PODOABE FEMININE DIN DACIA ROMANĂ. Cu privire specială la Dacia Superior

CAPITOLUL I. INTRODUCERE - fragment

Studiul bijuteriilor descoperite în Dacia Romană este, cu unele excepții, tributar monografiilor de situri sau de categorii de material, iar în cele mai multe cazuri este vorba doar despre intrări de catalog, fără a pune artefactele în corelare cu alte categorii de material descoperite în același sit sau coroborarea acestora cu analogii de pe restul teritoriului Imperiului Roman.

O altă mare problemă este reprezentată de faptul că bijuteriile, în marea lor parte sunt piese de colecție și prin urmare multe dintre acestea provin din colecțiile vechi ale instituțiilor muzeale și nu mai păstrează informații cu privire la contextul de descoperire. De asemenea, o bună parte a acelora care provin din vechile cercetări arheologice se află în aceeași ingrată situație.

Prin urmare, stadiul cercetării acestei categorii specifice de material este legat de gradul de cercetare al colecțiilor, de metodologia folosită și limitările aduse de tehnologie pentru piesele publicate și de interesele instituționale și personale care au guvernat și continuă să guverneze practica arheologică și muzeală din România.

În cercetarea asociată acestei categorii de material este firească prioritatea acordată podoa­belor feminine, pentru că și în trecut la fel ca și în prezent, podoabele purtate de către femei însumau o gamă bogată și variată[1]. Un alt aspect deosebit de important a fost subliniat și de către Mihai Gramatopol, care remarca: așa cum arta oficială romană avea caracterul său publicitar-propagan­distic al unui afiș politic, parura feminină trebuia să anunțe de la distanță condiția socială și materială a familiei căreia aparține purtă­toarea”[2]. Prin urmare, podoabelor romane le recunoaștem și un rol funcțional, pe lângă cel al răspândirii frumosului. Este suficient să amintim inelele ca marcă a statutului social, inelele de logodnă, inelele votive, inelele sepulcrale, sau inelele daruri.

Bijuteriile pot fi considerate și un indicator subtil al modului și al limitei romanizării[3], ele reprezentând, cu limitările de rigoare, o formă specifică de exprimare a culturii spirituale și mate­riale[4]. În calitatea lor de obiecte complementare ale vestimentației, acestea reflectă stilul și evoluția modei într-un anumit moment cronologic, precum și statutul social al individului în cadrul familiei sau în formele specifice ale manifestărilor societății[5].

Desigur că studiul unor asemenea artefacte într-o provincie romană se bazează în primul rând pe descoperirile arheologice, completate cu studiul imaginilor prezente pe monumentele funerare[6]. Podoabele din Dacia Romană, deși nu au constituit obiectul unei cercetări exhaustive, au fost totuși abordate în diferite articole și studii cu caracter special[7]. Datorită faptului că diferențierea lor tipologică este foarte greu de făcut, pentru că de cele mai multe ori se întâmplă să fie folosite un timp mai îndelungat, fapt la care se adaugă și o situație mai specială în provincii, bijuteriile singure, la fel ca și alte categorii de material, nu pot oferi o datare exactă[8].

Așadar, studiul bijuteriilor trebuie să înceapă cu un stadiu al cercetării în Dacia Superior, care să cuprindă rezultatul studiului asupra problemei până în prezent și problemele legate de metodologie.

A. Obiectivele lucrării

Obiectivul numărul unu al prezentei lucrări a fost de a pune laolaltă din bibliografia existentă și a cataloga toate bijuteriile care se încadrează în aria teritorială (Dacia Superior, între linia Drobeta – Bumbești Jiu și Valea Mureșului) și în perioada cronologică a secolelor II-III.

Obiectivul numărul doi a presupus completarea pe cât posibil a informațiilor documentare și fotografice ale obiectelor pentru a reuși să publicăm decent aceste piese.

Al treilea obiectiv a vizat încadrarea bijuteriilor din Dacia Superior în tipologiile folosite și acceptate și de a oferi o încadrare cronologică pe bază de analogii pentru piesele cărora le lipsește contextul descoperirii.

Cel de-al patrulea și ultimul obiective este de a aduce noi date cu privire la funcționalitatea bijuteriilor pentru a reuși să recreez modul în care ele au fost folosite în Dacia și a oferi o imagine cât mai veridică asupra trecutului.

B. Probleme de metodologie și terminologie în studiul bijuteriilor

Metodologia de studiu este unul dintre capitolele cele mai importante și se referă la modul în care aceste obiecte sunt înregistrate și fotografiate în primul rând. Din păcate pentru piesele edite, acestea sunt publicate insuficient, fotografiate rudimentar (doar un singur aspect) și fiind selectate doar câteva dimensiuni. Prin urmare, în ceea ce privește fotografia, inelele, gemele și cameele, brățările și medalioanele de colier au nevoie de minim 6 fotografii (față, verso, un profil, fața suprafeței portante, spatele suprafeței portante, și detalii). Înregistrările trebuie să conțină următoarele dimensiuni d_int=diametru interior, d_ext=diametru exterior (luat în zona de mijloc pentru a surprinde extinderea maximă), h_int=înălțimea interioară, h_ext=înălțimea cu tot cu chaton sau suprafață portantă, h_u=înălțimea pe profil până la umeri, g-grosime verigă (luată în partea opusă chatonului sau suprafeței portante, la umeri și între umeri și partea de jos a verigii). Pentru chaton sau suprafața portantă trebuie luată grosimea chatonului și dimensiuni, eventual grosimea foii. Pentru suprafața portantă trebuie să avem grosime și dimensiuni. Pentru piatră, trebuie luată grosimea și dimensiunile și se va menționa bizotajul (tăierea oblică a suprafeței portante, cea care poartă imaginea).

Pentru brățări, trebuie să fie menționate d_i, d_e, h_i, h_e, g în mai multe puncte, iar dacă există casete să fie menționate dimensiunile, ca și în cazul inelelor. În cazul medalioanelor trebuie măsurate ambele d sau L=lungime și l=lățime, o G, alături de dimensiunile casetei cu piatra din aceasta, precum și dimensiunile modalității de prindere.

Pentru mărgele și frunze de la coroanele mortuare nu este nevoie decât de față, verso, un profil și detalii. În cazul înregistrărilor, trebuie să avem înregistrate L, l, g, d_g=diametru orificiu de fixare, sau d_e și d_i, în cazul frunzelor.

Pentru acele de păr și cercei este nevoie de față, verso, un profil (după caz) și detalii. De asemenea, este nevoie, în funcție de sistemul de prindere, de L, l, d_i, d_e, G și de dimensiunile pentru casete și pietre (după caz). Pentru bijuteriile complexe de tipul colierelor, a lanțurilor de tip catena, coroanelor și coronițelor sau a ornamentelor de păr este nevoie de față, verso și detalii. Pentru bijuteriile complexe se va menționa L, l, G elementelor și în funcție de decor se vor specifica dimensiunile pentru casete și pietre.

Alte probleme de terminologie care privesc studiul bijuteriilor (și nu doar al lor) sunt legate de anumiți termeni specifici, denumiri care nu au fost standardizate.

Propunem utilizarea următorilor termeni, folosiți în literatura de specialitate: veriga, suprafața portantă (pentru suprafața superioară nedecorată cu o piatră sau suprafața care poartă decorul unei geme sau camee), chatonul (caseta care poartă piatra inelului) sau caseta, umăr.

Alături de acestea se vor folosi termeni cunoscuți care denumesc procese de prelucrare cum sunt granulația și filigranul, turnarea în tipar, batere, au repoussé, gravare, bizotare etc.

C. Probleme legate de metodologia selectării și interpretării bibliografiei și a materialului

 

Izvoarele pentru cunoștința trecutului[…] adesea sunt numai picături, multe părți ale istoriei sunt încă ghicitori ce așteaptă o dezlegare[…], istoria unui timp se clădește întotdeauna cu materialul adunat până la atunci. Dacă ar fi să așteptăm ca tot materialul istoric al unui popor să fie descoperit, n-am mai ajunge niciodată să expunem cursul vieții sale, căci descoperirile se fac neîncetat[9].

 

Așa își începea discursul istoricul A. D. Xenopol, acum peste o sută de ani. Folosesc acest citat în ilustrarea problemelor legate de metodologie, pentru că am considerat că el se potrivește de minune acestui demers.

Un studiu unitar al bijuteriilor în Dacia Romană este absolut necesar, el fiind realizat până în prezent, oarecum subiectiv, cu privire la unele situri sau colecții muzeale, cum sunt de pildă, piesele din aur descoperite pe un anume sit sau colecțiile de geme și camee.

Publicate cu mulți ani în urmă sau recent, studiile de colecție au trecut, asemeni altor publi­cații de small finds, printr-o serie de probleme metodologice, adevărate capcane care trebuie evitate în discursul modern.

Prima capcană pentru cei care se ocupă cu astfel de categorii de material este cea a publicării extinse sau dimpotrivă, a renunțării la publicare datorită descoperirilor insuficiente. Considerăm că fiecare studiu bazat pe descoperirile cunoscute până la o anumită dată este necesar și poate aduce clarificări legate de cronologia exactă și de tipologia materialului. Viitorul va oferi cu siguranță și alte descoperiri, care poate că vor schimba rezultatele obținute acum, însă este nevoie întotdeauna de un moment istoriografic de început.

O altă capcană întâlnită este reprezentată de selectarea bibliografiei. Demersul cercetării este, deși nu ar trebui, unul pur subiectiv și tributar epocii, prin urmare este nevoie de o selecție cât mai riguroasă a bibliografiei. Folosirea unei singure voci bibliografice asupra unui subiect reprezintă o lacună în cercetare. Prin urmare, folosirea a cel puțin două voci (dacă acestea există), este benefică și chiar dacă subiectul nu este epuizat și lămurit definitiv, reprezintă un pas în față făcut prin aducerea împreună a mai multor opinii asupra subiectului. Opusul acestei situații este ilustrat de problema bombardamentului informatic. Spre deosebire de prima situație, folosirea excesivă a surselor biblio­grafice fără o sistematizare poate cauza întârzierea demersului și poate afecta claritatea discursului.

O altă capcană este reprezentată de terminologia neuniformă. Din păcate, terminologia legată de acest subiect este uzitată prin preluarea sau echivalarea termenilor dintr-o limbă străină fără a avea reguli bazate pe vocabularul limbii române. Prin urmare, trebuie introdus un vocabular terminologic comun care să fie acceptat pe mai înainte.

De asemenea, tot o problemă de metodologie este legată de spațiul geografic cuprins în prezen­tarea materialul, care se reflectă asupra colecțiilor, sau dimpotrivă limitarea spațiului geografic prin prezentarea unei anumite colecții.

D. Stadiul cercetării în domeniul studiului bijuteriilor romane în Dacia Superior. De la notă la sinteză în literatura românească modernă și contemporană

Cu precădere, abia în ultimii cincizeci de ani, cercetătorii români au început să se ocupe metodic de studiul podoabelor romane. Până la jumătatea secolului XX, antichitățile romane din această categorie erau interesante din punctul de vedere al materialului din care erau confecționate, iar despre funcționalitate nu se știa mare lucru. Pe de altă parte, trebuie să luăm în considerare și faptul că cercetarea arheologică fiind la început, nu erau cunoscute foarte multe aspecte despre ceea ce însemna viața economică, socială și religioasă a provinciei Dacia. De asemenea, avansul metodologic de astăzi a transformat cercetarea arheologică într-o știință interdisciplinară, acesta semănând mai mult cu o știință exactă decât cu vânătoarea de comori din secolele XVIII-XIX.

D. 1. Bijuteriile antice de la Evul Mediu
la Perioada Modernă

Bijuteriile din metal prețios, la fel ca gemele și cameele, au fost colectate încă din timpul evului mediu timpuriu și mai cu seamă la finalul epocii medievale[10]. Dezgroparea întâmplătoare sau voită a antichităților, a dus chiar la un comerț cu aceste antichități, încă din perioada antichității târzii[11]. Sunt vizate în principal mărgelele de sticlă, pietrele gravate, dar și obiectele de metal prețios, cu toate că, în acest ultim caz, știm că foarte multe dintre aceste au sfârșit prin retopire.

Motivele care stau la baza apetitului pentru bijuterii antice sunt multe și variate. În primul rând, este vorba despre calitatea estetică a obiectelor antice, de multe ori superioară lucrurilor existente la momentul dezgropării. Nu trebuie uitat nici faptul că ele reprezentau obiecte de prestigiu pentru cei care le aveau în proprietate.

Merită reținut și că în multe dintre cazuri, ele erau considerate depozitarele unor puteri suprana­turale, fiind folosite probabil în scop apotropaic de către cei care le reutilizau. În sprijinul acestei afirmații, există și dovezile oferite de către literatura medievală. Episcopul Marbode, în lucrarea sa[12], dar și Albert Magnus[13], menționează gemele gravate antice ca fiind de origine naturală și având puteri magice[14].

Mai târziu, sub influența Renașterii și a răspândirii cunoștințelor despre Antichitate, bijute­riile și în special piesele gravate au început să fie colecționate pentru frumusețea lor, redevenind valoroase. Ele au fost printre primele antichități care au creat preocupări în domeniul anticariatului și, prin urmare, au dus la apariția colecțiilor nobiliare sau regale. Eșalonul marii nobilimi nu este însă, singurul care a colectat și folosit piese antice, acest fapt fiind demonstrat și de apariția unor sigilii sau chiar ale unor bijuterii care încastrează geme antice, folosite de către clerici sau mici nobili locali[15]. Documen­tarea folosirii bijuteriilor antice și mai ales a gemelor și cameelor în evul mediu are un bun reper în lucrarea publicată, în 2006, de către Tamás Gesztelyi și Rácz György, Antik gemmapecsétek a középkori Magyarországon, cu privire la gemele antice refolosite în timpul Regatului Maghiar sau al Principatului, pe teritoriul Transilvaniei. De asemenea, refolosirile sunt discutate într-o serie de lucrări de specialitate mai vechi sau mai recente, cu referire la zona Tibiscum și a Olteniei cu centrul gliptic de la Romula[16]. În prezent, subiectul este abordat de o serie de lucrări care dezbat subiectul și aduc noi informații pentru refolosirile medievale[17].

În epoca modernă, bijuteriile antice sunt documentate pe teritoriul fostei Dacia Superior, mai ales sub forma inelelor care poartă o gemă antică. Foile de zestre ale nobilimii oltenești din secolul al XVIII-lea menționează prezența gemelor provenite probabil din descoperiri izolate de la Romula, așa numitele antice, cu o folosință modernă care se răspândește la sud de Carpați[18]. Gemele antice au fost folosite și ca sigilii de către personalități moderne[19] sau chiar cu funcția de bijuterii, fiind încastrate în coliere, inele și brățări moderne[20].

Secolul al XIX-lea aduce cu sine schimbări monumentale, de la coagularea națiunilor la răspândirea revoluției industriale și globalizarea consumerismului. Prin urmare, în spațiul de azi românesc, este perioada în care apar primele muzee și colecții publice, primele schimburi între colecționari și primele cărți centrate pe discuții și descoperiri arheologice. Tot acum se creează societățile de arheologie și istorie locale care să educe gustul publicului[21].

În spațiul care pe noi ne interesează, un mare aport l-a avut intelighenția germană și maghiară din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea care a susținut formarea colecțiilor publice și, prin urmare, a muzeelor din Timișoara și Deva[22], urmate de celelalte instituții muzeale în secolul următor. Între evocările istoriografice obligatorii pentru acest spațiu, menționăm pe J. F. Neigbauer, Felix Milleker; Leonhard Böhm, Ormós Zsigmond, Imre Pongrácz sau G. Téglás.

1. F. Neigbauer, în cartea sa, Dacien aus den Űberesten des Klassischen Alterthums, publicată la 1851, este printre primii care pomenește bijuteriile descoperite pe teritoriul fostei provincii Dacia. Alături de alte artefacte romane sunt pomenite și intalii din pietre semi­prețioase[23]. Din păcate, urmând tendința la modă în secolul al XIX-lea, autorul preferă să se ocupe mai mult de studiul inscripțiilor de pe teritoriul fostei provincii romane și încearcă chiar să facă un repertoriu al localităților în care apar descoperiri de factură romană.

În 1896, A. D. Xenopol, în cartea Istoria Românilor în Dacia Traiană, se apleacă și asupra importanței exploatărilor aurifere[24] din Dacia și a modului în care se făcea extracția minereului, precum și a uneltelor folosite[25], ambele subiecte de mare importanță pentru economia Daciei. Xenopol nu intră însă în amănunte, preferând ca opera sa să prezinte istoria poporului, cu rădăcinile sale daco-romane. Sfârșitul secolului al XIX-lea îi găsește pe românii din vechiul Regat în rândul popoarelor tinere dornice de afirmare, care aveau nevoie de dovada unui trecut ilustru demonstrat prin continuitate, ceea ce tocmai prezentase Xenopol în lucrarea sa.

Descoperirile de astfel de piese în provinciile aflate sub dualismul austro-ungar, de la Băile Herculane, Orșova, Tibiscum sau Ulpia Traiana, iau calea muzeelor din Viena sau Budapesta, fiind de cele mai multe ori cedate cu titlul de donație sau vândute de către nobilimea locală[26].

D. 2. Zorii naționalismului și practica arheologică

Finalul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX înseamnă amplificarea schimbărilor începute sub impulsul naționalismului și sub semnul unei adaptate istorii naționale. Este vorba în primul rând de amplificarea activității arheologice în favoarea noului stat creat după momentul 1877-1878, dar mai ales după finalul marelui război (1914-1918). Arheologia românească spera să dezvelească cât mai repede ceea ce două mii de ani au acoperit, ca dovadă a unui trecut ilustru demn de destinul european al noului stat român. Din păcate, deși săpăturile pe marile șantiere ale Daciei Superior de la Ulpia Traiana, Micia, Tibiscum, Drobeta, Mehadia sau Orșova încep în această perioadă, nu avem informații despre descoperirile de astfel de piese, în afara câtorva excepții.

Un astfel de caz este cel al nivelărilor executate pentru portul de la Drobeta în ultima parte a secolului al XIX-lea. Acestea aduc la lumină o parte din necropola romană, iar în 1883 este trimis D. C. Butculescu pentru a supraveghea lucrările. Colecția acestuia, achiziționată de către MNA[27], va fi publicată mult mai târziu, în cadrul ei aflându-se inclusiv bijuterii. Acesta este și contextul descoperirii unui sarcofag în 1896, din inventarul căruia făcea parte și lănțișorul cu medalion cu camee având reprezentarea lui Hercule în luptă cu Cerberul. Piesa avea să fie publicată în 1923, de către V. Antonescu și, mai apoi, de către
M. Gramatopol[28].

Printre excepții se află și cercetările de la Sarmizegetusa, întreprinse de regretatul prof.
C. Daicoviciu. Lucrarea publicată în 1938 se dorea mai mult un ghid de prezentare și popularizare a ruinelor orașului roman, așa cum recunoaște însuși autorul în prefața acestei cărți[29]. Gândită în acest fel, lucrarea pune accent pe prezentarea cât mai veridică a ruinelor, atât în scris, cât și prin fotografii și mult mai puțin pe prezentarea inventarului arheologic. Cu toate acestea, în carte sunt prezente și bijuterii descoperite în săpăturile organizate aici. Fără un catalog, ele apar în paginile cărții doar prin fotografii alb – negru, care ilustrează brățări, cercei și inele[30] sau chiar lănțișoare[31]. Fiind considerate obiecte mărunte și neavând probabil la vremea respectivă un loc propice de expunere, bijuteriile au fost lăsate în penumbră, în favoarea altor descoperiri considerate mai importante.

Cercetările care au fost începute de către
G.G. Mateescu și Ioan Boroș la Tibiscum, după Primul Război Mondial continuă și în prezent cu puține întreruperi. Din nefericire însă, informațiile despre campaniile mai vechi s-au pierdut, așa că astăzi avem cele mai multe informații din cercetările întreprinse de către M. Moga, Fl. Medeleț, A. Ardeț și mai ales Doina Benea[32]. Rămân faimoase atelierele de mărgele de la Tibiscum care produceau inclusiv pentru Barbaricum, dar și descoperirile de podoabe de aur din castru și așezările de aici.

Situl de la Micia (Vețel, Hunedoara), reprezintă rămășițele celei mai mari așezări civile fără statut urban de pe teritoriul Daciei. Pentru perioada antică, Micia reprezintă unul dintre locurile fantastice, care produc material de lux, situație datorată poziției sale de adevărat hub comercial situat pe drumurile importante care se întretăiau în acest loc din lunca Mureșului. Primele sondaje arheologice au fost întreprinse la Micia în 1847, de către I. F. Neigebaur. Între 1880-1892, Societatea de Istorie și Arheologie din Deva a realizat săpături aici, iar mai apoi, C. Daicoviciu a preluat această zonă și a efectuat săpături între 1929-1930. Lucrările au continuat în 1935, 1939, 1947 și 1948, sub conducerea lui O. Floca. Din anii ’60 și până în prezent, cercetările arheologice în diferite zone ale sitului au continuat sub condu­cerea unor specialiști, precum L. Mărghitan,
L. Țeposu-Marinescu, L. Petculescu, Mihaela Simion.

Pentru zona Olteniei, fascinația și aplecarea lui Dumitru Tudor pentru podoabe nu este un secret. Având conducerea științifică a mai multor șantiere de pe teritoriul Olteniei, între care amintim Romula și Sucidava, în urma lui va rămâne o operă monumentală. Printre subiectele abordate se regăsesc gemele și cameele descoperite pe teritoriul Olteniei, publicate de către acesta în 1936[33], care vor fi reluate și în celebra sa lucrare Oltenia Romană[34], cu reeditările ulterioare. Demersul este reluat prin publicarea unor artefacte descoperite în săpăturile lui D. C. Butculescu, din 1883 și Gr. G. Tocilescu, din 1896-1899, de la Drobeta.
D. Tudor publică alături de piese de echipament și armament militar și piese de podoabă[35], puține, ce-i drept, dar spectaculoase. Fără a se opri în mod special asupra lor, autorul realizează o descriere mult simplificată și o încadrare cronologică sumară[36]. Importanța acestui articol este deosebită, deoarece piesele prezentate fac parte din câteva colecții particulare (colecția D.C. Butculescu). O parte dintre acestea astăzi sunt pierdute și prin urmare articolul rămâne singurul indiciu asupra pieselor.

În 1979, R. Florescu și I. Micle recuperau o parte din memoria descoperirilor de dinainte de Primul Război Mondial, prin publicarea pieselor aflate în colecțiile Kunsthistorisches Museum. Printre aceste piese se află și o serie de bijuterii care proveneau de la Orșova și Băile Herculane[37]. Condițiile grafice deosebite, fac din această lucrare un punct de în bibliografia acestui subiect. Tot în acest an, cu ocazia săpăturilor efectuate în orașul Orșova, antica Dierna, a fost dezvelit un atelier de bijutier. Pentru prima dată, a fost publicată producția diversificată a unui atelier, semnatarii articolului fiind I. Winkler şi A. Bodor[38].

D. 3. Cercetări interdisciplinare

Domeniul cercetărilor interdisciplinare este reprezentat de câteva publicații foarte importante, două dintre acestea fiind destul de vechi. Primul dintre acestea se referă la analiza sticlei antice, a modului de producere al acesteia, dar și al produsului finit. Este o cercetare pluridisciplinară, care ridică probleme deosebite celor care se ocupă cu studiul sticlei antice. Eugen Stoicovici reușește în articolul său, Cercetarea unor brățări de sticlă, să analizeze șapte brățări de sticlă romane, două dintre ele complete iar restul fragmentare, din colecțiile Muzeului de Istorie din Reșița[39]. Autorul le studiază din punctul de vedere al compoziției chimice, al tehnicii de execuție și al aspectului exterior. Deși este interesantă și binevenită, o premieră pentru această epocă, această nouă abordare nu oferă o racordarea la restul Imperiului sau o încadrare cronologică a pieselor, lucruri pe care le considerăm deosebit de importante.

O altă lucrare importantă este cea redactată de către Virgil Ghiurca, Încercare de identificare topografică a unor geme romane din Muzeul National de Istorie al Transilvaniei, publicată în 1994[40]. Încă din titlu ne dăm seama că avem de a face cu o direcție nouă în cercetarea gemelor. Motivația cercetătorului este foarte simplă și anume identificarea resurselor naturale de pe teritoriului României de azi, folosite pentru realizarea gemelor antice[41], apelându-se pentru acest articol la colecțiile Muzeului Național de Istorie din Cluj. În fapt, autorul reia gemele analizate de către L. Țeposu David cu mult timp în urmă. Prezentând pentru început metodele clasice și moderne de studiere a gemelor, autorul face mai apoi o prezentare a datelor de analiză microscopică întreprinse asupra fiecărei piese. Concluziile sunt interesante și duc la corectarea unor erori[42] făcute prin observarea gemelor cu ochiul liber. Articolul aduce noutăți în analiza gemelor și confirmă ipoteza folosirii resurselor minerale locale[43] în realizarea acestora.

Aceeași abordare de cercetare stă la baza cercetării întreprinse de către un colectiv de autori în frunte cu Dan Anghel și publicată în 2016, fiind vorba despre geme din colecția MNUAI[44].

D. 4. Cercetarea necropolelor și bijuteriile

Un capitol considerat obligatoriu de către regimul comunist este cercetarea așezărilor și necropolelor așa numite autohtone. În 1960‚ în volumul omagial dedicat lui Constantin Daicoviciu este publicată de către D. Protase cercetarea arheologică, din anii 1956-1957, în necropola de la Soporu de Câmpie[45]. Printre podoabele descoperite în morminte se numărau mărgele, pandantive de bronz, cercei, inele de bronz sau argint. Aceste podoabe erau de factură romană și se încadrau cronologic în epoca provinciei romane[46]. Sub raport etnic, cimitirul poate fi atribuit unei populații dacice[47] romanizate.

Săpătura pe care o întreprinde Gh. Popilian în 1980 în necropola de la Locusteni a permis identificarea în inventarul mormintele a unor cercei din argint lucrați în tehnica filigranului, alături de exemplare din bronz, cu analogii în lumea romană a secolului al II-lea d. Chr.[48]. Pe lângă cercei, cercetarea arheologică a mai scos la iveală un colier[49], pandantive și brățări, martore ale unei mentalități antice fluide, opusă conceptelor trasate de către regimul comunist.

Podoabele descoperite în context funerar în necropolele provinciale și în cele din afara acesteia au reprezentat obiectul de studiu al unui articol publicat în 2007[50].

Necropolele așezărilor provinciale au fost puțin cercetate pentru Dacia cu câteva excepții. Apulum este unul dintre locurile în care arheologia a scos la iveală nu doar structuri materiale din cele mai diverse categorii, ci și artefacte unice până în prezent, la nivel provincial. Cercetări sistematice extinse în zona orașelor romane și ale necropolelor sale au loc încă din secolul al XIX-lea. În prezent, necropolele de la Apulum beneficiază de două monografii publicate recent[51], iar canabele transformate în cel de-al doilea oraș de o mo­nografie extinsă[52]. Prin urmare, tabloul Apulum-ului roman este tot mai complex, fiind întregit în fiecare an cu articole publicate într-un număr mare pe baza materialelor din necropolele de aici și redactate de către colegii din colectivul mu­zeului, de M. Musteață și chiar de subsemnata[53].

Situația nu se prezintă la fel și în cazul necropolelor Miciei, care, deși au beneficiat de atenție și de publicații[54], din păcate până recent, bijuteriile nu au intrat în atenția cercetătorilor. În apropiere de Micia, necropola și villa rustica de la Cinciș a fost publicată[55], prilej cu care au fost introduse în circuitul științifica și o serie de piese importante pentru subiectul care ne interesează.

În ultimii ani, cercetarea bijuteriilor în context funerar a beneficiat și de susținerea unei teze de doctorat de către Alis Ștefănescu-Dumitrașcu cu privire la podoabele provenite din contexte funerare din Moesia Inferior și Dacia[56], lucrarea fiind urmată și de un articol despre coroanele funerare[57].

Așa cum se poate observa, există o cercetare deficitară a necropolelor romane pentru întreg teritoriul României, lucru explicabil prin lipsa finan­țării sau prin înflorirea, dacă se poate spune așa, a arheologiei preventive în detrimentul cercetării sistematice. De altfel, cele mai multe descoperiri făcute în mediul funerar antic sunt cele din necro­polele de la Apulum sau de la Tomis, ambele situri cu multe cercetări arheologice preventive care sunt finalizate adesea doar cu un raport de cercetare și nu cu publicarea completă a rezultatelor.

D. 5. Bijuteriile și stadiul de publicare al monumentelor antice

Pe lângă descoperirile de bijuterii în context, o importanță aparte au și reprezentările pe diferite tipuri de monumente, cele mai multe dintre acestea fiind monumente funerare. Pentru provincia Dacia, podoabele apar în discuții purtate în cadrul monografiilor sau articolelor. Subiecte adiacente care privesc elemente de port pe monumentele funerare din Dacia, sunt prezente în cartea L. Țeposu-Marinescu, Funerary Monuments in Dacia Superior and Dacia Porolissensis, publicată în 1982. Printre observațiile autoarei remarcăm legătura dintre formă și datare, precum și o minimă descriere a bijuteriilor, deși ar trebui menționat și faptul că de cele mai multe ori artistul sau meșterul care reali­zează monumentul preferă o tratare schematică, punând accent pe formă și nu pe detalii. Autoarea remarcă, spre exemplu, cerceii repre­zentați pe monumentele funerare din Dacia care au aproape întotdeauna o formă prismatică, așa cum apar reprezentați la femeia de pe un perete de aediculă de la Napoca[58], sau de formă globulară, de felul cum apar reprezentate la femeile de pe medalionul funerar de la Alburnus Maior[59]. O. Floca și W. Wolski menționează și ei prezența bijuteriilor pe un perete de aediculă de la Potaissa[60], sau pe un alt perete de aediculă provenit de la Napoca [61]. La aceste monumente se adaugă și femeia reprezentată pe un perete de aediculă de la Aghireș, înfățișată cu cercei globulari în urechi[62]. Aceeași descriere o fac autorii pentru un perete de aediculă provenind de la Ulpia Traiana, unde femeia care stă lângă Iuno Lucina are în urechi cercei cu pandantive globulare. Același tip de cercei apare și la Potaissa, de unde provine o stelă funerară pe care este redată o femeie care poartă în urechi cercei cu pandantive globulare[63], descriși în articolul publicat de A. Cătinaș împreună cu Ana Hopârtean în 1978, Două monumente funerare fragmentare descoperite la Potaissa.

Pentru monumentele funerare de la Gilău, Lucia Țeposu Marinescu descrie reprezentarea unor cercei sub forma unei palete rotunde sau chiar sub forma unei rozete[64]; acesta din urmă ar putea fi cazul femeii reprezentată pe o stelă funerară, provenită de la Gilău. Totuși, autorii care au publicat monumen­tul recunosc faptul că acesta este foarte deteriorat și nu se poate spune dacă cerceii nu sunt cumva deformat redați[65]. Dintre toate trei tipurile[66] pre­zente pe monumentele funerare, cei de formă globulară au întâietate[67].

Dacia Superior și implicit teritoriul care ne interesează pe noi se regăsește în marile sinteze dedicate studiului monumentelor, cu bune analogii în articolele menționate. Din păcate, o apropiere între reprezentări și elementele de cultură materială se poate face rareori, în cadrul acestei excepții fiind cerceii de tip candelabru[68] sau bijuteriile sub formă de șarpe[69].

D. 6. Bijuteriile în cadrul publicațiilor bazate pe categorii de artefacte

Deși sunt puține la număr, descoperirile de podoabe de aur produc întotdeauna senzație, în mare parte datorită materialului prețios din care sunt executate. Printre primii care au publicat aur se numără Emil Nemeș. Acesta publică sub titlul: Podoabe de aur în colecția Muzeului de Arheologie din Sarmizegetusa, trei artefacte dintre care doi cercei și un ac de păr din bronz aurit[70]. Același autor publică împreună cu D. Alicu: Obiecte de os descoperite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, între care se detașează ca piese de podoabă acele de păr, prezente în număr de douăzeci de bucăți. Acestea au fost clasificate de către autori în două mari categorii în funcție de aspectul și calitatea extremității opuse vârfului[71]. Catalogul atașat împreună cu planșele reprezintă instrumente folositoare în mâna specialistului. În 1979, a fost publicată și lucrarea lui Șt. Burda, Tezaure de aur din România, o lucrarea aflată între popularizare și cercetare științifică, dar ușor de folosit de către toată lumea.

Un material des folosit la crearea bijuteriilor, mai ales din considerente economice și aflat oarecum al îndemână este osul/cornul de animal. În anul 1997, a apărut sub egida muzeului din Alba Iulia o monografie a obiectelor din os, corn și fildeș descoperite la Apulum, scrisă de către Daniela Ciugudean. Printre artefactele prezentate se numără piese de toaletă și podoabă. Primele amin­tite sunt acele de păr[72] care au fost împărțite în cincispre­zece categorii în funcție de forma capului, ală­turi de pandantivele cu valoare apotropaică, confecționate din colți de animal[73]. Catalogul conține 144 de ace de păr în stare fragmentară sau intactă, alături de 8 pandantive. Printre obiectele de corn și os din colecția muzeului Brukenthal, care au fost publicate de către Nicolae Rodean și Daniela Ciugudean, se află și o serie de ace de păr, prezentate pe scurt de autori[74] într-un articol apărut în 1999. Ulterior și alte artefactele din os descoperite la Apulum au fost publicate de către Daniela Ciugudean și, mai recent, de către
I. Oprea. Printre acestea, descoperim și ace de păr din os[75], aflate, la momentul publicării articolului, într-o colecție privată. În 2003, D. Ciugudean publică o amuletă[76] descoperită la Ampelum[77].

Șantierul de la Cioroiul Nou a oferit, de asemenea, o serie de bijuterii de epocă romană. Colectivul care publică descoperirile include în acest articol și acele de păr, întregi sau fragmentare care s-au descoperit în campaniile arheologice[78] din acest sit. Chiar dacă exced ariei noastre de interes, în treacăt semnalăm că obiectele de os și corn și prin urmare și bijuteriile lucrate în acest material, din situl de la Porolissum au fost subiectul unei teze de doctorat susținută în 2013, de L. Vass[79].

Numărul relativ mare al descoperirilor de podoabe din acest material, mai ales ace de păr, se explică prin faptul că aceste obiecte sunt atractive ca preț și calitate și prin urmare folosite de marea majoritate a societății provinciale. În plus, cea mai mare parte a lor sunt obiecte de artizanat, iar realizarea nu presupunea decât îndemânare și un instrumentar redus.

În 2004, un subiect delicat şi mult mai restrâns ca problematică este abordat de către
D. Benea în: Atelierele romane de mărgele de la Tibiscum. Cartea pleacă din start cu un atu important şi anume este o reeditare bilingvă, româno-germană, esențială pentru populari­zarea acestui subiect şi în străină­tate. Sunt prezentate în detaliu atelierele de sticlă de la Tibiscum, instalațiile de topire, procesele tehnologice de prelucrare a sticlei, precum şi materia primă folosită, dar şi instrumentarul tipic acestui tip de atelier. Ultimele capitole sunt dedicate de către autoare studiului tipologiei mărgelelor, a inelelor, pietrelor de inel şi a pieselor de metal executate în tehnici combinate. Întregul studiu este completat cu observații asupra arealului de răspândire al produselor provenite din aceste ateliere, fiind demonstrat faptul că acest tip de piese contribuie la formarea unui vad comercial pentru piața externă cu legături în Barbaricum[80].

Una dintre cele mai importante categorii de podoabe este reprezentată de produsele glipticii, vizibilă chiar și în afara țării prin publicarea colecțiilor mari, începând cu anul 1960. Situația s-a schimbat odată ce săpăturile arheologice care au scos la lumină tot mai multe podoabe. Dacă înainte de această perioadă, podoabele nu au fost tratate satisfăcător și în majoritatea cazurilor au existat descrieri generale, după aceea a existat totuși o preocupare specială pentru un anumit tip de podoabe, cum ar fi gemele și cameele antice. O astfel de preocupare, a avut ca rezultat începutul unei serii de articole pe tema gemelor și cameelor descoperite pe teritoriul Daciei romane[81].

Ani 60ʼ au însemnat și primele publicări de bijuterii pe baza unei metodologii științifice. Este vorba despre studiul publicat de către
M. Gramatopol și R. Theodorescu, cu titlul: Vechi Podoabe de aur în Colecțiile Cabinetului Numismatic al Academiei RSR, o încercare reușită, pentru nivelul anului 1966, de a umple golul de informație în materie de podoabe și accesorii vestimentare. De asemenea, este perioada în care își începe activitatea Lucia Țeposu-Marinescu, una dintre cele mai importante voci pe acest subiect, din istoriografia românească.

Printre cele mai importante nume care s-au aplecat asupra gemelor și cameelor este, după cum l-am menționat mai sus, M. Gramatopol, a cărui contribuție este consistentă și în același timp esențială pentru încadrarea tipologică și cronologică a unor colecții importante. Pe lângă articole centrate pe această temă și care au fost republicate recent în cele 4 volume Studia[82], în 1974, va publica la nr 138 al colecției Latomus teza sa de doctorat cu titlul: Les pierres gravées du Cabinet numismatique de l’Académie Roumaine, operă reeditată în 2011 și care prezintă una dintre cele mai mari colecții de geme din Europa. În 1985, M. Gramatopol publică Portretul Roman în România, lucrare care aducea în discuție elemente de port în Dacia Romană, autorul bazându-și observațiile mai ales pe studiul monu­men­telor sculpturale. În cadrul portului feminin, M. Gramatopol acordă o mare importanță podoa­belor care trebuiau să anunțe de la distanță condiția socială și materială a familiei căreia aparținea purtătoarea[83]. Fiind conștient de locul deținut de acest domeniu și de faptul că studiul subiectului este incomplet fără a lua în considerare și izvoarele arheologice, în 1991, completează acest subiect cu apariția cărții: Artele Miniaturale în Antichitate. Lucrarea prezintă un studiu general asupra artelor miniaturale în antichitate, urmărind atât prezentarea tehnicilor și a procedeelor de obținere a produsului finit, cât și stu­diul materialului[84] și al formei. Din păcate, autorul se concentrează foarte mult pe finalizare fără a oferi detalii despre tehnica și etapele de producție. Bijuteriile prezentate în paginile cărții sunt repre­zentative la nivel de Imperiu și pot oferi doar analogii pentru piesele din Dacia, care însă nu sunt exemplificate. Acestea din urmă sunt prezentate într-o altă carte: Arta Romană în România, bazată pe lucrarea din 1985, cu o informație adusă la zi și completată cu descoperirile arheologice. Această ultimă lucrare este cea care oferă mai multe informații despre realitățile de zi cu zi ale bijuteriilor în Dacia.

În domeniul de studiu al gemelor antice, se află și câteva articole punctuale publicate de către L. Țeposu Marinescu[85], Cloșca L. Băluță[86] și mai recent Gabriela Filip[87] și Radu Ota[88]. Începutul este reprezentat de publicarea unei note despre un abrax descoperit la Porolissum[89] și pentru prima dată în discursul științific, valoarea religioasă a unei bijuterii, este pusă în discuție. Un articol deosebit de important și care va deschide ciclul publicării la nivel de catalog al colecțiilor de geme din muzeele României este studiul care viza gemele și cameele aflate în Muzeul din Cluj, în număr de 55, cele mai multe de proveniență din situl arheologic Micia[90]. Prezentarea pe care o face L. Țeposu-Marinescu se bazează în principal pe tipul de reprezentare gravată pe acestea, astfel că avem figuri mitologice, busturi, semne zodiacale. Pentru camee, sunt analizate doar două reprezentări, ambele cu capete umane. Datarea făcută în funcție de material este destul de largă, gemele și cameele în opinia cercetătoarei fiind produse de import[91], iar numărul mare al unor astfel de descoperiri în zone precum Sucidava, Porolissum, Micia sau Romula fiind explicabil prin amploarea schimbului comercial[92]. Această direcție de studiu a fost continuată, așa cum spuneam, în 1965 cu studiul gemelor din Muzeul Brukenthal, concluziile interesante ale studiului implicând totodată și arta gliptică în Dacia romană[93]. În anii următori, colecția ICEM Tulcea a fost publicată de către G. Simion[94], iar cea a muzeului din Constanța, bijuterii și pietre gravate, de către Zaharia Covacef, Ct. Chera, M. Bucovală și Cecilia Pașca[95]. Articolele completau munca depusă pentru Dacia cu piese provenite de pe teritoriul Dobrogei (parte a Moesiei Inferior și mai târziu a provinciei romane Scythia Minor). În anul 2011, întreaga colecție de geme si camee romane din Muzeul Național al Unirii Alba Iulia a fost cuprinsă și abordată sumar într-un volum dedicat unei expoziții tematice vizând luxul și estetica podoabelor vestimentare, lucrare pe care o vom mai evoca în paginile cărții[96].

D. 7. Bijuteriile și stadiul de publicare al colecțiilor

În linii mari, publicarea colecțiilor vizează publicarea unei colecții de sit cu piese aflate în mai multe muzee, publicarea unei colecții muzeale tematice axate doar pe bijuterii sau pe mai multe categorii de material sau publicarea unui catalog de expoziție care să cuprindă și astfel de piese.

Printre primele colecții publicate este o parte a donației Károly Torma, cuprinzând bijuteriile din zona Cristeștii Ciceului. Deși publicată în 1980[97], donația este foarte importantă pentru varietatea pieselor prezentate. Tot o colecție particulară, intrată în patrimoniul MNIR este și colecția colonelului D. Papazoglu. Inele din această colecție au fost publicate abia în 2018 de către Alis Dumitrașcu.

La începutul anilor 90ʼ, un colectiv de autori, în frunte cu D. Alicu publică Small Finds from Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în care sunt prezentate artefacte provenite din acest sit arheologic. Alături de piese diferite de metal, fragmente de ceramică, de sticlă sau de os, autorii documentează mai multe obiecte de podoabă între care inele[98], brățări[99], cercei[100], dar și ace de păr[101]. Lucrarea se bazează pe o metodologie de publicare modernă, fiind structurată în șase capitole la care se adaugă un catalog și beneficiază de ilustrarea pieselor. Catalogul prezintă descrierea piesei, detaliile de publicare ale piesei sau în cazul în care nu a fost încă publicată, se menționează numărul de inventar. Textul redactat în limba engleză este bine venit și reprezintă un atu al acestei cărți.

Cercetările arheologice, în desfășurare, de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, au fost publicate de trei cercetători: D. Alicu, Victor Popa și Emilian Bota. Catalogul conține pe lângă ace de păr din os[102] sau de bronz[103], pandantive de tip bulla, un lănțișor din bronz, dar și bijuterii din materiale prețioase.

În 1998, I. Stîngă publică în lucrarea sa monografică, Viața economică la Drobeta în sec. II-VI p. Chr. și o serie de podoabe din os, cum ar fi acele de păr[104], întregi sau fragmentare, precum și produse nefinisate care provin din săpăturile de la Drobeta[105]. Alături de acestea sunt prezentate și trei torques-uri[106], patru lănțișoare[107] și trei brățări[108]. În cadrul acestei mini-sinteze de viață economică, un loc însemnat le revine obiectelor de podoabă descoperite pe teritoriul Drobetei, considerate a fi elemente care pot atesta relațiile economice provinciale, interprovinciale și ale Imperiului cu Barbaricum.

Într-o monografie arheologică apărută în 2005 și dedicată sitului arheologic de la Gârla Mare, este publicat unul dintre cele mai importante situri de epocă romană, aflat pe malul Dunării[109]. Capitolul VII al acestei lucrări prezintă prelucrarea metalelor prin intermediul arte­factelor descoperite aici. Mai multe tipuri de podoabe au fost descoperite în timpul săpăturilor şi se regăsesc printre altele, în paginile acestui studiu. Autorul ajunge la concluzia, pe baza descoperirilor arheologice, că în una dintre camerele magaziei-depozit cu nr. 2 ar fi funcționat un atelier de prelucrare a metalelor, aici fiind descoperite şi unelte de bijutier[110]. Pe lângă acestea, au mai ieșit la iveală şi bijuterii din metale prețioase, dintre care amintim un inel de argint cu gemă sau o brățară din acelaşi material[111], inele sau mărgele din sticlă[112], precum şi ace de păr[113] sau amulete din os[114]. Deși săpăturile au durat o perioadă de timp îndelungată, fiind publicate până la nivelul anului 2005[115] și numărul artefactelor fiind destul de mare, totuşi obiectele de podoabă au fost găsite într-un număr mic.

Bijuteriile Daciei Romane au beneficiat în ultimii 20 de ani și de lucrări de doctorat, pe lângă prezenta lucrare, așa cum este cea a Adrianei Isac pentru Dacia Porolissensis[116], a Mariei Bălăceanu pentru Oltenia romană[117], dar și lucrarea lui G. Filip centrată pe atelierul gliptic de la Romula[118] și cea a lui Alis Ștefănescu cu privire la podoabele în contexte funerare din Moesia Inferior și Dacia[119].

Dintre cataloagele de colecție, trebuie să-l menționăm pe cel care privește tezaurul Muzeului Olteniei din Craiova și pe cel dedicat sitului de la Cioroiul Nou[120].

Tot în ultimii ani a început să crească și interesul publicului pentru expozițiile de bijuterii romane, ca dovadă, trei expoziții interne au fost organizate de instituții prestigioase. Prima dintre ele este o expoziție mamut: Aurul și Argintul Antic al României. Vernisată de MNIR în 2013 și itinerată în mai multe locații din țară, expoziția a prezentat publicului bijuterii din mai multe colecții muzeale românești. Cea de-a două este: Zeii tangibili. Gemele și cameele antice, între utilitate și estetică, a fost vernisată de MNaB Timișoara în 2022 și a expus în principal colecția de geme a MNaB Timișoara, alături de câteva piese din muzee, precum MNUAI, MJIAZ, etc. Ce-a de-a treia este: Arta Gliptică. Secretele gemelor antice, vernisată la MMB în martie 2024, a expus în principal colecția Severeanu cu puține adaosuri de la MNIR și CNBAR. Două dintre evenimente au fost urmate de un catalog de expoziție. În anul 2013, a fost publicat catalogul: Aurul și Argintul Antic al României, editor Rodica Oanță-Mărghitu[121]. Importanța acestui catalog, care reflectă expoziția, este deosebită datorită condițiilor de publicare excepționale și a informației corecte metodologic, fiecare piesă beneficiind de o fișă de obiect, de o fotografie de bună calitate și de fotografii de detaliu, acolo unde a fost cazul. Muzeele din Cluj, Timișoara, Turnu Severin, Alba Iulia și Deva au publicat în ultimii ani câteva mici cataloage de expoziție care privesc fie expoziții temporare[122], fie colecția de bijuterii de aur a instituției[123] sau chiar materiale de popularizare a colecțiilor către publicul larg[124].

D. 8. Bijuteriile în lucrările de sinteză asupra istoriei Daciei Romane

Desigur că fiecare mare sinteză a istoriei Daciei Romane cuprinde informații folositoare, însă de foarte multe ori acestea nu redau detaliile necesare cercetării noastre. Cu toate acestea, lucrările de sinteză aduc informații tangențiale asupra folosirii bijuteriilor în epoca antică.

Într-o lucrare din 1965, intitulată: Cum Trăiau Romanii, N. Lascu aducea în discuție viața de zi cu zi în Imperiul Roman, de la ocupațiile cotidiene la alimentație și elemente de mentalitate. Printre altele, sunt tratate și podoabele alături de îmbrăcămintea omului antic, fie el împărat sau simplu particular. Prezentând categoriile de podoabe romane, N. Lascu oferă însă puține informații despre materialul din care acestea sunt confecționate, istoricul și funcția lor. Lucrarea autorului român reprezintă un punct de plecare în studiul elementelor de viață privată în care se încadrează și bijuteriile și face parte din curentul european de popularizare a studiilor antice, reprezentat de operele lui Pierre Grimal, Eugen Cizek, Jerome Carcopino și mai nou de către Mary Beard[125].

Printre lucrările de sinteză absolut necesare se află edițiile Oltenia Romană a lui D. Tudor, ediția a doua de la Istoria Banatului în Antichitate a Doinei Benea, Viața Municipală în Dacia Romană de R. Ardevan și Sincretismul Religios în Dacia Romană de S. Nemeti[126]. De asemenea, informații utile sunt cuprinse și în sinteza lui D. Benea despre castrul de la Tibiscum[127], în cea a lui V. Marinoiu, Romanitatea în Nordul Olteniei, cuprinzând un catalog al descoperirilor arheologice din cele mai importante puncte din nordul Olteniei romane cum este: castrul şi vicus-ul militar de la Bumbeşti-Jiu şi Bumbeşti-Vârtop[128] sau din așezarea daco-romană de la Ciocadia[129]. Chiar dacă vizează un sit din afara ariei noastre de analiză a bijuteriilor, M. Bărbulescu prin Arta romană la Potaissa aduce, în stilul concis al domniei sale, un plus de informații extrem de utile.

Lucrări de sinteză folositoare sunt cele ale lui W. Wollmann cu privire la mineritul metalifer și extragerea sării și carierele de piatră[130], precum și lucrarea intitulată: Dacia în sistemul socio-economic roman. Cu privire la atelierele meșteșugărești locale[131], publicată sub egida BHAUT la Timișoara.

D. 9. Bijuteriile în articolele de specialitate

Începând cu anii 90ʼ, apar tot mai multe articole specializate bazate pe colecțiile muzeale. În această categorie se înscrie articolul publicat în 1994 de către S. Cociș, care se ocupă exclusiv de podoabele romane aflate în colecția Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei. Articolul analizează artefacte păstrate în colecțiile Muzeului National de Istorie din Cluj[132]. Studiul unor astfel de piese a fost continuat și aprofundat de către autor prin mai multe lucrări. Astfel, într-un articol din 1995[133], S. Cociș a încercat să stabilească criteriile pentru identificarea unor ateliere, în principal, articolul enumerând atelierele de bronzuri descoperite în Dacia romană[134].

Teritoriul bogat în descoperiri al Olteniei romane oferă material și pentru alte articole de acest gen. Podoabele romane din Oltenia au fost catalogate de către Maria Bălăceanu într-o serie de articole apărute în revista Drobeta. În articolul apărut în 1999, autoarea a ales să prezinte podoaba cea mai des folosită în Imperiu și în Dacia, inelul[135]. Materialul arheologic provine din mai multe așezări situate pe cuprinsul Olteniei romane, aflându-se în prezent în colecții diferite. Ținând cont de forma și funcția îndeplinită de inele și analizând douăzeci de inele antice, autoarea întocmește o tipologie proprie formată din unsprezece tipuri[136]. Publicarea po­doabelor romane din Oltenia a continuat cu podoa­bele de aur[137]. Din cele treizeci și patru de piese prezentate, șaisprezece sunt inedite[138]. Prezentând de la ateliere și tehnici, până la podoa­bele propriu-zise, autoarea reușește să acopere aceste subiecte pentru regiunea Olteniei. Anul 2006 este anul în care M. Bălăceanu reușește să publice teza de doctorat, cu titlul: Podoabe în Dacia Romană. Inițiativa este lăudabilă, însă în paginile cărții se regăsesc în marea majoritate piese provenite din Oltenia romană. Pe de altă parte, lipsa unui catalog adecvat și a unor anexe obligatorii la acest nivel, face acest studiu dificil de parcurs chiar și pentru un specialist.

Un alt jalon important este reprezentat de studiul publicat de Istvan Bajusz și Adriana Isac în 2001, cu referire la podoabele romane descoperite în amfiteatrul de la Porolissum. Autorii descriu în cuprinsul articolului tipurile de podoabe romane prezente în acest oraș, fiecare categorie de podoabe fiind însoțită de planșe generoase. Cea mai mare parte a articolului este dedicată acelor de păr, mult mai puțin spațiu fiind rezervat celorlalte podoabe, datorită ponderii descoperirilor. Articolul se bazează pe tipologia făcută de către Adriana Isac în teza sa de doctorat[139].

Între articolele specializate pe categorii de material sunt și o serie de articole cu privire la pandantivele de tip bulla. Astfel de pandantive descoperite în provincia Dacia au fost prezentate pe larg în articolul D. Benea, unde a fost publicat un pandantiv în stare fragmentară descoperit la Tibiscum[140]. Astfel de piese apar destul de rar în Dacia[141], fiind încadrate ca și piese de podoabă care permit depunerea unei amulete în interior[142]. O sinteză adusă la zi a descoperirilor din Dacia a fost publicată în 2010[143] și urmată de publicarea unor piese, în cea mai mare parte inedite, de la Apulum[144].

În 2002, Constantin Pop publică în revista Apulum un articol cu titlul: Corpus al bronzurilor figurate din România. Procedee tehnice de prelucrare. Având în vedere că bronzul este unul dintre mate­rialele des folosite pentru realizarea bijuteriilor, articolul este important, chiar dacă nu aduce informații strict la subiectul de față și atinge doar secvențial bijuteriile romane din Dacia [145]. Printre informațiile care pot fi folosite din studiul de față, remarcăm tehnicile folosite în prelucrarea bron­zului[146], atelierele de prelucrare[147] și uneltele folosite în aceste operații[148]. Sub aspectul tehnic, articolul oferă informații importante pentru studiul prelucrării metalului în diferite forme, iar pandantive de aur imitând ghioaga lui Hercule au mai fost publicate și de M. Bărbulescu în 1980 în monografia sa despre Potaissa[149]. O parte din obiectele de podoabă, descoperite ocazional în castrul roman de la Praetorium (Mehadia), au fost publicate succesiv în două studii de către O. Bozu. Printre acestea se află și un inel de bronz cu casetă[150] precum și un ac de păr fragmentar, podoabe rătăcite printre piese de echipament militar și ceramică specifice unui castru.

Inele de bronz[151] descoperite pe teritoriul anticului oraș Tibiscum, au fost publicate de
A. Ardeţ în Actele Congresului Internațional organizat la București, în 2003, pe tema bronzurilor antice. Lucrarea sa are la bază rezultatele săpăturilor efectuate în 1990, în satul Iaz, din județul Caraș Severin.

În 2006, Adriana Isac și Cornel Gaiu au publicat o primă parte a unui studiu tipologic al podoabelor romane descoperite la Ilișua. Autorii au luat în considerare piesele provenite din săpăturile din secolul al XIX-lea ale lui Torma Károly, cele mai recente ale Ioanei Hica – Câmpeanu[152], precum și obiecte provenite din săpături sistematice [153]. A fost realizată astfel o nouă tipologie a inelelor, brățărilor, mărgelelor și acelor de păr care se regăsesc în zona Ilișua-Cristeștii Ciceului, la nivelul anului 2006.

În 2007, G. Bounegru publica în revista Apulum un edificiu roman sub forma unei locuințe de suprafață cu dimensiuni mari. Din această săpătură provin și obiecte de podoabă feminine, cum ar fi un inel și cinci mărgele[154].

În ultimii ani, se poate observa interesul tot mai crescut cu privire la acest tip de material. Așadar, apar publicații cu privire la bijuterii pentru împodobitul mâinii și al gâtului[155], ace de păr[156], cercei[157], geme și camee[158] din Dacia. Pentru Moesia Inferior, au fost publicate sau republicate geme și camee[159], precum și alte tipuri de bijuterii[160], alături de ateliere provinciale[161].

Pentru bijuteriile romane din Barbaricum-ul din jurul Daciei și de pe teritoriul României de astăzi există de asemenea publicații cu privire la piese edite anterior, sau republicări de piese și chiar teze de doctorat care s-au ocupat și cu studiul bijuteriilor[162].

În ultimul timp au început să apară tot mai multe publicații cu privire la bijuteriile de factură romană în cadrul unor centre de putere dacice înainte de cucerirea romană[163], ceea ce confirmă cucerirea culturală a zonei înainte de cucerirea armată de la începutul secolului al II-lea.

D. 10. Bijuteriile feminine în context militar

Bijuteriile nu sunt descoperite doar în locuințele civile. De foarte multe ori în castre apar podoabe pe care nu le putem presupune în exclusivitate masculine. Monografia castrului roman de la Romita, redactată de către Alexandru Matei și István Bajusz și apărută în 1997, enumeră printre artefactele descoperite în interiorul castrului și fragmentele unui cercel, precum și ale unui torques din bronz[164], dar și obiecte din metal prețios[165] și de os[166], apărute în clădirea băilor castrului. Într-o altă publicare a unui castru, Ilișua, apar mici obiecte de podoabă feminine, cum ar fi cerceii[167]. Nu trebuie uitat nici inelul de aur cu dextrarum iunctio descoperit în castrul de la Tibiscum[168] și nici recent publicatele bijuterii din castrul de la Călugăreni, de către I. Talabér[169], precum și cele două geme descoperite în castrul și amfiteatrul de la Porolissum[170].

Despre apariția bijuteriilor feminine în cadrul castrelor, cu explicații pertinente trebuie amintit și articolul excelent al lui L. Vass[171]. Autorul face un inventar ale materialității feminine în castrele romane din Dacia, în cadrul istoriografiei arheo­logice până la nivelul anului 2010. Originalitatea materialului constă în faptul că aduce toate aceste mențiuni la un loc pentru a demonstra că acestea nu sunt o excepție, ci o prezență constantă. Subiectul merită decelat pe capitolul de cronologie, desigur, atât cât permite istoriografia.

Toate acestea demonstrează faptul că inclusiv regulile stricte ale lumii militare pot fi încălcate în funcție de necesitățile zilei, iar femeile și copiii sunt prezenți, în anumite situații, în interiorul castrelor.

D. 11. Bijuteriile și publicarea tezaurelor descoperite pe teritoriul Daciei Superior

O categorie importantă de contexte în care apar și bijuteriile sunt tezaurele. Pentru Dacia, se cunosc câteva tezaure importante care implică pe lângă alte categorii de material prețios și podoabele. G. Popilian publica, în 1998, un studiu cu privire la tezaurul de la Vârtopu (Dolj), dedicat unui tezaur descoperit din întâmplare, la fel ca și cel descoperit în 1905, la Ațel, de către un țăran. Îngroparea ambelor tezaure a fost pusă în legătură cu invazia carpo-gotică, din 242 d.Chr., alături de alte 5 tezaure din România[172], la care se mai adaugă alte trei localități, toate în Oltenia[173]. Studiul este împărțit de autor în două părți. O primă parte este dedicată studiului monedelor găsite în același vas cu podoabele. Din păcate, însă, monedele nefiind recuperate în întregime, autorul rămâne rezervat în concluzii. Partea a doua a acestui studiu este dedicată podoabelor de argint descoperite la Vârtop, păstrate parțial în prezent în Muzeul Olteniei din Craiova[174]. Analizând torques-urile, lănțișoarele, brățările și fibulele care alcătuiesc tezaurul, autorul reușește să facă o descriere plastică a fiecărui artefact în parte, oferind analogii atât din țară, cât și în provinciile învecinate. Contribuția autorului în discuția referitoare la aceste tezaure de argint pentru perioada secolelor II-III p. Chr., cu rădăcini în modele mai vechi, tracice[175], este inventarierea localităților din Dacia romană unde s-au descoperit astfel de tezaure, informație folosită mai apoi de către Ivana Popović pentru a ilustra problema tezaurelor cu bijuterii de argint din provinciile danubiene. Reprezentând simbioza dintre tradițiile autohtone și influențele grecești, suprapuse pe o axă cronologică care se întinde din secolul I d.Chr și până în sec al III-lea d.Chr.[176], aceste bijuterii reprezintă o oglindă înspre trecutul acestor provincii și în același timp o imagine fidelă a relațiilor interprovinciale prin prisma transfor­mărilor politice, economice și sociale care au loc în epocă. Ele sunt una dintre legăturile dintre fondul vechi și formele noi, care circulă în provinciile balcanice, fiind o modă locală de tradiție preromană.

Volumul mare de informații împreună cu varietatea domeniilor puse în discuție prin studiul bijuteriilor au dus la crearea unei imagini a econo­miei provinciei, ca parte integrantă a Imperiului Roman. În cadrul acestei vieți economice active, un loc însemnat revenea producerii și comer­cia­lizării podoabelor. De asemenea, tezaurizarea obiectelor de podoabă ne poate duce cu gândul la evenimente politice sau sociale care au afectat și Dacia. În acest mod, bijuteria devine o modalitate de a verifica sursele literare despre istoria politică a frontierei romane pe teritoriul României de azi.

E. Stadiul cercetării bijuteriilor pe teritoriul Imperiului Roman

Bibliografia străină pentru această temă este foarte variată, acestea sunt discutate atât zonal, la nivel de provincii, cât și la nivel de Imperiu, ele ocupând un loc central în studiile de specialitate. Pentru că subiectul este unul foarte extins, vom prezenta selectiv câteva dintre titlurile cele mai importante la nivelul Imperiului, cu o privire specială la provinciile învecinate Daciei.

E. 1. Stadiul cercetării la nivelul Imperiului

Preocupările pentru studiul bijuteriilor nu sunt un domeniu mai nou în cercetarea clasică, însă în prezent, în marea majoritatea a provinciilor există cel puțin o lucrare de referință pe marginea acestui subiect.

Printre cele mai vechi și mai des folosite lucrări cu privire la bijuterii se află două lucrări din vestul Europei. Prima dintre acestea este o tipologia pentru spațiul german, redactată de către lui F. Henkel. Cartea a fost publicată în 1913, sub numele: Die römischen Fingerringe der Rheinlande und der benachbarten Gebiete și deși de la redactarea lucrării au trecut peste 110 ani, aceasta este încă de actualitate pentru tipologia inelelor de epocă romană. O altă lucrare, din aceeași perioadă este cea a lui F. H. Marshall, Catalogue of the Jewellery, Greek, Etruscan and Roman in the Departaments of Antiquities, British Museum, publicată în 1907, însă în acest caz concluziile nu și-au dovedit rezistența în timp. De asemenea, trebuie menționată și lucrarea mai veche, publicată în 1896, de către A. Furtwängler: Beschreibung der geschnittenen Steine im Antiquarium, precum și cea ulterioară cu privire la gemele antice a aceluiași autor, publicată în 1900. Înaintea acestor lucrări, istoriografia problemei cuprinde cataloagele pentru colecțiile nobi­liare, cataloage care erau uneori redactate cu un mic comentariu de natură tipologică sau contextua­lă și care, în prezent, reprezintă o mină de aur pentru cercetarea pieselor mai vechi.

În timpul care a trecut de la publicarea acestor lucrări, bibliografia subiectului s-a mărit și diversificat, pentru ca în prezent să existe articole dedicate unui anumit aspect tipologic, cronologic sau contextual. Dintre toate aceste lucrări vom selecta cu obiectivitate doar ceea ce considerăm că sunt cele mai importante titluri pentru studiul bijuteriilor din Dacia.

E. 1. Provinciile vestice ale Imperiului

Pentru Britannia, capitolul bijuterii se cuvine să fie început cu publicațiile lui Martin Henig, una dintre autoritățile cu privire la producția gliptică din Imperiul Roman. Atât lucrarea sa de doctorat care tratează arta gliptică din această provincie[177], cât și diversele lucrări de mai mică sau mai mare anvergură publicate pe acest subiect[178], la care se alătură și o lucrare de sinteză asupra artei romane din Britannia[179], sunt considerate și astăzi deosebit de importante, ele stabilind tipologii și direcții de cercetare urmate până în prezent.

Unul dintre cei mai cunoscuți arheologi din Anglia este Nina Crummy. Aceasta s-a ocupat de-a lungul carierei de cercetarea de ceea ce astăzi numim small finds, provenite, în general, din cercetări făcute în mai multe situri importante de epocă romană. Amintim cronologia acelor de păr[180], alături de publicarea small finds descoperite la Cholchester, între 1971-1979[181], precum și un studiu extrem de important despre armillae militare[182]. Destul de recent, N. Crummy a revenit cu publicarea unui articol despre bijuterii, tratând problema bijuteriilor ca parte a ritualurilor religioase[183]. Articolul, publicat în 2010, numit: Bears and coins: the iconographi of protection in late roman infant burials, aduce în discuție existența și rolul bijuteriilor în cadrul inventarului funerar. Autoarea demonstrează că anumite asocieri de bijuterii-talismane nu sunt întâmplătoare și sunt practicate cu un anumit motiv de către cei care oficiază ceremonia înmormântării[184]. În aceeași notă, regăsim și ultimele publicații ale lui Philip Kiernan, despre descoperirile de inele votive din vicus-ul de la Wareswald din Gallia Belgica[185], la fel ca și lucrarea din 2009, despre descoperirile de obiecte miniaturale, între care și bijuterii și însemnătatea acestora[186]. Lindsay Allason-Jones, o veterană în ceea ce privește studiul bijuteriilor din gagat descoperite în Britannia, semnează lucrarea magistrală asupra tipologiei cerceilor, publicată în 1989, în seria BAR[187].

Cartea Hammering Techniques in Greek and Roman Jewellery and Toreutics[188] reprezintă o introducere în tehnica de prelucrare a metalului. Fiind o lucrare cu caracter general, acest studiu oferă o privire comparativă extinsă asupra tehnicilor de prelucrare a metalului, atât în Grecia și Roma, cât și în Egiptul Ptolemeilor, Herakleea sau Chersones. Pe lângă informațiile concrete, despre prelucrarea metalului pre­țios[189], autorii fac o scurtă prezentare a unor ateliere de bijutier cunoscute în lumea romană[190] .

Dintre lucrările specializate care tratează această provincie, amintim publicația despre artefactele de acest fel descoperite la Vindolanda[191], cele despre tezaurele de la Snettisham[192], Hoxne[193], Fenwick[194], Thetford[195], dar și lucrări generale despre bijuteriile din Britannia[196] și mai ales cartea lui Valerie Maxfield despre dona militaria[197], precum și articolele centrate pe small finds ale lui H.E.M. Cool[198]. Unul dintre noile nume în istoriografia glipticii este cel al lui Ian J. Marshman care a adus, odată cu teza lui de doctorat și o abordare cantitativa a glipticii[199], însă a mers și pe tipul de abordare consacrat, publicând sau republicând multe dintre piese descoperite pe teritoriul provinciei[200].

În ceea ce privește Gallia, mai multe lucrări tratează acest subiect. Se cuvine să amintim mai ales munca depusă de către Hélène Guiraud, cu lucrarea sa despre gemele din Gallia[201], completată de o suită de articole centrate pe această categorie de material din marile muzee franceze[202]. Pe lângă cataloage, H. Guiraud avansează și o tipologie a intaliilor în funcție de forma suprafeței[203], tipologie care rămâne obligatorie de folosit alături de cea a lui M. Henig. Tot lui H. Guiraud îi datorăm o tipologie a inelelor de epocă romană[204], folosită și în prezent de către toți specialiștii pentru determinarea cronologiei relative a acestor obiecte. Alte titluri cu privire la tipologia bijuteriilor sunt cele care se referă la bijuteriile romane de la Aventicum[205], cel al lui
Y. Manniez cu privire la un tip iconografic aparte și anume bijuteriile cu decor sub formă de opaiț[206], precum și articolul lui M. Feugère cu privire la un tip aparte de falere în calcedonie, publicat în 1989.

În Peninsula Iberică, avem câteva lucrări de referință atât în ceea ce privește bijuteriile romane, la modul general, cât și publicațiile care urmăresc descoperirile gliptice. În prima cate­gorie trebuie menționată lucrarea recentă a Novei Barrero Martín, Ornamenta Muliebria. El adorno personal femenino en Mérida durante la antigüedad, cu privire la bijuteriile de epocă romană de pe teritoriul coloniei Augusta Emerita[207]. Aceleiași autoare îi datorăm și o serie de articole cu privire la tipologia bijuteriilor, a atelierelor și bijutierilor, precum și a femeii romane din provincia Lusitania[208]. Amintim aici și cartea dedicată luxului roman, evident cu discuții despre bijuterii, De luxuria propagata romana aetate. Roman luxury in its many forms, editată în 2023 de către L. P. Pujol și J. Pérez Gonzáles. Categoric, aceasta este una dintre cele mai interesante lucrări despre bijuterii a ultimilor ani, datorită abordării subiectului. Subiectul luxului, în multele sale forme este una dintre cele mai importante manierei de raportare asupra subiectului. Ceea ce lipsește aici sunt multe forme ale luxului, în funcție de condiția socială a purtătorului.

Gemele romane descoperite pe teritoriul Spaniei și al Portugaliei de astăzi au făcut obiectul mai multor articole publicate în special de către Graça Cravinho, care de altfel și-a susținut teza de doctorat pe subiectul gemelor romane descoperite pe teritoriul Portugaliei [209]. Domnia sa a publicat gemele de la Ammaia-Lusitania[210], Conimbriga-Lusitania[211], alături de cele din Muzeul Național din Lisabona[212] și din Muzeul Național Soares Dos Reis din Oporto[213], pentru a aminti doar câteva dintre cele mai cunoscute contribuții. Printre alte subiecte abordate, autoarea s-a oprit și asupra gemelor gravate cu reprezentarea Minervei[214] sau a celor cu iconografie creștină[215]. Pentru Spania, amintim și articolul cu privire la gliptica provinciei, publicat în 1995[216].

În Italia, așa cum ne putem aștepta, bibliografia subiectului este deosebit de bogată. Prin urmare, o selecție simplă în funcție de importanță, are pe primul loc publicarea bijuteriilor descoperite în aria acoperită de erupția vulcanului Vezuviu[217]. Cartea prezintă bune analogii pentru bijuteriile de secolul I-II descoperite pe teritoriul României de astăzi.

Tot aici, mai amintim și articolele lui Courtney A. Ward în legătură cu bijuteriile descoperite în golful Neapole[218], cele de la Oplontis B[219], precum și de la Herculaneum[220], Pompeii[221] sau Ostia[222].

Între colecțiile gliptice publicate de-a lungul timpului le amintim pe cele ale muzeelor din Napoli[223], Cagliari[224], Aquileia[225], Luni[226], Bari[227], precum și colecțiile Farnese[228] și Medici[229]. De asemenea, un articol important este studiul despre Pinarius Cerialis, unul dintre așa numiți gemmarius care funcționa la Pompeii[230]. În fapt, problema atelierelor din Italia și de la Roma este discutată și de către Gabriella Tassinari[231].

Pentru colecțiile gliptice post-antice, subli­niem printre altele munca depusă de către aceeași autoare pomenită mai sus, pentru a face cunoscută pro­ducția medievală și modernă a atelierelor italiene și nu numai.

O ultimă intrare bibliografică este cea a unei sinteze publicate în 2001 Arte e Materia. Studi su oggetti di ornamento di etá romana, cu editori
G. Pavesi și E. Gagetti și care prezintă o serie de studii centrate pe diverse categorii de bijuterii descoperite pe teritoriul Italiei.

În provinciile de la Dunăre, sunt câteva situri care au oferit constant piese în număr mare, fapt datorat extinderii cercetărilor, dar și unei publicări adecvate. Între acestea se remarcă centrul de la Vindobona cu un material arheologic variat, publicat de către Alfred Neumann, în 1972 și de către Michaela Kronberger, în 2005[232].

La fel de importantă ca și tipologia stabilită de către F. Henkel este și cea stabilită pentru bijuteriile de la Augst și Kaiseraugst de către
E. Riha[233], cu deosebirea că acesta s-a ocupat de toate categoriile de bijuterii. Un articol important este și cel publicat de către Nazire Ergün, Der Ring als Statussymbol[234]. De asemenea, nu putem să nu prezentăm catalogul Goldschmuck der Römerzeit im Römisch-Germanischen Zentralmuseum[235], una dintre cele mai importante lucrări de acest fel pentru lumea romană.

De asemenea, merită a fi introdus aici un catalog redactat pentru situl de la Carnuntum, Von Kaisern und Bürgen. Publicat în 2010, acesta conține foarte multe piese de bijuterie, o bună parte dintre acestea fiind din metale prețioase și cu o tipologie interesantă.

Au fost publicate gemele din colecțiile Kunsthistorisches Museum[236], alături de cele din Germania, ale muzeelor din München[237], Kӧln-Bonn[238], Xanten[239], Brauschweig, Gӧttingen, Kassel, Hannover, Hamburg[240], Trier[241], precum și din siturile de la Vindonissa[242] și Carnuntum[243].

E. 2. Provinciile estice ale Imperiului

Pentru provinciile estice, menționăm cartea publicată de către M. Henig împreună cu
M. Whiting despre gemele de la Gadara (Iordania)[244], alături de bijuteriile descoperite la Zeugma-Commagene și publicate în 2013[245]. Colecția de geme provenind de la Caesarea Maritima a fost și ea publicată în 1968[246]. De asemenea, remarcăm și articolele publicate de-a lungul timpului de către Ergün Lafli, cu privire la colecțiile muzeului din Izmir[247], dar și din siturile de la Nicaea[248] sau Nicomedia[249], alături de cel despre bijuteriile în contextele funerare de la Qasrawet (Sinai)[250]. Gemele romane din Tunisia au fost publicate în 2006/2008 de E. Cicu[251].

E. 3. Stadiul cercetării în Pannonia

Împreună cu Moesia Superior, Pannonia reprezintă una dintre cele mai bune comparații pentru piesele din Dacia și prin urmare vom insista cu prezentarea mai multor titluri care ni se par importante pentru cercetarea de față. Având în vedere și faptul că în această provincie se stabilesc mulți norico-pannonici, este bine să cunoaștem elementele de port asociate cu această populație și mai ales abordările noi.

Pentru început, menționăm cartea Mariei Bíró, publicată în 1994, și care discută obiectele de os, corn și fildeș aflate în colecția Muzeului Național din Budapesta, printre care și bijuterii din os și corn. Din păcate, lucrarea s-a limitat la discuții generale fără a problematiza. De apreciat este creionarea unui model meșteșu­găresc pentru producerea obiectelor de acest fel[252].

În 2002, a fost publicat de către muzeul din Aquincum, un catalog de expoziție cu titlul Kelta Asszonyok-Rόmai Hŏlgyek. Celtic Women-Roman Ladies unde sunt prezentate, prin comparație, elementele costumului celtic și ale celui roman pentru femei[253]. Pornind de la ideea că pentru romani, hainele au fost o carte de vizită care vorbea despre statutul social al fiecărei persoane[254], autorii expoziției și implicit ai catalogului au dorit să facă o scurtă trecere în revistă a costumului antic pe baza unor descoperiri arheologice din Aquincum. Ca și în cazul textilelor, materialul din care se confecțio­nează bijuteriile poate fi considerat unul dintre indicatori poziției sociale a individului[255].

Tot cu gândul la elementele de costum, Éva Maróti, în cartea sa Die Römanischen Steindenkmüler von Szetendre-Ulcisa Castra, apă­rută în 2003, publică o descriere a monumentelor descoperite aici. Printre persoanele decedate se numără și un număr mare de femei, ocazie cu care autoarea descrie costumul norico-pannonic așa cum apare el reprezentat de către artistul anonim. Dintre bijuteriile femeilor nu lipsesc fibulele și torques-urile. Fără a oferi alte detalii, descrierea monumentului împreună cu imaginea acestuia ne oferă un punct de ple­care pentru identificarea elementelor costu­mului originar din acest teritoriu, în Dacia romană.

Gemele de pe teritoriul Pannoniei au fost publicate în mai multe rânduri, în lucrări generale, de către T. Gesztelyi[256], dar și în lucrări centrate pe unele colecții muzeale așa cum sunt cele ale Muzeului Național Maghiar[257], ale Muzeului din Debrecen[258] sau ale unor situri, așa cum sunt cele de la Brigetio[259] și Intercissa[260].

În ceea ce privește bijuteriile, au fost publicate cele din necropolele de la Intercissa[261], bijuteriile de la Aquincum[262], bulla de la Aquincum[263], dar și un studiu despre medalionul de tip bulla în Pannonia[264], precum și descoperirile de brățări de sticlă de la Oresac și Virovitica[265]. De asemenea, D. Bartus a publicat câteva lucrări importante pe tema acelor de păr, documentând tipologia acestora cu exemple descoperite pe teritoriul Pannoniei[266].

O lucrare recentă și foarte importantă se referă la asocierile acestora cu religia, mai precis la asocierea bijuteriilor cu primii creștini, publicată de R. Neményi și I. Talabér[267]. De asemenea, trebuie menționată și lucrarea lui Á. Szabó despre inele magice din Pannonia[268].

Pentru Pannonia, autoritatea în materie de bijuterii este Anamaria Facsády. Ea a publicat în mai multe rânduri articole care se referă la tipologia, funcționalitatea și contextele de desco­perire ale bijuteriilor de pe teritoriul Pannoniei[269], fiind unul dintre specialiști pe bijuterii de epocă romană din provinciile danubiene.

În ceea ce privește teritoriul Sloveniei de astăzi, odinioară împărțit între provinciile Noricum și Pannonia Inferior, vom începe cu cartea Aleksandrei Nestorović, care tratează gemele din Narodni muzej Slovenije, publicată în 2005[270]. Mirka Daňová este cea care a publicat foarte mult în materie de bijuterii și a cărei operă acoperă aproape tot teritoriul Slovaciei, ea publicând o carte cu privire la descoperirile de pe teritoriul Pannoniei Superior[271], alături de articole punctuale cu privire la descoperirile de bijuterii romane din castrele romane de la Iža[272] și Gerulata[273], precum și descoperirile de la Bratislava[274] și Liptov[275].

E. 4. Stadiul cercetării în Moesia Superior

Mult mai aproape de Dacia, din punctul de vedere al analogiilor, Moesia Superior este influența cea mai importantă pentru sud-vestul Daciei. Trebuie avut în vedere și faptul că multă marfă, aflată pe piața din Dacia, a tranzitat sau chiar a fost lucrată în atelierele acestei provincii. În această lumină, observăm mai ușor locul pe care îl ocupă bibliografia de aici în cercetarea noastră pentru Dacia.

Unul dintre cele mai importante și mai cunoscute nume în cercetarea arheologică din Serbia și în studiul bijuteriilor este cel al Ivanei Popović. De-a lungul timpului, aceasta a publicat numeroase cărți centrate pe categorii înguste de material, așa cum sunt cameele aflate în Narodni muzej Srbije din Blegrad[276], inelele[277] și restul tipurilor de bijuterii[278] din perioadă clasică a stăpânirii romane, precum și bijuteriile de aur de epocă romană târzie și bizantină din muzeul național din Belgrad[279]. De asemenea s-a implicat în publicarea sau republicarea unor tezaure de epocă romană descoperite pe teritoriul Serbiei la Juhor[280], Bare[281], Bela Reka[282], Mačvanska Mitrovica[283] sau Židovar[284], precum și a bijuteriilor descoperite în cripta mausoleului de la Šarkamen[285]. Alături de acestea, a publicat și numeroase articole care vizează aspecte ale studiului bijuteriilor, probleme de tipologie și de funcționalitate[286].

După cum am afirmat și cu alte ocazii, necro­polele au oferit întotdeauna material arheologic foarte variat. Inevitabil, în acest material vom găsi și obiecte de podoabă. Săpăturile din necropola romană de la Singidunum au fost publicate de către Ştefan Pop-Lazić, în 2002. Regăsim și aici numeroase piese de podoabă[287], parte din inventarul mormintelor.

Unul dintre cele mai importante centre provinciale este cel de la Viminacium. Podoabele de la Viminacium au fost publicate de către Ljubica Zotović în anul 1995. Catalogul întocmit de către această cercetătoare, împreună cu planșele aferente pot reprezenta o referință pentru piesele descoperite în Dacia[288]. De asemenea, podoabe apar și în necropolele care înconjoară centrul de la Viminacium, la Pecine[289] și în necropola de sud[290]. Bijuteriile din câteva morminte de incinerație cercetate aici au fost publicate de către Snezana Golubović în 2004[291]. Au mai fost publicate bijuteriile feminine din necropola de la Naissus, fortificația de la Saldum și villa de la Mediana[292], precum și descoperirile făcute în fortificația de la Horeum Margi[293]

Amintim, de asemenea, lucrările Bebinei Milovanović cu privire la cerceii de epocă romană de la Viminacium[294], dar și lucrarea cu privire la elementele de dona militaria reprezentate pe monumentele funerare[295], sau articolul despre bijuteriile feminine purtate la diferite vârste de către femeile de pe limes-ul din Serbia[296], precum și teza sa despre mineritul antic și metalurgia plumbului în Serbia[297].

Alte nume importante pentru mundus muliebris sunt Jelena Anđelković Grašar[298] și I. Danković[299], ambii având articole și cărți centrate pe prezența femeii antice în izvoarele literare și arheologice.

Pe lângă acestea, amintim și contribuțiile Ivanei Kuzmanović Novović[300], precum și recenta publicare a gemelor din muzeul din Pojarevac de către Teodora Branković[301].

Despre bijuteriile antice refolosite în contexte medievale de la Banjska scrie Vesna Bikić[302]. De asemenea, trebuie menționat și catalogul expoziției bijuteriilor de epocă romană din Muzeul Național din Belgrad, autori fiind Slavika Krunić și M. Ignjatovic[303].

E. 5. Stadiul cercetării în Moesia Inferior[304] și Thracia

Bijuteriile romane aflate în Natsionalen Arheologicheski Muzey din Sofia au fost publicate de către L. Ruseva-Slokoska în 1991. Cartea rămâne până astăzi un reper metodologic în cercetarea podoabelor de epocă romană, fiind un instrument de referință pentru tipologia anumitor piese, precum și una dintre cele mai bune analogii comparative pentru Dacia.

Printre cele mai cunoscute cărți cu privire la bijuteriile romane de pe teritoriul Bulgariei rămâne cea despre descoperirile de la Durostorum, scrisă de către Ivana Popović și P. Donevski[305].

Tot de la Durostorum vine și o altă descoperire importantă, este vorba de inelul cu camee, considerat creștin de către G. Atanasov[306]. Piesa în cauză este una dintre puținele piese de secol IV cu un context creștin. De asemenea, Z. Dimitrov a publicat descoperiri funerare de bijuterii din regiunea Perperikon[307], iar B. Dumanov publica în 2008 bijuteriile din Thracia[308]

Alexandra Dimitrova-Milčeva a publicat de-a lungul timpului marile sau micile colecții de pietre gravate ale muzeelor locale de pe teritoriul Bulgariei de astăzi, iar munca ei rămâne de referință în domeniu și una dintre cele mai bune elemente pentru comparații în ceea ce privește gemele din colecțiile românești. Ea a publicat subiecte legate de zone mai extinse cum sunt gemele și cameele de pe limes-ul danubian al Bulgariei[309], dar și colecțiile de pietre gravate ale muzeelor din Sofia[310], Svistov (Novae)[311], Stara-Zagora[312], Silistra (Duros­torum)[313]. Alături de publicarea colecțiilor mari, autoarea a studiat și gemele magice și pe cele de epocă greacă din Bulgaria[314], gemele și cameele cu portrete feminine[315].

O ultimă referință bibliografică este de dată mai recentă și este reprezentată de un catalog al expoziției: The Miror of Time. Female beauty through the Ages, publicat în 2016. Conține și câteva piese încadrate bijuteriilor feminine.

E. 6. Stadiul cercetării în Dalmația, Macedonia și Grecia

Srdana Schönauer a publicat în 2001 monografia Objeća, Obuća i Nakit u antičkoj Dalmaciji na spomenicima iz arheološkog muzeja u Splitu, carte care face o prezentare a elementelor de port romane, atât la bărbați cât și la femei. Autoarea reconstituie îmbrăcămintea, pornind de la reprezentările de pe monumentele funerare[316].

De asemenea, amintim lucrările Ivei Kaić cu privire la gemele din colecții muzeale croate[317].

Cerceii din aur de epocă romană din muzeul din Zagreb au fost publicați de către Nikoleta Perok[318], iar cei din muzeul din Split de către Ema Višić-Ljubić[319]. Recent, D. Nikolovski publică bijuteriile din contexte funerare de la Stobi[320].

Pentru Grecia, vom aminti doar câteva titluri de referință, așa cum este lucrarea Bertei Segall, Katalog der Goldschmiede-Arbeiten, Museum Benaki, publicată în 1938, alături de numeroase piese de bijuterie descoperite în situri arheologice din toată Grecia și aflate în prezent în colecțiile marilor muzee.

E. 7. Lucrări generale

La modul general amintim câteva lucrări importante pentru acest subiect și începem cu The world of Roman Costume, editată de J. L. Sebesta și L. Bonfante în 2001. Cartea conține inclusiv un articol dedicat podoabelor, scris de A. M Sout[321] și unde se găsesc referințe importante cu privire la evenimentele istorice care jalonează portul biju­teriilor și moda romană, precum și funcționalitatea acestora.

De asemenea, trebuie incluse și articolele despre ornamenta muliebria[322], ornamenta uxoris[323] și cel despre bijuteriile senzoriale scris de către Ria Berg[324], alături de cel legat de bijuteriile corporale de tip catena, a lui M. P. Nelson[325], precum și cele legate de reprezentarea femeii romane[326], sau studiul general asupra inelelor militare[327].

Ria Berg este și autoarea uneia dintre cele mai bune lucrări din ultimii ani legată de femei în lumea romană[328], parte din acest studiu fiind reluat și în 2016. De asemenea, menționăm și următoarele lucrări generale pentru arta bijuteriilor: Intelligible Beautyʼ. Recent research on Byzantine Jewellery și Gems of Heaven, ambele editate de C. Entwistle și N. Adams în 2010 și 2011, precum și Byzanthium and the West: jewelry in the First Millenium[329], laolaltă cu mai vechea Goldhelm, Schwert und Silberschätze: Reichtümer aus 6000 Jahren rumänischer Vergangenheit, publicată în 1994.

F. Izvoare

Literatura latină oferă și azi exemple de „bună practică” pentru societate. Clădită cărămidă cu cărămidă, imaginea societății romane răzbate dintre sutele de pagini literare. Parte integrantă a vieții de zi cu zi, bijuteriile sunt prezente în aceste pa­gini alături de alte aspecte considerate particulare[330].

Înțelegerea surselor literare antice pornește de la cunoașterea autorilor și mai cu seamă a epocii și a perioadei în care aceștia trăiesc. Nu trebuie uitat un fenomen foarte important și anume, marea majoritate a acestora sunt ajutați să scrie de către mecena, cărora apoi le vor dedica o bună parte din opera lor. Asta nu înseamnă însă că acești literați pot fi cumpărați, unii dintre ei beneficiază de ajutoare financiare și uneori chiar de ceva mult mai important decât banii[331] și anume de protecția oferită de către un personaj celebru, pe alocuri este vorba chiar despre garanția casei imperiale. Pentru a reuși însă să descrie realitatea, autorii vor folosi de cele mai multe ori ficțiunea. În foarte puține cazuri, realitatea a fost descrisă fără a se apela la ajutorul imaginației.

Izvoarele literare antice care se referă la bijuterii se pot împărți în două mari categorii, după cum urmează:

– F.1. Legislație;

– F.2. Opere literare.

 

Printre primele izvoare în care sunt pomenite bijuteriile sunt colecțiile de legi, parte a politicii interne și externe dusă de către statul roman. Începând cu secolul II î.Hr., la Roma, operele literare axate pe diverse domenii încep să pomenească tot mai des podoabele.

În al doilea rând, trebuie înțeles ce reprezintă podoabele pentru societatea romană, precum și natura duală care decurge din folosirea lor. În toate cazurile, ele sunt asociate luxului, sau așa cum spunea Ovidius: podoabele sunt la mare cinste[332], dar și decadenței societății romane. Același autor le înfierează ca exponente al decadenței care vine odată cu cucerirea lumii:

 

Când în casele romane traiul nu era bogat;

Ne fereau de desfrânare nopți cu somnul măsurat,

Mâinile-năsprite-n torsul lânii oilor toscane,

…………………………………………………………………….

În zadar asupra Romei astăzi cerul e senin;

Decât pacea fără cinste, vremea luptei e mai bun.

Am supus întreg pământul și pământul se răzbună!

Toate josnicele crime în desfrâu s-au zămislit;

De când Roma e bogată, cinstea ei s-a năruit[333].

 

Corupția și luxul urmează calea armelor și în opera lui Cassius Dio, care face următoarea remarcă despre viața romanilor după războaiele cu Cartagina:

 

Romanii îmbogățiți de prăzile pe care le capturaseră, duceau o viață în care întâietatea o avea forța armelor. Văzându-se stăpâni peste bunurile unor populații supuse lor, de îndată ce au gustat plăcerile îmbelșugatei vieți din Asia,
s-au luat la întrecere în desfrâu cu localnicii și în curând călcară în picioare demnitatea moravurilor moștenite din bătrâni[334].

F. 1. Legislația

Supusă sau independentă, sclavă sau liberă, frumoasă sau înfrumusețată, bogată sau săracă, mamă de familie sau libertină, simplă spectatoare sau persoană din umbră, sinceră sau prefăcută, femeia a jucat pe rând în lumea romană, toate aceste roluri. Mai mult, s-a străduit să le facă cât mai credibile pentru spectatorul timpurilor ei si nu pentru noi, cei dintr-un viitor nenumit.

Evoluția statutului ei se leagă de evoluția moravurilor societății romane și, prin urmare, mersul societății în general a determinat schimbării în modul cum era femeia privită în public, sau în particular. Aceste schimbării sunt vizibile în plan concret. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă legile și cutumele, evoluția lor determinând modificarea unor linii directoare pentru societate. Desigur că au existat cazuri de-a lungul timpului când societatea nu a mai putut fi restricționată de legi. Modificările concrete ale modului de viață au determinat apariția a noi legi sau neaplicarea unor legi aflate în funcțiune. Aceasta este situația legislației de înfierarea a luxului și adulterului, adoptată în primii ani ai Imperiului și care a ajuns deja depășită la mijlocul secolului I d.Chr. Explicația acestei situații se află în studiul ultimelor două secole de viață ale Republicii romane, cu o privire extinsă asupra legislației perioadei.

Statul roman s-a preocupat foarte mult, mai ales în ultimele secole ale Republicii, de limitarea excesului societății, lucru destul de greu de obținut în condițiile în care expansiunea romană a adus Romei toate bogățiile lumii. Însă, astfel de prevederi sunt mult mai vechi, ele sunt inserate în legislația republicană și mai ales în Lex Duodecima Tabulorum (sec V î.Chr), care limita cantitatea de aur care-l putea însoți pe decedat în mormânt. În sec. al III-lea, Lex Oppia reduce la ½ uncie[335] greutatea podoabelor pe care are voie să le poarte o femeie romană, de a cărei dragoste pentru bijuterii nu ne îndoim din moment ce legislația a trebuit să menționeze această prevedere. Mai mult, este interzisă și purtarea de podoabe colorate[336]. Legislația a fost introdusă de către tribunul Gaius Oppius și face parte dintr-o serie de legi care trebuiau să limiteze luxul, restabilind moralitatea societății. Legea a intrat în vigoare în anul 215 î.Chr și a fost abrogată în 195 î.Chr.[337], fiind cu siguranță urâtă de toate femeile. Ea specifica în mod clar că o femeie nu putea purta veșminte multicolore-purpură, nu putea purta mai mult de 15 grame de aur și nici să circule cu trăsura cu doi cai în interiorul Romei sau în apropierea ei[338]. Desigur, legea nu interzicea posesia, ci mai degrabă, la fel ca legislația mai târzie, interzicea expunerea luxului/podoabelor în public. Acest lucru trebuie înțeles în condițiile efortului de război, când lichiditățile cetății trebuiau împrospătate prin efortul comun și nu era loc de opulență. Cei mai mari proprietari de aur/bijuterii erau femeile. La câțiva ani după intrarea în vigoare a legii, familiile senatoriale au fost obligate să renunțe la o parte din aurul deținut, au fost cruțate doar inelele lor și ale soțiilor alături de bulla de aur a copiilor lor, pentru că aceste bijuterii erau obiecte de prestigiu și atestau apartenența la clasa senatorială[339]. În ansamblu, prevederile nu au fost respectate de către matroanele romane, iar în 195 î.Chr., legea a fost abrogată tot datorită femeilor[340]. Acestea au protestat și au arătat conducătorilor că matroanele romane arătau mult mai sărace decât consoartele lor latine, care nu erau restricționate de această lege[341] și prin urmare prestigiul cetății, vizibil prin imaginea fizică a matroanelor, era afectat. Ori, spuneau ele, în condițiile în care Roma dorea supremația, această lege intra în conflict cu interesele cetății, imaginea mamelor, fiicelor și surorilor lor este imaginea cetății.

Victoria feminină nu a fost însă de durată, legislația care ataca luxul a continuat apoi cu măsurile luate de Cato în timpul cât a ocupat funcția de censor în 184 î.Chr.[342], cu Lex Orchia în 181 î.Chr, Lex Fannia cibaria în 161 î.Chr, Lex Didia în 143 a.Chr., Lex Licinia Sumptuaria în 143-102 î.Chr., Lex Cornelia în 81 și Lex Aemilia Sumptuaria în 115 î.Chr[343]. Legislația pentru limitarea luxului nu venea în întâmpinarea unei probleme sociale, mai degrabă clasa conducătoare se asigura că noii îmbogățiți știau care sunt limitele[344] noii lor averi, această situație fiind copiată în primul secol al Imperiului.

Un proiect de lege pentru limitarea luxului se pare că era gata să fie adoptat în ultimele decenii ale Republicii, undeva în jurul anului 55 î.Chr. Legea a rămas la stadiul de proiect, consulii renunțând până la urmă la ea de teama de a nu deveni ridicoli într-o Romă care deja era capitala luxului[345]. Încercând să crească natalitatea după perioada dificilă a războiului civil, Caesar a interzis folosirea hainelor de purpură și a perlelor pentru femeile nemăritate și fără copii aflate până la vârsta de 45 de ani[346]. Omul de lume știa probabil că dacă va lovi în portul bijuteriilor, femeile se vor supune mai ușor.

Cel puțin în primul secol al Imperiului, legislația imperială s-a asigurat că portul perlelor este legat de drepturile care veneau împreună cu Ius Trium Liberorum[347]. Astfel, s-a remarcat că foarte multe portrete de mumii de la Fayum, în care femeile poartă perle pot fi legate de faptul că acestea sunt mame[348], unele chiar cu trei copii, așa cum este cazul lui Aline[349].

Urmașul lui Caesar, Octavianus Augustus şi-a făcut un titlu de glorie, încercând să restabilească moralitatea societății romane. Pentru legile care priveau direct această chestiune, a impus revizuirea acestora, iar pe unele le-a refăcut în întregime, în această situație fiind şi legea împotriva luxului[350].

Prevederile acestea, atât de nedrepte din punctul de vedere al femeilor, au fost probabil foarte repede încălcate[351], femeia romană devenind prin cuceririle Romei, stăpâna lumii.

Cu toate sforțările legislației, o ultimă constrângere a rămas în practică pentru relația femei-bijuterii și anume prețul[352], care în anumite situații putea fi unul exorbitant.

Informaţii interesante despre prețurile metalelor prețioase regăsim în edictul lui Diocletian cu prețuri maximale. Deși târziu, Edictum De Pretiis Rerum Venalium publicat în anul 301 d.Chr. oferă câteva informații despre raportul de prețuri dintre materiile prime, fiind fixate până şi salariile lucrătorilor, într-o încercare de reformă economică. Conform edictului, prețurile erau următoarele: mâncare 222; articole din piei şi piele 87; cherestea şi produse din lemn 94; textile şi haine 385; produse din răchită şi ierburi 32; produse cosmetice 53; metale prețioase 17; diverse 31; salarii generale 76; salariu unui lucrător calificat 13; lână 6[353].

Bijuteriile nu sunt menționate, însă reținem prezența unor exemple izolate așa cum este un ac și un pieptăn din ambră și os cu o valoare care nu ni s-a păstrat[354]

Acest pasaj este elocvent pentru situația în care ajunsese Imperiul, în vremurile grele lucrurile de preț şi produsele de lux pierd din prețul inițial, la mai mare căutare fiind mâncarea. Ca o comparație pentru prețul bijuteriilor, pot fi folosite o serie de inscripții care menționează prețul unor bijuterii sau sume lăsate prin testament pentru cumpărarea acestora spre a fi folosite în diverse scopuri[355]. De asemenea, Plinius menționează în mai multe rânduri prețul unor bijuterii în scrierile sale[356],

unele dintre aceste valori fiind de-a dreptul năucitoare și reprezentând cel puțin valoarea censului unui cavaler sau chiar al unui senator, plătit pentru o singură perlă.

Un alt capitol important al legislației romane cu privire la bijuterii este conținut în Digesta, compilat la ordinul lui Justinian I în secolul al VI-lea. Deși această compilație este mult mai târzie decât perioada de timp care ne interesează, foarte multe din lucrările compilate aparțin unor juriști romani timpurii din secolele II-III, cum sunt Papianus, Paulus, Ulpianus, Modestinus și Gaius. În Digesta, bijuteriile apar în diverse contexte, cele mai întâlnite fiind moștenirile[357], ca dovadă că ele sunt considerate valori prețioase, depozitare ale amin­tirilor familiei și chiar ale demnității acesteia.

Deși a încercat să înfrâneze luxul, până la urmă legislația romană a trebuit să se recu­noască învinsă în fața acestuia. Prin urmare, în primul secol al Imperiului, luxul bijuteriilor a ajuns să fie privit ca pe un drept pe care Roma şi-l câștigase luptând în atâtea războaie. Așadar, am putea concluziona, la fel ca unii autori antici, că decăderea morală a romanilor nu mai poate fi înfrânată de lege.

F. 2. Literatură Antică (secolul al II-lea î.Chr-secolul al IV-lea d.Chr.)

Bijuteriile antice reprezintă o parte impor­tantă din realitatea palpabilă a mentalității romane. Din păcate, în cazul multora dintre artefacte, arheologia nu poate răspunde la toate întrebările legate de funcționalitate și prin urmare, aceasta încă nu este pe deplin lămurită[358]. În această situație, studiul literaturii latine vine în ajutorul arheologiei. Ca o introducere la următoarele rânduri, am putea spune că rolul jucat de bijuterii în operele literare nu este unul dintre cele mai prodigioase, dar istoria luxului urmează îndeaproape istoria politică, socială şi economică a Romei[359], fiind oglinda vieții de zi cu zi.

Subiectul este prezent în operele literare, atât în proză cât și în versuri, în lucrări care elogiază femeia sau dimpotrivă satirizează societatea decadentă, simbolizată prin moravurile feminine, cele mai cunoscute mențiuni fiind cele ale lui Ovidius în ale sale Amores, ale lui Petronius Arbiter în Satyricon sau ale poeților Martial si Iuvenalis în Saturae si Epigrammata.

Cu toate că literatura secolelor I-III le-a făcut celebre, bijuteriile nu lipsesc nici din opere mai timpurii. Pentru a putea reda o imagine cât mai completă a literaturii latine în secolele II-III, când Dacia s-a aflat sub stăpânirea romană, necesară pentru o imagine mai extinsă care să ofere informații despre parcursul bijuteriilor în societatea romană, tipologie și funcționalitate. Demersul nu este unul exhaustiv cu privire la surse, dar ne dorim să fie un exemplu pentru care să ilustreze acest demers.

Din punctul de vedere al cronologiei prezen­ței în operele literare, trebuie spus că ele fac parte și din elogierea vremurilor regalității, cu toate că prezența este discretă și multe aspecte trebuie mai mult presupuse în lipsa unor izvoare literare contemporane. Abia după înfrângerea Cartaginei, cetatea eternă va începe să își permită luxul de a avea cine să-i cânte victoriile şi luxul orbitor pe care acestea îl aduc. Prin urmare, în timpul Republicii, bijuteriile erau recunoscute ca orna­mente indispensabile și oarecum de neevitat, însă odată cu secolul I î.Chr. și instaurarea Imperiului, acestea au făcut obiectul unei campanii negative de imagine, dusă de către mulți autori romani la modul agresiv, cât și subiectul unei legislații stricte în ceea ce privește portul acestora, așa cum am văzut în subcapitolul anterior. Din corsetul oarecum strict al legilor, bijuteriile s-au putut elibera, abia începând cu secolul al II-lea, perioadă în care granițele vizuale impuse de legislația lui Augustus erau demult încălcate[360].

Luxul bijuteriilor va deveni tot mai des sino­ni­mul pentru decadența moravurilor societății romane și în special a păturilor superioare. Printre primii care remarcă acest lucru se află Plaut, poet care a trăit şi a creat în secolul al II-lea d.Chr., fiind contemporan cu încercările Romei de a ajunge singura mare putere în Mediterana. Geniul de comediant al lui Plaut abundă în ironie fină, îndreptată asupra personajelor care întruchipează cotidianul. Prin urmare, femeia şi condiția acesteia sunt chestiuni prezente în comediile autorului care vorbește despre femeile fatale şi gătelile lor în Miles gloriosus, unde menționează că gătelile sunt un indiciu al rangului de femeie liberă[361]. Inelele, semn de prețuire, erau preferate de către romani pentru a face daruri, chiar dacă uneori se recunoaște faptul că acestea nu vin cu cele mai bune intenții: inelul, sclava ei mi-l dete, ca să ți-l dau la rândul meu [362]. Așa cum se vede din opera lui Plaut, libertinajul merge la Roma, mână în mână cu luxul, iar bijuteriile primesc valențe neobișnuite, dincolo de simpla lor funcționalitate. Inelul devine acum un semn de recunoaștere între oameni, îndeplinind printre altele și funcția de a fi un însemn al rangului, precum și pe aceea de pecete. Din păcate, eticheta negativă primită de bijuterii în această perioadă va fi folosită până în secolul al II-lea d.Chr.

Rolul jucat de podoabe în cadrul contractului de căsătorie este unul evident important, fiind relevat de către Plaut în piesa numită Ulcica, scrisă la începutul secolului al II-lea d.Chr. Autorul ia în derâdere căsătoriile din interes, în care soțul mai sărac decât soția este nevoit să-i dăruiască acesteia o nouă garderobă şi podoabele aferente[363] excesiv de scumpe, fapt pentru care meșterii aurari se deplasează acasă la client pentru a-şi recupera banii. Plata acestora îl poate chiar ruina pe stăpân, de unde și importanța acordată prețului podoabelor în cadrul viitorului mariaj. Despre evoluția prețului acestor bunuri în cadrul secolelor care urmează vom mai face referire în capitolele următoare.

Revenind la vremurile Republicane, una dintre poveștile cele mai faimoase din literatura antică rămâne cea a Corneliei (190-115 î.Chr.), fiica lui Publius Cornelius Scipio Africanus și mama fraților Gracchi. Cornelia întruchipează prototipul matroanei republicane, fiind încă din timpul vieții una dintre cele mai cunoscute și respectate persoane din Roma și asta în ciuda celor întâmplate cu fiii ei. Dincolo de viața extraordinară a acestei femei și de multele povești legate de acesta, care au supraviețuit până la noi, este interesantă povestea comparației pe care o face Cornelia fiilor ei. Autorul povestește despre această femeie extraordinară și ne spune că într-o zi, la o discuție cu o musafiră, aceasta din urmă se laudă în fața Corneliei cu bijuteriile sale. La venirea copiilor, Cornelia îi prezintă pe cei doi băieți interlocutoarei sale spunând că ei sunt cele mai frumoase și mai prețioase bijuterii pe care le are[364]. Așadar, la finalul Republicii, contempo­rană cu legile somptuare și cu greva femeilor oripilate de interzicerea luxului, o avem pe Cornelia, care preferă virtutea familiei în fața bijuteriilor, o adevărată relicvă a vechilor virtuți republicane. Ce diferență față de Gellia lui Martial care preferă bijuteriile nu numai propriilor copii, dar chiar și zeilor[365]!

Că vremurile și oamenii se schimbau rapid în ultimele două secolele înaintea instaurării Principatului era o realitate percepută de către toți cei implicați. Se acceptă că, în general, odată cu cuceririle făcute în ultimele secole ale Republicii, societatea romană pune din ce în ce mai mult accentul pe lux, eșecul politic al acestei forme de guvernare aducând cu sine și prăbușirea moravurilor republicane. Despre ultimul secol înaintea instaurării Imperiului se știe că a fost marcat de războaie civile, instabilitate politică şi socială. Timpurile au făcut ca numeroși cetățeni să se îmbogățească peste noapte, în timp ce alții s-au pomenit trecuți pe listele proscrișilor, cu averea confiscată şi viața în pericol. Noii îmbogățiți aduc cu ei mentalitatea de parvenit social, adoptând ultima modă în materie de parură, mai ales noutățile venite din teritoriile recent cucerite, în special din lumea greacă. Cultura grecească, considerată de acești noi romani drept superioară, va împrospăta peisajul lăsat de moștenirea etruscă. Cu toate suișurile şi coborârile din secolul I î.Chr., un lucru este sigur: Roma a continuat să se îmbogățească și, prin urmare, pofta de lux a crescut. Cererea tot mai mare pentru metale prețioase şi în special pentru aur a mărit viteza de extracție a metalelor. Considerăm că pentru istoria bijuteriilor, secolul I î.Chr., atât de bogat în evenimente care au schimbat cursul istoriei Romei, a avut patru coordonate literare foarte importante și anume operele lui Vergilius, Ovidius, Suetonius și Plinius. Fiecare dintre aceștia au contribuit enorm la cunoașterea subiectului în primul secol al Imperiului.

Domnia lui Augustus l-a avut în calitate de exponent pe poetul Publius Vergilius Maro. Una dintre operele care i-au adus faima, Eclogae vel bucolica, a fost redactată între anii 42-39 î.Chr. şi reunește zece poeme pastorale, urmărind fiecare, expuneri ale poetului sau mici drame întemeiate exclusiv pe dialog[366]. Datorită lui Vergilius, aflăm despre una dintre activitățile cele mai importante ale economiei și anume, extracția aurului. În Georgice, apare următoarea formulare: apele-i bogate cu sine duc puzderie de aur[367]. Versul este sugestiv pentru extragerea metalului prețios din râurile Italiei, la fel cum mai târziu Diodor va menționa acest meșteșug pentru Gallia şi Italia.

Un alt autor îndrăgit în primul secol al Imperiului a fost Quintus Horatius Flaccus. Fiu de libert, cu o viață relativ aventuroasă, Horatius însă a reușit să se impună drept una dintre vocile de aur ale literaturii latine. Poet de curte, a dedicat stăpânilor efemeri ode care să le preamărească faptele. Conștient că o parte importantă a societății sunt femeile, autorul a știut să le prezinte conform cu prezentul pe care îl trăia, realismul lui premerge linia promovată mai târziu de către Martial şi Iuvenalis. În odele pe care le-a scris, în cartea a IV-a, regăsim o poezie dedicată Lycei, o curtezană ajunsă în pragul bătrâneții. Ea este ironizată pentru dorința ei de a suplini trecerea timpului cu ajutorul bijuteriilor şi a hainelor încărcate: nici mărgăritare scumpe şi nici purpura de Cos nu-ți vor da-napoi iar anii […][368]. Așadar, Horatius realizează un portret subtil al societății care decide să ignore realitatea, pe care o cosmetizează cu ajutorul bijuteriilor. Prin urmare, ele sunt văzute ca un exponent al decadenței morale şi fizice ale acesteia, în opoziție cu trecutul republican utopic. La fel ca și Ovidius, autorul consideră că dușmanul frumuseții este împopoțonarea cu tot felul de podoabe^[369] excesive şi masive care pot să urâțească un chip trecut de vârsta primei tinereți[370].

Alături de Vergilius, şi Horatius a sprijinit propaganda imperială în sprijinul reformelor lui Augustus, fiind puternic pătruns de spiritul operei lui Titus Livius. Acesta din urmă a fost unul dintre apropiații familiei imperiale, lăsând posterității o operă valoroasă şi complexă sub forma unei istorii a cetății de la întemeiere până în timpul domniei lui Augustus. Ab urbe condita prezintă o imensitate de informații istorice, geografice, între care își găsesc loc şi bijuteriile, iar între acestea, unele foarte importante așa cum este cea despre inel ca şi însemn social[371].

Eternul feminin a avut un admirator sincer și devotat în persoana lui Publius Ovidius Naso, poetul care a cântat femeile, le-a scos în evidență calitățile şi le-a înfrumusețat defectele. Descendent al unei bogate familii de cavaleri originară de la Sulmona, el descrie o lume preponderent alcătuită din păturile de sus ale societății, în care femeile sunt văzute prin prisma luxului de care acestea se bucură, fiind în același timp stăpânele Romei, dar şi sclavele propriei frumuseți. Pentru a cuceri o astfel de femeie, un bărbat trebuie să fie pregătit pentru orice situație. Femeia, la rândul ei, este datoare să placă unui bărbat, iar pentru a place, trebuie să se îngrijească, sau așa cum spune poetul: să vorbim mai întâi despre găteală[372]. Una dintre cele mai importante caracteristici ale operei lui Ovidius este realismul descrierilor și inocența scrisului, coordonata principală fiind concluzia că nimeni nu este perfect:

 

Frumusețea este un dar al zeilor, însă câte femei se pot mândri cu acest har. [..] Îngrijirile prin podoabe vă vor înfrumuseța, iar în lipsa gătelilor cel mai frumos chip își pierde întreaga strălucire[373].

 

Unul dintre cei mai importanți dușmani ai frumuseții este considerată a fi împopoțonarea cu podoabe opulente. De altfel, Ovidius nu este singular în această afirmație și alți autori latini admit că această modă, a împodobitului excesiv, a venit odată cu cuceririle Republicii, într-o vreme când Roma încă nu stăpânea lumea[374]. Autorul susține că pentru ca efectul podoabelor să nu fie contrar, podoabele în număr mare şi masive nu trebuiau folosite pe un chip trecut de vârsta primei tinereți. Pentru excesul contemporanelor lui, Ovidius găsește explicații plauzibile:

 

Dacă femeile nu se găteau în străvechile vremuri,/ e pentru că soții lor nu se îngrijeau așa mult (…) viața era țărănească-nainte, azi Roma stăpână/ peste întreg pământul are atâtea comori!^[375].

 

Coafura beneficia, de asemenea, de podoabe specifice, știut fiind faptul că părul îngrijit constituie unul dintre cele mai importante podoabe. Despre aranjarea părului Ovidius spunea:

 

Nu-i doar un chip să ți-l faci; fiecărei-îi poate sta bine

Una din pieptănături; cearcă oglinda mai întâi.

Fața prelungă va cere la mijloc să fie cărarea:

……………………………………………………………………

Cele cu obrazul rotund să-l înnoade pe al capului creștet,

Părul să-şi pieptene-nalt şi ridicat la urechi.

Alta să-şi lase cosița răsfirată:

……………………………………………………………………

Sau să-şi încingă cu pletele capul în felul Dianei,

……………………………………………………………………

Una ne încântă cu pieptănătura ce-i strânsă pe tâmple,

Alta că-n lungi cârlionți părul şi-l flutură-n vânt.

Uneia îi place cu copci lucitoare să-şi prindă cosița,

Altei-a îi place să-i dea o unduire de val.

Ghindele unui stejar numeros poți mai ușor să numeri ori albinele Hyblei,

Poți mai ușor numără decât atâtea găteli şi podoabe

Câte în fiece zi vezi cum răsar în oraș.

Părul ce pare că nu-i îngrijit le stă bine la multe

Crezi e cel din ajun, când el atunci e făcut”[376]

 

Acestea sunt sfaturile pertinente ale poetului în privința coafurilor, aspect indispensabil al frumu­seții feminine. În antichitate, un păr sănătos era semnul unei îngrijiri adecvate și, prin urmare, al unei ascendențe sociale acceptabile a purtătorului sau al purtătoarei. Poetul continuă: nouă ne place curate să fiți: îngrijiți-vă părul. Metodele de îngrijire şi de înfrumusețare pentru păr au variat de la o cultură la alta în funcție de fondul cultural al comunității respective şi de influențele pe care le-au suferit acestea de-a lungul timpului. Exemplele pe care le dă Ovidius pentru coafuri nu se aplicau în timpul Republicii, din mai multe motive, unul dintre acestea fiind austeritatea impusă de războaiele ultimelor secole. Prin urmare, coafura femeilor şi tunsoarea bărbătească, la fel ca şi bijuteriile au fost tribu­tare mentalității romane a formei simple. Până la începutul epocii imperiale se menține această mentalitate. Părul este adunat la spate unde este prins cu ajutorul unui ac într-un coc simplu, la ceafă, sau este împletit în cosițe care se înfășurau în jurul capului în forma unei coroane, atât pentru fetele tinere, cât şi pentru matroane. Alte aranjamente ale părului sau parfumarea lui şi ungerea cu diferite uleiuri constituiau apanajul femeilor ușoare[377]. Eșafodajul coafurii era susținut cu ajutorul acelor de păr și al faptului că efectiv părul era cusut cu andrele.

Dispariția Republicii şi apariția Imperiului a fost marcată de personalitatea lui Octavianus Augustus şi de încercarea acestuia de a restaura pacea şi bunăstarea societății romane. Legislația pusă în practică de primul împărat ataca luxul şi decadența instaurate în inima cetății și milita pentru protejarea valo­rilor ancestrale. În aceste măsuri își are rădăcinile și curentul stoic, foarte răspândit pe parcursul primului secol al Romei imperiale.

Literatura de inspirație stoică este reprezen­tată cu cinste de către Lucius Annaeus Seneca care militează pentru libertatea interioară şi demnitate în fața încercărilor vieții. Existența pământeană nu ar trebui, în concepția stoicilor, să fie guvernată de lucrurile frivole care corup sufletele oamenilor. Această doctrină ar fi putut avea aplicații politice importante, din păcate renunțarea la lux şi curățenia morală nu se prea potrivea cu dorințele celor mai mulți din locuitorii cetății. În acest climat politic și social, Seneca a fost una dintre cele mai contro­versate şi mai seducătoare personalități politice şi literare ale sec. I d.Chr[378]. El a trăit periculos cea mai mare parte a vieții, opera sa reflectând din această pricină, ceea ce el numea și deșer­tăciunile vieții, printre care se află şi luxul. Ca scriitor, Seneca a fost prolific, alcătuind o operă de mare întindere, formată din discursuri, poeme, dialoguri şi epistole, însă din păcate multe dintre lucrările lui nu s-au păstrat în întregime[379].

În opera acestuia, luxul claselor superioare este văzut drept motiv al decadenței și este înfierat cu asprime. Este deja celebru pasajul din De Beneficiis, unde se menționează că femeile poartă pe ele averi întregi, sfidând astfel prevederile legilor romane împotriva luxului. Autorul uită sau trece cu vederea faptul că aceste legi nu s-au putut pune în aplicare cu adevărat. Regulile lui Augustus pentru menținerea unei austerități morale, impusă claselor superioare, au fost repede uitate după moartea primului împărat. În locul acestora, se ajunge ca starea mate­rială a familiei să fie de acum anunțată prin bijuteriile purtate de către mame, soții, surori sau fiice. Avem de-a face cu folosirea femeilor în cadrul propagandei oficiale, dar și în cadrul relațiilor sociale, economice și politice a societății, în care li se acordă acestora un loc central.

1. Gramatopol a remarcat acest aspect, impus de sus în arta romană prin reprezentările împă­răteselor: așa cum arta oficială romană avea caracterul său publicitar-propagandistic al unui afiș politic, parura feminină trebuia să anunțe de la distanță condiția socială şi materială a familiei căreia îi aparținea purtătoarea[380].

Prin urmare, bijuteriile matroanelor romane devin din ce în ce mai împodobite şi mai grele, confecționate din metal prețios, încrustate artistic şi deseori împodobite cu pietre prețioase sau perle. Așa cum am văzut, uneori bijuteriile se puteau ridica la prețuri fabuloase. Un exemplu în acest sens este și situația cerceilor. În secolul
I d.Chr., moda cerea să se poarte cerceii cu câte trei perle la fiecare ureche, așa numiții crotalia cu o valoare considerabilă[381], fapt care îl face pe Seneca să ofteze exasperat, spunând:

 

Femeile nu se mai împodobesc numai cu câte o perlă la fiecare ureche, nu, ci sfârcul urechilor lor s-a deprins să suporte o greutate care ar trebui să li se pară nesuferită. Două perle alăturate şi o a treia peste ele alcătuiesc un singur cercel. Pesemne aceste femei în nebunia lor cred că bărbații nu ar fi destul de nenorociți, dacă ele n-ar purta în fiecare ureche valoarea a două sau trei moșteniri[382].

 

Așa cum este lesne de înțeles, remarcile critice la adresa societății, însoțite de convingerile politice opuse casei imperiale, au grăbit moartea lui Seneca.

Cu un ton mai puțin caustic, dar cu aceeași satiră usturătoare la adresa societății, o altă operă literară a primului secol imperial, descrie viața la Roma. Celebrul roman Satyricon a fost atribuit de documente lui Petronius Arbiter, nimeni altul decât Titus Petronius Niger, renumitul arbitru al eleganței în timpul lui Nero. Romanul se inspiră din realitate, situație demonstrată și de faptul că personajul principal este contemporan cu acest împărat. Trimalchio, libertul putred de bogat, oferă cititorului o frântură din viața de zi cu zi a noii clase sociale din care face parte. Bogăția opulentă, cu adevărat de prost gust, caracteristică acestei epoci, precum şi disprețul față de sărăcie îl fac să ofere invitaților săi o măsură a bogățiilor de care dispune. Astfel, în bucatele servite la masă, dar şi în decorațiunile interioare ale locuinței, precum şi în podoabele purtate de către consoarta sa, remar­căm valori considerabile, dar și snobismul și mentalitatea de parveniți a acestei familii. Romanul, cu un subiect cu totul neobișnuit în literatura antică, s-a păstrat însă într-o stare frag­mentară[383]. Autorul concepe o lume expre­sionistă, pestriță și seducătoare. Proaspăt îmbogățiții, șarlatani vicleni și lipsiți de cultură, pungași, intelectuali decăzuți, matroane desfrânate, curte­zane şi proxeneți, colindă prin case elegante, școli, taverne, pinacoteci şi piețe în căutare de noi senzații corupte.

Una dintre cele mai importante scene este cea a cinei ținute în casa libertului, cină la care sunt prezente mai multe persoane de aceeași condiție cu proprietarii. Printre podoabele prezente în descrierile cinei sunt pomenite şi diferite pietre scumpe:

 

Iubești mărgăritarul, sau perla indiană?

Aceasta ca matroană, purtând marine salbe […]

Râvnești smaraldul verde, cristalul-i prețios?

Sau, roșie ca focul, vrei piatra calcedonă?[384].

 

Bijuteriile ocupă un loc important în discuțiile mesenilor, informație care reflectă locul podoabelor în societatea pestriță a secolului I d.Chr., dar și funcționalitatea acestora. Astfel, brățări la mâini şi la picioare poartă consoarta lui Trimalchio, Fortunata. La acestea se adaugă şi o rețea aurită care îi susține părul. În discuția care urmează după masă, Fortunata şi Scintilla prezintă musafirilor cele mai bune bijuterii pe care le au fiecare, spre ciuda şi repulsia soților acestora, care le cumpăraseră şi care își exprimă foarte clar părerea că au stricat orzul pe gâște. Cu aprobarea stăpânului casei, mesenii asistă la cântărirea unor astfel de bijuterii[385] scandalos de scumpe şi care nu sunt altceva decât un mijloc de etalare a puterii financiare şi un element definitoriu pentru mentalitatea de parvenit. Deși prin lege, liberții nu au dreptul să poarte perle, Scintilla are în jurul gâtului un lănțișor pe care atârnă o casetă, iar în cutie se află perle[386]. Pentru a alunga spiritele rele care ar putea bântui masa, Trimalchio își schimbă inelul de pe mâna stângă pe mâna dreaptă[387], aducând în discuție rolul apotropaic al micii bijuterii. Bijuteriile reprezintă și o măsură a dragostei într-o lume tot mai ahtiată după profit în detrimentul virtuților. Obsesia stăpânului casei pentru inelul de aur cu care dorește să fie reprezentat pe monumentul funerar[388], este una obișnuită. Liberților li se dădea dreptul, în anumite cazuri, de ius aureorum anulorum, fiind asimilați unei alte categorii sociale din punct de vedere juridic. Așadar, inelul de aur reflecta statutul important la care pot ajunge acești foști sclavi, situație atestată de către Petronius, dar și de Iuvenalis în satirele sale[389].

Cățelușa amantului lui Trimalchio, pe nume Margarita, este comparată cu o perlă[390], la fel ca şi Issa lui Marțial, care este comparată cu un diamant indian[391]. Micul animal este alintat, iar dragostea pe care i-o poartă stăpânul este vizibilă în numele prețios pe care îl are.

Roman al condiției umane[392] prin excelență, Satyricon descrie măsura tuturor lucrurilor și luxul societății ca un indiciu al decăderii şi al corupției.

De altfel, folosirea bijuteriilor și prețul pe care acestea îl au în ochii privitorului va deveni unul dintre subiectele favorite ale literaturii latine. Situată într-un top virtual al celor mai scumpe giuvaiere și prin urmare una dintre măsurile luxului, perla putea ajunge în anumite condiții la prețuri enorme. Cele mai puțin valoroase exemplare (perlele comune) poartă în literatură numele de margarita, iar cele mai valoroase, perlele mari și perfecte erau denumite unio[393]. Despre aceasta, Plinius menționează că în secolul I d.Chr., ea era pe primul loc din punctul de vedere al valorii în fața tuturor lucrurilor prețioase. Autorul numește perla drept lictorul femeilor, atunci când ele se aflau în stradă^[394]. Perlele erau atât de dorite de către matroanele romane, încât legislația imperială s-a folosit de această dorință, iar dreptul de a purta perle în public venea împreună cu Ius Trium Liberorum^[395]. Datorită importanței pe care o are pentru istoria bijuteriilor, vom prezenta în câteva rânduri istoria introducerii și folosirii perlei la Roma, așa cum este ea relatată de către izvoarele latine în secolele I î.Chr-I d.Chr. Pentru a ne face o idee despre prețul unor astfel de bijuterii, trebuie să revedem câteva dintre izvoarele literare. În primul rând trebuie să menționăm că luxul exorbitant era deja sinonim la Roma, încă din timpul lui Caesar, cu perla. Se menționează faptul că Caesar ar fi plătit pe o perlă uimitoarea sumă de 6 milioane de sesterți pentru a o dărui Serviliei^[396]. O întâmplare, sugestivă pentru valoarea imensă pe care o puteau atinge bijuteriile, este povestită de către Plinius şi anume, autorul ne spune că împărăteasa Lollia Paulina a participat la un banchet fiind împodobită cu perle şi smaralde care valorau
40 de milioane de sesterți^[397]. Ambele, la fel de scumpe, erau considerate potrivite pentru a împodobi o împărăteasă. Sugestive pentru prețu­rile exorbitante sunt și poveștile despre perlele Cleopatrei[398].

Un nou soi de extravaganță are loc în timpul lui Caligula. Bijuteriile nu se mai poartă, ele se îngurgitează. Cele mai frumoase şi mai scumpe perle sunt dizolvate în oțet şi servesc pentru masa împăratului^[399]. Plinius menționează și el faptul că regina Egiptului, Cleopatra, ar fi băut o perlă în valoare de 10 milioane de sesterți^[400]. Aceasta făcea parte din cerceii cu care regina era împodobită la banchetul oferit în onoarea lui Marcus Antonius, bijuterii cu o valoare de șaizeci de milioane de sesterți. Întâmplarea s-ar fi petrecut în urma unui pariu al reginei cu iubitul său de atunci, Marcus Antoniu, iar miza acestuia ar fi fost care dintre ei poate da cea mai scumpă cină. Știm cine a câștigat pariul, însă întâm­plarea, deși obișnuită între doi îndrăgostiți, leza oarecum mândria romană, deoarece luxul acesta ar fi trebuit să fie, desigur, un apanaj roman. De altfel una dintre acuzele aduse Cleopatrei este și decadența morală și spirituală a regatului condus de ea și, prin urmare, se dorea să se legitimeze cucerirea și transformarea Regatului Ptolemaic în provincie a Romei. Povestea perlelor Cleopatrei nu se oprește însă la această cină. Se pare că după moartea reginei, cealaltă perlă ar fi fost tăiată în două și folosită pentru a realiza cerceii statuii lui Venus din Pantheonul de la Roma[401].

Valoarea imensă la care puteau ajunge perlele este luată în discuție și printr-o informație referitoare la Vitellius, despre care se spune că ar fi plătit armata cu o unio extrem de valoroasă luată din cerceii mamei sale[402]. Reamintim faptul că cerceii care conțineau unio valoroase sunt amintiți și de către Seneca, care spune că femeile poartă povara mai multor moșteniri într-o singură ureche[403].

Tot din opera lui Plinius știm și că exista o regulă: perlele se poartă pe cap, iar pietrele prețioase pe mâini^[404].

Imperiul a adus perla în prim plan, interiorul templului lui Venus de la Roma a fost acoperit cu perle, iar hainele cetățenilor au început să fie decorate în așa fel că Plinius se exprima cu ironie, că acestora nu le este de ajuns să poarte perle, trebuie să și calce pe ele[405], iar femeile poartă perlele inclusiv noaptea pentru a avea vise frumoase[406].

Din aceste ultime referințe, observăm că într-un final, perlele ajung să împodobească haine, încălțăminte, diverse obiecte și chiar construcții, ca parte a decorului parietal.

Ceea ce remarcă însă, chiar și Plinius, este direcția din care vin aceste bunuri de lux la Roma și impactul pe care îl au acestea asupra economiei romane. Autorul subliniază comerțul cu estul în ceea ce privește obiectele de lux. Acesta se ridica la 100 de milioane de sesterți, din care jumătate cu India și specifică cu amărăciune că această sumă este egală cu cinci perle ale Cleopatrei^[407]. Putem conclu­ziona chiar că aproape 51% dintre pietrele prețioase menționate de către Plinius sunt de origine indiană sau orientală, 25% vin de pe continentul african și restul din Europa[408]. În rest, cel mai prețios smarald vine din Scythia, iar diamantele și opalele doar din India.

Revenind la perle, direcția din care vin aceste giuvaere rare adică estul îndepărtat, aceasta este responsabilă și pentru introducerea lor târzie la Roma, adică abia după războaiele cu Mithridates și cuceririle romane din est ale lui Pompei. Abia începând cu această perioadă, perlele au început să fie foarte populare, motiv pentru care ele au făcut parte din triumful lui Pompei[409]. Locurile de unde sunt recoltate sunt puține: India, Golful Persic și coasta Sri Lankăi alături de Marea Roșie, iar începând cu Caesar sunt colectate cantități mici de perle ieftine din Britannia. Rămâne de văzut dacă ele se recoltau din Italia sau din strâmtoarea Bosfor, așa cum susțin unii autori antici. Astfel, printre lucrurile amintite de către Suetonius despre Caesar se află şi informația că pe lângă motivele cunoscute, campania acestuia în Britannia ar fi avut la bază şi dorința de a găsi aici perle, care sunt, așa cum am văzut, măsura luxului suprem în lumea romană. Colecționar înrăit, se pare că dictatorul căuta mereu pietre prețioase pe care le cântărea el însuși în mână^[410], semn al avariției, dar şi al cunoscătorului.

În literatură, ele continuă să apară men­ționate în operele mai multor autori antici, ca dovadă a prețuirii tot mai mari de care se bucurau în societate.

Așa cum am menționat într-un paragraf de mai sus, Martial se referă la o femeie pe nume Gellia care nu jură pe zei ci doar pe perlele sale. Ea le iubește și le îmbrățișează mai mult decât pe cei doi copii ai ei, iar în lipsa acestora nu ar putea supraviețui nici măcar o oră[411]. La fel și Seneca amintește povara moște­nirilor aflate în urechea unei singure doamne[412]. În timp, diversificarea rutelor comer­ciale duce la o ieftinire a tipurilor de calitate inferioară. Historia Augusta ne spune că femeile din casa imperială în timpul lui Alexandru Severus trebuie să se mulțumească cu o plasă de păr, o pere­che de cercei, un colier de perle și o diademă pe care să o poarte atunci când îndeplinesc sacrificiul[413].

Unul dintre cele mai frumoase exemple pentru prezența perlei în operele literare este minunata fabulă: Puiul și perla. Ea face parte din cartea a III-a, fabula a XII-a a lui Phaedrus, preluată după Esop. În această fabulă, o perlă este găsită de către un pui care își caută de mâncare. Deși această mică bijuterie este extrem de valoroasă, puiul își exprimă cu părere de rău opinia că, în ochii lui, un sigur grăunte de mâncare este mult mai valoros decât aceasta. Prin urmare, la Phaedrus, luxul și prețul acestuia se află în ochii privitorului. Acest privitor poate oferi prețuri fabuloase pentru unele bijuterii care erau lucrate măiestrit, veneau de departe sau erau foarte rare din anumite considerente.

Astfel, pe lângă perle, mai sunt amintite și alte pietre semiprețioase și prețioase. În Satyricon, sunt menționate, de asemenea, câteva dintre pietrele prețioase și semiprețioase la modă:

 

Iubești mărgăritarul, sau perla indiană?

Aceasta ca matroană, purtând marine salbe […]

Râvnești smaraldul verde, cristalu-i prețios?

Sau, roșie ca focul, vrei piatra calcedonă?^[414].

 

Pe de altă parte, Iuvenalis amintește smaraldele și perlele, ambele exponente ale luxului prin costul ridicat pe care îl aveau:

 

Nu e mlaștină în care sufletul să nu şi-l scalde,

O femeie care poartă coliere de smaralde,

şi-n urechi cercei cu perle prinse-n aur șlefuit;

Dintre toate, cea bogată e mai greu de suferit^[415].

 

Toate acestea sunt considerate unul dintre semnele de decadență asociate epocii. Smaraldele, fiind pietre ale norocului, erau folosite foarte mult în arta bijuteriilor romane, mai ales pentru bijuteriile de lux. Din această cauză, în asociere cu perlele, ele reprezentau un accesoriu obligatoriu pentru cei bogați[416].

Târgurile din Roma, prilej de întâlnire pentru tot felul de lume, sunt descrise în carte a IX-a, satira 59. Partea nevăzută a acestora, locul unde plebea nu pătrunde, este cea care-l atrage prin bogăția ei pe Martial. Printre mărfurile rare, prezente în târguri, se află şi cercei din aur încrustați cu smaralde:

 

A ochit niște smaralde încrustate-n aur vechi,

Giuvaeruri care sună-n toarta albelor urechi

[….] Ca şi cum ar vrea s-aleagă jaspuri scumpe şi agate^[417].

 

Fiind foarte scumpi, aceștia se află în spatele tejghelei, acolo unde nu pătrunde toată lumea ci doar cei care au mulți bani, versurile fiind un alt exemplu pentru luxul destinat claselor sociale superioare[418].

În contrast cu averea vremelnică și în concordanță cu curentul stoic, în cartea a V-a, Martial ironizează averea poetului care nicicând nu va avea o avere mare pe lumea asta, așa cum probabil aveau bogații vremii. Deși smaraldele, opalele și agatele se găsesc pe degetele unor astfel de bogătași^[419], sufletul acestora rămâne gol, în opoziție cu cel al poetului.

Problema luxului extrem, adus de către noile cuceriri, este una foarte serioasă pentru societatea romană. În situația în care toate aceste bogății ajung la Roma, societatea însăși începe să se clatine sub greutatea lor. Plinius redă, foarte caustic, situația femeilor din clasele superioare ale societății:

 

Femeile poartă aur pe brațe şi pe toată lungimea degetelor, la gât, în urechi, în împletitura cozilor; lanțuri de aur li se întind de-a lungul coapselor şi în taină, săculețe de mărgăritare prinși în fir de aur, atârnă la gâtul femeilor[….] se împodobesc însă cu aur şi la picioare, inventând un ordin ecvestru femeiesc^[420].

 

Așa cum se poate lesne observa din studiul literaturii, prin luxul afișat, în special prin bijuterii, femeile sunt acuzate că subminează țesătura socie­tății și lucrează să răstoarne ordinea zeilor, instaurând haosul.

Ultimul din cei patru scriitori importanți pentru istoria Imperiului Roman și, în același timp, pentru istoria bijuteriilor, este Suetonius. Încă un alt cavaler care scrie, ar putea spune neavizații sau răuvoitori despre Gaius Suetonius Tranquillus. În realitate, însă, acesta este unul din titanii literaturii romane. Intelectual de cabinet[421], puțin părtinitor în discursul său, autorul prezintă evoluția Romei de la Republică la Imperiu, prin prisma vieții şi morții celor doisprezece cezari. Contemporan cu perioada de glorie a Imperiului, dar şi cu lupta Romei pentru supraviețuire, Suetonius a murit în timpul domniei lui Hadrian. Opera sa de căpătâi, Vieţile celor doisprezece cezari, reprezintă o fericită îmbinare între literatură, memorialistică şi cronică istorică. Printre primele lucruri amintite de Suetonius despre Caesar se află şi informația că pe lângă motivele cunoscute, campania acestuia în Britannia, ar fi avut la bază şi dorința dictatorului de a găsi aici perle[422].

În cartea despre Augustus, Suetonius ne oferă o informație interesantă şi anume poves­tește faptul că lanțuri de aur erau oferite ca semn de mare prețuire a împăratului pentru un apropiat. Un astfel de cadou a fost oferit de către Augustus lui Caius Nonius Asprenas[423], fapt care demonstrează folosirea metalelor prețioase pentru crearea și unor altfel de însemne de rang, în afara bine cunoscutelor inele. Și dacă am ajuns la inele, este demn de menționat că Augustus a fost cel care s-a folosit de inele gravate pentru a sigila actele oficiale[424]. Se pare că sfinxul, una dintre imaginile folosite pentru inelele sigilare de către Augustus, ajunsese un motiv de anxie­tate pentru destinatarii misivelor imperiale.

Tot referitor la calitatea inelelor de a reflecta rangul, unul dintre cele mai elocvente pasaje care se referă la acest fapt este cel în care, la moartea lui Augustus, senatorii discută despre cum ar putea sa-l omagieze pe decedat și propun ca în ziua înmormântării să poarte inele de fier în locul celor de aur[425] specifice clasei lor.

Mare iubitoare a luxului discret și elocvent, Liviei i-au fost oferite o agrafă şi medalioane de aur pe vremea când era o fugară[426].

Un fapt cunoscut este că, în timpul domniei lui Tiberius, trăiau la Roma adoratori ai cultelor aflate în afara sferei religiei romane. Știm că împăratul a interzis adorarea acestor zeități, ordonând adoratorilor să-şi ardă hainele împreună cu podoabele lor[427]. Considerate probabil necurate, hainele şi bijuteriile trebuiau purificate în foc, pentru că doar în acest mod puteau fi distruse vrăjile şi magia ascunse în ele.

O informație din sfera privată, de această dată, este cea cu privire la rolul bijuteriei de a evidenția condiția purtătoarei în cadrul relațiilor de familie sau al celor sociale. Pentru a defini unul dintre cele mai importante roluri ale bijuteriilor, Suetonius menționează în cartea dedicată domniei lui Nero, termenul de ornamenta uxoria[428], adică bijuteriile specifice unei soții, cu sensul de obiecte de podoabă specifice care să o identifice pe purtătoare[429] și familia acesteia. Despre acest concept s-au scris multe pagini, inclusiv în literatura modernă, importanța lui pentru istoria socială romană fiind covârșitoare, datorită implicațiilor econo­mice, politice, sau religioase.

Literatura de inspirație stoică nu a fost reprezentată numai de opera lui Seneca, ci şi de poeziile lui Persius şi Lucan[430].

Viața lui Aulus Persius Flaccus este relativ bine cunoscută, acesta fiind născut într-o familie de cavaleri și ajungând abia la vârsta de șase ani la Roma. Cu o tinerețe trăită sobru, poetul s-a stins din viață la vârsta de treizeci și doi de ani. Autorul este printre primii care folosesc satira ca mijloc de exprimare a sentimentelor față de perisabilitatea lumii și, prin urmare, acesta folosește o conver­sație vioaie şi amuzantă între personaje scoțând la iveală o reprobare sarcastică şi totuși severă, aproape tragică, a unor defecte morale[431]. În opera sa, cavalerul devenit poet își asumă o opoziție morală față de domnia ultimului Iulio-Claudian şi față de lipsa morali­tății, ilustrată prin conduita depravată şi luxul opulent. Bogată şi plină de înțelesuri este satira romană, fiecare vers, fiecare cuvânt are un tăiș ascuțit care nimerește în plin moralitatea societății romane. Satira creată de acest poet este dură şi neîndurătoare deopotrivă cu cetățenii şi sclavii. Prezente ca parte importantă a vieții private, bijuteriile nu au cum să lipsească din opera poeților satirici.

La Persius, bijuteriile sunt pomenite atât în legătură cu portul feminin, cât şi cu cel masculin. Portul bărbătesc este descris pe un ton sarcastic, în Satira I, unde sunt menționate inele împodobite cu agate care completează toga albă şi părul lins în drumul spre estradă, spre gloria de autor[432]. Nu ne putem opri să nu remarcăm și faptul că sobrietatea republicană este de mult depășită, inelele devin acum un însemn al statutului recent și al funcției deopotrivă. Semn al prețuirii, bijuterii sub formă de inele sunt închinate zeilor [433] și asta după ce, în prealabil, metalul fusese smuls pământului[434]. Consacrarea bijuteriilor în temple se poate lega mai ales de dubla valență a metalului prețios, podoabă în lumea viilor şi însoțitor în moarte, așa cum susține şi Plinius. Pe lângă aur, una dintre bijuteriile predilecte închinate zeilor, în special lui Venus, sunt și perlele care fac parte din cerceii statuilor[435].

La granița dintre primele două secole ale Imperiului, a fost creată opera lui Decimus Iunius Iuvenalis, un autor recunoscut pentru brutalitatea adevărului din scrierile sale. Socie­tatea pe care o zugrăvește acesta este mult diferită față de lumea lui Trimalchio și de nerecunoscut pentru Augustus. Poetul descrie în: Pentru cei ce scriu satire, un fost sclav îmbrăcat neadecvat condiției sale:

 

Numai-n purpură şi-n aur se ivește la plimbare,

Şi zvârlind ca pe-o povară strălucitul lui veșmânt,

Cu inelele de vară, nădușit își face vânt”[436].

 

Se constată astfel că prăbușirea moralității republicane, la începutul secolului I d.Chr., a adus şi slăbirea granițelor vizuale între clasele sociale. Bijuteriile încetează să mai fie un reper al condiției juridice. O nouă clasă socială își face apariția, liberții, iar dintre aceștia, liberții imperiali devin mai importanți şi mai bogați decât unele dintre vechile familii patriciene. Bogăția le permite acestor foști sclavi să obțină pentru ei şi consoartele lor, bijuterii care în mod normal nu ar fi putut fi purtate de cineva având condiția lor socială. Fragmentul de mai sus este însă elocvent şi pentru gradul de rafinament la care ajunsese societatea, inelele pot fi acum de vară sau de iarnă, mai grele sau mai ușoare în funcție de hainele purtate.

Același poet pomenește în satira a VI-a, dedicată femeilor, despre obiceiul logodnicului de a dărui un inel viitoarei sale soții, ca semn al legământului nupțial[437]. Legătura sacră a căsă­toriei, precedată de logodnă, este pecetluită cu o bijuterie[438], obicei păstrat şi în prezent.

Pe lângă faptul că sunt considerate un exemplu al luxului, bijuteriile sunt un indiciu important al statutului în societate și în familie al individului. În multe dintre aparițiile lor în izvoarele literare, între podoabe sunt remarcate inelele, iar în cele mai multe cazuri acestea sunt legate în primul rând de statutul social al individului. Inelul, îmbrăcând calitatea de însemn social al clasei senatoriale, este prezent în mai multe surse, așa cum sunt descrierile lui Titus Livius^[439], unde acesta este în mod clar legat de istoria politică a orașului. Semnul rangului şi al bogăției, acestea lipsesc de pe mâna săracului, iar în satira a XI-a, dedicată luxului şi cumpătării, Iuvenalis profețește, am putea spune, despre aceia care au vicii că vor sărăci şi vor păți la fel ca Pollio.

 

Şi-ntr-o zi, la fel ca Pollio, care-a sărăcit […],

Mâna lor fără inele vor întinde-o-n drum, cerșind^[440].

 

Prețul unor bijuterii simple, cum sunt inelele, era în continuare ridicat, iar cei săraci evident că nu-şi puteau permite un astfel de lux.

Aceeași mențiune apare și la Martial, în cartea a VIII-a, satira a V-a, dedicată inelelor lui Macer. Acest cavaler a sărăcit, nu a mai putut să-și plătească censul și a pierdut rangul de cavaler şi, totodată, dreptul de a le purta:

 

Inele ai dat atâtea, la fețe ușurele,

Şi acum sărmane Macer, ești tu fără inele!^[441].

 

Prin urmare, sobrietatea republicană era de mult depășită, inelele sunt prezentate ca un însemn al averii și dacă se poate spune chiar al funcției. Și dacă la început inelele de aur sunt un apanaj al oficialilor romani, în primă fază al ambasadorilor trimiși la diferite populații şi abia mai apoi al senatorilor romani ^[442] ca însemn al statutului social şi al rangului, lucrurile se vor schimba în primul secol al Imperiului. Vorbind despre timpurile în care Roma încă nu era stăpâna lumii, Iuvenalis folosește o propoziției simplă pentru a descrie fuziunea dintre arta greacă şi sufletul roman:

 

Nu știau ce-i arta greacă, îndărătnicii soldați[443].

 

Așa cum am văzut și în informațiile menționate de către Suetonius despre Augustus, printre alte funcționalități atribuite în special inelelor, este și cea de sigiliu. Folosirea inelelor ca pecete este atestată de către Iuvenalis sub formula: semnătura şi pecetea din onixul blestemat”[444]. Pietrele prețioase şi semipreți­oase puteau aduce noroc sau ghinion, fapt care depindea de o serie de condiții, de la purtător, la culoare, formă, tăietură, gravare etc.

Printre alte bijuteriile pomenite în satirele lui Iuvenalis se află şi bulla. Portul acesteia este atestat în satira a XIV-a, pentru copii[445], ca o distincție socială care atesta în primul rând calitatea de cetățean roman. Mândria apar­tenenței la Imperiul Roman este ilustrată prin micul medalion, cu valențe magico-religioase și apotropaice recunos­cute de toată societatea romană. Importanța ei este adusă în discuție și de Persius, de la care avem date despre ceremonia de la sfârșitul copilăriei:

 

Mi-am prins bulla de altarul pe care larii îl veghează,

Și toga albă îmbrăcând-o, nimic nu mi se împotrivea^[446].

 

Aurul este văzut de către Iuvenalis ca un viciu: Iar cu cât ai mai mult aur, pofta ta de aur crește[447]. Cu siguranță că societatea în care acesta trăiește este subjugată de această poftă.

Limba ascuțită care îi aseamănă pe Iuvenalis și Marţial redă un univers artistic [448], modelat după realitate. Am putea spune că ei creează o vastă frescă a lumii antice. Ambii își afirmă pasiunea pentru persiflarea defectelor umane[449], dar şi dorința de a trage un semnal de alarmă, iar prin acestea, fiind oarecum precursori ai reportajului modern.

Unul dintre cei mai importanți scriitori antici, Plinius, a alcătuit o operă amplă, în marea majoritate pierdută astăzi, autorul fiind principalul exponent al tendințelor enciclo­pedice în sec. I. p.Chr[450]. Lucra­rea de căpătâi şi, în același timp, o capodoperă a litera­turii universale, Naturalis Historia, reprezintă un cuantum al cunoștințelor din antichitate. Terminată cândva în jurul anului 77 d.Chr., aceasta consemna, după autor, cam 20 000 de fapte încadrate în 2000 de volume[451]. Toate aceste informații au fost distribuite pe capitole/cărți, acestea redând esența gândirii antice încă dominată de supranatural, dar dornică de explicații raționale.

Cartea XXXIII, din opera lui Plinius este dedicată în întregime metalelor[452]. Cele mai importante metale pentru făurirea bijuteriilor, aurul şi argintul, sunt tratate cu amănunțime.

Aurul-aurum, este numit în carte drept o molimă a vieții[453], extragerea şi prelucrarea lui devenind un mod de a sfida natura. Folosit mai ales pentru rea­lizarea bijuteriilor, aurul aduce odată cu strălucirea lui şi beneficiile unui statut social ridicat. Inelele de aur sunt la început un apanaj al oficialilor romani, al ambasadorilor trimiși la diferite populații şi abia mai apoi al senatorilor romani [454], însemn al statutului social şi al rangului. Extragerea şi prelucrarea acestui metal este prezentată pe larg de autor, împreună cu modurile în care poate fi folosit acesta[455] şi diferitele tipuri de aur în funcție de calitate[456]. În timpul Imperiului, portul bijuteriile de aur se răspândește rapid printre locuitori, iar în marea lor majoritate, aceștia sunt femei. În legătură cu ele, Plinius nu are cuvinte de laudă, acuzându-le, așa cum am văzut, de crearea unui nou ordin social feminin[457].

În acest mod, aurul, obiectul venerației pentru societatea timpului şi pentru societatea de azi, era înfierat ca exponent al luxului distrugător al mora­lității societății romane. Plinius continuă campania lansată înaintea lui de către Martial și Iuvenalis, punând în balanță strălucirea aurului şi puterea lui de corupție. Folosirea pe cale largă a acestuia se datorează, în viziunea lui Plinius, rezistenței la foc [458], aceasta fiind calitatea perfectă pentru o bijuterie care trebuia să reziste ritualului funerar.

În același timp, rezistența lui la rugină, la acțiunea sărurilor şi a oțetului, ușurința cu care poate fi tras în fire şi țesut ca şi lâna[459] sunt calități deosebit de importante. Informațiilor utile despre modalitățile de exploatare și prelucrare li se adaugă şi referințe cu privire la funcționalitatea bijuteriilor prin enumerarea diferitelor remedii în care aurul este folosit fie singur, fie împreună cu alte componente, pentru a vindeca anumite suferințe. Este vorba despre ceea ce numim credința în puterea protectoare și vindecătoarea a aurului, în aproape toate cazurile de boli cunoscute[460], în concordanță cu credințele antichității, motiv pentru care este unul dintre cele mai dezirabile materiale folosite în arta bijuteriilor.

Pe lângă aur, Plinius ne aduce în atenție şi electrum[461], capabil să identifice otrava turnată în cupe din astfel de material, dar și argintul, denumit a doua nebunie a omenirii[462].

Toate aceste materiale sunt analizate şi prezentate în același mod cu aurul, din punctul de vedere al extracție[463], al modului de prelu­crare[464], al produselor finite şi al efectului pe care acesta îl au asupra corpului uman[465].

Pe lângă metale, enciclopedia întocmită de către Plinius, mai conține informații cu privire la unul dintre cele mai folosite materiale în arta bijuteriilor și anume sticla. Cartea a XXXVI, consemnează datele despre apariția ei[466], a procedeelor de obținere şi prelucrare[467], precum și date despre atelierele de prelu­crare[468]. Printre produsele finite realizate din acest material se numără şi pietrele de inel în diferite culori, ca şi pietre de toate celelalte culori: căci nu există un material mai ductil şi mai potrivit să fie colorat[469]. Și dacă sticla este unul dintre materialele cele mai accesibile în secolele II-III d.Chr., nu același lucru se poate spune despre pietrele prețioase sau semiprețioase, așa cum am văzut mai sus. Importanța acestora îl face pe Plinius să dedice cartea a XXXVII-a, în întregime, glipticii. Originea gemelor şi apariția acestora la Roma, apariția glipticii, ateliere şi gravori sunt subiecte tratate pe larg de către autor. Ceea ce este foarte interesant este faptul că Plinius oferă 56 de exemple de pietre prețioase şi semiprețioase folosite de către contemporanii lui și între care regăsim: dia­mantul, smaragdul, berilul, rubinul, topazul, ametistul, opalul alături de chihlimbar sau cristal de stâncă. Variantele diferitelor pietre triplează aproape numărul exemplelor, variind ca şi tip în funcție de regiunea în care au fost descoperite sau care le-a comercializat[470], sau în funcție de nuanțele de culoare. Marea majoritate a exemplelor conțin în denumire şi numele unei zeități[471], fapt legat de latura apotropaică atribuită acestora de către antici. Se ajunge la prezentarea a aproximativ 240 de pietre prețioase și semiprețiose, denumite gemmae sau lapis.

Mai puțin valoroase pentru antici sunt con­si­derate topazele[472] și safirele care sunt numite pietre masculine[473], ametistul[474], în timp ce rubinul se poate ascunde sub forma multor pietre menționate deja, între care și carbunculum.

Dintre pietrele mai accesibile, Plinius men­ționează cristalele[475], câteva varietăți de sardonix, onix, carbunculus-almandina pe care o știm, anthracitis, sandaresos, lychnis, carchedonia, sard, callaina, molochitis, comunul iaspis, cyanos, hyacinthos, chrysolithos, chryselectrum, leucochrysos, melichrysos, paederos, asteria, astrion, astriotes, astrobolos, ceraunia, iris, leros, bine cunoscutele achates, balanites, cadmitis, daphnea, encardia, gallaxias, galactitis, heliotropium, haematitis, idaei dactyli, Jovis Gemma, lepidotis, lesbias,lysimachos, memnonia, media, nasamonitis, oica, ombria, obsian, pontica, Solis Gemma, trichrus, Veneris Crines, Zathene, steatitis, taos, împreuna cu variante și alte câteva varietăți mai puțin întâlnite[476]. Mai sus pomenita callaina se traduce în termeni moderni prin turcoază, despre care se știe că era exploatată mai ales în minele din Egipt, în perioadă romană[477]. Pentru onix, onyx la autorii antici, avem date foarte clare asupra folosirii lui mai ales pentru perioada ultimului secol al Republicii, dar și în perioada romană târzie în variante de nicolo, în special pentru valen­țelor magice care se atribuiau acestui material[478].

Însumate, informațiile pe care le putem folosi din Naturalis Historia reprezintă un număr cu adevărat impresionat. Mai mult decât atât, colecția de cunoștințe transmise a fost și rămâne neprețuită. Toate aceste caracteristici situează opera lui Plinius pe unul dintre locurile fruntașe ca importanță pentru istoria bijuteriilor, în cadrul literaturii latine.

Unul dintre contemporanii lui Plinius și, în același timp, unul dintre cei mai valoroși istorici romani[479], Tacitus evocă modul de viață al popoarelor barbare, scoțând în evidență decăderea societății romane prin lux, în comparație cu aceștia. Născut într-o familie de cavaleri, scriitorul se erijează în rolul de cârmaci moral al societății și prin opera sa, De origine et situ Germanorum, valorifică virtuțile unui preroman utopic, ferit de tentațiile a tot ceea ce înseamnă superficialitate prin haine şi bijuterii[480].

Pentru a scoate în evidență curățenia morală a germanilor, în raport cu propria cetate, Tacitus a ales să prezinte îmbrăcămintea simplă și fără podoabe pe care o poartă aceștia, rochiile de in în diferite culori şi blănurile care sunt singura podoabă folosită[481]. Inocența studiată a autorului trebuie luată ca atare de către cititor. Pasajul ne aduce aminte de recomandarea lui M. F. Quintilianus pentru bărbați, de a nu se împodobi cu bijuterii care erau văzute ca aparținând domeniului feminin[482].

Începutul secolului al doilea a adus pentru romani numeroase schimbări politice, economice şi sociale, pornite chiar de la vârful societății. Împărați, precum Traian şi Hadrian, au înțeles necesitatea adoptării unei noi direcții. Cunoscut al împăratului Hadrian, Publius Annius Florus publică o lucrare cunoscută, Epitome de T. Livio Bellorum omnium annorum DCC Libri duo, care păstrează direcția încetățenită de către Vergilius, în sprijinirea casei imperiale prin propaganda literară, subtilă și eficientă. Însă, deși se dorea o istorie patriotică care să reia drumul Romei de la întemeiere la domnia primului împărat, cartea nu a reușit decât să fie o palidă replică a mai vechii Ab urbe condita. Parcurgerea istoriei regale și republi­cane oferă însă prilejul autorului de a pomeni bijuteriile, iar între acestea, se acordă o mare importanță parcursului inelului[483]. Acesta a fost preluat în viziunea autorului de la etrusci, prin această afirmație înscriindu-se în linia generală a literaturii latine care promovează ideea că rădăcinile luxului se află dincolo de moralitatea Republici, fie în lumea greacă, fie în cea etruscă, explicație perpetuată și preluată probabil din opera lui Ovidius sau Plinius[484].

Una dintre cele mai interesante opere literare, aflată la mare căutare în societatea timpului, este și cartea lui Artemidorus Daldianus, Ονειροκριτικά, în traducere: Interpretarea viselor. Aceasta tratează un domeniu elocvent pentru mentalitatea omului antic și, în egală măsură, pentru omul contem­poran, și anume visele. În esență, aceasta este o carte de tălmăcire a viselor, cu accent pe numeroase nuanțe ale culorilor locale. Autorul este de părere că elementele visului sunt hotărâtoare sau mai bine spus profetice pentru cel care visează. De asemenea, tributar mentalității unei societăți împărțite pe clase sociale, încă foarte strictă, Artemidorus este de părere că este importantă condiția celui care visează pentru a decodifica mesajul visului. Dintre podoabe, primele pe care le-a tratat au fost coroanele. Coroana de aur anunța lucruri rele sclavilor, săracilor sau bolnavilor – aurul putea însemna chiar moartea pentru aceștia. Așa cum ne-am aștepta, pentru cei bogați însă, acest vis aducea cu sine prevestiri bune[485]. Visele care con­țin ca element definitoriu inelele sunt decodi­ficate în funcție de natura materialului. Astfel, inelele de fier sau inelele de aur cu pietre scumpe atrăgeau după sine o acțiune benefică pentru cel care le visa, în timp ce exemplarele de aur fără pietre prevestesc o acțiune fără câștig. Inelele masive sunt semn bun, iar cele goale pe dinăuntru prezic uneltiri şi înșelăciuni. Inelele de ambră galbenă şi de fildeș nu sunt de folos decât pentru femei. De altfel, ambra este un material folosit cu precădere pentru biju­teriile feminine datorită calităților materialului[486]. Importanța materialului pentru omul antic, precum și prețul ridicat au făcut din ambră un lux în Imperiul Roman, obiectele lucrate din acest material având o funcție apotropaică atât pentru cei vii, cât și pentru cei morți. Artefactele de ambră depuse în mormânt reflectă de fapt și credința că ele reprezintă lacrimi veșnice pentru cel decedat[487].

Salbele sau lănțișoarele, cerceii sau orice podoabă feminină care se pune la gât sunt aducătoare de bine pentru femei și puteau prezice apropierea unei căsătorii, copii sau bogăție. Pentru bărbați, ele prevesteau opusul, adică înșelăciuni, afaceri proaste și uneltiri. Pierderea sau spargerea unei podoabe, aflate la gât în vis, prevestește răul care va urma în viața purtătorului. Dacă bărbatul visează că pierde un inel de pe deget, atunci acest fapt este un semn de pierdere a unor oameni dragi şi a pros­perității în afaceri, sau chiar a pierderii vederii[488].

Așa cum se vede din cartea lui Artemidorus, lumea nu s-a schimbat prea mult în cei aproape două mii de ani trecuți, iar pentru o parte a societății, visele reprezintă încă o parte importantă în economia sănătății interioară și, implicit, al viitorului individului.

Una dintre coordonatele literaturii latine, fie ea republicană sau imperială, este recoman­darea ca bărbății să nu poarte bijuterii, pentru a nu risca emascularea. Cu toate acestea, un tip de bijuterie este în general acceptat că se putea purta și de către bărbați, fără a stârni indignarea societății[489]. Inelul este prezent în multe dintre referințele literare la bijuterii. Portul inelului de aur la ofițeri este atestat de către Appian, care relatează faptul că, în timpul războaielor punice, tribunii erau deosebiți de soldații simpli în mulțimea de morți prin faptul că purtau inel de aur, spre deosebire de cei din urmă care aveau doar un inel de fier[490]. Inelul de aur devine o distincție a clasei senatoriale. Acest drept a fost extins, din motive evidente, la soldați în timpul lui Septimius Severus[491]. Cu referire la femei, într-un pasaj din Digeste este menționat faptul că, printre alții, și acestea au dreptul să poarte inel de aur ca marker social[492].

Ca o reminiscență a scrierilor acide ale lui Plinius și Seneca[493] și în același timp cu admirație pentru înaintașii săi, Claudius Aemilianus, în a sa Varia Historia, relatează despre femeile din vechime care purtau cercei lungi și aveau fibule din aur și argint pentru aranjarea veșmintelor[494].

Una dintre cele mai importante construcții literare ale secolului al II-lea d.Chr. este lucrarea lui Aulus Gellius, Noctes Aticae. Aceasta este impo­rtantă din punctul de vedere al infor­mațiilor variate și diferite pe care le aduce spre știința cititorului. Una dintre acestea se referă la inelele purtate de către preoți. Cu această ocazie, aflăm că flamen dialis nu putea purta decât un inel deschis, în felul acesta comunicarea lui cu zeii nu era întreruptă[495]. Este o referire importantă la inelele cu capete deschise, care ar putea să conțină şi o simbolistică religioasă pe lângă calitățile estetice, vizibile. Aulus Gellius relatează și despre obiceiul romanilor de a purta inelul pe al patrulea deget de la mâna stânga, obicei preluat de la greci, ca de altfel multe altele în domeniul bijuteriilor și al luxului[496]. Motivul pentru această particularitate îl reprezintă credința potrivit căreia de la acest deget pleacă un nerv direct spre inimă și, prin urmare, el trebuie onorat și scos în evidență[497].

De o importanță covârșitoare pentru istoria universală, opera lui Cassius Dio este mai mult decât utilă în demersul nostru, pentru bogăția de informații pe care o conține. Născut în secolul al II-lea, autorul își trăiește primi anii ai tinereții în lumina crepusculară a dinastiei Antoninilor. Omul de mai târziu va fi profund marcat de acest asfințit şi de urmările lui pentru Imperiu. Cu atât mai importantă este opera, cu cât judecățile de valoare ale tânărului senator surprind foarte bine, am spune, esența vremii lui. Martor al începutului sfârșitului, Cassius Dio încearcă să găsească o soluție acceptabilă pentru timpurile în care trăiește. Ultimul secol de existență al Republicii, descris atât de plastic de către autor, surprinde prin remar­cile sarcastice la adresa luxului deja înstăpânit la Roma, dar şi a ipocriziei societății romane[498]. Tot el este acela care pomenește sfaturile traduse mai târziu în legi, ale lui Augustus. Acestea se refereau la îmbră­căminte şi haine, autorul remarcă însă că aceste percepte morale nu se potrivesc deloc cu realitatea romană[499].

Deși bijuteriile sunt pomenite relativ puțin raportat la imensitatea de informații din Istoria Romană, ele reușesc să creioneze tendința puterii de a controla societatea în toate compartimentele ei, inclusiv în alegerile private care privesc portul podoabelor.

Secolul al III-lea aduce cu el neliniștea internă şi insecuritatea granițelor imperiale. Într-o societate care deja se clătina din temelii, opera lui Herodian face puțină lumină asupra unor aspecte importante. Aflăm că soldații devin foarte importanți pentru asigurarea supraviețuirii Imperiului și, prin urmare, vor primi numeroase concesii între care și dreptul de a purta inele de aur[500]. Acordarea mai multor drepturi pentru soldați nu a făcut decât să întârzie inevitabilul, invaziile și politica internă au pus capăt prosperității de care se bucurau locuitorii întinsului Imperiu Roman. Abia la începutul secolului următor, societatea şi-a revenit cât de cât, după aceste încercări. Să nu uităm însă că schimbările politice și economice majore vor fi începutul unei schimbării radicale în materie de religie, iar creștinismul se va departaja în lupta pentru supre­mație cu politeismul antic. Societatea va trece prin aceste încercări din care va ieși aproape complet schimbată, vechile forme făcând loc unor noi moduri de exprimare.

Literatura patristică are o contribuție serioasă la ilustrarea parcursului bijuteriilor. Între cei care scriu cu privire la acest subiect este și Tertullian, un adversar declarat al bijuteriilor, considerând că ele sunt marca unei societăți decadente şi iubitoare de idoli. Cu toate acestea, în scrierile lui regăsim și anumite sfaturi de bun simț pentru primii creștini. El admite folosirea bijuteriilor în virtutea vel divitiarum, vel natalium, vel retro dignitatum ratio, prin urmare este conștient de faptul că schimbările bruște în imagine pot da de gol pe posesoare şi pe familia acesteia în fața autorităților[501]. Prin urmare, într-o anumită măsură, bijuteriile sunt tolerate de către primii creștini, în virtutea prezervării ornamenta uxoria și pentru a nu se deconspira în fața autorităților. Așa cum am văzut anterior, ornamenta uxoria face parte din tradițiile romane care atingeau atât sfera personală a individului, cât şi relația acestuia cu societatea şi modul în care era perceput de către aceasta. Conform acestui concept, soția este imaginea familiei şi a locului pe care aceasta îl ocupă în societate. Prin urmare, unele femei de condiție bună ar fi putut păstra aceste tradiții şi conform cu acestea, ar fi putut păstra o parte din bijuterii ca o dovadă a statutului pe care îl ocupau în societate. Spus mai simplu, această atitudine era o cale de a-şi proteja familia în epoca persecuțiilor. Lipsa completă a bijuteriilor, așa cum menționează textele creștine, ar fi putut stârni bănuieli, astfel că au fost păstrate sau cumpărate bijuterii care să respecte în același timp şi condițiile noii religii a posesoarei[502].

Acestui curent de acțiune i se raliază și Clement din Alexandria care accepta folosirea bijuteriilor, dar în anumite condiții. Am putea spune că mentalitatea primilor creștini este, prin urmare, mult tributară mentalității păgâne. Pentru aceștia, bijute­riile sunt reprezentantele decadenței societă­ții în care trăiesc, dar în același timp ele sunt un rău necesar. Imaginea în fața societății contează, implicit faptul că trebuiau să se integreze în normele general convenite prin portul bijuteriilor. Acest lucru îi putea salva uneori de la moarte, bijuteriile mascând uneori adevărata religie a purtătorului. Astfel, perceptele religioase destinate neamu­rilor au fost repede adaptate în așa fel încât diferențierea față de păgânism era în primul rând una morală-spirituală şi nu neapărat una fizică. Adaptarea perceptelor Sf. Pavel la realitățile romane s-a petrecut probabil odată cu răspândirea creștinis­mului, posibil chiar cu secolul al II-lea și este vizibilă în opera lui Clement din Alexandria care, în lucrarea Pedagogul, acceptă folosirea inelelor drept sigilii şi probabil ca simboluri de recunoaștere între creștini, recomandând chiar anumite imagini pentru a fi folosite[503]. Creștinismul era încă o religie ilicită, iar creștinii erau nevoiți să se ascundă și să încerce să conviețuiască cu păgânismul în sensul cel puțin al unei minime influențări reciproce[504].

Colecționând o grămadă de legende şi povestiri, care încă mai circulau în secolul al IV-lea, Diodor din Sicilia ne-a lăsat o bogată colecție de descrieri în Biblioteca Historica. Referindu-se la popoarele cunoscute din lumea lui, autorul adaugă legendelor şi anecdotelor care circulau şi descrieri ale acestora. Prin urmare, aflăm că portul gallilor includea multe obiecte de aur şi mai puțin de argint. Aurul gallilor, folosit mai mult de femei, este colectat mai ales din nisipul râurilor şi apoi pre­lucrat pentru a rezulta produsele finite: inele, brățări şi lanțuri groase de aur[505].

În schimb, Hispania era renumită pentru minele sale de argint care asiguraseră o exploatare în­de­­­­lun­gată şi care reprezentau mândria Imperiului[506].

Un alt autor târziu este Ambrosius Theodosius Macrobius, cariera sa literară atingând chiar începutul secolului al V-lea. Lucrarea sa de căpătâi, Saturnalia, este un compendiu de informații despre religia romană. Între sărbători, festivaluri, zei şi diferite practici religioase, în lucrare este pomenită evoluția pandantivului de tip bulla[507], din perioada etruscă şi până în timpul Imperiului, precum și rolul apotropaic şi semnificațiile ascunse în portul acestei bijuterii[508]. Ni se semnalează de altfel, că portul acestei bijuterii comportă idei ascunse, pe care arheologia singură nu ar fi putut să le explice în totalitate.

Dacă ar fi să concluzionăm în ceea ce privește literatura latină și istoria bijuteriilor, ar trebui ca mai întâi să spunem că aceasta oferă o imagine duală, bine ancorată în mentalul colectiv. Pe de o parte, podoabele sunt exponentele decadenței, imaginea femeilor romane încărcate de bijuterii prețioase este imaginea femeilor care se împopoțonează şi trădează căminul conjugal. Vremurile în care Roma nu era încă stăpâna lumii reprezintă idealul autorilor romani care văd în bogăția Imperiului, decăderea unui popor care odinioară era curat sufletește.

Odată cu evoluția politică, economică și religioasă a Imperiului, statutul femeii se schimbă. Exasperarea bărbaților, transpusă de multe ori în referințele literare, vine de la neputința de a înţelege vremurile în schimbare. Bijuteriile reprezintă imaginea femeii şi a familiei din care aceasta provine și definesc, alături de nume, drumul ei în societate.

Așa cum se poate vedea, literatura latină a secolelor II î.Chr.-III. d.Chr. oferă pe lângă o cronologie a portului bijuteriilor și câteva explicații cu privire la funcționalitatea acestora. Unul dintre conceptele foarte importante în acest sens îl reprezintă ornamenta uxoria^[509], bijuteriile specifice unei soții, cu sensul de obiecte de podoabă specifice, moștenite, cumpărate sau date în folosință. Formularea este diferită de ornamenta muliebria, bijuteriile feminine în sensul larg al cuvântului. Bijuteriile ca însemne ale rangului unei femei – insignia dignitatis[510] sau ale familiei sale sunt, de asemenea, unul dintre aspectele cele mai des discutate. Desigur că în cutia de bijuterii a unei femei se află în primul rând bijuteriile moștenite de la familia tatălui său și bijuteriile moștenite de la familia soțului. Acestea din urmă i-au fost date după căsătorie, în folosință. De asemenea, mai avem bijuterii primite de la soțul său sau de la alte persoane în dar, precum și bijuterii achiziționate în mod personal. Acest aspect este deosebit de important, pentru că știm că bijuteriile feminine sunt considerate o emblemă a rangului acesteia și al familiei sale[511]. Ce se întâmplă însă în momentul în care o femeie se mărită sub rangul familie sale? În anumite cazuri îi este acordată o permisiune specială de a folosi în continuare bijuteriile care îi atestă rangul anterior căsătoriei[512].

Nu trebuie uitat nici cazul descoperirii din anii 2000, din localitatea Murecine de lângă Pompeii, despre care am mai pomenit anterior. Aici a fost descoperit un schelet feminin împodobit cu mai multe bijuterii de aur, între care o brățară masivă din aur cu inscripția domnus (sic!) ancillae suae, adică stăpânul sclavei sale. În mod normal, o sclavă sau o libertă nu ar fi putut purta bijuterii de aur, conform legislației în vigoare. Totuși, fără inscripția respectivă am fi identificat scheletul ca aparținând unei domina foarte bogate[513].

Bijuteriile mai apar în literatură și în contexte religioase, fiind menționate fie ca ofrande aduse zeilor, fie ca mijloace apotropaice, sau în orice caz ca și recipiente ale unei magii puternice. Consacrarea bijuteriilor în temple se poate lega mai ales de dubla valență a metalului prețios, podoabă în lumea viilor şi însoțitor în moarte, așa cum susține şi Plinius. Trebuie amintit darul pe care Livia îl face zeilor, dedicând bijuterii în templu. De asemenea, la moartea Cleopatrei și, mai târziu, în timpul împăratului Severus Alexander, se vor dedica perle foarte valoroase pentru cerceii statuii lui Venus din templul de la Roma. Poppaea Sabina va dedica templului lui Venus de la Pompeii berile și perle[514]. Diodora Bubastica va dedica lui Isis, printre altele, două diademe valoroase[515]. Tot o donație de bijuterii pentru o statuie a lui Isis, este cea a bunicii Fabia Fabiana pentru sănătatea nepoatei sale, menționată într-o inscripție din Hispania secolului al II-lea[516]. Sunt enumerate cu grijă fiecare perlă și gemă. O altă inscripție de lângă lacul Nemi menționează donații dedicate pentru două temple, care includ obiecte asociate cu Isis și opt coliere din geme alături de zece perechi de cercei[517].

În spațiul privat al casei, să nu uităm că statuetele lui Venus și Isis sunt uneori decorate cu cercei, lanțuri și brățări în miniatură, din materiale prețioase[518].

Pe de altă parte, bijuteria este măsura dragostei, lucru efemer, prețuit şi protejat. Datorită prețului ridicat, bijuteriile sunt considerate o măsură a afecțiunii, între doi oameni sau chiar a afecțiunii pentru animale. Un câine comparat cu o piatră prețioasă este şi cățelușa amantului lui Trimalchio, pe nume Margarita^[519]. Să nu o uităm nici pe Issa, animalul iubit al bogatului Publius. Prin com­parație, dragostea Issei este mai prețioasă decât un diamant venit din India^[520]. Formularea este una foarte neobișnuită, perla, considerată o bijuterie rară din cauza depărtării de la care vine, este considerată o măsură a dragostei. Tot o măsură a dragostei, de data aceasta între doi oameni, sunt și inelele de logodnă. Acestea sunt pomenite de către Plinius^[521], dar și de către Iuvenalis, în satira a VI-a dedicată femeilor^[522]. Legătura sacră a căsătoriei, precedată de logodnă, este pecetluită cu o bijuterie annulus pronubus, obicei păstrat de altfel şi în prezent. Dragoste filială este exem­plificată de către Tacitus, autorul povestește cum o femeie de familie bună își vinde bijuteriile pentru al putea ajuta pe tatăl său^[523]. Vânzându-și bijuteriile, aceasta acceptă de bună voie să renunțe la identificarea sa cu clasa superioară a societății, cu alte cuvinte renunță la privilegiile care vin cu aceste bijuterii. Însă, renunțând la aceste lucruri prețioase, ea își demonstrează pe deplin dragostea și respectul de fiică.

Fiind relativ scumpe și cu multe semnificații, bijuteriile reprezintă cadoul ideal. Prin urmare, cadoul format din bijuterii poate ascunde și o metodă de a onora o anumită persoană, obicei semnalat în timpul lui Augustus, spre exemplu. De asemenea, ele pot deveni cadouri prețioase la eve­nimente speciale. Plinius cel Tânăr menționează faptul că, pentru nunta fiicei sale, un tată cumpără bijuterii^[524]. Acestea puteau desigur să facă parte din dota respectivei^[525]. Să nu uităm nici de soțul mai sărac care cumpără bijuterii drept cadou pentru viitoarea sa soție, amintit de Plautus[526].

Unul dintre cele mai importante roluri în care apar bijuteriile însă este acela de sigiliu. Practica de a sigila era des folosită în lumea romană, sigiliile sunt folosite ca măsură de precauție pentru corespondență^[527], ca mod de legalizare al diferitelor acte (de la contracte, la testa­mente)^[528], ca modalitate de recunoaștere^[529] sau ca metodă de falsi­ficare^[530]. În foarte multe izvoare apar mențio­nate inelele cu sigilii, însă cel mai cunoscut sigiliu rămâne acela al lui Augustus, el fiind primul care s-a folosit de inele gravate pentru a sigila actele oficiale^[531]. Practica folosirii inelelor, pentru a pecetlui, este atestată și de Iuvenalis: semnătura şi pecetea din onixul blestemat^[532]. Sigiliul putea fi, de asemenea, schimbat pe parcursul vieții, cel mai celebru caz fiind cel al lui Augustus, care a trebui să-și schimbe sigiliul cu sfinx, pentru că destinatarii se temeau că scrisorile astfel sigilate să nu poarte în ele și viclenia sfinxului^[533]. Astfel de inele sigilare au fost desco­pe­rite în toată lumea romană, iar un studiu recent este cel al lui I. Marshman pentru sigiliile descoperite pe teritoriul Britanniei^[534]. Pentru Dacia, acestea au fost publicate în 2016[535]. În ceea ce privește inelul sigilar feminin, acesta este amintit de mai multe izvoare de la Plautus[536], la Ovidius[537]. O astfel de informație provine dintr-un graffiti de la Pompeii în care ni se relatează despre hetaira Novellia Primigenia, care primește un astfel de inel. Tot la Pompeii, și tot printr-un graffito, un bărbat îndrăgostit își exprimă dorința de a fi măcar o oră piatra din inelul Primigeniei Nucerina, inel pe care aceasta îl sărută atunci când sigilează cu el[538].

Alte informații valoroase ne parvin din studiul ștampilelor provenite din folosirea unor sigilii feminine în papiri, din Egiptul roman[539].

O altă coordonată a literaturii latine este reprezentată și de informațiile despre prețul ridicat al unor bijuterii, ca dovadă a unui parcurs econo­mic lung, de la marginile estice ale Asiei sau din nordul Europei, la piețele din Roma. Dintre toate, perla, smaraldul, diamantul și ambra sunt cele mai scumpe. Pe lângă prețurile astronomice asociate cu perlele Cleopatrei, Serviliei și ale uneia dintre împărătesele lui Severus Alexander, mai avem și mențiunea unui inel cu gemă de jasp din Hispania Baetica care a costat 7000 de sesterți[540], un inel cu opal menționat de Plinius care a costat 2 milioane de sesterți sau setul de bijuterii din perle și smaralde al împărătesei Lollia Paulina în valoare de 40 de milioane de sesterți[541].

Nu trebuie să ne mire nici faptul că bijuteriile foarte valoroase erau numite census sau testimonia, adică proprietăți portabile, sau cum am spune astăzi investiții la purtător[542]. Existența acestor averi la purtător ne permite să înțelegem motivul pentru refolosirea unor bijuterii valoroase prin moșteniri succesive.

Deși a încercat să-l înfrâneze, până la urmă legislația romană a trebuit să se recunoască învinsă în fața luxului cu care era obișnuită societatea. Prin urmare, dacă în primul secol al Imperiului luxul bijuteriilor a ajuns să fie privit ca un drept pe care Roma şi-l câștigase luptând după atâtea războaie, în cele două secole care au urmat, luxul devine o constantă a societății, blamată sau luată ca atare. Astfel, cu toată subiectivitatea ei, literatura romană oferă, așa cum am menționat, o imagine duală. Statutul femeii, vremurile și mentalitățile se schimbă și, prin urmare, și modul cum sunt privite bijuteriile.

G. Izvoare Arheologice

G. 1. Izvoare arheologice vizuale

În cadrul izvoarelor arheologice sunt cuprinse toate descoperirile de bijuterii și de reprezentări ale acestora din Imperiul Roman pentru perioada secolelor I î.Chr.-IV d.Chr. Fără a avea pretenția unei epuizări a surselor, am cuprins câteva imagini pictate, sau mozaicuri elocvente, ori reprezentări sculpturale.

Este demn de menționat faptul că piesele din catalogul nostru beneficiază de analogii clare în restul lumii romane. Acestui fapt îi datorăm o încadrare tipologică, cronologică și funcțională mai ușoară.

În ceea ce privește această categorie, consi­derăm că aici trebuie introduse toate materialele arheologice care poartă reprezen­tări de bijuterii, de la monumente funerare și onorifice (sculptură și pictură), la mozaicuri, reprezentări pe vase, pe geme sau pe alte tipuri de materiale, reprezentări de tip graffiti sau iconografie monetară.

Un loc aparte îl ocupă în acest demers reprezentările funerare din Egiptul roman[543], în care sunt identificate diverse tipuri de bijuterii și modul de purtare al acestora. Prin urmare, este necesară consultarea bazelor de date ale diver­selor instituții care conțin aceste portrete[544] și a lucră­rilor de specialitate[545]. La categoria reprezentări vizuale/pictură, ne interesează și pictura funerară aplicată pereților mormântului, cele mai apropiate de noi fiind mormintele pictate de la Viminacium cu celebra Monalisa[546], mormintele de la Sopianae și cele din Moesia Inferior (Tomis și Durostorum, în special), dar și din celelalte locații cunoscute pentru asemenea descoperiri din provinciile Danubiene[547], precum și pictura parietală păstrată în edificiile din zona afectată de Vezuviu[548].

De asemenea, sunt câteva mozaicuri în lumea romană care prezintă interes deosebit pentru acest subiect. În această categorie se regăsesc mozaicul cu cap de femeie descoperit la Pompeii[549], mozaicul lui Daedalus de la Zeugma, păstrat în muzeul din Gaziantep[550], alături de mozaicul din Villa Romana del Casale, din Sicilia[551]. Deși mai târziu decât perioada care ne interesează pentru Dacia, amintim aici și mozaicul descoperit pe proprietatea unui creștin bogat cu numele probabil de Dominus Iulius[552], descoperit la Cartagina în Tunisia și datat între anii 380-400 d.Chr. Pe el este reprezentat, sub forma registrelor, ciclul vieții trăite pe o mare proprietate rurală și bineînțeles, doamna casei apare împreună cu bijuteriile sale. Astfel, în registrul de jos o vedem pe domina, împodobită cu bijuterii conforme cu statul său și anume, plasă de păr și cercei. Ea poartă o oglindă și este îmbrăcată cu o rochie fină. Scena o înfățișează abia ridicată dintr-un scaun pentru a primi un colier de la una dintre slujitoarele casei, înfățișată cu o cutie de bijuterii în brațe. Tot târzii sunt și imaginile de pe tavanul pictat al bazilicii din Trier, datate la începutul secolului al IV-lea, cândva între 315-236. Reprezentările bust ale unor femei poartă halouri în jurul capului (probabil reprezentări alegorice) și diverse obiecte în mâini. Cea mai bine păstrată imagine ne prezintă o femeie tânără cu un superb colier din pietre albastre, foarte asemănător cu descoperirea de la Sarkamen, o coroană pe cap și care ține în mâini o casetă de bijuterii din care extrage un șirag de perle[553]. A doua reprezentare poartă o coroană asemă­nătoare și un șirag de mărgele albastre, fiind înfățișată privind într-o oglindă pe care o ridică cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga își aranjează un voal peste coafură. Conform specialiștilor, modelul care a pozat pentru cele două paneluri, nu poate fi nimeni alta decât Flavia Maxima Fausta, soția imperială care avea să fie executată în anul 326 de către Constantin cel Mare. Tot la capitolul repre­zentării împărăte­selor introducem și imaginea păstrată pe așa numitul tondo de la Berlin (Pl. 39/4), unde apare imaginea familiei împăratului Septimius Severus, iar lângă acesta se află frumoasa sa soție, Iulia Domna. În acest portret vom remarca cerceii deosebiți și colierul din perle purtat de împărăteasă, precum și o diademă de tip stephanus, din aur cu pietre, așezată pe creștetul capului acesteia. Uitându-te la imagine, nu te poți împiedica să te gândești la mărimea și prin urmare la calitatea și la prețul perlelor.

Parura feminină vizibilă în toate aceste repre­zentări este una bogată, cu mai multe tipuri de bijuterii și prin intermediul căreia putem observa că găteala și podoabele contează și pentru morți așa cum se întâmpla și pentru cei vii. De asemenea, atunci când vine vorba despre podoabe nu contează vârsta. Drept urmare, Tekosis, fiica lui Harunis (Pl. 39/5), moartă la frageda vârstă de 11 ani și îngropată la Lycopolis/Assyut, a fost pictată cu o parură completă formată din coliere multiple, coroană funerară și cercei. Portretul a fost datat la sfârșitul secolului al III-lea d.Chr.

În Dacia, am constatat că majoritatea reprezen­tărilor de femei și, implicit de bijuterii, se regăsesc pe monumentele funerare. Din cuprinsul Imperiului, ar mai trebui să mențio­năm aici și stela funerară a celei numită Regina, monument descoperit la Arbeia în Britannia. El a fost încadrat în secolul al II-lea d.Chr și a fost ridicat de către soțul defunctei. Din inscripția asociată aflăm că aceasta se numea Regina, iar la origine era o localnică devenită sclavă, după care libertă și soție a unui palmirean. Ceea ce este deosebit de important este modul în care femeia a fost reprezentată și anume, printre atributele de bună soție și mamă de familie întâlnim și reprezentarea unei cutii de bijuterii[554]. Repre­zentarea este deosebit de importantă pentru că expune atri­butele vizuale necesare pentru statutul de mamă de familie, iar printre acestea, foarte importante sunt și bijuteriile.

Imaginea femeilor apare pe diverse tipuri de materiale, fiind sculptată, pictată, incizată sau imprimată[555], toate acestea fiind folositoare pentru a întregi viziunea pe care o avem despre viața femeii în lumea romană. Alături de bijuterii, așa cum am văzut, apar reprezentări ale casetelor în care acestea sunt ținute. Conștientă fiind de puterea imaginii, o imagine face cât o mie de cuvinte, am introdus în lucrarea de față și un capitol special, cu privire la reprezentarea bijuteriilor feminine pe monumente din Dacia Superior și care sper să lămurească o parte din problemele apărute în legătură cu modul de purtare al acestora.

G. 2. Izvoare arheologice scrise

În această categorie intră inscripțiile pe diverse materiale, ștampilele tegulare[556] și chiar graffiti pe diferite materiale.

Deși sunt destul de cunoscute și studiate biju­teriile de pe monumentele funerare, inscripțiile funerare care pomenesc bijuterii au fost mai puțin abordate.

Una dintre cele mai cunoscute epitafe este Laudatio Turiae[557]. Aceasta este o inscripție funerară din secolul I î.Chr, în care soțul îndurerat îi aduce soției decedate, pe nume Turia, un ultim omagiu. Printre realizările personale atribuite acestei soții este și faptul că și-a vândut toate biju­teriile pentru a-i oferi soțului său un exil demn[558]. Tot un epitaf funerar este cel care omagiază o femeie, omorâtă pentru a i se fura brățara de aur cu cap de șarpe pe care o purta la mână. Cu un gust amar, epitaful îi sfătuiește pe bărbați să nu le dăruiască prea multe lucruri de preț femeilor pe care le iubesc[559].

Din inscripția menționată deja și aplicată pe o statuie funerară feminină, descoperită în Hispania Baetica și datată în secolul al II-lea, aflăm că Postumia Aciliana Baxo a lăsat 8000 de sesterți ca să fie cheltuiți pe bijuteriile care îi vor
împodobi statuia funerară. Dintre aceste bijuterii, singura redată cu preț este un inel cu gemă de jasp care costă 7000 de sesterți[560], un inel dedicat de către fiul supra­vie­țuitor, prin aceeași inscrip­ție, statuii mamei sale[561]: Postumia M(arci) f(ilia) |Aciliana Baxo(nensis)| poni statuam sibi testamen|to iussit ex HS VIII(milibus) n(ummum) item ornamenta septentrio|nem cylindr(orum) XXXXII marg(aritarum)| VII item lineam cylindrorum| XXII item fasc(iam) cylindr(orum) LXIII| marg(aritarum) C item lineam arg(enteam)| marg(aritarum) XII L(ucius) Fab(ius) Super|stes filius dedicavit| inpositis spataliis arg(enteis)| gemmatis exsuper eius| summae s(upra) s(criptae)| item annulum| HS VII(milium) n(ummum) gemma ias|pide[562].

Pe lângă inscripțiile funerare, sunt bine-cunoscute și o serie de inscripții votive în care se pomenesc donații de bijuterii, făcute de către civili în onoarea unor zei, întru sănătatea lor sau a membrilor de familie, sau cu prilejul unor evenimente private deosebite (căsătorie, naștere, ridicarea în rândurile preoțimii), sau chiar a unor evenimente politice importante.

Diodora Bubastica dedică lui Isis printre altele și două diademe valoroase, informația provine dintr-o inscripție de la Ostia[563]. Tot o donație de bijuterii pentru o statuie a lui Isis este cea a bunicii Fabia Fabiana, pentru sănătatea nepoatei sale, menționată într-o inscripție de pe un altar descoperit la Acci în Hispania Tarraconensis, datată secolului al II-lea: Isidi puel[lari (?) –lar(um) (?)]/ iussu dei Ne[tonis]/ Fabia L(ucii) f(ilia) Fabiana auia/ in honorem Auitae nep(o)tis/ piissimae ex arg(enti) p(ondo) CXII s(emisse) (unciis duabus) (semiuncia) (scripulis) V/ item ornamenta: in basilio unio et margarita/ (numero) VI, zmaragdi duo, cylindri n(umero) VII; gemma car/bunculus, gemma hyacinthus, gemmae cerauniae/ duae; in auribus zmaragdi duo, margarita duo;/ in collo quadribacium margaritis n(umero) XXXVI,/ zmaragdis n(umero) XVIII, in clusuris duo; in tibiis/ zmaragdi duo, cylindri n(umero) XI; in spataliis zamarag/di n(umero) VIII, margarita n(umero) VIII; in digito minimo anuli/ duo gemmis adamant(ibus); digito sequenti anulus po/lypsephus zmaragdis et margarito; in digito summo/ anulus cum zmaragdo; in soleis cylindri n(umero) VIII[564].

O a doua inscripție este cea prin care Fabia Fabiana, din Carteia-Hispania Baetica, dedică în a doua jumătate a secolului al II-lea pentru Dianae Augustae, o serie de bijuterii, între care lanțuri pentru corp, brățări, o diademă și inele cu gemă: Dianae Aug(ustae) Fabia C(aii) f(ilia) Fabiana cum ornamentis i(nfra)s(criptis) epulo dato d(at) d(edicat)/catella cum cylindr(i)s n(umero) VII armillas cum cylindris (numero) XX antemanus cum cylindris n(umero) XIII periscelia cum cylindris n(umero) XVIII anulos gemmatos n(umero) II[565].

Alte inscripții, cum este cea a Vibiei Modesta, din Colonia Italica-Hispania Baetica, care cu ocazia învestirii sale pentru a doua oară în postul de flaminica, pune dedicație pentru Victoria Augusta, căreia pe lângă alte bunuri și bani, i se dedică și 40 de geme și 8 berile, o coroană de aur cu 23 de geme și o altă gemă foarte grea: Vict(oriae) Aug(ustae) |(hedera) Vib(ia) Modesta C(aii) Vib(ii) Libonis/ fil(ia) ori(unda) [ex]/ Mauretania iterato honore bis flaminica sacerd(os) Ị[t(alicensium)]/ statuam argenteam ex arg(enti) p(ondo) CXXXII |(unciarum duarum|(semunciae) cum inauribus triḅ(acis)[ mar]/ garitis N̄(umero) X et gemmis N(umero) XXXX · et berull(is) N̄(umero) VIII et corona·au[r(ea)]/ cum gem⟨m⟩is N(umero) XXV et gem⟨m⟩a · ab eis (sextula) accept(o)/ loc(o) ab splendid(issimo) [or-]/ [d]ine in temp(lo) suo corona(m) aurea(m) flâminal(em) capitul(um)/ aure(um) [do-]/ [mi]ṇa(e) Isidis alter(um)/ Cerer(is) c u m mana(l)ib(us) ( ! ) arg(enteis ) item/ Iunioni(s) Ṛ[eg(inae)][566].

O altă inscripție de lângă lacul Nemi menționează donații dedicate pentru două temple, donații care includ obiecte asociate cu Isis și opt coliere din geme, alături de zece perechi de cercei[567]. De la Pompeii se păstrează și donația făcută de către împărăteasa Poppaea Sabina care dedică templului lui Venus de la Pompeii, mai multe pietre de beril și perle[568]. Acestea se adaugă donațiilor făcute de către Augustus și Livia lui Iupiter Capitolinus sau celor făcute de către Caesar pentru templul lui Venus Augusta. Mențiuni despre donații istorice, făcute în ultimii ani ai Republicii, se găsesc în mai multe izvoare literare. Una dintre cele mai mari colecții, între care și o dactilotecă fabuloasă, precum și cupe din pietre prețioase, a fost deținută de către Mithridates. După înfrângerea acestuia, colecția a devenit prada de război a lui Pompei și depozitată în templul lui Iupiter Capitolinus. Un colecționar avid, Caesar a depozitat, în același fel, colecții de pietre prețioase în templul lui Venus Genetrix de la Roma, iar Marcellus care era fiul Octaviei a oferit o donație templului lui Apollo Palatinul[569]. În aceeași ordine de idei, un mare dar imperial a fost făcut și de către Augustus care a oferit templului lui Iupiter Capitolinus o sumă în bani, pietre prețioase și perle, cu o valoare echivalentă a 50 de milioane de sesterți[570]. Împăratul Galba a vrut să dedice zeiței Fortuna un colier prețios, din perle și geme, dar la final a optat pentru Venus Capitolina, ca parte a procesului de legitimizare dinastică[571].

Alături de epigrafie, și literatura amintește că femeile, mai ales cele imperiale[572], obișnuiesc să dedice bijuterii zeilor, informație probată arheologic și prin descoperirile de geme, dedicate zeilor ca mulțumire. În acest sens, nu trebuie uitate nici gemele inscripționate cu diverse formule, fie ele inscripții de proprietate, urări de bine, formule magice, formulări pentru inelele sigilare, formulări personale sau formule consacrate. Nu trebuie uitat că avem pietre denumite Veneris Crines – părul lui Venus, Solis Gemma și Jovis Gemmae[573].

Așa cum se poate vedea, există izvoare literare și inscripții care pomenesc despre donații referitoare la diverse tipuri de bijuterii sau chiar la seturi prețioase făcute către zeități, precum Fortuna, Victoria Augusta, Venus, Isis, Apollo sau Diana. Ele sunt făcute în nume propriu sau de către rude pentru sănătatea unor copile și în onoarea unor momente speciale, așa cum sunt marile ritualuri de trecere sau chiar cu ocazia căsătoriei, sau în cazul familiei imperiale, al unui eveniment politic important. Ceea ce trebuie reținut este faptul că femeile dețin proprietăți, bani și bijuterii, din care pot face donații în nume propriu. În ultimii ani, pentru Dacia a apărut o sinteză care privește prezența feminină în izvoarele epigrafice, lucrare care oferă foarte multe informații cu privire la viața de zi cu zi a acesteia[574], necesare pentru a încadra subiectul nostru.

De asemenea, informații despre lumea feminină și bijuterii ne parvin din graffiti de pe zidurile de la Pompeii, datorită fericitei hetaire Novellia Primigenia, cunoscută și sub denumirea Primigenia Nucerina[575]. Tot de la Pompeii provine un grafitti datorită căruia o cunoaștem pe Faustilla, care era ceea ce astăzi am numi un cămătar. Ei bine, Faustilla a evaluat o pereche de cerceii aduși de către o altă femeie la suma de 2 denari și i-a acordat un împrumut de 31 de asses contra unei dobânzi lunare foarte frumoasă[576]. Alte informații de acest fel le avem din folosirea unor sigilii feminine în papiri din Egiptul roman[577].

H. Generalități despre casete de bijuterii, servitori și meșteri

Așa cum am văzut și din diversele reprezentări, locul bijuteriilor, atunci când nu își împodobesc proprietarii, se  află în cutiile de bijuterii, proprietate a stăpânei casei. [578]. În casă, bijuteriile erau păstrate în așa numitele casete cosmetice, cele care se foloseau zi de zi, iar pentru cele cu adevărat prețioase existau casete de valori, un fel de seifuri aflate în reședințele private somptuoase. Funcționarii imperiali sau sclavii care le aveau în grijă purtau denumiri diferite în funcție de materialul din care sunt executate, de la ad margarita, paepositus ab auro gemmato[579]. Atunci când aceste comori erau scoase din seif, pentru diverse ceremonii sau petreceri, erau păzite de paznici speciali[580]. Casetele erau atât de importante, încât sunt considerate unul dintre elementele definitorii pentru imaginea oficială a unei domina romană și, implicit, pentru imaginea prosperității familiei. Ele apar pe mai multe mozaicuri romane, apar chiar și pe tavanul pictat al bazilicii din Trier sau pe piatra de mormânt a Reginei de la Arbeia[581]. Materialitatea acestor cutii de bijuterii este deosebit de importantă, pentru a defini statutul bijuteriilor și al femeilor care le poartă. Cutiile de bijuterii fac parte din grupa mai mare a așa numitelor cutii de toaletă, foarte prezente în inventarul mormintelor, mai ales feminine. Desigur, multe dintre acestea sunt din lemn cu intarsii sau aplicații din bronz, metal prețios, os, corn sau fildeș și, prin urmare, doar părțile mai rezistente ajung până la noi. Există și excepții, așa cum sunt cutiile cosmetice din mormântul doamnei de la Olimp[582], din lemn și care au supraviețuit intacte până astăzi. Aceste cutii erau folosite pentru depozitarea a tot ce intra în ornatus sau mundus muliebris, în funcție de mărime, compartimentare și mecanism de sigu­ranță. Recent au fost publicate și elemente care provin de la astfel de cutii, din colecția Bobockoff și colectate de pe teritoriul Moesiei Inferior și Thraciei[583]. Poate cel mai cunoscut exemplu de astfel de cutii se află în celebrul tezaur de pe Esquilin, așa numitele cutiile Pojecta, între care poate cutia cu muzee a fost folosită chiar pentru a depozita elemente de toaletă[584]. Mai aproape de Dacia, avem una dintre cutiile din argint care fac parte din așa numitul tezaur al lui Seuso[585].

În ceea ce privește descoperirea de bijuterii în seifuri, trebuie să menționăm și descoperirile de la Pompeii. Astfel, în cufărul întărit, în fapt seiful din casa lui Menandru se găseau cercei, un colier din aur și smaralde, o pereche de brățări, 11 inele, două ace de păr, o bulla și un colier din aur, alături de un tezaur monetar, păstrat într-o cutie mică împreună cu bijuteriile și care era format din 5 aurei de la Nero, 7 de la Vespasian, 25 de denari republicani și 8 denari imperiali, în valoare totală de 1.432 de sesterți[586]. O mică avere păstrată de către stăpânul casei.

În cadrul familiilor importante, bijuteriile erau date în grija unui sclav sau sclave de încredere. În cazul bijuteriilor feminine, acestea erau îngrijite de o ancilla, care avea o funcție specială[587]. Le vedem pe aceste sclave atât pe mozaicul Domnus Iulianus, cât și pe a doua cutie Projecta[588]. În cadrul ierarhiei de sclavi imperiali ai Liviei, avem funcționari, oameni liberi, care se ocupă cu hainele și accesoriile ei. Numiți a veste sau ad vestam, la modul general, între aceștia avem ab ornamentis, adică cei însărcinați cu hainele și acceso­riile folosite la ceremoniile oficiale. Desigur că aceștia sunt la vârful unei ierarhii de sclavi de casă[589].

Procurarea bijuteriilor se face de la negus­torii și meșteșugarii specializați, fie ei și itineranți, atunci când vorbim de provincii. La Roma, aceștia se găseau pe Via Sacra, multe dintre inscripțiile funerare ale acestora amintesc strada cu acest nume[590].

Desigur că în casa celor cu adevărat bogați se aflau meșteri specializați, așa cum sunt aurifex, argentarius sau margaritarius, toți aflați în serviciul Liviei[591]. Așa cum se poate limpede vedea, încă de la începutul Imperiului, meseria de bijutier era divizată în funcție de materialul cu care lucrau, dar și de operațiile pe care le făceau cu acesta. Atelierele specializate din lumea romană lucrau piese care luau calea comerțului de lux. Trebuie să ne închipuim că astfel de produse nu sunt deloc ieftine și, prin urmare, nu multă lume își permitea să le cumpere. Din acest motiv, probabil că o parte a acestui comerț funcționa pe comandă.

Pentru cei mulți, exista cea de-a doua posi­bilitate, ateliere provinciale, cu un preț eșa­lonat în funcție de calitate. Nu trebuie să vedem acest tip de economie ca fiind închistată, dimpo­trivă, obiectele vin inclusiv din comerțul intra provincial pe rute scurte, o expresie a conceptului de globa­li­zare. Spre exemplu, în cazul Daciei, avem ateliere locale și în același timp comerț cu ateliere din apropiere, așa cum este centrul de la Viminacium, alături de comerț pe rute lungi pentru ambră sau gagat.

[1] Lascu 1965, 203.

[2] Gramatopol 1991, 191.

[3] Laing 1997, 80

[4] Popović 2003, 39.

[5] Popović 1996, 105.

[6] Relația dintre descoperirile arheologice şi monumentele funerare se inversează în cazul studiului îmbrăcămintei, datorită gradului de perisabilitate mai mare pe care îl au acestea în raport cu bijuteriile, vezi Ţeposu-Marinescu 1976, 125; Ţeposu-Marinescu 1982.

[7] Amintim, fără a fi exhaustivi, următoarele referințe bibliografice, Bajusz, Isac 2001, 197; Isac 2003, Bălăceanu 2006, Tutilă 2022.

[8] Lascu 1965, 203.

[9] Xenopol 1896, 6.

[10] Situația refolosirilor este una destul de complicată și rămâne așa în lipsa unor lucrări care să discute acest aspect, mai ales pentru perioada romană, pentru că se știe că romanii sunt mari colecționari. Se colecționează orice, de la lucruri prețioase așa cum sunt bijuteriile, la mărgele și vase din sticlă sau chiar ceramică. În Antichitatea târzie sau chiar în Evul Mediu timpuriu, reutilizarea antichităților cuprinde lucruri prețioase așa cum sunt bijuteriile, dar se caută și metal pentru a fi topit sau materiale de construcție, situație care se perpetuează până în epoca contemporană; o bibliografie selectivă a problemei pentru fosta Dacie cuprinde: Hamat 2020; Marinoiu, Hamat 2020, Hamat, Georgescu 2022; Filip 2021; Rustoiu 2025, 58-60.

[11] Hamat 2020; Hamat, Marinoiu 2020, Hamat, Georgescu 2022; Rustoiu 2025, 58-60.

[12] Marbode, Liber Lapidum.

[13] Albertus Magnus, De Mineralibus.

[14] Rustoiu 2025, 59.

[15] Dincă, Ardevan 2021, Hamat, Georgescu 2022.

[16] Cristocea, Oprescu 1988; Bona 1993; Țeicu 2009; Tudor 1960, 379; Tudor 1967, 225; Vasile 2004, Timoc 1998; Cristocea, Păduraru, Dumitrescu 2014.

[17] Hamat 2016; Hamat 2017; Hamat 2018; Rusu 2019, 494-495; Hamat 2020; Marinoiu, Hamat 2020; Bătrâna, Bătrâna 2020; Dincă, Ardevan 2021; Filip 2021.

[18] Tudor 1960, 379; Marinoiu, Hamat 2020, 241; Petolescu 2017, 288-291; Filip 2021.

[19] Remarcăm aici așa numitul inel al lui Tudor Vladimirescu, păstrat la Muzeul Militar National Regele Ferdinand I, cu nr. inv. 3215, vezi Filip 2020.

[20] Sunt cunoscute și nu necesită o prezentare specială, colierul de factură etruscă și alte bijuterii moderne din colecția Orghidan, precum și colierul Mariei Severenu, toate poartă încastrate frumoase pietre antice.

[21] Medeleț-Toma 1997; Țeicu 2015; Timoc 2018; Hamat, Georgescu 2021, 304-306; Bodó 2021.

[22] Hamat, Georgescu 2021.

[23] Neigebauer 1851, 216-217.

[24] Xenopol numește exploatarea aurului, ca formă de exploatare a pământului în Dacia, Xenopol 1896, 194.

[25] Xenopol 1896, 192-193.

[26] Hamat 2020, 190; Florescu, Miclea 1979.

[27] Tudor 1976, 117-118.

[28] Antonescu 1923, 14; Gramatopol 1971, 139, fig. 17.

[29] Daicoviciu 1938, 3.

[30] Daicoviciu 1938 fig 43.

[31] Daicoviciu 1938, fig 49.

[32] Doina Benea este cea care a publicat cele mai multe obiecte de podoabă descoperite în acest sit; pe lângă atelierul de mărgele, îi datorăm informații despre descoperirile de geme, amulete, medalioane de tip bulla, inele și mai ales îi datorăm o bună parte din materialul pe care l-am publicat în ultimii ani; de asemenea, îi suntem recunoscători lui A. Ardeț și D. Rancu care ne-au facilitat accesul la material din postura de directori ai Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș și mai ales din postura de cercetători ai acestui patrimoniu.

[33] Tudor 1936.

[34] Tudor 1978.

[35] Tudor 1976, planşa III-IV, pl. VII.

[36] În funcție de epocă.

[37] Pe lângă aceste podoabe de epocă romană, mai sunt prezentate şi alte podoabe provenite de la Apulum şi Miercurea Sibiului sau Sânicolaul Mare, vezi Florescu, Miclea 1979, 29-41.

[38] Winkler, Bodor 1979, 140-155.

[39] Stoicovici 1980, 495.

[40] Ghiurca 1994, 223-229.

[41] Ghiurca 1994, 223.

[42] Ghiurca 1994, 227.

[43] Ghiurca 1994, 229.

[44] Anghel et ali 2016,

[45] Protase 1960, 455.

[46] Protase 1960, 458.

[47] Protase 1960, 460; aceeași situație o aflăm şi la Obreja, vezi Protase 1971, 157.

[48] Popilian 1980, 95.

[49] Popilian 1980, 95.

[50] Sonoc 2007.

[51] Bolog 2017, Bounegru 2017.

[52] Ota 2012.

[53] Articolele sunt foarte multe, mai ales în ultimii 15-20 de ani, iar dintre acestea vom cita, fără să fim exhaustivi pe: Ota, Lascu 2017; Ota 2009; Ota 2008; Bounegru, Ilie 2024; Bounegru, Lascu 2017; Bolog, Bounegru 2012; Hamat, Bounegru 2016; Musteață 2023.

[54] Din păcate, cartea publicată de către I. Andrițoiu nu reflectă acest subiect, vezi Andrițoiu 2006.

[55] Floca 1965.

[56] Ștefănescu 2014.

[57] Dumitrașcu 2015-2016.

[58] Ţeposu-Marinescu 1982, pl XXXVII, AE31.

[59] Ţeposu-Marinescu 1982, pl XXX, M28.

[60] Floca, Wolski 1973, 17.

[61] Ţeposu-Marinescu 1982, pl XXXVII, AE31.

[62] Floca, Wolski 1973, 30.

[63] Cătinaş, Hopârtean 1978, 208.

[64] Ţeposu-Marinescu 1982, pl XXX, M28.

[65] Isac, Diaconescu 1980, 122.

[66] După o altă opinie este vorba de un cercel, un medalion şi un ac de păr, vezi Benea 2008, 140.

[67] Pop 1980, 159.

[68] Hamat 2019.

[69] Hamat, Georgescu 2022.

[70] Nemeş 1982-1983, 237-238.

[71] Alicu, Nemeş 1982, 345.

[72] Ciugudean 1997, 17.

[73] Ciugudean 1997 25.

[74] Rodean, Ciugudean 1999, 249.

[75] Ciugudean 2002, 289.

[76] Ciugudean 2003, 249; astfel de piese, cum sunt amuletele, pot îndeplini o dublă funcţie estetică şi apotropaică deopotrivă.

[77] Ciugudean 2003, 247-251.

[78] Tudor et ali 1967, fig 4, 598.

[79] Vass 2013.

[80] Benea 2004, 224.

[81] Fără a epuiza subiectul, amintim contribuțiile lui
M. Gramatopol și L. Țeposu-Marinescu, vezi Gramatopol 2011 care este o reeditare a tezei de doctorat, sau cele trei articole ale L. Țeposu-Marinescu cu privire la colecțiile Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei, Muzeului Județean de Istorie și artă Zalău și ale Muzeului Național Brukenthal, vezi Țeposu-David 1960, Țeposu 1965, Țeposu-Marinescu, Lakó 1973.

[82] Gramatopol 2008.

[83] Gramatopol 1991, 191.

[84] Gramatopol 1991, 192-193 şi 197.

[85] Țeposu-David 1959; Țeposu-David 1960; Țeposu-David 1965; Țeposu-Marinescu, Lako 1973; Țeposu-Marinescu 1994-1995;

[86] Băluţă 1994, 351.

[87] Filip 2015; Filip 2015-2016; Filip 2017; Filip 2018; Filip 2019a, Filip 2019; Filip 2020; Filip 2020a;; Filip 2021; Filip 2021a.

[88] Ota 2011; Ota2012; Ota 2023; Ota et ali 2023.

[89] Ţeposu-David 1959, 466.

[90] Ţeposu-David 1960, 526.

[91] Ţeposu-David 1960, 533.

[92] După cincizeci de ani de la această cercetare, știm că pe teritoriul provinciei au funcționat ateliere de producere a unor astfel de piese pe teritoriul Daciei, vezi Gudea 1986, 84; Protase 2001, 183; alte ateliere de confecționat podoabe din sticlă au fost identificate la Tibiscum, unde se confec­ționau mai ales mărgele, dar şi inele și pietre de inel, pandantive, podoabe emailate şi altele, centrul de aici având continuitate şi după retragerea aureliană la fel ca şi atelierul de podoabe de la Dierna, care producea fibule, aplice, mici podoabe de aur şi chiar mărgele, vezi Benea 2004, 155-165; Winkler, Bodor 1979, 141-155.

[93] Ţeposu-David 1965, 106.

[94] Simion 2005-2006, 173.

[95] Covacef, Chera 1977; Bucovală, Pașca 1989; Chera, Lungu 1990; Bucovală Pașca 1991; Bucovală, Pașca 1992; Covacef 2009; Lungu et ali 2012.

[96] Bounegru et ali 2011.

[97] Hica Cîmpeanu 1980.

[98] Alicu et ali 1994, pl 54.

[99] Alicu et ali 1994, pl 37.

[100] Alicu et ali 1994, pl 54.

[101] Alicu et ali 1994, pl 38.

[102] Alicu, Popa, Bota 1995, 671.

[103] Alicu, Popa, Bota 1995, 674.

[104] Stîngă 1998, pl. LXXXII-LXXXIII.

[105] Au fost descoperite ace de păr şi perle de chihlimbar, faptul că printre ambele tipuri de piese se află un număr de piese nefinisate, îl face pe I. Stîngă să avanseze ideea prelucrării lor pe loc, deci existența probabilă a unui atelier, vezi Stîngă 1998, 139.

[106] Stîngă 1998, 138.

[107] Stîngă 1998, 138.

[108] Stîngă 1998, 139.

[109] Stîngă 2005, 27.

[110] Stîngă 2005, 71.

[111] Stîngă 2005, 72.

[112] Stîngă 2005, 75.

[113] Stîngă 2005, 77.

[114] Stîngă 2005, 78.

[115] Stîngă 2005, 98.

[116] Isac 2003.

[117] Bălăceanu 2006.

[118] Teza de doctorat este în curs de finalizare pentru publicare.

[119] Ștefănescu 2014.

[120] Bondoc 2007, Bondoc 2010.

[121] Îl menționăm doar pe acesta pentru că în mare parte piesele sunt aceleași pentru expoziția Dacia Felix de la Madrid (2019-2020) și Dacia. Lʼultima frontiera della romanita de la Roma (2023-2024).

[122] Nemeti, Beu-Dachin 2012; Bounegru et ali 2011; Timoc, Cristea 2018; PT 2019.

[123] Tutilă 2022.

[124] Cristea 2022; a se vedea și cele trei volume: Pantheon 3D editate de către Anca Timofan, vezi Timofan 2018, Timofan 2018b și Timofan 2019.

[125] Grimal 2022; Cizek 1986; Carcopino 1979, Beard 2017; Beard 2019.

[126] Tudor 1968, Tudor 1978; Benea 2016; Ardevan 1998; Nemeti 2005.

[127] Benea 2018.

[128] Marinoiu 2004, 76, unde sunt prezentate și obiectele de podoabă.

[129] Marinoiu 2004, 165.

[130] Wollmann 1996.

[131] Benea et ali 2008.

[132] Cociş 1994, 51.

[133] Cociş 1995, 383.

[134] Cociş 1995

[135] Bălăceanu 1999, 112.

[136] Această clasificare este diferită de cea făcută de D. Alicu şi S. Cociş pentru inelele de la Sarmizegetusa, vezi Cociş, Alicu 1988, 226.

[137] Bălăceanu 2006.

[138] Bălăceanu 2006, 76.

[139] Teza doamnei Adriana Isac nu a fost încă publicată.

[140] Benea 2002-2003, 141.

[141] Benea 2002-2003, 141.

[142] Benea 2002-2003, 142.

[143] Hamat 2010.

[144] Bolog, Bounegru 2012.

[145] Pop 2002, 242.

[146] Pop 2002, 240.

[147] Pop 2002, 239.

[148] Pop 2002, 239

[149] Bărbulescu 1994, 179-180, Fig.5/1-4.

[150] Bozu 2000, 230.

[151] Ardeţ 2004, 31.

[152] Ioana Hica Cîmpeanu într-un articol cu titlul: Obiecte de podoabă descoperite în Regiunea Ilişua-Cristeşti Ciceului, prezenta o serie de podoabe din această zonă realizând o descriere adecvată a pieselor împreună cu o încadrare cronologică a unora dintre ele.

[153] Isac, Gaiu 2006, 415.

[154] Bounegru 2007, 157.

[155] Bolog, Bounegru 2012; Grumeza 2013; Tănase, Flutur 2016; Tutilă 2020; Tutilă 2022; Hamat 2009; Hamat 2009a; Hamat 2010; Hamat 2010a; Hamat 2011; Hamat 2011a; Hamat 2012; Hamat 2012a; Hamat 2013; Hamat 2014; Hamat 2014a; Hamat 2014c; Hamat 2016; Hamat 2017; Hamat 2018; Hamat 2018a; Hamat 2018b; Hamat, Dinulescu 2019; Hamat, Băcueț 2019; Hamat, Cociș 2019; Lăpușan 2022.

[156] Hamat 2013a.

[157] Hamat 2016; Hamat, Bounegru 2016; Hamat 2019.

[158] Zăgreanu 2014; Deac 2018; Deac, Varga 2014; Filip 2013-2014; Filip 2015; Filip 2017; Filip 2018; Filip 2019; Filip 2019a; Filip 2020; Filip 2020a; Filip 2021; Filip 2021a; Hamat 2014b; Hamat 2016; Hamat 2017; Hamat, Dinulescu 2019; Marinoiu, Hamat 2020; Hamat, Streinu 2021; Hamat, Georgescu 2022; Ota 2023; Ota et ali 2023.

[159] Covacef 2009; Lungu et ali 2012; Deac 2021; Deac, Petcu 2017; Aparaschivei, Chiriac 2018; Georgescu-Hamat, Potârniche 2022.

[160] Lungu et ali 2012; Hamat, Talmațchi 2023; Arbunescu 2017.

[161] Nuțu 2019.

[162] Grumeza et ali 2013; Grumeza 2014; Grumeza 2020; Grumeza 2021; Grumeza 2021a; Grumeza 2022; Grumeza, Bârcă 2020; Bârcă, Grumeza 2022; Hamat, Kovacs 2020; Bârcă 2016; Oța 2015.

[163] Rustoiu 2015; Rustoiu 2017; Rustoiu, Ferencz 2018; Rustoiu 2019; Rustoiu 2022; Hamat, Pop 2021; Hamat, Pop 2023; Hamat, Pop 2023b.

[164] Matei, Bajusz 1997, 127.

[165] Matei, Bajusz 1997, 133-134.

[166] Matei, Bajusz 1997, 134.

[167] Cercei din materiale mai ieftine sunt folosiţi şi în Dacia, probabil de cele care nu au o situație socială şi financiară care să le permită altceva, vezi Matei, Bajusz 1997, pl LXXXI.

[168] Flutur 2013.

[169] Talabér 2020.

[170] Socaciu 2021.

[171] Vass 2010.

[172] Crişan 1959, 354.

[173] Popilian 1998, 64.

[174] Popilian 1998, 48.

[175] Crişan 1959, 359.

[176] Popilian 1998, 24.

[177] Henig 1974.

[178] Henig 1970; Henig 1994; Henig 2004; Hening 2008.

[179] Henig 1995.

[180] Crummy 1979; Crummy 1981.

[181] Crummy 1983

[182] Crummy 2005.

[183] Crummy 2010.

[184] Crummy 2010, 39

[185] Două teorii stau la baza explicațiilor conform cărora 24 de inele puse pe o brățară au fost descoperite în vicus-ul menționat și anume atelier de bijutier sau depunere votivă, vezi Kiernan, Henz 2023.

[186] Kiernan 2009.

[187] Allason-Jones 1989; Allason-Jones 1996.

[188] Treister, Hargrave 2001.

[189] Autorii susţin ideea că tehnicile de prelucrare a metalului diferă în funcţie de produsul finit, vezi Treister, Hargrave 2001, 390.

[190] Treister, Hargrave 2001, 390.

[191] Birley, Green 2006.

[192] Johns 1997.

[193] Johns et ali 1994; Johns et ali 2010.

[194]Cholchester Museum, chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://colchester.cimuseums.

org.uk/wp-content/uploads/2019/04/Fenwick-Hoard-Teachers-notes.pdf

[195] Johns, Potter 1983.

[196] Johns 1996; Johns 1996a.

[197] Maxfield 1981.

[198] Din opera importantă a specialistei menționăm doar câteva titluri, vezi Cool 1979; Cool 1986; Cool 1990; Cool 2000; Cool 2008; Cool 2014.

[199] Marshman 2015.

[200] Marshman 2012; Marshman 2013; Marshman 2014; Marshman 2017.

[201] Guiraud 1988.

[202] Guiraud 1974; Guiraud 1974a; Guiraud 1974b; Guiraud 1976; Guiraud 1980; Guiraud 1982; Guiraud 1985; Guiraud 1994; Guiraud, Roulière-Lambert 1995

[203] Guiraud 1998, 138.

[204] Guiraud 1975; Guiraud 1981; Guiraud 1989.

[205] Crausaz 2014; Crausaz 2016.

[206] Manniez 2014.

[207] Barrero-Martín 2022.

[208] Barrero-Martín 2022; Barrero-Martín 2023; Barrero-Martín 2023a; Barrero Martín Morcillo-Leon 2024.

[209] Cravinho 2014.

[210] Cravinho, Amorai Stark 2006; Cravinho 2010.

[211] Cravinho 2001.

[212] Cravinho 2017.

[213] Cravinho 2018.

[214] Cravinho 2018a.

[215] Cravinho, Amorai Stark 2011.

[216] Chaves, Casal Garcia 1995.

[217] D’Ambrosio, De Carolis 1998.

[218] Ward 2023.

[219] Ward 2016

[220] Allen 2023.

[221] Berg 2002; Berg 2021; Berg 2023.

[222] Berg, 2020; Berg 2023.

[223] Pannuti 1983 și 1994.

[224] Napolitano 2022.

[225] Sena Chiesa 1966; Sena Chiesa, Gagetti 2018.

[226] Sena Chiesa 1978.

[227] Tamma 1991.

[228] Gaspari 1994.

[229] Gagetti 2020.

[230] Pannuti 1975.

[231] Tassinari 2008.

[232] Kronberger 2005, 37, 137-138.

[233] Riha 1990.

[234] Ergun 1999.

[235] Deppert-Lippitz 1985.

[236] Zwierlein-Diehl 1973; Zwierlein-Diehl 1979; Zwierlein-Diehl 1991.

[237] Brandt et ali 1968-1972.

[238] Platz-Horster 1984.

[239] Platz-Horster 1987-1994.

[240] Zazoff et ali . 1970-1975.

[241] Krug 1995.

[242] Von Gonzenbach 1952.

[243] Dembski 2005.

[244] Henig, Whiting 1985.

[245] Dieudonné-Glad et ali 2013.

[246] Hamburger 1968.

[247] Lafli 2012.

[248] Kaya et ali 2024.

[249] Lafli, Henig 2023.

[250] Rosenthal-Heginbottom 2016.

[251] Cicu 2006/ 2008.

[252] Bíró 1994, 9.

[253] KT 2002, 20.

[254] KT 2002, 19.

[255] KT 2002, 32.

[256] Gesztelyi 2005; Gesztelyi 2010; Gesztelyi 2011.

[257] Gesztelyi 2000.

[258] Gesztelyi 2005a

[259] Gesztelyi 2001; Borhy, Számado 2003.

[260] Gesztelyi 2013.

[261] Vágó-Bóna 1976.

[262] Facsády 2009; Facsády 2006; Facsády 2007, Facsády 2022.

[263] Szilágyi 2005.

[264] Migotti 2007.

[265] Jelinčic 2007; Jelinčic 2009.

[266] Bartus 2004; Bartus 2008.

[267] Neményi, Talabér 2019.

[268] Szabó 2015-1016.

[269] Facsády 2001; Facsády 2001a; Facsády 2007; Facsády 2008; Facsády 2009; Facsády 2017; Facsády 2022a.

[270] Nestorović 2005.

[271] Daňová 2021.

[272] Daňová 2021a.

[273] Daňová 2013; Daňová 2016.

[274] Daňová 2010.

[275] Daňová 2012.

[276] Popović 1989.

[277] Popović 1992.

[278] Popović 1996a.

[279] Popović 2001.

[280] Popović 2002.

[281] Popović, Brešković 1994.

[282] Popović, Brešković 1994a.

[283] Guštin, Popović 2017.

[284] Popović 2011.

[285] Popović 2005.

[286] Popović 1994; Popović 1996; Popović 1997; Popović 1999; Popović 2003; Popović 2004; Popović 2005; Popović 2007; Popović 2010a; Popović 2013; Popović 2014.

[287] Pop-Lazić 2002, 68-69.

[288] Zotović 1995, 156.

[289] Vojvoda et ali 2021.

[290] Vojvoda et ali 2021.

[291] Golubović 2004.

[292] Jeremić 2009; Jeremić 2013; Jeremić 2014; Jeremić, Vulović 2014; Jeremić 2015.

[293] Petković, Tapavički-Ilić 2020.

[294] Milovanović 2003; Milovanović 2007.

[295] Milovanović 2013.

[296] Danković et ali 2018; Milovanović 2018.

[297] Milovanović 2017.

[298] Anđelković Grašar 2015; Anđelković Grašar 2016; Anđelković Grašar 2018; Anđelković Grašar 2020.

[299] Danković 2019; Milovanović, Danković 2020; Nikolić, Marjanović 2020; Danković, Milovanović 2022; Danković, Marjanović 2022.

[300] Kuzmanović Novović 2017.

[301] Branković 2022.

[302] Bikić 2016.

[303] Krunić, Ignjatovic 2018.

[304] Deoarece despre partea de azi românească am vorbit deja, vom prezenta mai departe și restul Moesiei Inferior, care astăzi face parte din Bulgaria.

[305] Donevski, Popović 1999.

[306] Atanasov 2007.

[307] Dimitrov 2012.

[308] Dumanov 2008.

[309] Dimitrova-Milčeva 1977.

[310] Dimitrova-Milčeva 1980.

[311] Dimitrova-Milčeva 1987.

[312] Dimitrova-Milčeva 1991.

[313] Dimitrova-Milčeva 1969.

[314] Dimitrova-Milčeva 2007.

[315] Perok 2012.

[316] Schönauer 2001, 353.

[317] Kaić 2010; Kaić 2013; Kaić 2015; Kaić 2017; Kaić 2020; Kaić 2021; Kaić 2023; Kaić 2024.

[318] Perok 2012.

[319] Višić-Ljubić 2018.

[320] Nikolovski 2020.

[321] Stout 2001.

[322] Ward 2021.

[323] Kunst 2005.

[324] Berg 2023.

[325] Nelson 2023.

[326] Berg 2017.

[327] Deși se referă la bijuterii militare, articolul poate oferi comparanda pentru a decela informațiile legate de inele feminine, vezi statuia cu număr de inventar MCDR nr. 2190.

[328] Berg 2002.

[329] Spier 2012.

[330] Hamat 2016, 807-808.

[331] Martial se pare că ar fi beneficiat pe această filieră de ius trium liberorum, apoi de tribunatul militar şi de rangul de cavaler, vezi Clarke 1978, 47.

[332] Ovidius, Ars amatoria, 3.

[333] Iuvenalis, Satura, 6.

[334] Cassius Dio, Rhōmaïkḕ Historía, 19, 64.

[335] Agati Madeira 2004, 88.

[336] Lewis, Reinhold 1990, 490.

[337] Agati Madeira 2004, 87-100.

[338] Agati Madeira 2004, 88

[339] Titus Livius, Ab urbe condita, 26, 36, 5.

[340] Valerius Maximus notează cum a fost abrogată legea sub presiunea femeilor, vezi Valerius Maximus, Factorum et dictorum memorabilium libri IX, IX, 1.3.

[341] Titus Livius, Ab urbe condita, 34, 7, 5.

[342] Titus Livius, Ab urbe condita, 39, 44.

[343] Rosser Dauster 1996, 1-2.

[344] Rosser Dauster 1996, 5.

[345] Cassius Dio, Rhōmaïkḕ Historía,, 39, 37.

[346] Suetonius, Caius Iulius Caesar, 43.

[347] Kunst 2005, 137.

[348] Kunst 2005, 137.

[349] Borg 1998, 17-20.

[350] Suetonius, Caesar Octavianus Augustus, 34.

[351] Gramatopol 1991, 189.

[352] R. Berg aducea în discuție situația de la Pompei, Herculaneum și Oplontis, în care portul bijuteriilor din metale diferite de către același individ a fost demonstrat în 3 cazuri, semn că prezența unui anume metal nu era legată neapărat de apartenența la o clasă socială, însă tot ea a observat că indivizii care purtau inel de aur aveau tendința să aibă doar bijuterii de aur, cei care purtau inel de argint nu aveau bijuterii de aur; prin urmare, această situație a fost legată, împreună cu o preferință pentru anumite tipuri de bijuterii, fie de existența markerilor de rang, fie de situația economică a familiei; faptul că legislația strictă cu privire la bijuterii ca și marker social, de rang, nu este respectată în viața de zi cu zi, este dovedită și de descoperirea din 2000 de la Murecine, în apropiere de Pompei, vezi Berg 2002, 45-45.

[353] Michell 1947, 6.

[354] Flemestad et ali 2017.

[355] O inscripție funerară, din Hispania secolului al II-lea, menționează o femeie care lăsă prin testament 8000 de sesterți pentru a fi cheltuiți pentru bijuterii, aceeași epigrafă menționând și prețul unui inel cu gemă din jasp, care a costat 7000 de sesterți, vezi CIL II, 2060.

[356] Unele prețuri menționate de către Plinius sunt la scara milioanelor de sesterți, așa cum este un inel cu opal care valorează 2 milioane de sesterți sau al unui întreg set de bijuterii cu smaralde și perle valorând 40 de milioane de sesterți; ambra și perlele au prețuri exorbitante de milioane de sesterți, cea mai celebră perlă fiind cea dizolvată în oțet și băută de către Cleopatra la un banchet, evaluată de către Plinius la o valoare năucitoare de 10 milioane de sesterți (vezi Plinius, Naturalis Historia, 37, 82; 9, 117; 9, 119 și Suetonius, Caius Iulius Caesar, 50).

[357] Ulpian, Digestae 34. 2.-32. 7.

[358] Multe dintre acestea sunt încă în dezbatere dacă sunt purtate de femei sau bărbați. Severus Alexander vindea întotdeauna bijuteriile primite în dar, pentru că împăratul era de părere că bijuteriile sunt doar pentru femei și nu ar trebui date unui soldat sau purtate de femei, vezi Historia Augusta, Severus Alexander, 51, 1.

[359] Hamat 2016, 807.

[360] Hamat 2016, 808.

[361] Ce umblet, ce găteală-n-ai crede-o curtezană (Plautus, Miles Gloriosus, 3, 2).

[362] Plautus, Miles Gloriosus, 3, 3-4,

[363] Plautus, Aulularia, 3, 3.

[364] Valerius Maximus, Factorum et dictorum memorabilium libri IX, IV, 4-4.1.

[365] Martial, Epigrammata, 8, 81.

[366] Tohăneanu 1997, 10.

[367] Vergilius, Georgica, II.

[368] Horaţiu, Carmine, 4, 13.

[369]Ovidius, Ars Amatoria, 3.

[370] Hamat 2016, 809.

[371] Titus Livius, Ab urbe condita, 23, 12.

[372] Ovidius, Ars Amatoria, 3.

[373] Ovidius, Ars Amatoria, 3.

[374]Ovidius, Ars Amatoria, 3; Nu știau ce-i arta greacă, îndărătnicii soldați (Iuvenalis, Satura, 11).

[375] Ovidius, Ars Amatoria, 3.

[376]Ovidius, Ars Amatoria, 3.

[377] Lascu 1965, 211.

[378] Cizek 1994, 448.

[379] Cizek 1994 450.

[380] Gramatopol 1991, 191.

[381] Despre crotalia vorbesc atât Seneca, cât și Plinius. Seneca menționează sumele exorbitante la care ajung acești cercei care aveau pe lângă alte pietre prețioase și perle, câte două sau trei, iar Plinius povestește despre sunetul scos de aceste perle în mers, vezi Seneca, De beneficiis, 7, 9; Plinius, Naturalis Historia, IX,114.

[382] Seneca, De beneficiis, 7, 9.

[383] Cizek 1994, 498.

[384] Petronius, Satyricon, 55.

[385] Petronius, Satyricon, 67.

[386] Petronius, Satyricon, 67.

[387] Petronius, Satyricon, 74

[388] Trimalchio dorește să fie reprezentat pe monumentul funerar purtând toga de magistrat și cinci inele de aur, vezi Petronius, Satyricon, 71.

[389] În satirele sale este descris un fost sclav care numai-n purpură şi-n aur se iveşte la plimbare,/ Şi zvârlind ca pe-o povară strălucitul lui veşmânt,/ Cu inelele de vară, năduşit îşi face vânt, vezi Iuvenalis, Satura, 59.

[390] Petronius, Satyricon, 64.

[391] Martial, Epigrammata, 1, 59.

[392]Cizek 1994, 513.

[393] Plinius, Naturalis Historia, IX, 59.

[394] Plinius, Naturalis Historia, 9, 114.

[395] Suetonius, Caius Iulius Caesar, 43; Kunst, 2005, 136.

[396] Suetonius, Caius Iulius Caesar, 50.

[397] Plinius, Naturalis Historia, 9, 117.

[398] Plinius, Naturalis Historia, 9, 119.

[399] Suetonius, Caius Caesar Caligula, 37.

[400] Plinius, Naturalis Historia, 9, 119.

[401] Plinius, Naturalis Historia, 9, 119-121; Macrobius, Saturnalia, III, 17, 14-17. Trebuie menționat și faptul că perlele provin din mare și, prin urmare, sunt dedicate lui Venus, acesta este și motivul pentru care și alți împărați dedică perle ca podoabe pentru statuia lui Venus în temple. Amintim faptul că împăratul Severus Alexander a primit două perle mari și grele pentru a le folosi pentru bijuteriile împărătesei; fiind foarte scumpe, împăratul a încercat să le vândă însă nu a putut găsi pe nimeni care să aibă atâția bani, așa că a decis să le transforme în cercei pentru urechile statuii lui Venus, prilej cu care a afirmat că împărăteasa ar putea da un exemplu prost altor femei dacă ar purta bijuterii pe care nimeni nu și le poate permite, vezi Historia Augusta, Severus Alexander, 51, 1.

[402] Plinius, Naturalis Historia, 9, 35.

[403] Seneca, De beneficiis, 7, 9.

[404] Plinius, Naturalis Historia, 9, 119-122; 12, 84.

[405] Plinius, Naturalis Historia, 9,53.

[406] Plinius, Naturalis Historia, 33, 2.

[407] Plinius, Naturalis Historia, 9, 119; 12, 84.

[408] Pérez González 2019, 141.

[409] Plinius, Naturalis Historia, 37, 2.

[410] Suetonius, Caius Iulius Caesar, 47.

[411] Martial, Epigrammata, 8, 81.

[412] Seneca, De beneficiis, 7, 9.

[413] Historia Augusta, 41,1.

[414] Petronius, Satyricon, 55.

[415] Iuvenalis, Satura, 6.

[416] Hamat 2016, 809.

[417] Martial, Epigrammata, 9, 59.

[418] Hamat 2016, 811-812.

[419] Martial, Epigrammata, 5, 11.

[420] Plinius, Naturalis Historia, 33, 40.

[421] Cizek 1994, 599

[422] Suetonius, Caius Iulius Caesar, 47.

[423] Suetonius, Caesar Octavianus Augustus, 43.

[424] Gravura reprezenta la început un sfinx, apoi imaginea lui Alexandru cel Mare şi, apoi, a lui însuși (Suetonius, Caesar Octavianus Augustus, 50).

[425] Suetonius, Caesar Octavianus Augustus, 100.

[426] Suetonius, Tiberius Nero Caesar, 6.

[427] Suetonius, Tiberius Nero Caesar, 6.

[428] Suetonius, Nero Claudius Caesar, 35, 2.

[429] Kunst 2005, 129.

[430] Cizek 1994, 475.

[431] Cizek 1994, 476.

[432] Persius, Satura, 1, 4.

[433] Persius, Satura, 2, 18.

[434] Ați răscolit adânc pământul şi-n foc metalul l-ați topit (Persius, Satura, 2, 18).

[435] Plinius, Naturalis Historia, 33, 2.

[436] Iuvenalis, Satura, 1.

[437] Iuvenalis, Satura, 6.

[438] Iuvenalis, Satura, 6.

[439] Titus Livius, Ab urbe condita, 23, 12.

[440] Iuvenalis, Satura, 11.

[441] Martial, Epigrammata, 8, 5.

[442] Plinius, Naturalis Historia, 33, 11.

[443] Iuvenalis, Satura, 11.

[444] Iuvenalis, Satura, 13.

[445] Iuvenalis, Satura, 14.

[446] Persius, Satura, 5.

[447] Iuvenalis, Satura, 14.

[448] Cizek 1994, 526.

[449] Cizek 1994, 527.

[450] Cizek 1994, 433.

[451] Cizek 1994, 434.

[452] Desemnate cu termenul de metalla, de către Plinius, care oferă şi o motivație a importanței acestora în viaţa omului: sunt o bogăție în sine şi un preț al lucrurilor (Plinius, Naturalis Historia 33, 1).

[453] Plinius, Naturalis Historia 33, 4.

[454] Plinius, Naturalis Historia 33, 11.

[455] Plinius, Naturalis Historia 33, 1.

[456] Plinius Naturalis Historia 33, 66.

[457] Plinius, Naturalis Historia 33, 40.

[458] Plinius, Naturalis Historia 33, 40.

[459] Plinius, Naturalis Historia 33, 62.

[460] Plinius, Naturalis Historia 33, 84.

[461] Plinius, Naturalis Historia 33, 80-81.

[462] Plinius, Naturalis Historia 33, 95.

[463] Plinius, Naturalis Historia 33, 95-98.

[464] Plinius, Naturalis Historia 33, 95.

[465] Plinius, Naturalis Historia 33, 102-105.

[466] Plinius, Naturalis Historia 36, 190-191.

[467] Plinius, Naturalis Historia 36, 192.

[468]Plinius, Naturalis Historia 36, 193.

[469] Plinius, Naturalis Historia 36, 194.

[470] Piatra cartagineză se comercializa în această cetate (Plinius, Naturalis Historia 37, 103).

[471] Există pietre denumite Iovis gemmae (Plinius, Naturalis Historia 37, 170).

[472] Plinius, Naturalis Historia, 37, 32.

[473] Plinius, Naturalis Historia, 37, 39; trebuie menționat și faptul că sub denumirea de sappirus, sapphirus a lui Plinius, întâlnim și piatra pe care astăzi o numim lapis lazuli, fiind foarte folosit pentru geme gravate, vezi Cisneros et ali 2022, 494; sub denumirea de cyanos este amintit și de Plinius, fiind folosit mai ales în secolele II-III sub imperiul policromiei, în toate aspectele artelor miniaturale, vezi Plinius, Naturalis Historia, 37, 38; Cisneros et ali 2022, 498.

[474] Plinius, Naturalis Historia, 37, 40.

[475] Plinius, Naturalis Historia, 37, 9-10.

[476] Plinius, Naturalis Historia, 37, 23-29, 33-39, 41-76.

[477] Cisneros et ali 2022, 496-497.

[478] Horatius, Carmine, 4. 12. 17; Martial, Epigrammata, 6. 42.11, 7. 9. 41, 11. 49. 3.

[479] Cizek 1994, 553.

[480] Cizek 1994, 556.

[481] Tacitus, Germania, 17, 2.

[482] Quintilianus, Institutio Oratoria, 11, 3, 142.

[483] Florus, Epitome, 1. 1. 5.

[484] Ovidius, Ars Amatoria, 3.

[485] Artemidorus, Oneirocritica, Cununi şi coroane, 1, 15, 77.

[486] Plinius, Naturalis Historia, 37.11.

[487] Causay 2012, 48.

[488] Artemidorus, Oneirocritica, Îmbrăcăminte şi podoabe, 2, 2, 5.

[489] Împodobitul excesiv a fost blamat oarecum de către societate, care era și mai acidă atunci când în cauză se aflau bărbații.

[490] Appian, Historia Romana. De bellis punicis, 104.

[491] Herodianus, Imperatorum Romanorum, 3, 8, 5; Aurelius Vopiscus, Vita Aureliani, 7.

[492] Ulpian, Digeste, 40. 10. 4.

[493] Plinius, Naturalis Historia, 33.40; Seneca, De beneficiis,
7, 9, 4.

[494] Claudius Aelianus, Varia Historia, I, I, 18.

[495] Aulus Gellius, Noctes Atticae, 1X, 15, 6.

[496] Ovidius, Ars Amatoria, 3.

[497] Aulus Gellius, Noctes Atticae, X, 10, 1-2.

[498] Cassius Dio, Rhōmaïkḕ Historía, 39, 37.

[499] Cassius Dio, Rhōmaïkḕ Historía, 54, 16.

[500] Herodianus, Ab excessu divi Marci libri octo, 3. 8. 5.

[501] Tertullian, De cultu feminarum, 2, 9: 4.

[502] Kunst 2005; Hamat 2016a.

[503] Pecetea de pe inelele voastre să fie un porumbel sau un peşte sau o corabie împinsă de vânt favorabil sau o liră muzicală […] sau o ancoră nautică […] dacă inelul are gravat un pescar, să ne aducă aminte de apostol şi de copiii sieşi din apă (Clement din Alexandria, Pedagogul, III, 59.2).

[504] Hamat 2016a, 55-56.

[505] Diodorus, Biblioteca Historica, 5, 27.

[506] Diodorus, Biblioteca Historica, 5, 35-36.

[507] Macrobius, Saturnalia, 1, 6. 11.

[508] Macrobius, Saturnalia, 1, 6, 9-10

[509] Suetonius, Nero Claudius Caesar, 35, 2.

[510] Ulpian, Digestae, 40, 10, 4.

[511] Berg 2002, 44.

[512] Ulpian, Digestae, 1, 9, 12.

[513] Berg 2000, 46.

[514] Opper 2021, 188–89.

[515] CIL XIV, 21.

[516] CIL II, 3386.

[517] CIL XIV, 2215.

[518] Berg 2002, 66.

[519] Petronius, Satyricon, 64.

[520] Martial, Epigrammata, 1, 59.

[521] Plinius, Naturalis Historia, 33. 4-12.

[522] Iuvenalis, Satura, 6.

[523] Tacitus, Anale, 16,31.

[524] Plinius Secundus, Epistole, 5, 16, 7.

[525] Kunst, 2005, 135.

[526] Plautus, Aulularia, 3, 3.

[527] Ovidius, Amores, 2, 15.

[528] Iuvenalis, Satura, 1 și 3.

[529] Suetonius, Caesar Octavianus Augustus, 50.

[530] Iuvenalis, Satura, 1.

[531] Gravura reprezenta la început un sfinx, apoi imaginea lui Alexandru cel Mare şi apoi a lui însuşi, vezi Suetonius, Caesar Octavianus Augustus, 50.

[532] Iuvenalis, Satura, 13.

[533] Plinius, Naturalis Historia, 33. 6.

[534] Marshman, 2015, 1-278.

[535] Hamat 2016.

[536] Plautusus, Casina, 144 și 2. 1.

[537] Ovidius, Amores, II și XV.

[538] CIL IV, 10427.

[539] Berg 2002, 45, vezi nota 155.

[540] CIL II, 2060.

[541] Plinius, Naturalis Historia, 37, 8; 9, 17.

[542] Berg 2000, 56.

[543] Printre locațiile cunoscute pentru astfel de descoperiri este desigur Fayum, alături de care menționăm Hawara, Lycopolis/Assyut, er-Rubayat, Antinoӧpolis, el-Hibeh (Ankyronpolis), care se regăsesc și în planșele lucrării de față, vezi Pl. 38-42.

[544] The Petrie Museum, vezi https://web.archive.org/web/20181003211516/https:// www.casa.ucl.ac.uk/digital_egypt/hawara/portraits/index.html; British Museum, vezi https://www.britishmuseum. org/collection/term/x8001; Getty Museum, vezi https://www.gettyimages.com/ photos/fayum-mummy-portraits.

[545] Thompson 1976; Corcoran 1995; Walter, Bierbrier 1997; Ancient Faces 2000; Endereffy, Nagy 2020.

[546] Anđelković Grašar, Tapavički-Ilić 2015.

[547] Anđelković Grašar 2015; Barbet, Bucovală 1996.

[548] Maxwell 1987.

[549] Muzeul National din Napoli, nr. inv. 124666.

[550] Muzeul din Gaziantep, vezi https://www.pbase.com/ dosseman/zeugmamuseum.

[551] Age of Spirituality 1979.

[552] Mozaicul a și primit acest nume, de altfel; el se păstrează la muzeul din Bardo și are număr de inventar 1.

[553] Lanvin 1967, 99.

[554] RIB 1065.

[555] Age of Spirituality 1979; Popović 2010a; Anđelković Grašar 2018; Hamat, Potîrniche 2022.

[556] Facsády 2006.

[557] CIL VI 1527, IV 37053.

[558] La fel va proceda și Fortunata cu bijuteriile și obiectele personale, pentru a-l salva pe Trimalchio de la faliment (Petronius, Satyricon, 76); Servilia își va vinde bijuteriile pentru a-l ajuta pe tatăl ei (Tacitus, Annales, 16,31), iar în scrierile lui Appian, o soție nenumită și presupusă a fi Turia care își vinde toate bijuteriile pentru a-și urma soțul în exil după războiul civil (Appian, Historia Romana, Bella Civilia, 4, 39)

[559] CIL 5302; ILS 8513.

[560] CIL II, 2060.

[561] Bijuteriile care decorează statuile funerare sunt prezente și în dovezi fizice. De la Ulpia Traiana provine o statuie funerară feminină care păstrează în zona gâtului un șirag format de urme rotunde adâncite, în care presupunem că s-ar fi putut încrusta mărgele din sticlă sau din piatră prețioasă, vezi statuia cu număr de inventar MCDR nr. inv. 2190, aflată și în capitolul dedicat bijuteriilor pe monumente la nr. cat. 6.

[562] CIL II, 2060.

[563] CIL XIV, 21.

[564] CIL II, 3386.

[565] AE 1974, 384; AE 1975, 496.

[566] CIL II, 358.

[567] CIL XIV, 2215.

[568] Opper 2021, 188–89.

[569] Plinius, Naturalis Historia, 37,5-6; Suetonius, Caius Iulius Caesar, 47.

[570] Suetonius, Caius Octavianus Augustus, 30.

[571] Suetonius, Servius Sulpicius Galba, 18; Morales 2023, 153.

[572] Unul dintre cazurile cunoscute este cel al Liviei care dedică aceluiași templu Capitolin un bloc imens de sticlă, vezi Plinius, Naturalis Historia, 37, 27.

[573] Plinius, Naturalis Historia, 37, 69, 67 și 61.

[574] Szabó 2022.

[575] CIL IV, 10427.

[576] CIL IV, 8203.

[577] Berg 2002, 45, vezi nota 155.

[578] British Museum nr. inv. 1866, 1229.2, vezi https://www.britishmuseum.org/collection/object/H_1866-1229-2.

[579] CIL VI, 7884; 9543 și 8734-8736; Treggiari 1975, 50-54.

[580] Juvenal, Satura, 5, 37-45.

[581] Vezi discuția de la punctul G1.

[582] Rădulescu et ali 1973.

[583] Kouzov 2005.

[584] British Museum, nr. inv. 1866, 1229.2.

[585] Mozgai et ali 2020.

[586] Perassi 2008, 6.

[587] Rose 2008, 41.

[588] British Museum nr. inv. 1866, 1229.1, vezi https://www.britishmuseum.org/collection/object/H_1866-1229-1?selectedImageId=738976001.

[589] Treggiari 1975, 52-53.

[590] Unul dintre exemple este acesta: M(arcus) Caedicius/ M(arci) l(ibertus) Eros `aurifex de sacra v(ia) et/ Attia Q(uinti) l(iberta) Philumina/ concubina, et M(arcus)/ Caedicius M(arci) l(ibertus) Timot(heus)/ et M(arcus)/ Caedic(ius) M(arci) l(ibertus) Hector, vezi CIL 01, 3005 (1).

[591] Treggiari 1975, 55.