În loc de prefață - de Andrei Marga
Astăzi asumarea de sine a individualităților nici nu are alternativă mai bună nici social, nici politic, nici moral. Simpla „corectitudine politică” este în contratimp și nu face decât să agraveze problemele oricum existente. De aceea, Jacques Attali are dreptate când constată: „Și astăzi soarta a aproape tuturor oamenilor – mai ales femei și copii – depinde de forțe ecrasante, vizibile și invizibile, materiale sau imateriale, economice sau ideologice, financiare sau politice, religioase, militare sau climatice; de bunăvoința altora, de dorințele acestora, de nebunia, de violența sau de indiferența lor” (Jacques Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoir sur votre vie!, Fayard, Paris, 2014, pp. 12-13). El are încă și mai multă dreptate când spune că numai ieșirea din „lașitatea mondenă” și „asumarea de sine (devenir soi)” permit ieșirea din crizele în care modernitatea s-a afundat. „Nu se poate deveni subiect (devenir soi) într-o țară care s-a abandonat. Și reciproc, o țară nu reușește să supraviețuiască dacă ea nu suscită în măsură suficientă dorința de a se lua în propriile mâini. Cu cât mai numeroși vor fi cei care nu se vor resemna, cu atât mai bun va fi viitorul lumii. Cu cât mai mulți oameni vor lua puterea, cu atât mai profundă va fi democrația, cu atât mai multe energii vor fi eliberate, cu atât se vor crea mai multă bogăție și opere de artă” (pp. 179-180). Pe culmile atinse până acum de modernitate, individualizării și individualității, inclusiv ale celor comunitare, le revine, precum la începutul istoriei moderne, rolul propulsor.
Cea mai amplă, mai incontestabilă și mai plină de consecințe afirmare identitatea națională o atinge în modernitatea matură, conștientă de sine. Adică atunci când ea pune la lucru valorile modernității. Identitatea națională nu este astfel relicva unui trecut intrat în muzeu, dar nici nu se reduce le elemente simple ale trecutului, după cum ea însăși încorporează achizițiile modernității.
Identitatea națională este dependentă de adecvarea conceperii națiunii. Nici conceperea identității naționale nu rămâne aceeași, pe măsura încadrării în modernizare.
Așa cum am arătat în alt loc (Andrei Marga, Identitate națională și modernitate, Libris Editorial, Brașov, 2018), istorici cu bună stăpânire a conceptelor arată mai nou că modelările postbelice ale Europei, au nevoie astăzi de reevaluare pe direcția reprofilării națiunilor. Franța este chemată să-și asume proeminența, Germania își regăsește vocația central-europeană, țările Europei Centrale revendică un rol de sine stătător, narativii integrării europene se cer actualizați.
Am mai arătat că argumentul este întărit de politologi, de istorici și de sociologi. Unii au atras atenția asupra emergenței naționale a evoluției dreptului. Alții au semnalat împletirea dintre național și global în viața societăților actuale. Ceva mai recent unii istorici au arătat că globalizarea are rădăcini în evoluția unor națiuni, încât ceva național la origine a devenit suportul relativizării statelor naționale. O analiză (Pierre Mannent, La Raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) a arătat la timp cât de mari sunt forțele de integrare în lume, dar și dependența democratizării de cadrul național. O idee și-a croit, prin toate acestea, drumul: statele naționale au o evoluție ce nu este automat cea a națiunilor, care sunt mai stabile, iar unele imprimă direcția evoluțiilor, chiar a evoluției generale.
Pe de altă parte, chiar teoria modernizării de astăzi oferă puncte de sprijin și stimulente la a prelua națiunea și identitatea națională în termenii ei. Interacțiunile din comunități precum familia sau comunitățile religioase sau națiunea stau sub presiunea la universalizare ce vine din piața liberă și producerea de mărfuri, din liberalizările politice și instituțiile modernității. Dar ele nu numai că în fapt canalizează aceste presiuni, dar formează o anume contrapondere la un universalism ce aderă anevoios la realitățile vieții trăite efectiv de oameni (Lebenswelt), indicându-i limitele și căutându-i cel puțin complemente. În plus, așa cum arată teoriile mai noi ale democrației, aceasta nici nu este posibilă în afara cadrului național. Se poate astfel generaliza: oamenii își trăiesc viața sub foarte felurite imperative – tehnologice, economice, administrative etc. – dar printre aceste imperative este și cel al trăirii cu sens a propriei vieți. Iar coordonatele în care se identifică sensul vieții proprii includ pentru oamenii de astăzi și comunități precum familia, comunitățile religioase, națiunea.
Așa stând lucrurile, se pune din nou întrebarea: ce este națiunea? Nu cumva chiar înțelegerea națiunii ar fi de revăzut din momentul preluării termenului în teoria modernizării?
Moștenim o concepere a națiunii care nu a mai fost revizitată de multă vreme, de prea multă. Sub aspect istoric, în urma dezbaterilor de la Viena din faza tardivă a istoriei Imperiului Habsburgic, s-a „fixat” considerarea națiunii drept comunitate: „comunitate de sânge”, „comunitate de limbă”, „comunitate de destin istoric”, „comunitate geografică”, „comunitate de viață economică”, „comunitate statală”. Optica s-a păstrat. Definițiile date națiunii, cu care se operează până astăzi, au reținut de fapt câteva sau toate aceste note, într-o ordine sau alta.
Mai rezistă această listă a notelor națiunii? Răspunsul meu apelează la două ordine de argumente. Unul se referă la optica definiției, altul la notele ei.
Fapt este că, la orice încercare, cazuri semnificative de națiuni nu încap în definiția ce recurge la asemenea note sau chiar o contrazic. Sunt, de pildă, națiuni care nu prezintă „comunitate de sânge” (cum este națiunea americană), sau „comunitate de limbă” (precum elvețienii), sau “comunitate de viață economică” (precum chinezii, evreii, germanii răspândiți în lume), sau „comunitate statală” (națiuni în formare). Sunt apoi națiuni care avansează sub ochii noștri (națiunea canadiană sau cea australiană, de pildă) și prezintă și alte caracteristici.
Concluzia este că o definiție a națiunii care ar face față situațiilor factuale nu mai poate apela doar la caracteristici statice ale națiunilor (constatate adică după formarea lor). Pare să fie mai bună definiția – luând termenul drept precizare a conotației și denotației, încât să se poată opera delimitări univoce – care ia în considerare caracteristicile formării (sau genezei) națiunilor. Adică, laturi “dinamice” ale acestora!
Din acest punct de vedere, Richard Coudenhove-Kalergi (Die europäische Nation, 1953), avea dreptate să considere națiunile „mari școli, nu familii (größe Schulen, nicht Familien)” și să mute interesul asupra a ceea ce transformă o comunitate de ființe umane într-o națiune. Numai că el a restrâns aceste „mari școli (größe Schulen)” la „mari comunități ale spiritului (Grossegemeinschaften des Geistes)” și nu a mai captat sistematic componentele economice, sociale, instituționale, alături de cele nemijlocit culturale, ale națiunilor.
Înanite de restrângere, inițiatorul mișcării paneuropene interbelice a făcut însă un pas important: părăsirea completă a conceperii națiunii drept “comunitate consaguină” în favoarea conceperii acesteia drept “comunitate spirituală” în care “marile personalități” și “popoarele” acestora joacă rolul crucial (Richard Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, Pro Europa, Târgu Mureș, 1977, p. 119 și urm.). El a captat astfel cel mai bine faptul că națiunile implică acțiuni de constituire și profilare, care depind de inițiativele și priceperile membrilor lor proeminenți și de capacitatea acestora de a-și atașa la proiecte populația respectivă. Națiunile și, cu ele, identitățile naționale, nu sunt, așadar sustrase timpului, ci manifestări de voință în timp și spațiu, sub condițiile acestora.
În accepțiunea precisă, națiunea apare de altfel ca urmare a unor astfel de manifestări de voință. Cercetările istorice (vezi Simon Schama, L’embarass de richesses. Une interpretation de la culture holandaise au Siecle d’Or, 1991) dau Olanda în luptă cu stăpînirea spaniolă a Țărilor de Jos din secolul al XVI-lea ca loc al apariției națiunii ca fenomen de conștientizare a intereselor de organizare a unei populații ce avea de partea ei particularități precum forța economică, adeziunea la reforma protestantă și civismul burgheziei orașelor. În secolul ce avea să urmeze această conștientizare și denumirea de națiune dată corpusului social rezultat avea să câștige teren în Anglia, Franța, Statele Unite ale Americii, pentru a se răspândi pe urmă. De națiune au fost legate deja la origine trei însușiri care aveau să-i rămână caracteristice: raționalismul, suveranitatea și cetățenia (justiția). „Făcută necesară de economiile industriale în plină dezvoltare, integrarea națională a apărut ca formă politică și societală cea mai bine adaptată la modernitate. În acest cadru s-au născut democrațiile moderne iar cetățenia și-a aflat plina ei expansiune. Naționalismul a fost astfel legat de un proiect politic de construire a unui Stat independent asociat cu o mișcare de modernizare economică și socială și un proces de unificare socială. … Națiunea este o nouă formă de limbaj politic unificat ce oferă o nouă manieră de a organiza acțiunea și de a-i conferi un sens. Din acest punct de vedere, nu <realitatea națională> a fost aceea care a investit autoritatea politică, ci limbajul însuși, existența individuală și colectivă găsindu-se astfel fondate în spațiul limbajului națiunii” (vezi Riva Kastoryano, sous dir., Quelle identite pour L’Europe?, Presses de Science Po, Paris, 1998, p. 223). Un fenomen de limbaj a asigurat astfel emergența națiunii.
Istoricii consemnează că „la sfârșitul secolului al optsprezecelea unele popoare erau conștiente în privința statului, naționalității și chiar națiunii, dar în cele mai multe locuri nu erau încă naționaliste“ (Peter F. Sugar, External and Domestic Roots of Eastern European Nationalism, în Peter F. Sugar and Ivo J. Lederer, Nationalism in Eastern Europe, University of Washington Press, Seattle-London, 1971, p. 6). În Europa occidentală conștiința națională se dezvoltă ca o luare în considerare și preocupare de sine a unor societăți angajate pe calea libertăților și propășirii, dar, în condițiile războaielor începute cu două secole în urmă devine o ideologie – naționalismul. Acesta este „sentiment de grup“, ce pretinde „o primordială, și mai presus de toate, loialitate a fiecărui individ, indiferent de alte atașamente și obligații ale acestuia, atât față de statul națiune în care el trăiește, cât și față de teoria în care este conținută această pretenție” (p. 8).
Din Europa occidentală, în care ajunge filosofie și pune în mișcare unele științe sociale (de pildă, economia politică), naționalismul se răspândește în Răsăritul european și se schimbă. Cum s-a observat, „naționalismul s‑a născut în Europa occidentală ca parte a unei tendințe generale și cu semnificație politică. Deplasându‑se spre est, accentul său devine cultural‑lingvistic în Germania, revenind, încă o dată, la politică atunci când trece din Germania în țările slavilor, turcilor, românilor și maghiarilor” (p. 20). Conceptele de tradiție ale naționalismului fuzionează acum cu o seamă de „concepte locale” și configurează o viziune aparte. „Naționalismul din vest a apărut într‑un efort de a construi o națiune în realitatea politică și lupta prezentului, fără prea mare considerare sentimentală a trecutului; naționaliștii din Europa occidentală și răsăriteană au creat adesea din miturile trecutului și idealurile viitorului o patrie ideală, legată strâns cu trecutul, lipsită de orice conexiune imediată cu prezentul și așteptând ca aceasta să devină cândva o realitate politică. Astfel ei erau liberi să o orneze cu trăsături pentru realizarea cărora nu aveau responsabilitatea imediată, dar care au influențat imaginea plină de dorințe a națiunii, în curs de naștere, despre sine și misiunea sa” (Hans Kohn, The Idea of Nationalism: A Study in its Origins and Background, MacMillan, New York, 1961, p. 330). Spre deosebire de naționalismul occidental, care este orientat spre progresul și propășirea în cadre civice, democratice, naționalismul răsăritean s-a orientat tot mai mult spre delimitare, cultivând un „specific” care izolează. Democrația mai contează în măsura în care servește “misiunea” specifică.
Îndeobște se face distincția între două feluri de naționalism: “naționalismul vestic” și “naționalismul răsăritean”, primul echivalându-se cu “naționalismul civic”, iar cel din urmă din urmă cu “naționalismul etnic”. Manifestările lui nu se mai restrâng de mult la Europa Centrală și Răsăriteană. Și “naționalismul etnic” apelează la memoria constituirii națiunilor, dar o preia prescurtat, depărțind-o de componenta civică, justițiară, și de raționalismul de care aceasta era legată.
De altfel, astăzi se poate ușor observa că, societățile în care prevalează conceperea statică și sumară a națiunii conțin multiple câmpuri de tensiune. Un câmp de tensiune este între cei care valorifică componente diferite ale modernității și le opun unele altora: unii iau în brațe statul de drept instalat ca urmare a recunoașterii supremației legii în litigii și-l folosesc pentru a apăra statu quo-ul împărțirii existente a puterii, alții cultivă drepturile recunoscute persoanei, pe care le folosesc pentru a scoate societatea din inerție și stagnare lichidând acea împărțire a puterii. Statul de drept și drepturile ajung astfel la un neașteptat conflict. Un alt câmp de tensiune este între tradiționalismul celor care îmbrățișează tenace, atunci cînd vorbesc de națiune, doar aspecte culturale, fără obligații de dezvoltare și de democratizare sau reducând importanța acestora, și modernismul celor care vor, pe bună dreptate, ca națiunea să fie privită și din alte puncte de vedere – de pildă cele ale sincronizării, emancipării și democratizării. Al treilea câmp de tensiuni este între cei care se deschid spre lumea largă și sunt gata să subordoneze propria națiune unor comandamente externe și adepții rezolvărilor autarhice – nici unii nici ceilalți negăsind o relație fructuoasă dintre deschidere și autonomie. Al patrulea câmp de tensiuni este între practicienii “corectitudinii politice (political corectness)” și adepții soluțiilor creative. Existența acestor câmpuri de tensiune atestă că sunt problemele nerezolvate în însăși conceperea națiunii.
Și astăzi, desigur, conceptul națiunii configurat în dezbaterea anilor douăzeci rămâne punct de plecare pentru orice analiză. Dacă însă se vrea să se facă față competițiilor din “societatea globală” a zilelor noastre, atunci acest concept trebuie “dinamizat” și reconstruit. Trebuie, altfel spus, să privim națiunea nu doar ca ceva încheiat, ci și ca ceva ce se face și afirmă pe harta realității.
Am în vedere – așa cum am propus și apărat în analizele pe care le-am făcut – o reconstrucție ce ia în seamă trei aspecte.
Primul aspect constă în explicitarea notelor din definiția clasică. De pildă, “comunitate economică” nu înseamnă doar faptul că oamenii sunt reuniți într-o economie, ci și acela că această economie contează prin performanțele ei – începând cu productivitatea muncii și produsul intern brut pe cap de locuitor, trecând prin nivelul de trai al cetățenilor și încheind cu capacitatea de export. “Comunitate socială” nu înseamnă doar că oamenii sunt parte a unei societăți, ci și că acea societate asigură un anumit nivel de emancipare. Ea nu se lasă redusă la o asamblare, ci se bazează pe afinitățile, alegerile, valorile membrilor săi. “Comunitate statală” nu înseamnă doar că oamenii sunt cetățenii unui stat, ci și că acel stat întruchipează libertăți și drepturi competitive. Așadar, nu doar faptul existenței în comunitate face o națiune, ci existența cu anumite performanțe ale respectivei comunități.
Al doilea aspect al reconstrucției constă în includerea “voinței politice” printre condițiile națiunii. Nu este națiune efectivă fără asemenea voință. Nu se poate vorbi de națiune acolo unde lipsește un telos. Deja Ernst Renan a observat că “o națiune se constituie prin voința cetățenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian” (Ce este o națiune?, 1882). Națiunea nu este fasonată pentru totdeauna, ci este ceva ce se profilează continuu. Națiunile sunt realități condiționate, fiecare, de asumarea unui telos și de străduința de a atinge ceva prin efort propriu.
Al treilea aspect constă în considerarea relației dintre identificare națională și națiune pe fondul creat de noua migrație a popoarelor, la care asistăm în ultimele decenii. Națiunea presupune identificări naționale pe scară semnificativă și depinde de ele. Ea există împreună cu identificările naționale. Națiunile sunt condiționate de auto-identificările unui efectiv semnificativ de oameni.
Reconstrucția în această formă accentuează nu doar ceea ce a lăsat în urmă o națiune, ci și ceea ce o face efectivă. Nu numai fapte, ci și o voință de afirmare prin mijlocirea faptelor. Iar identitatea națională nu este dată doar de fapte oarecare, ci și de mănunchiuri de inițiative salutare și relevante în spațiul interacțiunilor cu alte națiuni.
Conceptul dinamic al națiunii își asumă că națiunile sunt realități înzestrate cu viață proprie. Națiunile nu sunt atât de inerte, pe cât sunt obiectele, nu sunt nici înzestrate cu acel anima care specifică organismele vii. Ele permit, însă, analogii cu organismele, fără a friza un biologism compromis. Așa stând lucrurile, națiunilor li se pot aplica concepte care au succes în abordarea sistemelor vii. Aici am în vedere conceptul de “autopoieză”.
Se știe că în conceperea sistemelor vii, de la organisme naturale la comunități umane, au fost mereu două neajunsuri majore: imprecizia descrierilor și vaga explicare a inovației. Pe ambele le depășește abordarea bazată pe teoria sistemelor autopoietice. Nu avem astăzi o mai bună captare a ceea ce se petrece în organismele vii decât să observăm “construcția” ce are loc, conform acestei teorii, pornind din interiorul acestor organisme. Ceea ce este obiectiv în jurul nostru, mai ales în cazul comunităților umane, “este nu descoperit, ci aflat și instituit (erfundene)” de respectiva comunitate.
Merită să ne oprim asupra conceptelor în care teoria sistemelor autopoietice surprinde modul de a fi al organismelor și, apoi, să încercăm aplicarea conceptelor la realitatea națiunilor. Motivul simplu este acela că abordarea inițiată de Humberto Maturana s-a confruntat cu veritabila problemă: explicarea faptului că organismele vii au o organizare ce le permite să-și mențină unitatea în fața unui mediu înconjurător nu neapărat favorabil.
S-a spus cum nu se poate mai concludent că “ideea fundamentală a teoriei sistemelor autopoietice este că sistemele vii sunt sisteme producătoare de sine, autoorganizatoare, autoreferențiale și care se mențin pe sine – pe scurt: sisteme autopoietice. Variabila critică a homeostazei lor autopoietice este însăși organizarea sistemului” (Siegfried J. Schmidt, Der Diskurs des Radikalen Konstruktivismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1987, p. 22). În jurul acestei idei s-a elaborat o viziune de care nu se mai poate a face abstracție. Să o sesizăm mai întâi.
În Biology of Cognition (1972), cu care a început cariera acestei viziuni, Humberto Maturana a plecat de la observația că imaginea ce se creează pe retină se datorează în mai mare măsură configurației și energiei organelor de simț decât obiectelor însăși. Pe parcursul perceperii nici nu se poate stabili decât cu dificultate cât se datorează obiectelor înseși. Neurologul chilian a generalizat asemenea observații în forma unei teorii a felului de a proceda al organismelor vii pentru a se menține.
Cu studiul Cognition (1978), el își propune să arate „cum se constituie fenomenul cogniției în felul de a lucra al sistemelor vii” (p. 89) și lămurește „felul de a opera al sistemelor vii” (în Siegried J. Schmidt, op.cit., p. 91). Optica sa este că „un sistem viu este un sistem autopoietic în spațiul fizic” (p. 95). Acest sistem este un “sistem închis”, adică unul care nu operează după schema “imput-output”, care este a observatorului, nu a realității, ci pe linia unor “legături” pe care “mediul” le pune în mișcare. În sistemul nervos, de pildă, neuronii sunt “celule cu proprietăți ce le permit să formeze și să integreze o rețea”. Aici “se produc relații între activitățile neuronale ce servesc autopoieza sistemului viu; altfel, sistemul viu se prăbușește” (p. 99).
Autopoieza este, în concepția lui Humberto R. Maturana, caracteristica fundamentală a sistemelor vii, care sunt de fapt “autopoietice”. Prin “sisteme autopoietice” se înțeleg “sistemele în care fiecare element este definit ca unitate (sistem) compusă, ca o rețea a producțiilor de părți componente, care (a) constituie și realizează recursiv rețeaua producțiilor pe care le-a produs; (b) constituie granițele rețelei ca părți componente ce iau parte la constituirea și realizarea sa; și (c) constituie și realizează rețeaua ca unitate compusă în spațiul în care există” (p. 94). Este de observat că “sistemele autopoietice sunt sisteme specificate de structură; structura stabilește ce schimbări pot fi traversate” (p. 95). Mai departe, că “activitățile sistemelor autopoietice stau în serviciul autopoiezei, altfel aceste sisteme se prăbușesc” (p. 95). Apoi că „un sistem autopoietic este supus, ca un sistem dinamic, unei schimbări structurale permanente” (p. 95). În sfârșit, că „fiecare stare într-un sistem autopoietic este o stare de autopoieză, altfel sistemul intră într-o stare de disoluție” (p. 97).
Autopoieza este un cuvânt compus din auto și poiesis. În urma unei lungi discuții cu neurologul chileian, Niklas Luhmann a relatat că la acest cuvânt Humberto R. Maturana a ajuns căutând un cuvânt mai precis pentru a desemna „reproducerea circulară a celulelor”. În vreme ce în greacă „praxis”- ul este o activitate ce își are scopul în sine, cum este, de pildă, ethosul vieții în comunitate, „poiesis” – ul își are scopul în ceea ce se creează – opera. „Este vorba, așadar, de <poiesis> într-un înțeles riguros grec sau tradițional, ca producere, instituire a unei opere, combinată cu <auto>, ceea ce înseamnă că sistemul este propria sa operă” (Niklas Luhmann, Einführung in die Systemtheorie, Carl-Auer-Systeme, Heidelberg, 2002, p. 112). Celebrul sociolog consideră că acest cuvânt, autopoiesis, are avantajul că permite, în sfârșit, să se facă distincția, în cunoaștere și, de fapt în întreaga tradiție culturală modernă, între „producere” și „cauzalitate”, chiar dacă în limbajul științelor experimentale cuvântul acesta poate să treacă drept metaforă.
Conceptul de autopoieză se află în centrul noii abordări a sistemelor vii – precizează încă o dată, în articolul Authonomy and Autopoiesis (1981), continuatorul și colaboratorul inițiatorului teoriei autopoiezei, Francisco J. Varela. Autopoieza exprimă faptul că „mecanismele producerii de sine oferă cheia înțelegerii diversității, ca și a unicității vieți”, iar odată cu „producerea de sine” întreaga discuție asupra fenomenelor biologice se mută dinspre „controlul” mediului spre „autonomie”. De fapt, „autopoieza este o explicare a autonomiei vieții, fiind explicație a „caracterului unitar al sistemelor vii” (în Siegfried J. Schmidt, op. cit., p. 119). Prin autopieză, organismele vii își asigură componentele. „Relațiile ce disting autopoieza sunt relații de producere (Erzeugung) a părților componente” (p. 120) de către organismul însuși.
Statusul autopoiezei este în discuție. Unii o socotesc aplicabilă, în accepțiunea radicală a lui Humberto R. Maturana, doar la organismele vii, alții, precum Niklas Luhmann, văd în ea nucleul unei teorii a sistemelor ce-și produc componentele. Primii vor să accentueze cât de importantă este schimbarea opticii tradiționale asupra sistemelor vii recunoscând autopoieza, ceilalți vor să aducă în față diferența dintre sistemele biologice, sistemele cognitive și sistemele sociale.
Cel mai prolific sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann, a luat, în orice caz, autopoieza lui Humberto R. Maturana ca punct de sprijin – alături de structuralismul funcțional al lui Talcott Parsons și teoria husserliană a sensului – pentru articularea impozantei sociologii funcțional-structuraliste. Aceasta este cea mai vastă teorie sociologică elaborată în ultima jumătate de secol. Niklas Luhmann consideră că odată cu teoria „închiderii operative”, s-a realizat o salutară „ruptură de teoria cunoașterii a tradiției ontologice, care își asumă că ceva din mediul înconjurător intră în cel care cunoaște, iar mediul înconjurător este reprezentat, oglindit, imitat sau simulat înăuntrul sistemului cunoscător. În acest context, radicalitatea acestei înnoiri greu ar putea fi supraevaluată” (Niklas Luhmann, op. cit., p. 114). Distincția dintre “dependență/independență cauzală” și „operații autoproduse” trebuie preluată.
Teza explicită a lui Humberto R. Maturana are această formulare: „a) organizarea descrisă astfel este necesară și suficientă pentru a caracteriza sisteme sociale și b) fiecare sistem, definit de această organizare, produce toate fenomenele proprii sistemelor sociale, întrucât specifică un cadru de comportament pentru felul sistemelor vii, care formează asemenea sisteme sociale” (p. 292). Neurologul chileian are această convingere! S-ar putea ca (vezi Peter M. Hejl, Konstruktion des sozialen Konstruktion. Grundlinien einer konstruktivistischen Sozialtheorie, în Siegfried J. Schmidt, op. cit., p. 142) problema „granițelor” sistemelor să nu mai poată fi pusă, iar societatea să nu mai poată fi privită ca actor supraindividual – dar optica rămâne fecundă.
Se pot discuta, desigur, precizările discipolilor lui Humberto R. Maturana. Eu sunt de părere că avantajul mai mare al aplicării autopoiezei este altul – anume posibilitatea de a capta, a descrie și a explica dinamica sistemelor sociale și comunităților plecând de la procesele lor lăuntrice, fără a o dizolva în mișcarea structurilor și a anonimiza subiectul prin pluralism. Celelalte avantaje pot fi oferite și de alte abordări, dar acest avantaj este propriu abordării bazate pe autopoieză.
Autopoieza este o idee ce se poate fructifica în abordarea unei comunități de anvergura națiunii. În fapt, „construcția” ce are loc, sau nu are loc, înăuntrul unei națiuni este hotărâtoare în ceea ce privește existența și performanțele ei. Interacțiunile dinăuntrul națiunii sunt, oricum, determinante pentru evoluția acesteia. Națiunile sunt sisteme „autotganizatoare” și în mare măsură „autoreferențiale”. Cauzalitatea este în acest caz contrabalansată continuu de capacitatea de autoorganizare. Națiunile dispun de o „închidere operațională” care le permite să înainteze în timp. Ele cunosc “schimbări structurale” permanente, ca efect al interacțiunilor din sânul lor. Națiunile își produc componentele înainte de toate pe linia succesiunii generațiilor și a educației pe care o furnizează.
(Extras din volumul Andrei Marga, Identitate națională și modernitate, Libris Editorial, Brașov, 2018, pp. 56-81).
