pentru care s-a cerut și obținut scutire integrală de taxe vamale, costul acesteia și transportul în valoare de 21.862,50 dolari fiind plătit de Federația Lutherană Mondială în baza unei înțelegeri între reprezentantul său și Patriarhia Română[49], Episcopia Evanghelică CA din RSR a primit, în septembrie 1968, de la Alianța Lutherană Mondială un automobil Peugeot 404, taxele vamale fiind plătite de donator în valută[50], iar în aprilie 1969, a primit, tot de la Alianța Lutherană Mondială, 16 mașini de scris pentru care donatorul a plătit 3.363 mărci taxe vamale[51], șef-rabinul Moses Rosen[52] a primit, în mai 1969, un autoturism Fiat 125 de la „Joint” pentru care a solicitat scutirea de taxe vamale, dar nu a reușit să o obțină[53].

O constatare care se impune este aceea că, între 1967-1969, ponderea cea mai mare au avut-o, totuși, ajutoarele venite pentru Federația Cultului Mozaic, în condițiile în care, la începutul intervalului menționat, organizației „Joint” i  s-a permis să-și reia activitatea în favoarea evreilor din România. Revenirea „Joint” în spațiul românesc nu s-a făcut fără oarecare emoții, datorate unor controverse de natură financiară ivite între liderii organizației și autoritățile române.

În legătură cu acest aspect, într-o notă a Departamentului Cultelor din       3 martie 1967, se menționa că la nivelul „conducerii superioare de stat” se aprobase ca Federația Cultului Mozaic să primească „orice fel de ajutoare în devize străine, însă numai la schimbul oficial de 12 lei pentru un dolar (cât e admis pentru donații și ajutoare)”.[54]

Conducătorii „Joint” au fost nemulțumiți de acest curs și au susținut că în alte țări socialiste au obținut o rată de schimb mult mai avantajoasă.[55] În februarie 1967, în urma discuțiilor purtate la Geneva între liderii „Joint” și șeful rabin Mozes Rosen, s-a obținut un curs de 15 lei la un dolar, valabil pentru o sumă de 600.000 dolari anual.[56] Deși nici această ofertă nu era în concordanță cu dispozițiile primite de la conducerea statului, Departamentul Cultelor s-a consultat cu Ministerul de Finanțe și, „ținând seama de valoarea anuală a fondului de devize” care urma să intre în țară, a propus să se aprobe primirea ajutorului anual acordat de „Joint” Federației Comunităților Evreiești. Pentru satisfacerea tuturor părților implicate se recurgea, însă, la un artificiu financiar: schimbul se făcea la 12 lei pentru un dolar la Banca Națională, iar diferența de 3 lei era acordată de Ministerul Finanțelor sub formă de subvenție Cultului Mozaic prin Departamentul Cultelor.[57]

De la începutul anului 1968, pe lângă sumele în valută trimise, organizația „Joint” a început să cumpere haine, alimente și alte bunuri necesare evreilor bătrâni, bolnavi și lipsiți de mijloace materiale din țara noastră, care le erau distribuite apoi prin intermediul Federației Comunităților Evreiești din RSR.[58] Produsele respective erau achiziṭionate de pe piața românească la prețuri comparative cu cele ale unor articole similare de pe piața internațională. Până în toamna anului 1968, „Joint” cumpărase asemenea bunuri în valoare de circa 350.000 dolari și avea alocați, în același scop, încă 40.000 de dolari.[59] Însă, în octombrie 1968, într-o scrisoare adresată Departamentului Cultelor, șef rabinul Mozes Rosen semnala apariția unor dificultăṭi care puteau duce la anularea programului de ajutorare. Motivul era acela că Întreprinderea Română de Comerț Exterior „Prestagent”, partenerul „Joint” în țara noastră, încerca să forțeze obținerea unor profituri cât mai mari prin creșterea nejustificată a prețurilor la produsele românești (cu până la 30%), ajungându-se ca aceste bunuri să fie, în unele cazuri, mai scumpe decât cele din străinătate.[60] Documentele studiate nu conțin informații concrete cu privire la maniera în care s-a rezolvat, în cele din urmă, această situație neplăcută, însă considerăm că s-a ajuns la un compromis, având în vedere că „Joint” a continuat achiziționarea de bunuri românești.

[1] American Jewish Joint Distribution Committee (prescurtat „Joint” sau „JDC”) este cea mai mare organizație evreiască din lume ce are ca scop ajutorarea evreilor de pretutindeni, aflați în nevoie. Ea a luat ființă la 27.11.1914, în urma fuziunii a două organizații ale evreilor din SUA (Central Committee for the Relief of Jews Suffering Through the War și American Jewish Relief Committee). Ulterior acestora li s-a adăugat și organizația People’s Relief Committee. Scopul inițial al organizației era acela de a colecta și distribui fonduri în vederea ajutorării evreilor din estul Europei și din Palestina. Astăzi ea activează în peste 70 de țări. Natalia Lazăr, Lya Benjamin (editori), American Jewish Joint Distribution Committee în România (1916-2016), București, Editura Hasefer, 2017, p. 16.

[2] Vezi: http://www.jen.ro/istorie_files_12.html, accesat la 14.09.2015.

[3] Arhiva Consiliului Naṭional pentru Studierea Arhivelor Securităṭii (în continuare, ACNSAS), fond Documentar, dosar nr. 60, f. 642.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, f. 643.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, dosar nr. 14597, f. 531.

[12] Idem, dosar nr. 60, f. 679.

[13] Articolul 25 al Constituṭiei din 1948 prevedea că: „Statul poartă grijă de sănătatea publică prin înfiinṭarea și dezvoltarea de servicii sanitare și prin încurajarea și sprijinirea educaṭiei fizice. Statul asigură ocrotire socială și asistenṭă medicală pentru boală, accidente și invaliditate, rezultate din muncă, în timpul muncii sau în serviciul de apărare a patriei, precum și pentru bătrâneṭe, atât salariaṭilor săi cât și acelora ai întreprinderilor particulare, a căror contribuṭie și drepturi se fixează prin lege”. Vezi: http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt
=1574, accesat la 22.08.2017.

[14] Legea învățământului din 3.08.1948 (Decretul 175/1948) prevedea la articolul 35 că „Toate școlile confesionale sau particulare de orice fel devin școli de stat”; Legea cultelor din 4.08.1948 (Decretul 177/1948); HCM nr. 810/1949 a dispus încetarea activității a 15 dintre cele 25 de ordine și congregaṭii călugărești. Celelalte 10 ordine care n-au fost desfiinṭate și-au restrâns mult activitatea, activând în special în cadrul parohiilor. Vezi:

http://lege5.ro/Gratuit/g42domzq/decretul-nr-175-1948-pentru-reforma-invatamantului, http://www.academia.edu/3515936/Biserica_Romano-Catolica_din_Romania, accesate la 22.08.2017.

[15] La articolul 42 al legii era prevăzut că „ajutoarele sau ofrandele primite din străinătate de cultele religioase din țară sau trimise de acestea în străinătate, vor fi controlate de Stat”. Monitorul Oficial, Partea I, nr. 178, din 4.08.1948, p. 6394.

[16] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 60, f. 644.

[17] Monitorul Oficial, Partea I, nr. 185 din 12.08.1946, pp. 8668-8673.

[18] Idem, nr. 186 din 15.08.1947, pp. 7304-7306.

[19] Idem, Partea I, nr. 178, din 4.08.1948, pp. 6392-6396.

[20] Vezi: http://www.iiccr.ro/index.html?lang=ro&section=arhiva_biblioteca/ acte_normative_nepublicate/acte_normative_2, accesat la 22.08.2015.

[21] Cpt. Dumitru Chiricu, Lupta organelor Securității Statului împotriva elementelor antipopulare din rândul sectelor. ACNSAS, fond Bibliotecă, nr. 4043, pp. 7, 15.

[22] Lt. col. Dumitru Șican, Lupta organelor Securității Statului împotriva activității de subminare desfășurată de elementele antipopulare din rândul cultelor. Idem, nr. 4044, p. 62.

[23] Ibidem, p. 86.

[24] Idem, nr. 4043, p. 7.

[25] Idem, nr. 4044, pp. 61-62.

[26] Idem, nr. 4043, p. 12.

[27] Ibidem.

[28] Godó Mihály (1913-1996) a fost arestat la 18.11.1952 și condamnat la 10 ani muncă silnică pentru „complot la crimă de trădare” / crimă [de] înaltă trădare” („a transmis unele știri preot. Menghes despre sit. Biserici[i] din România care acesta avea legături cu Vaticanu”). A executat pedeapsa în închisorile Jilava, Pitești, Cluj Tribunal, Râmnicu Sărat, Pitești, Oradea, Văcărești și a fost eliberat la 15.11.1962. La 19.03.1980, Judecătoria orașului Caransebeș l-a condamnat la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de speculă și delapidare în dauna avutului obștesc, pe motiv că „în complicitate cu alte 4 persoane din Arad […] au sustras materiale de la Întreprinderea «Arădeanca» și Cooperativa «Tehnometalica» din Arad, din care au confecționat obiecte de cult și le-a vândut pe căi ilicite la diferiți cetățeni.” După condamnare a fost adus la Direcția de Cercetări Penale din București, unde a fost anchetat de Direcția a III-a pentru activitate de spionaj și de Direcția I pentru activitate pe linia ordinului iezuit. Idem, fond Documentar, dosar nr. 69, vol. 41, f. 116; fișa matricolă penală din Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor accesibilă pe site-ul www.crimelecomunismului.ro. În documente apare adesea ca „Godo Mihai”.

[29] Arhivele Naționale ale României (în continuare, ANR), fond Ministerul Cultelor și Artelor (în continuare, MCA), dosar nr. 88/1965, f. 1.

[30] Ibidem, f. 3.

[31] Ibidem.

[32] Organizația „Caritas Internationalis” a fost înființată la Roma în 1951. Pentru detalii privind istoricul și activitatea sa vezi: http://www.caritas.org/who-we-are/history/, accesat la 15.09.2015.

[33] ANR, fond MCA, dosar nr. 88/1965, f. 8.

[34] Ibidem.

[35] Direcția Generală a Vămilor a trecut în subordinea Ministerului Finanțelor prin Decretul nr. 8 din 11.01.1983, publicat în Buletinul Oficial nr. 2 din 13.01.1983. Vezi:

http://www.legex.ro/Decretul-8-1983-754.aspx, accesat la 20.09.2015.

[36] Ministerul Comerțului Exterior a fost înființat prin Decretul nr. 622/1969 în vigoare de la 8.10.1969. Vezi: http://lege5.ro/Gratuit/g43tsoby/decretul-nr-622-1969-privind-organizarea-si-functionarea-ministerului-comertului-exterior/2, accesat la 23.08.2015.

[37] Ministerul Comerțului Exterior și Cooperări Economice Internaționale a fost înființat prin Decretul nr. 164/1979 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste Romania care a intrat în vigoare la 8.05.1979. Vezi: http://lege5.ro/Gratuit/he3dmnju/decretul-nr-164-1979-privind-organizarea-si-functionarea-ministerului-comertului-exterior-si-cooperarii-economice-internationale/2, accesat la 23.08.2015.

[38] ANR, fond MCA, dosar nr. 50/1964, f. 10.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Conform unei situații întocmite la 23.09.1968, 172 de preoți primeau regulat ajutoare financiare de la organizația „Caritas”, marea majoritate a acestora fiind de naționalitate germană și maghiară. ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 69, vol. 90, ff. 45-53.

[45] Episcopia Evanghelică CA a primit, în decembrie 1968, de la Alianța Lutherană Mondială 65 de sobe cu motorină. ANR, fond MCA, dosar nr. 50/1964, f. 88.

[46] În noiembrie 1968, Patriarhia Română a primit două vagoane cu hârtie din Anglia pentru imprimarea Bibliei în limba română. Ibidem, f. 55.

[47] Ibidem, ff. 27-28.

[48] De fapt, taxa era 25% din valoarea orgii, deci 8.000 de mărci. S-a ajuns însă la înțelegerea ca donatorul să plătească 3.000 de mărci, iar de restul taxei vamale beneficiarul să fie scutit. Ibidem, f. 35.

[49] Ibidem, f. 37.

[50] Ibidem, f. 50.

[51] Ibidem, f. 85, 86.

[52] Moses Rosen (23.07.1912 – 6.05.1994) a absolvit Facultatea de Drept din București în 1937, iar în 1938 a fost învestit rabin. A funcționat la sinagoga Mahala din Fălticeni (1938-1940), sinagoga din Suceava (1940), apoi la diferite sinagogi din București, fiind în același timp profesor de religie și limbă ebraică la școlile iudaice. Până la sfârșitul anului 1946, a obținut trei funcții importante în cadrul comunității evreiești din București: rabin la Sinagoga Mare, membru al Sfatului Rabinic și președinte al Secției Cultului. Având susținerea PMR, din rândurile căruia făcea parte, în iunie 1948 a fost ales șef-rabin al Cultului Mozaic. Din anul 1957 a fost ales succesiv deputat în Marea Adunare Națională, iar din anul 1964 a avut și funcția de președinte al Federației Comunităților Evreiești. Criticii săi îl acuză că a susținut politica internă și externă a statului comunist, că a acționat împotriva Israelului și a unor organizații sioniste, că a tolerat demolarea unor temple și sinagogi și că a sprijinit acțiunile Securității de dezinformare a Occidentului. Sunt însă și istorici care consideră că Moses Rosen a adoptat în mod deliberat tactica unei colaborări formale cu regimul comunist pentru a atenua persecuțiile la adresa minorității evreiești și a-i proteja cât mai bine interesele. Gabriel Gatalan, Scurtă biografie a lui Moses Rosen,

https://gabrielcatalan.wordpress.com/2012/03/16/scurta-biografie-a-lui-moses-rosen/; Anca Ciuciu, Acțiunea „Credinciosul”. Șef rabinul dr. Moses Rosen și comunitatea evreiască în arhivele CNSAS, București, Editura Hasefer, 2008, pp. 10, 62-69.

[53] ANR, fond MCA, dosar nr. 50/1964, ff. 77, 82.

[54] Idem, dosar nr. 6/1967, f. 39.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Idem, dosar nr. 50/1964, f. 53.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.