fragment

1
Kayseri

Un oraș cosmopolit era Kayseri la începutul secolului al douăzecilea. Aflat în Anatolia Centrală și înconjurat de munți a fost locuit încă din antichitate. A purtat numele Mazaca, fiind reședință a regilor capadocieni. Poziția geografică, la inter­secția rutelor comerciale din Asia Mică i-a favo­rizat dezvoltarea. Negustori cutezători și plini de spe­ranță au transportat bunuri neîntrerupt pe aici.

În secolul întâi a fost cucerit de romani și a devenit capitala Capadociei. Importanța sa este dovedită și de faptul că aici s-a bătut monedă. În perioada bizantină Cezareea Capadociei a fost un important centru creștin, unde s-a aflat o vreme și Sfântul Grigore Luminătorul. Răspândirea rapidă în acest spațiu a creștinismului a favorizat formarea multor clerici cu har. De fapt, Cezareea Capadociei este locul de origine a unora dintre cei mai importanți teologi creștini. La începutul primului mileniu, a condus aici o episcopie chiar Sfântul Vasile cel Mare.

Ca urmare a cuceririi Anatoliei, în secolul al unsprezecelea, de către turcii selgiucizi, după bătălia de la Malazgirt, episcopii din Cezareea și-au încetat activitatea din lipsă de credincioși. Din calea năvălitorilor ei au fost nevoiți să fugă. În ierarhia bisericească s-a păstrat însă titlul episcopal care, din 1925, este purtat de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Numele Cezareea s-a transformat în Kayseri odată cu adaptarea la limba turcă. De-a lungul istoriei localitatea și-a datorat dezvoltarea mai multor neamuri. Hitiții, romanii, arabii, armenii, grecii, turcii și kurzii au însemnat enorm în conturarea identității orașului. La finalul secolului al nouăsprezecelea patrimoniul armenilor și al grecilor era semnificativ, fiind alcătuit din biserici, școli, case arătoase și magazine. Negustorii de covoare armeni aveau deja o faimă deosebită.  Renumele lor era dublat și de felul special de a prepara basturma și sugiuk. Exista, evident, o elită erudită care credea în posibilitățile infinite ale tinerilor. Peste cincizeci de mii de armeni și-au dus traiul în Kayseri până în 1915. Imensa biserică dedicată Sfântului Grigore Luminătorul este și în prezent o mărturie clară a credinței lor puternice.

În 1902 aici s-a născut străbunica mea, Nectar, printre Aramienii de cinste. Era descendentă din armenii a căror viață a fost ferită multă vreme de privațiuni materiale și de obligatoriul compromis al comenzilor de circumstanță. Cei din familia ei erau covorari harnici, talentați, prețuiți printre negustori, mai ales pentru câștigurile semnificative. După nașterea sa, familia Aramian s-a mai îmbogățit cu trei copii, Haciadur, Nuvart și Nazaret. Mama Siranuș i-a învățat pe toți să toarcă, să vopsească lâna oilor, să țeasă, să coasă, să prepare basturma, sugiuk, mantî, kata. Prima născută a familiei prefera mereu să mă­nânce mai ales pepene verde împreună cu brânză albă, proaspătă, de oaie. Amestecul dintre sărat și dul­ce în aceeași înghițitură, sucul roșu și rece o făceau să ui­te de treburile istovitoare, agasante ale zilei și să viseze.

La numai treisprezece ani, în timp ce urma cursurile unui colegiu francez, în primăvara anului 1915, a fost obligată să-și părăsească bunurile și casa pentru care cei din familia ei trudiseră enorm timp îndelungat. Armenii erau deportați și mânați spre deșertul Mesopotamiei. Era vremea Marelui Rău în Imperiul Otoman, a Răului care nu lasă anumite popoare să-și ducă traiul acolo unde s-au născut. Ura acesta avea să ia mii de vieți ale armenilor. Pe drumurile lungi, colbuite, fără de sfârșit, nu a putut înțelege unde dispăruseră brusc nimicurile zgo­motoase ale cotidianului și se instalaseră confor­tabil supraviețuirea sub soarele strivitor, epuizant și chiar moartea. Tot ce trăia, alături de femei sfârșite și de pruncii lor, era scos din logica obișnuită și așezat în rame copleșitoare. Avea de respectat regula de a nu vorbi cu frații ei, cu mama și cu cei din jur. Zilnic se mergea până la epuizare cu privirea în jos, atentă doar la drumul care trebuia parcurs. Cu puțin înainte de apusul soarelui se improviza o fiertură oribilă care era sorbită pe îndelete. Uneori se făcea un aluat lipicios care trebuia copt rapid pentru a nu atrage atenția paznicilor. Așa arătau toate zilele. Se răbda amar de sete, de foame, de dureri, de nesomn. Nu se putea arăta nimeni sleit de puteri, împovărat de suferință. Erau doar niște deportați măcinați de îndoieli, de spaima de a nu se prăbuși, de a cunoaște tăișul sabiei, loviturile grele, usturătoare sau arsura glonțului. Nu era chip nici pentru a visa la lumi mai prietenoase, nici pentru gânduri dulci, nici pentru somn. În lumea asta a gesturilor mici, a privirilor scurte, intense, fără nicio urmă de duioșie, știau armenii că le sunt cercetate fețele pentru a nu plănui să fugă în nopțile negre. Cei mult prea tineri, din când în când, simțind că nu mai pot îndura asprimea zilelor totuși izbuteau să se facă nevăzuți, sperând că vor găsi vremelnic adăpost în satele învecinate. Imperiul Otoman se afla în război și unii chiar așteptau cu înfrigurare o întorsătură a lucrurilor, cumva în favoarea lor. Atmosfera terifiantă le ardea sufletele. Aproape zilnic circulau zvonuri despre faptul că în casele, atelierele și magazinele lor s-au instalat deja alții ca recompensă pentru reușita deportărilor.

Lui Nectar, la cei treisprezece ani, îi era aproape zilnic dor de cutia mare din lemn plină de panglici strălucitoare, colorate, de ațe, degetare, croșete, gheme din lână,  bucăți mici de materiale, de serile lungi când mama lor, bruneta Siranuș, cânta, trebăluind prin casă, de nopțile dulci de vară când greierii luau totul în stăpânire. În buzunarul hainei fratelui mai mic, Nazaret, pusese cu grijă o minge mică,  făcută de ea din resturi de cârpe și bucăți de lână, o minge care îl alinase mereu când era bolnav sau supărat. Dor îi era și de feliile mari de pepene verde care se răsfățau pe tipsie alături de bucățile de brânză. Din casa lor nu lipsiseră niciodată făina pentru börek, orezul, carnea de oaie, vinetele, fructele și apa proaspătă. Tatăl lor purta grija a toate, muncea din răsputeri, blând și supus. Nici o îndeletnicire nu era împovărătoare pentru el.

Armenii, la începutul secolului douăzeci, nu aveau obsesia faimei, erau doar preocupați de bunăstarea apropiaților, de educația copiilor, de obicei trei sau patru. Credința era importantă pentru ei, inima lor fiind în biserică. Când situația se înrăutățise pentru armeni, tatăl repeta într-una că în vremuri de război numărul alegerilor este redus. Niciunul dintre prietenii săi nu dăduse crezare zvonurilor că vor urma masacre masive și deportări. Nectar auzise toate discuțiile astea în casă, nu le pricepuse rostul, bănuise că sunt doar griji obișnuite ale celor mari și se trezise brusc într-un marș al tăcerii și al suferinței. Învățase deja mirosul neputinței, al fricii, al bolilor și mai ales al celor căzuți pe marginea drumului, care agonizau. Cei mici, care își pierdeau mamele, erau obligați de kurzii și turcii care îi mânau cu brutalitate să meargă mai departe, fără să scoată un sunet. Nu exista milă, înțelegere, alinare. Doar vorbe răstite, aspre, cruzime, durere și sânge. La vedere rămâneau numai pantofii distruși, înecați în praf, fețele posomorâte, pământii și ochii arzând. Salvarea nu venea de niciunde, toți păreau amorțiți, având gurile uscate, strâmbe, ofilite.

Serile, femeile care își oblojeau rănile de la picioare repetau într-una un cuvânt al cărui rost nu-l pricepea deloc, Alep. Clar era un nume, dar putea în același timp să fie orice altceva. În imperiul tăcerii și al groazei chiar și lucrurile obișnuite își pierdeau conturul, forma. Moartea părea că este la fiecare pas gata să mai câștige un suflet, un trup vlăguit. Se credea că Alep este punctul final, locul salvator pentru atâtea suflete vlăguite. Anul negru pentru armeni, 1915, în Imperiul Otoman, părea că adună viețile și le așează într-o groapă extrem de adâncă. În fiecare zi piereau alți și alți armeni, secerați de temeri, boli, dureri, foamete și chiar de tăișul sabiei.

Kayseri, cel cu mesele încărcate de basturma, de pilafuri grele cu fructe uscate așezate alături de bucăți mari de carne fiartă, cu covoarele pufoase și colorate, cu mersul la hamam, având merinde gustoase, începea să piară din amintirile deportaților.

Viața tihnită, normală, desfășurată în ritmul obișnuit pierise ca fumul. În față era deșertul, totul duhnea amețitor, iar alături se auzeau numai răc­netele paznicilor nemiloși, înarmați.

Kayseri, 1914

Era război și așa crezuseră cei zeloși că trebuie tratați deportații, fără milă, cu cruzime, și jefuiți. Asta rămăsese din fața anului 1915 pentru armeni. Gropi comune, uriașe și oameni care se străduiau din răsputeri să străbată deșertul. Cumva înțelegeau și faptul că nu toți pot rămâne în Alep. Risipirea în lume, un lucru extrem de curajos pentru sute de familii, practic începuse insidios. Orice hotărâre se lua rapid, uneori sub influența celor din jur. Nu era vreme pentru a cântări cu înțelepciune, pentru a vedea ce și cum, pentru a aștepta sfaturi. Informațiile lipseau, războiul cu fața sa hidoasă acaparase totul, iar deznădejdea schimba sensul zvonurilor. Mesajele ajungeau la deportați cu greu, trunchiate sau viciate. Confuzia guverna și peste viețile paznicilor care se comportau după legi proprii.

Refugiații, se pare, caută mereu un loc potrivit pentru că au în vintre o forță neobișnuită. Constanța era un loc bun unde se putea ajunge cu vaporul.  Varna și Marsilia, la fel. Așa a și fost pentru familia străbunicii mele. Români binevoitori le-au oferit Aramienilor ca adăpost o magazie mică, întunecată,  în spatele unui atelier de încălțăminte.  Ferestre nu aveau, așa că au învățat să trăiască cu ușa mare din lemn deschisă. O perdea groasă îi ascundea tre­cătorilor pe cei din interior. Așa au învățat toți să coasă papuci, inițial pentru proprietarul maga­zinului, apoi pentru a-i vinde în Piața Mare din oraș. Toți papucii cusuți de străbunica mea aveau diferite modele, erau trainici și se vindeau imediat. Mama și frații nu reușeau deloc să ascundă cusăturile inte­rioare și papucii lor arătau jalnic la început. Erau terni, butucănoși, greoi, aproape de nepurtat.

În piață, zilnic se putea învăța ceva, fie de la vânzătorii din jur, fie de la cumpărătorii cei pretențioși care arătau spre imperfecțiunile papu­cilor. Se vindea destul de puțin, dar se sporovăia mult. Cei isteți puteau pleca realmente îmbogățiți pentru că aveau de unde să se inspire și să culeagă informații. Pentru mulți copii ai armenilor Piața Mare din Constanța s-a dovedit a fi o școală valoroasă.

La acea vreme, într-o magazie alăturată, locuia Artin Margosian, un bonom jovial, tot din Kayseri, care deprinsese meșteșugul cizmăriei și deja primea comenzi serioase de la vecini.  Născut în 1884, vestit pentru răbdarea sa, venea dintr-o familie mai modestă de covorari. A cunoscut-o pe Nectar, a admirat de la început felul îngrijit în care lucra, modelele inventate, străduința, hărnicia. Ochii ei migdalați i-au spus multe de la prima vedere. S-au căsătorit rapid, în 1920, fără fandoseli inutile, au închiriat o cămăruță, au continuat să coasă și să vândă papuci în piață. Serile aveau podurile palmelor roșii și umflate, adormeau greu din cauza usturimii. S-au împrietenit cu limba română, i-au învățat sunetele și literele, au trăit furia neputinței, dar și dorința de mai bine. Au lucrat la foc continuu, cu o rezistență uimitoare, iar câțiva ani li s-au părut grei pentru că nu s-au aflat deasupra lucrurilor. Din truda aceasta au cumpărat o casă pe bulevardul Ferdinand, la numărul 27.  În același timp, din 1925  până în 1948, când a fost naționalizat, au fost proprietarii magazinului de încălțăminte Trei culori de pe elegantul bulevard Ștefan cel Mare. Pe această arteră mulți armeni aveau, în perioada interbelică, magazine de coloniale, de țesături, de încălțăminte. Aramian Haciadur, fratele lui Nectar, avea maga­zinele Coroana și Arec, primul de încălțăminte cunoscut pentru că deservea Casa Regală, la numărul 66, și celălalt de covoare. Renumit în epocă, la Constanța, era magazinul La Porumbelul, aparținând lui Bedros Ghimindirian care a funcțio­nat tot pe bulevardul Ștefan cel Mare în perioada 1920-1948. De altfel, după 1920, în fiecare cartier al Constanței locuiau familii de armeni din Kayseri. Inițial ei au primit pașapoarte Nansen, iar apoi au reușit, în urma cererilor depuse, să devină cetățeni români.

Numărul cizmarilor armeni din orașe mari, precum București sau Constanța în anii douăzeci, treizeci sau patruzeci, a fost destul de mare pentru că încălțămintea gata confecționată a lipsit. De obicei se comandau pantofi cu fețe și talpă din piele care puteau fi purtați ani de-a rândul, nu doar un sezon. Durata de viață a unei perechi era dată de calitatea materialelor folosite. Magazinele aveau rafturi frumoase, erau bine aprovizionate și chiar împodobite după priceperea fiecărui negustor. În plus existau și ateliere unde era reparată încălță­mintea uzată.

În fața magazinului Arec, Constanța

Străbunica mea, Nectar, a fost o antreprenoare ambițioasă, cu un gust desăvârșit și un stil aparte. Gracilă, discretă, cu o ținută impecabilă a avut timp de douăzeci și trei de ani un mare magazin de încălțăminte în inima celui mai important port al României. Încă de la început a fost prețuită de negustorii din oraș. Aliați i-au fost eleganța, inteligența, rafinamentul, credința în puterea hainelor și a încălțămintei. În pofida faptului că abia stăpânea limba română, avea în magazin întotdeauna un volum de Balzac din care se străduia să citească mai ales serile câteva pagini. Nu a avut niciodată vânzători în magazin, a fost doar ajutată de unica sa fiică, Elisabeta. Ea prezenta marfa, îl încălța pe cumpărător (așa se proceda atunci), aducea câte perechi de pantofi erau necesare până plecau oamenii mulțumiți. Avea un zâmbet pentru fiecare și clienților fideli le oferea papuci în dar cu prilejul marilor sărbători. Visa să aibă un magazin mai mare, cu mai multe scaune pentru probatul pantofilor.  Numărul de scaune atesta gradul de prosperitate a unui patron. Cunoștea care sunt produsele în tendințe, le comanda pentru a avea mereu magazinul plin de noutăți și ținea seamă de gusturile cumpă­rătorilor. Vorbele ei meșteșugite, firea blândă și calitatea produselor atrăgeau mulți clienți. Întotdeauna reinvestea câștigul, credea în banii mulți aflați în mișcare. Spre deosebire de alți armeni, nu credea în tezaurizarea în nestemate, aur și obiecte de valoare. Pentru negustorii formați în perioada interbelică era esențial să fie cât mai mulți bani în mișcare. Un magazin mare și dichisit putea să aducă cu ușurință clienți de soi, servind în același timp la construirea de relații cu puternicii vremii.

Supraviețuise Genocidului și nici nu bănuia că începând cu anul 1948 își va pierde toate proprietățile și apoi bărbatul. Negustorii erau considerați dușmanii de temut ai poporului. Interogatoriile la miezul nopții, arestările, bătăile, perchezițiile se țineau lanț. Artin Margosian, soțul pe care îl iubise atât în pofida unei diferențe de vârstă semnificative, a fost arestat și bătut crunt în urma unor delațiuni. Denunțătorii erau în mod paradoxal tot armeni, membri ai Partidului Comunist, care sperau să fie recompensați pentru zelul lor. Au urmat percheziții la domiciliu și la magazin. Se căutau monede din aur, bijuterii, timbre, tablouri. Cum nu se găsise nimic din toate astea, au fost demontate podelele, scoase cahlele de teracotă, dezmembrate dulapurile, dis­truse obiectele din casă, tăiate covoarele. Până și cenușa din sobă a fost cernută în speranța unor mari surprize. Străbunicul Artin a rezistat o vreme bătăilor de la Parchet. A explicat pe îndelete că banii săi se aflau în marfa pe care urma să o vândă. Nu a fost auzit și nici ascultat. Mărturisirile celor anchetați nu contau. Dosarele arestaților, făcute în grabă, conți­neau numai inexactități. Nici măcar numele nu erau înregistrate corect. Perchezițiile se desfășurau nu numai în casele celor arestați. La tratamente crunte erau supuse și rudele, bănuindu-se că la domiciliile lor sunt ascunse obiecte de valoare.

Elisabeta Margosian în fața magazinului
Trei Culori din Constanța

Nectar mergea zilnic la Parchet să ia cămășile însângerate ale soțului și să-i ducă schimburi. Bolnav fiind, a fost trimis acasă unde s-a și prăpădit după o vreme. Toate bunurile le-au fost națio­nalizate.  Apoi cei doi au fost evacuați din propria casă și au ajuns din nou să locuiască într-o magazie fără apă curentă și sobă. În piață, Nectar nu mai putea vinde încălțăminte pentru că ar fi arestat-o milițienii.  Nu mai avea nici uneltele necesare.

Elisabeta Margosian,
1925-1994, așezată la masă (în stânga)

După o vreme a venit resemnată și îndurerată să locuiască în București, unde fiica sa se măritase cu un armean. Ginerele, Nubar Terzian, născut în Adana, trăise o vreme în Bazargic și se stabilise împreună cu mama și frații Garabet și Lutfig în capitală. În Constanța, Nectar nu avea să mai revină vreodată. Nu avea niciun venit și pentru a nu fi o povară pentru tânăra familie a decis să brodeze fețe de masă, perne, să coasă rochii, să facă dantele și milieuri. Nu a lucrat după modelele la modă, a cusut de obicei ce i-ar fi plăcut să poarte, dacă și-ar fi permis. În Kayseri învățase de toate și mai ales să fie utilă în orice împrejurare. Niciodată nu croia după tipare, tăia direct chiar și materiale foarte scumpe după ce făcea semnul crucii. Aliat de nădejde era mașina de cusut Singer. Ar fi țesut și covoare, dar nu mai avea gherghef. Lucra fără preget ca să uite întâmplările trecute și în același timp contribuia la creșterea nepoatei sale, Maria. Nicio comandă nu era prea complicată pentru ea. Asta era de fapt lecția pe care o primise de la armenii din Kayseri, care niciodată nu făceau mofturi și primeau chiar și comenzi din care puteau câștiga foarte puțin. Orice comandă bine realizată putea aduce noi clienți. Recomandările erau foarte valoroase. Deviza celor din Kayseri era să lucreze pentru ziua de mâine, adică riguros, cu talent, cu ingeniozitate. Știa bine că armenii sunt acei negustori la care cumpărătorii revin cu drag. Lucrurile cusute de ea rezistau ani buni pentru că nu făcea nimic de mântuială. Câștiga cât să se poată întreține și să-i cumpere nepoatei uneori cele necesare. În acest timp nu  contenea
să-i aștepte pe americani și se ruga pentru grabnica lor sosire. Fratele ei, Haciadur, și soția lui, Areknaz, nemaiavând ce face în Constanța, după națio­na­lizare s-au mutat și ei la București. Cu ajutorul unor cunoscuți, Hacig, cum era alintat în familie, a putut lucra la o cooperativă care producea încălțăminte la comandă. Era plătit per pereche și pentru a câștiga mai mult și-a improvizat un atelier, pentru a putea munci și după miezul nopții, în garsoniera de pe strada Frumoasă unde locuia. Și despre el se spuseseră neadevăruri, fusese arestat, bătut și evacuat din imobilul al cărui proprietar era în Constanța. Victimele îi cunoșteau pe turnători care erau de obicei vecini sau cunoscuți care fuseseră cu diferite ocazii în casele lor.

Familia Margosian: Nectar, Elisabeta, Artin

La București, hainele străbunicii mele erau puține și simple, întotdeauna negre, gri sau maro. Pe stradă nimeni nu ar fi bănuit că era creatoarea unor modele sofisticate. Hainele astea însă nu puteau acoperi durerea și temerile care o măcinau.  Își făcuse cu prisosință datoria, cumpărase o casă cu etaj, făcuse o fată care urmase cursurile școlii armene din Constanța, își educase nepoata, lucrase fără o zi de concediu toată viața și îi înfruntase pe comuniștii de la Parchet care-i bătuseră soțul. Pentru a nu uita gustul aparte al bucatelor arme­nești, în fiecare an, făcea basturma, mantî, kata, preparate cu vinete, dulceață de caise și de prune. Chiar și la optzeci de ani avea în minte zilele când mergea la hamam cu un coș imens plin de kavurma[1], mantî, pilaf și turșu[2] ca pentru o zi întreagă. Mai avea în minte clare discuțiile cu mama ei care îi explicase cum se croiește o rochie fără să facă risipă de material și lecțiile de franceză de la colegiu. Știa bine că din Kayseri fuseseră nevoiți să plece armeni de nădejde care ajunseseră vestiți în toată lumea. Auzise de Hagop Kevorkian, renumit arheolog, colecționar de artă, dealer și filantrop stabilit în Statele Unite ale Americii, de avocatul și activistul Vahan Cardașian, de colecționarul Dikran Kelerian. De asemenea, îi era cunoscut faptul că armenii din Kayseri au dus pretutindeni arta covoarelor orientale cu noduri.

Stăruia în mintea ei orașul ăsta, nu prea mare,  cu o biserică apostolică frumoasă, în care trăise cel mai puțin, dar unde se formase. În Kayseri croise fără greș și tipar primul material pentru o rochie a surorii Nuvart, învățase să prețuiască fiecare bucată de material, țesuse la gherghef, învățase ceva franceză, spusese povești fraților mai mici, făcuse basturma, mantî, copsese aluaturi, se bucurase de pieptul cald al mamei și de țîmerug[3]. Chiar dacă Kayseri însemnase o despărțire, confuzia de după, amintiri estompate, înțelesese că este posibil și firesc să iubești un loc pentru totdeauna. Îndurase enorm, se neliniștise, fusese vulnerabilă, îi privise în ochi pe cei care îi turnaseră cu seninătate soțul și care erau cunoscuți pentru faptele lor în toată Constanța. Știuse că povestea ei e aidoma cu a celorlalți armeni risipiți prin lume și neclintiți în credința lor creștină.

Tot ce sădise în mințile și sufletele fiicei Elisabeta și ale nepoatei Maria rodise cu prisosință. Văzuse cum se schimbă lumea, iar sufletul nu i se fărâmițase lent. În viața ei se împletiseră zilele senine cu neajunsurile, mizeria cruntă, durerea, neputința și suferințele.

[1] Mâncare turcească din carne de vacă sau oaie prăjită.

[2] Murătură în limba turcă.

[3] Pepene verde în limba armeană.