Editura Cetatea de Scaun - de 22 de ani facem istorie

Arheologia trecerii de la epoca târzie a fierului la epoca romană în Dacia. Contacte și conflicte în secolele I-II p. Chr.

Colecție: Arheologie
Cod produs: CS00505
ISBN: 978-606-537-603-8
An apariție: 2023
Nr. pagini: 386
Format: 205x290mm

PREȚ 89,00 lei

5 în stoc

Descriere

Autorii și editorii acestui volum își doresc să contribuie la apropierea unor domenii de cercetare conduse cel mai adesea în România sub forma unor discursuri separate: arheologia epocii târzii a fierului și cea a epocii romane. Acestea tratează însă, chiar dacă din perspective diferite, numeroase teme comune ce ar putea beneficia de pe urma unui schimb mai intens de opinii. Războaiele dintre daci și romani sunt cu adevărat cele mai dramatice și faimoase dintre acestea, dar ele reprezintă doar unul dintre punctele culminante pentru o serie de procese care își au debutul mult mai devreme și se petrec la o scară geografică mai amplă. Crearea provinciei romane Macedonia, la mijlocul secolului al II-lea a. Chr., a marcat începutul unor relații complexe între romani și populațiile din nord-vestul Greciei și din sudul Peninsulei Balcanice, cu reverberații importante chiar și în teritoriile de la nordul Dunării, moment ce se suprapune cristalizării unei noi etape de civilizație la Dunărea de Jos și în spațiul intra-carpatic – „perioada dacică clasică”. Intensitatea interacțiunilor dintre populațiile tracice de la nord de Balcani și romani a crescut apoi gradual, pe măsura extinderii intereselor romane către Gurile Dunării și orașele vest-pontice.

Cuprins

Cuprins_ARHEOLOGIA-TRECERII-DE-LA-EPOCA-TARZIE-A-FIERULUI-LA-EPOCA-ROMANA-IN-DACIA

Lista autorilor și editorilor

Lista-autorilor-si-editorilor_ARHEOLOGIA-TRECERII-DE-LA-EPOCA-TARZIE-A-FIERULUI-LA-EPOCA-ROMANA-IN-DACIA

Introducere

Autorii și editorii acestui volum își doresc să contribuie la apropierea unor domenii de cercetare conduse cel mai adesea în România sub forma unor discursuri separate: arheologia epocii târzii a fierului și cea a epocii romane. Acestea tratează însă, chiar dacă din perspective diferite, numeroase teme comune ce ar putea beneficia de pe urma unui schimb mai intens de opinii. Războaiele dintre daci și romani sunt cu adevărat cele mai dramatice și faimoase dintre acestea, dar ele reprezintă doar unul dintre punctele culminante pentru o serie de procese care își au debutul mult mai devreme și se petrec la o scară geografică mai amplă. Crearea provinciei romane Macedonia, la mijlocul secolului al II-lea a. Chr., a marcat începutul unor relații complexe între romani și populațiile din nord-vestul Greciei și din sudul Peninsulei Balcanice, cu reverberații importante chiar și în teritoriile de la nordul Dunării, moment ce se suprapune cristalizării unei noi etape de civilizație la Dunărea de Jos și în spațiul intra-carpatic – „perioada dacică clasică”. Intensitatea interacțiunilor dintre populațiile tracice de la nord de Balcani și romani a crescut apoi gradual, pe măsura extinderii intereselor romane către Gurile Dunării și orașele vest-pontice.

Stabilirea concretă a administrației romane pe malul sudic al Dunării în primii ani ai secolului
I p. Chr. și materializarea unei frontiere în lungul fluviului au dus din nou la o reconfigurare importantă a relațiilor de putere, atât la nivelul comunităților locale de pe ambele maluri ale Dunării, cât și între acestea și romani. Aceștia din urmă au pus în practică politici de respingere demografică, prin crearea unor zone periferice tampon și prin relocări de populații, dar și de atragere de populații ne-romane, prin structurarea unor noi rețele diplomatice și clientelare de favorizare a unor regi locali, alimentați prin subsidii, ce puteau impune o politică pro-romană. În acest fel au fost integrate unele populații (daci, sarmați, geți, moesi) în noi structuri administrative, militare, comerciale și religioase. Exprimarea identităților individuale și colective s-a modificat și s-a adaptat acestui nou cadru, dar aceste schimbări s-au manifestat diferențiat din punct de vedere regional, printr-o varietate fluidă de negocieri, conflicte și hibridizări culturale. Mai multe studii din acest volum pun în evidență astfel de transformări. Interacțiunea cu autoritatea romană a fost decisivă în numeroase contexte, dar influența romană trebuie considerată în primul rând un catalizator pentru procese sociale motivate de cauze interne.

Din punct de vedere arheologic se poate observa că, încă înainte de perioada lui Augustus, dar și în timpul acesteia, civilizația materială locală asociată marilor centre de tip dava din Câmpia Munteniei (Zimnicea, Cârlomănești, Piscu Crăsani, Popești, Grădiștea, Radovanu) intră în declin. Concomitent are loc o creștere semnificativă a expresivității materiale în spațiul intracarpatic, focalizată în jurul unor puncte fortificate de înălțime, unele dintre acestea monumentalizate prin elemente de arhitectură din piatră (așa cum au fost descoperite în Munții Orăștiei, la Covasna sau în zona Racoș-Augustin din Defileul Oltului din Munții Perșani), dar din care lipsesc acum cu totul mormintele (spre deosebire de secolul anterior). Pe parcursul secolului I p. Chr., o serie de materiale arheologice de tip sarmatic au pătruns în teritoriile răsăritene și sudice ale acestei lumi aflate la periferia autorității romane, atestând astfel, la nivelul culturii materiale, o serie de contacte, prezențe și schimburi între populațiile de tip nord-tracic și sarmați. Obiecte, dar și obiceiuri romane (privind modul de a mânca, de a găti, bea, ori de a se îmbrăca) ajung în interiorul comunităților locale în proporții diferite, dar în anumite cazuri, așa cum ne arată descoperirile de la Poiana pe Siret, de la Sarmizegetusa Regia sau de la Ocnița-Vâlcea, aceste influențe sunt atât de puternice încât par să indice, nu doar existența unor multiple centre de autoritate locală ce au funcționat în paralel, dar și o varietate a gradelor lor de interacțiune cu lumea romană. De fapt, putem observa cum, pe parcursul secolului I p. Chr., influențele romane înlocuiesc treptat tiparele culturale elenistice urmate anterior în interiorul societăților getice și dacice. O serie de studii dedicate frecvenței și cronologiei obiectelor și influențelor romane din spațiul geografic analizat au identificat mai multe perioade de maxim, prima dată la începutul secolului I a. Chr., apoi în perioada de început a epocii creștine și, mai ales, la jumătatea secolului I p. Chr. și în următoarele două decenii.

După aceste perioade de maxim a influenței romane recunoscute în cultura materială a societăților locale înregistrăm o reducere semnificativă a accesului sau poate doar a interesului față de produsele romane, inclusiv moneda romană. Aceste transformări, față de care unele dintre studiile din prezentul volum aduc o importantă contribuție, pot fi observate la nivelul unui număr consistent de situri dacice spre finalul celui de-al treilea sfert al secolului I p. Chr. Fortificațiile din zona Porților de Fier își încetează tot atunci activitatea. Niciun sit central dacic de la nord de Dunăre nu poate fi atestat cu certitudine că își continuă existența după cucerirea romană[1], nici chiar cele care rămân în afara granițelor provinciale. În mod special, datarea precisă a acestor sfârșituri, pe parcursul finalului secolului I p. Chr. – începutul secolului
II p. Chr., și natura acestora (distrugere, abandon/părăsire sau doar diminuare treptată până la abandon) rămân teme cheie de clarificat în viitor.

În teritoriul noii provincii care s-a format după războaiele dintre daci și romani, dar și în zonele adiacente, reapar manifestările funerare standard (morminte de incinerație în cimitire de dimensiuni mari) implicând ritualuri și obiecte ce fac trimitere la practicile mai vechi ale epocii fierului. În același timp, populației indigene îi pot fi asociate mici și noi așezări rurale. Ceramica lucrată în tradiția epocii fierului continuă să fie folosită chiar în castre sau vici romane. În afara granițelor provinciei Dacia, inclusiv în Moesia Inferior, continuă utilizarea sanctuarelor rurale cu depuneri în gropi și sacrificii de animale, în special câini, dar tradiția locală a sacrificiilor umane încetează cu totul. În Dacia, tot ce ține de religie și autoritate aristocratică pare însă să fie supus unui regim drastic de interdicție, ceea ce poate explica și abandonul siturilor de înălțime.

Războiul împăratului Traian cu regatul dac al lui Decebal este o parte esențială a mitologiei fondatoare a națiunii române, promovată ca atare, oficial, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și, în special, în perioada regimului comunist de după 1967. Acest mit al originilor a beneficiat, în parte, și de capitalul simbolic al propagandei romane contemporane cu evenimentele, așa cum s-a păstrat aceasta într-una din formele ei cele mai monumentale – Columna Traiană de la Roma.

Studiul transformărilor ce converg către cumpăna dintre primul și cel de-al doilea secol al erei noastre, ce marchează la rândul lor trecerea de la epoca târzie a fierului la epoca romană în Dacia, este un demers dificil, interpretările fiind multă vreme influențate de tipare metodologice specifice arheologiei cultural-istorice, dar și de nevoia împlinirii unor sensibilități identitare, așa cum este tema unității geto-dacilor, eventual în interiorul unui stat dac centralizat care ar fi înglobat într-un program coordonat, la momentul confruntării cu Imperiul Roman, toate fortificațiile din zona arcului carpatic. Astfel de modele, uneori materializate prin hărți, au ajuns să aibă valoarea unor date reale, incontestabile. Pe lângă spectrul mitologiei identitare, principala provocare a reprezentat-o însă, tentația de a explica informația arheologică predominant prin prisma puținelor surse istorice păstrate, într-un tip de argumentație circulară în care datele arheologice și cele istorice sunt invocate drept demonstrații, unele pentru celelalte. O astfel de abordare s-a manifestat, de exemplu, în tendința accentuată de a corela momentele de reorganizare spațială ori finalul siturilor preromane cu activitatea lui Burebista și Decebal ori, într-un alt plan, cu cea a lui Marcus Licinius Crassus, Sextus Aelius Catus ori mai târziu în secolul I p. Chr. cu Tiberius Plautius Silvanus Aelianus. Pentru siturile intracarpatice, asediul roman a devenit forma predilectă de explicare a sfârșiturilor violente ale cetăților.

În plus față de coloratura istoriografică specific românească, tratarea temei relațiilor dintre autoritatea romană și populațiile locale a cunoscut și în planul mai larg, al dezvoltărilor teoretice internaționale, propriile schimbări de paradigmă ce au condus, mai recent, la rediscutarea semnificației unor concepte clasice precum granițele, introducând teme noi ca hibridizarea, vecinătățile, zonele de contact, mediul militar roman ca mediator cultural etc. Procesele de decolonizare a istoriei manifestate și ele puternic în societate în ultimele decenii au permis reconsiderarea gradului de inițiativă (agency – manifestare activă a propriilor interese și strategii de răspuns) al populațiilor locale în relație cu romanii.

Unde ne aflăm, așadar, astăzi, cu arheologia acestei perioade complicate, de complexe transformări? Care sunt noutățile și abordările teoretice ale momentului? Putem formula sau ne dorim răspunsuri unitare, fără echivoc?  Chiar dacă opiniile cercetătorilor ce și-au adus contribuția la prezentul volum pot diferi încă asupra unor aspecte de detaliu, intensificarea abordărilor critice, recunoașterea limitelor metodologice ale folosirii datelor extrase din sursele istorice pentru a explica datele arheologice (și invers), și explorarea scenariilor multiple –  pot fi considerate trăsăturile comune definitorii, specifice unui nou stil de cercetare (archaeological reasoning), pus în practică în România în ultimele decenii.

Fără a epuiza complexitatea subiectelor ce se subsumează temei principale, direcțiile explorate de autori mai departe sunt: fluiditatea și gradul de fragmentare a formelor de autoritate locală, rolul competiției interne pentru putere ca factor determinant în dinamizarea culturii materiale preromane (Mariana Egri), granițele ca zone de contact nu ca obstacole, existența unei varietăți de forme de interacțiune și influențare reciprocă între romani și populațiile de pe cele două maluri ale Dunării (Andreea Drăgan), impactul expansiunii romane în articularea identităților colective periferice (Aurel Rustoiu; Andreea Drăgan; Liana Oța), strategiile militare romane și începuturile provinciei Dacia (Coriolan H. Opreanu; Horațiu Cociș). În același timp se poate observa că o bună parte a eforturilor de cercetare au fost îndreptate spre reordonarea materialului arheologic prin înglobarea celor mai noi descoperiri (Vasile Iarmulschi, Nicolai Batog și Octavian Munteanu, dar și Sorin Cociș, Constantin Augustus Bărbulescu și Ovidiu Vasile Udrescu ori contribuțiile lui Dan Ștefan și Alexandru Popa), ceea ce are drept consecință directă recunoașterea varietății formelor și momentelor la care se încheie activitatea siturilor locale preromane (Dan Ștefan). O altă direcție de cercetare urmărită a fost explorarea materialității conflictelor și punerea lor în context (Paul Pupeză; Ioana Oltean și João Fonte; Maria-Magdalena Ștefan și Dan Ștefan). Așa cum au demonstrat Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu și Vlad Călina, o categorie necesară de studii poate fi analizarea diferențelor în modul de raportare la același peisaj a comunităților din epocă fierului și a celor provincial romane, cu potențialul de a evidenția distincțiile de funcționalitate a siturilor strategice. Printre caracteristicile recurente ale lotului de paisprezece contribuții adunate aici remarcăm: preocuparea separării analizei istorice de cea arheologică, explorarea ideii de graniță, dar și impactul asupra cunoașterii pe care l-a creat accesul recent la date și tehnologii moderne, în special cele care permit studiul reliefului și a amprentelor fortificațiilor ori drumurilor strategice (UAV, LiDAR, GIS).

Studiile reunite în acest volum reprezintă, în marea lor majoritate, materializarea comunicărilor susținute de autori în cadrul colocviului științific Arheologia perioadei de trecere de la epoca târzie a fierului la epoca romană în Dacia: contacte și conflicte în secolele I-II p. Chr. organizat de Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe, în data de 10 decembrie 2021, la un secol de la apariția lucrării lui Iulian Marțian Urme din războaiele romanilor cu dacii: studiu arheologic. Astfel, organizatorii colocviului au devenit și editorii volumului, ambele reuniri de eforturi științifice purtând același titlu. La corpusul principal de studii ce au avut la bază cercetările prezentate în cadrul colocviului amintit s-au mai adăugat însă și alte patru contribuții ale unor autori invitați ulterior să completeze, cu noi aspecte, problematica dezbătută. Studiile au fost scrise în limba română pentru a contribui la facilitarea accesului unui public lărgit la noile teorii și concepte prin care se explorează astăzi date arheologice ce au potențialul de a fi receptate și în sens ideologic.

În final, editorii își exprimă speranța ca acest volum să fie doar primul dintr-o serie dedicată arheologiei secolelor I-II p. Chr care să continue să reunească specialiști în epocă romană și epoca fierului.

Editorii

[1] Desigur există și situri care par să contrazică această regulă, cel mai semnificativ caz fiind la Barboși, pe platoul de la Tirighina, unde nivelele din perioada getică sunt suprapuse stratigrafic de trei orizonturi cu o grosime de până la 1,7 m cu materiale din perioada romană (din perioada traianică și până la Constantin cel Mare), dar și aici, și cu atât mai mult în alte stațiuni în care urmele din perioada romană atestă doar episoade sporadice de utilizare, nu există elemente care să susțină o continuitate.

0
    0
    Coș de cumpărături
    Coșul este golÎnapoi la produse

    Adaugă în coș