Descriere
Cartea domnului Viorel Domenico, Ceaușescu la Târgoviște (22-25 decembrie 1989) nu este o nouă încercare de explicare a evenimentelor din decembrie 1989, ci o culegere de mărturii, ce se plasează în continuarea excelentului său volum, După execuție a nins.
acad. Florin Constantiu
O nouă ediție a acestei lucrări este mai mult decât binevenită doar dacă luăm în considerare numărul foarte mare de citări în literatura de specialitate în condițiile în care volumul s-a epuizat la scurt timp după apariție fără a mai fi fost editat. Lucrarea semnată de Viorel Domenico a reprezentat unul dintre primele demersuri temeinice de deslușire a necunoscutelor evenimentelor din decembrie 1989, concentrându-se asupra scurtului interval de timp petrecut de N. Ceaușescu în garnizoana din Târgoviște.
Captivitatea lui N. Ceaușescu la Târgoviște între 22-25 decembrie 1989 a reprezentat subiectul a numeroase controverse, lămurite până în prezent doar parțial. Printre acestea putem menționa de pildă pretinsa tentativă de asasinare a acestuia prin otrăvire, precum și îndemnurile pe care comandantul garnizoanei susține că le-a primit de la diverși factori de răspundere din capitală pentru asasinarea soților Ceaușescu.
Multe din aceste aspecte pot fi foarte greu lămurite pe baza arhivelor, având în vedere faptul că este puțin probabil ca ele să fi reprezentat subiectul unor consemnări scrise de orice fel. În aceste condiții, relatările martorilor oculari, impresiile și mărturiile acestora, mai ales atunci când sunt coroborate între ele sau cu puținele înregistrări documentare care se pot identifica, joacă un rol important în elaborarea unei narațiuni coerente a evenimentelor, cât mai apropiată de realitate. În acest caz, istoria orală reprezintă de departe principalul izvor aflat la îndemâna istoricului. Dacă în primii ani care au urmat evenimentelor din decembrie 1989, relatările au fost puține și îndoielnice în acuratețea lor, fiind puternic afectate de subiectivismul care domnea în mediile publicistice sub impactul evenimentelor, după un deceniu – cu referire la data primei apariții a acestei cărți – atmosfera cunoscuse schimbări semnificative. Acestea au permis consemnarea primelor mărturii orale privind evenimentele, cu detașarea pe care o permitea timpul trecut.
Interviul realizat de autor cu Andrei Kemenici, comandantul garnizoanei din Târgoviște, a reprezentat unul dintre primele demersuri consistente de elucidare a cronologiei celor trei zile petrecute de N. Ceaușescu la Târgoviște, introducând în circuitul public și științific mărturiile celui care a fost direct răspunzător de soarta soților Ceaușescu timp de trei zile.
Cronologia întocmită de autor reprezintă de asemenea un instrument util de lucru, în ciuda completărilor pe care cercetările ultimilor ani le pot aduce. În cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 așadar, lucrarea lui Viorel Domenico reprezintă o contribuție esențială căreia cei 15 ani trecuți de la prima apariție nu i-au diminuat valoarea ci, din contră, impun reeditarea sa ca o necesitate.
Cezar Stanciu
11.10.2014
Evenimentele din decembrie 1989 au devenit cea mai mare enigmă a istoriei României. Nici trecutul național, nici cel universal nu duc lipsă de astfel de fapte nedeslușite, și ele fac obiectul încercărilor numeroase de a le descâlci spre deliciul cititorilor. Față de toate aceste enigme, evenimentele din decembrie 1989 au particularitatea de a fi cele mai recente și de a se fi desfășurat sub ochii a milioane și milioane de oameni. De multe ori, misterul desfășurărilor din România de la sfârșitul anului 1989 este comparat cu cel care învăluie asasinarea președintelui John F. Kennedy, uitându-se însă că, în acest caz, Comisia Warren a dat, totuși, o explicație coerentă (Lee Oswald este unicul vinovat). Adevărată sau nu, această versiune își are articulația ei logică, întocmai ca și geometriile neeuclidiene, care sunt întemeiate pe principiul că prin punctul exterior al unei drepte se pot duce o infinitate de paralele sau, dimpotrivă, nici una, deși linia de tramvai ne arată corectitudinea postulatului lui Euclid (prin punctul exterior al unei drepte se poate duce o singură paralelă). Explicațiile – multe – oferite de bogata bibliografie consacrată evenimentelor din decembrie păcătuiesc prin lipsă de coerență, întrucât ele nu pot oferi o explicație, și logică, și sprijinită pe surse incontestabile. Piatra de încercare a oricărui scenariu rămâne desigur problema teroriștilor „nevăzuți, necunoscuți”.
Cartea domnului Viorel Domenico, Ceaușescu la Târgoviște (22-25 decembrie 1989) nu este o nouă încercare de explicare a evenimentelor din decembrie 1989, ci o culegere de mărturii, ce se plasează în continuarea excelentului său volum, După execuție a nins (București, Ed. Militară, 1992).
acad. Florin Constantiniu
București, 1998
E o carte care merită din plin aprecierea de tragedie shakespeariană. Din filele ei se conturează, în persoana lui Ceaușescu, un personaj inventat de Shakespeare. Numai că, spre deosebire de eroii shakespearieni, Ceaușescu nu e o invenție scriitoricească. E un personaj real. Cum reală e și tragedia sa shakespeariană. Tragedia celui atotputernic până mai ieri, azi trântit de destin la nivelul de om tratat ca un borfaș de rând, e tragedia celui care, deși obsedat de trădători, ne sesizează tocmai pe cel care-l trădase. Din acest punct de vedere, cartea pe care o aveți sub ochi trebuie citită, nu fără o anume tulburare, de toți cei pe care destinul îi aduce în vârf. I-aș avertiza că destinul te poate aduce, la un moment dat, din înălțimea în care te-a suit, pe podelele pe care s-a zvârcolit, în ultimele sale zile, Ceaușescu.
Ion CRISTOIU
CUVÂNT ÎNAINTE
Evenimentele din decembrie 1989 au devenit cea mai mare enigmă a istoriei României. Nici trecutul național, nici cel universal nu duc lipsă de astfel de fapte nedeslușite, și ele fac obiectul încercărilor numeroase de a le descâlci spre deliciul cititorilor. Față de toate aceste enigme, evenimentele din decembrie 1989 au particularitatea de a fi cele mai recente și de a se fi desfășurat sub ochii a milioane și milioane de oameni. De multe ori, misterul desfășurărilor din România de la sfârșitul anului 1989 este comparat cu cel care învăluie asasinarea președintelui John F. Kennedy, uitându-se însă că, în acest caz, Comisia Warren a dat, totuși, o explicație coerentă (Lee Oswald este unicul vinovat). Adevărată sau nu, această versiune își are articulația ei logică, întocmai ca și geometriile neeuclidiene, care sunt întemeiate pe principiul că prin punctul exterior al unei drepte se pot duce o infinitate de paralele sau, dimpotrivă, nici una, deși linia de tramvai ne arată corectitudinea postulatului lui Euclid (prin punctul exterior al unei drepte se poate duce o singură paralelă). Explicațiile – multe – oferite de bogata bibliografie consacrată evenimentelor din decembrie păcătuiesc prin lipsă de coerență, întrucât ele nu pot oferi o explicație, și logică, și sprijinită pe surse incontestabile. Piatra de încercare a oricărui scenariu rămâne desigur problema teroriștilor „nevăzuți, necunoscuți”.
Cartea domnului Viorel Domenico, Ceaușescu la Târgoviște (22-25 decembrie 1989) nu este o nouă încercare de explicare a evenimentelor din decembrie 1989, ci o culegere de mărturii, ce se plasează în continuarea excelentului său volum, După execuție a nins (București, Ed. Militară, 1992).
De astă dată, investigația domnului Viorel Domenico s-a îndreptat asupra celor câteva zile petrecute de cuplul Ceaușescu la Târgoviște, principala sursă de informație reprezentând-o generalul (r) Andrei Kemenici, dar fostului comandant al garnizoanei Târgoviște i se alătură numeroase alte mărturii ale militarilor aflați în acele zile în subordinea sa.
Trei – cred eu – sunt marile merite ale acestui volum citit de mine cu ochi de istoric. Mai întâi, domnul Viorel Domenico are toate însușirile necesare unui detectiv. Domnia-sa nu este doar o persoană care ia un interviu, adică pune întrebări. Dialogul cu generalul Kemenici este condus cu o desăvârșită artă, având ca obiectiv aflarea adevărului. Domnul Viorel Domenico practică o adevărată maieutică, definită de Dicționarul de filosofie drept „artă a moșirii spiritelor, adică de a-i descoperi interlocutorului adevărurile pe care el le poartă în sine”.
În al doilea rând, domnul Viorel Domenico a plasat în partea a doua a cărții un șir de mărturii ale mai multor militari din cazarma unde s-au aflat soții Ceaușescu, mărturii care întregesc sau contrazic relatările generalului Kemenici. Cercetătorul – în primul rând, istoricul – scapă astfel de „prizonieratul” unei singure versiuni și capătă posibilitatea de a compara și confrunta sursele. Dacă mi se îngăduie o formulare de fost artilerist, voi spune că, întocmai cum în „observarea conjugată” aceeași porțiune de teren este văzută din două puncte de observație, tot astfel mărturiile din partea a 11-a și cele ale generalului Kemenici permit conturarea imaginii celor petrecute în zilele de 22-25 decembrie 1989 la Târgoviște, în jurul cuplului prezidențial, din mai multe unghiuri de vedere.
Al treilea merit al cărții – și acesta este cel mai important – îl constituie bogăția de date și informații necunoscute, din alte surse. Valoarea de izvor a mărturiilor strânse de domnul Viorel Domenico este – fără exagerare – inestimabilă. Cititorului – ca și cercetătorului – i se oferă o abundență de elemente în măsură să înlesnească atât o mai bună înțelegere a evenimentelor din decembrie 1989, cât și diverse episoade petrecute în cazarma de la Târgoviște. Marea și mica istorie află astfel, în paginile acestei cărți, un izvor bogat de informație.
De-ar fi să vorbim în termeni juridici, am putea spune că, de fapt, cartea domnului Viorel Domenico adaugă file noi la „dosarul lui decembrie ’89”. Un dosar rămas în continuare nerezolvat și, așadar, deschis. Nici unul dintre „anchetatori” – de orice fel: judiciari, istorici, politologi etc. – nu va putea omite de acum înainte, decât în dauna lui și a adevărului, faptele relatate în paginile ce urmează.
Acad. Florin CONSTANTINIU
PARTEA I Generalul ANDREI KEMENICI: „L-am apărat pe Ceaușescu” - fragment
22
– Domnule general, am discutat cu marea majoritate a celor implicați direct în „operațiunea Târgoviște”. Cunosc destul de bine ceea ce s-a întâmplat atunci, acolo. Mai sunt însă cotloane în care mi-a fost imposibil să pătrund. Când ajungeam într-o asemenea fundătură, interlocutorul spunea: „Pentru asta, adresați-vă lui Kemenici”. Sau: „Asta numai Kemenici trebuie s-o știe”… Mai mult decât atât: uneori aveam impresia că cel cu care discutam cunoștea problema care mă interesa, dar nu avea dezlegare s-o spună și mă trimitea la dumneavoastră.
Cu alte cuvinte, sunteți depozitarul unor mărturii fără de care nu se poate reconstitui adevărul…
– Nici chiar așa. Știu și eu cam ce s-a întâmplat la nivelul meu.
– În același timp, însă, eu am rămas blocat pe gestul, pe inițiativa dumneavoastră din martie 1990; atunci când, prin zugrăveală, ați multiplicat urmele gloanțelor care ar fi lovit fațada comandamentului în zilele de 22-25 decembrie 1989. Nu-i vorba de o ascundere a urmelor, de o mistificare? Şi în acest caz, mai pot eu să sper într-o reconstituire cât de cât fidelă a celor patru zile și trei nopți cât soții Ceaușescu au fost sub protecția dumneavoastră?
– Jur că voi spune adevărul și numai adevărul, cum se spune la Tribunal…
– Şi nu voi ascunde nimic din ceea ce știu…
– Şi… în ceea ce privește gestul meu de atunci, el nu trebuie interpretat decât în datele perioadei de atunci, din martie 1990. Ca de altfel tot ceea ce vom discuta de acum înainte. Totul trebuie raportat la condițiile și împrejurările de atunci. Altfel greșim și nu ne vom apropia de adevăr. Dimpotrivă. Dacă schimbăm datele problemei, drama de atunci devine comedie, legea ajunge fărădelege, iar eroul trădător…
Cârpeală cu bucluc
– Şi totuși, în martie 1990, la trei luni după evenimente, când în armată se înființase și funcționau celebrele comisii de aflare a adevărului privind evenimentele din decembrie 1989…
– Comisia asta formată la Târgoviște, în exclusivitate din subordonați ai mei, m-a obligat să răspund la aproape 90 de întrebări…
– Ați fost însă la înălțime…
– Numai eu știu la ce… înălțime am suportat loviturile, otrăvurile ei…
– Deci, atunci, dumneavoastră ați dat ordin nu să se zugrăvească fațada comandamentului, ci să se… bălțeze latura dinspre Bulevard cu pete de tencuială pentru a se crea impresia privitorului din stradă că această clădire a fost ciuruită de gloanțe.
– Da, recunosc. Așa s-a întâmplat. Am multiplicat prin tencuială urmele gloanțelor. Dar fără să urmăresc un interes personal. După cum știe toată lumea, în martie ’90, armata avea o formidabilă cotă de popularitate. Victoria revoluției era legată în primul rând de contribuția armatei. Or, aici, în Târgoviște, în zona gării centrale, erau două clădiri impozante, aflate față în față: Liceul Industrial de Petrol și Cazarma U.M.01417. Mii, zeci de mii de oameni treceau zilnic dinspre și înspre gară, pe Bulevard, printre cele două clădiri. În timp ce Liceul era ciuruit, făcut zob, clădirea cazărmii rămăsese aproape intactă. Erau câteva urme de gloanțe, dar invizibile din stradă. Şi atunci, orice trecător era liber să se uite în stânga și în dreapta. Şi ce-și spunea? C-am tras ca zăpăciții, fără motiv. Şi atunci, ce-am zis: să salvăm obrazul armatei. Dăm niște bidinele și rezolvăm imaginea armatei… Lucrul acesta a fost făcut în văzul și cu știința multor cadre militare, nebănuind atunci că faptul poate fi interpretat inclusiv ca o măsluire a adevărului…
– Cu cine v-ați sfătuit atunci? Pentru că eu nu cred că a fost o acțiune pur și strict personală.
– Nu mai țin minte… Cred că ideea îmi aparține …
– Cu locotenent-colonelul Ion Mareș?… Cu colonelul Gh. Dinu?…
– Nu pot să spun… Nu mai țin minte… Oricum, îmi asum responsabilitatea …
– Domnule general, insist pe această împrejurare, întrucât „lupta” aceea împotriva Liceului industrial desfășurată în seara de 24 decembrie 1989 constituie, cel puțin pentru mine, o mare enigmă. O enigmă pe care poate vom reuși s-o dezlegăm. Spun asta, pentru că de aici și de atunci pornesc multe implicații, poate chiar finalul din
25 decembrie, neașteptat pentru dumneavoastră, cu execuția cuplului dictatorial.
– De acord. Dar ca să ajungem acolo, s-o luăm metodic.
– Exact. Să începem cu începutul. Cu momentul când, în 22 decembrie, ați primit știrea privind fuga Ceaușeștilor.
Televiziunea, bat-o vina…
– Situația era confuză și deosebit de tensionată. Nu știam ce se întâmplă în București. Moartea generalului Milea și declararea stării de necesitate produsese o stare de încordare cumplită. Așteptam ceva și nu știam ce. Ofițerii erau uluiți, consternați, iar militarii în termen înspăimântați. Ne era imposibil să ne mai găsim echilibrul. În toată unitatea se instalase o liniște care… se auzea, se vedea chiar. Era, așa, ca o vibrație în aer; auzeam cum îmi bate inima și cum respir. Vedeam cum se merge în vârful picioarelor.
Luasem legătura de câteva ori cu comandamentul Armatei, fără să aflu ceva concret. „Rămâneți pe poziții, așteptați!” Atâta doar. Subordonații mă priveau întrebători, iar eu nu știam mai mult decât ei.
Pentru a-i scoate din acea stare, am ordonat adunarea unității, a oamenilor care nu erau în posturile de luptă. Mai mult, așa, să fim împreună, să fim cu toții. Le-am spus că trecem prin momente grele, că trebuie să ne facem datoria, că țara așteaptă de la noi…
Sigur, n-am reușit mare lucru să fac, pentru că și eu eram deosebit de frământat…
Şi atunci, acolo, s-a petrecut un lucru uluitor: a fost deschisă stația de radioamplificare a unității și s-a transmis știrea privind fuga Ceaușeștilor. A fost, iarăși, un moment de uluire. Pot spune chiar de panică. Am înlemnit cu toții. Atunci cred că mi-a stat inima. Şi nu numai mie. Totul se învârtea în jurul meu. M-am trezit într-un murmur general. „Cina cea de taină” este nimic față de ce diversitate de chipuri și înfățișări umane am văzut eu atunci: lacrimi, zâmbete, spaime, chiote… Oameni desfigurați de o știre colosală care-i lovise în plin. Eu însumi m-am trezit cu un tremur pe care nu mi-l puteam stăpâni. Tremuram tot, până și privirea îmi juca feste: vedeam când în ceață, când dublu; vedeam frontul sărind dintr-un loc în altul: stânga-dreapta, jos-sus… Cu un efort de voință formidabil, am reușit să mă stăpânesc și să spun oamenilor să „rupă frontul” și să treacă fiecare, în funcție de îndatoriri, la locurile de muncă și să urmărească știrile de la radio și televiziune.
– Ați revenit în comandament, în biroul dumneavoastră…
-… Şi am aflat că știrea privind fuga dictatorilor a umplut străzile orașului cu manifestanți, toți îndreptându-se spre sediul Palatului Administrativ, iar că Pantelimon Găvănescu, primul secretar al comitetului județean de partid a fost înlocuit cu colonelul Alexe, șeful Casei Armatei din Târgoviște.
Am luat legătura cu Armata, să cer instrucțiuni, dar n-am putut afla mare lucru. „Trupele se retrag în cazărmi”, mi s-a spus, dar eu nu aveam trupe în municipiu.
– Cam repede a fost ocupat Palatul Administrativ…
– Da, asta m-a surprins și pe mine, mai ales că îl cunoșteam foarte bine pe colonelul Alexe. Mă tot întrebam ce caută el acolo, de unde până unde ajunge el, în mai puțin de o oră, șeful județului, care, de pe această funcție, deținea și controlul forțelor militare dislocate în județ. Sigur că m-a marcat această ascensiune fulminantă, pentru că, de drept și de fapt, eram nu doar comandantul U.M.01417, ci și comandantul garnizoanei, dar eu trebuia să-mi păstrez calmul, pentru că eram comandantul unei unități operative, cu tehnica de luptă amplasată în dispozitiv și, ca atare, trebuia să asigur apărarea antiaeriană a zonei de responsabilitate.
– În acele clipe, erați convins de… fuga Ceaușeștilor? Cu alte cuvinte, erați sigur că acea dispariție de moment a șefului statului este un fapt de durată?
– Da de unde? Ca militar, consideram Televiziunea ca o redută a regimului Ceaușescu, între multe altele. Ca atare, gândeam eu atunci, a căzut Televiziunea, dar rămâne Securitatea, Miliția, aparatul C.C., multe alte forțe și structuri ascunse, necunoscute. Exact ca pe front: nu arunci în luptă toate trupele deodată, îți păstrezi niște rezerve, ai niște variante pregătite din timp. Deci, cucerirea Televiziunii de către revoluționari nu însemna obligatoriu și căderea ceaușismului.
– Și totuși, acel anunț al lui Mircea Dinescu, acea explozie de bucurie din Studioul 4 al Televiziunii Române a determinat practic „moartea” lui Ceaușescu.
– Nu, nu apariția lui Mircea Dinescu ca atare, nici frazele destul de incoerente pe care le-a rostit el au provocat prăbușirea lui Ceaușescu, ci propoziția „Dictatorul a fugit!”. Această propoziție a fost atunci, cel puțin pentru mine, de o noutate absolută, șocantă; parcă mi se luase un văl de pe ochi și descoperisem o altă lume. În viața mea nu-l asociasem pe Ceaușescu cu un dictator și nici nu auzisem pe cineva exprimându-se astfel. Între sloganurile care se recitau pe micul ecran cu doar câteva ore înainte (erou între eroii neamului, ctitorul și arhitectul României moderne ș.a.m.d.) și dictatorul Ceaușescu era o ruptură colosală. Apoi s-a zis „Dictatorul a fugit!”. Acest verb l-a făcut de râs, l-a coborât la nivelul unui infractor, al unui borfaș. Când spui „Ceaușescu a fugit”, deja Ceaușescu nu mai e Ceaușescu, l-ai și asociat cu un derbedeu, cu un marginal care fuge de răspundere, cu un dezertor… Dacă atunci, în prima apariție televizată a revoluționarilor s-ar fi evitat acest verb și s-ar fi spus: „Ceaușescu și-a dat demisia… a abandonat puterea… a părăsit C.C.-ul… s-a retras într-o direcție necunoscută”… cu totul și cu totul altele ar fi fost datele problemei… Dar așa, „Dictatorul a fugit” – a fost ca o lovitură de trăsnet; prin aceste cuvinte Ceaușescu a fost descalificat… A fost ucis ca personalitate. Pentru că aceste cuvinte au ajuns la cunoștința și în conștiința românilor exact în momentul când istoria era trăită afectiv, când emotivitatea făcea legea. Acest slogan s-a lipit de sufletul fiecărui român și în jurul lui s-a concretizat, s-a coagulat și s-a generalizat sentimentul anticeaușist, care exista desigur în fiecare dintre noi, dar ascuns, mocnit. Acum, el se elibera, se manifesta plenar. Avea o direcție. Se rupseseră niște chingi și Ceaușescu apărea acum nu ca omul cu o putere absolută, discreționară, ci ca unul normal, în stare și de lașități, să și fugă dacă este în pericol, să se ascundă de furia maselor…
– Deci, iată-vă și anticeaușist…
– Anticeaușist eram pentru că trăiam în lumea asta românească, sătulă până peste cap de prezența, până și în vis, a soților Ceaușescu. Dar cine avea curaj să se manifeste ca atare? Or, Mircea Dinescu a pus degetul pe rană, a pus punctul pe I., ne-a scos din teroarea ceaușismului, ne-a dat curajul de a fi, atunci, noi înșine; a dat nume celui mai profund sentiment: anticeaușismul. Nu vi se întâmplă și dumneavoastră ca să trăiți uneori o stare difuză, confuză, pe care să n-o puteți defini? Şi atunci, vine unul și zice o vorbă, și-n acea vorbă te recunoști, parcă ți-ar fi pus o oglindă în față…
– Ăsta e rolul artistului, al poetului.
– Păi, să știți, că Revoluția nu poate fi abordată doar de politicieni, gazetari și juriști, ci și de poeți…
– Interesantă observația dumneavoastră. Dar să revenim în biroul unde v-am lăsat printre telefoane…
Securitatea se predă, Miliția – nu
– Da, deci târgoviștenii s-au adunat pe platoul din fața Palatului Administrativ. Asta știam eu. Manifestație anticeaușistă, cu lozinci, cu steaguri găurite, cu noul comitet revoluționar, cu Televiziunea care începuse să transmită că dictatorii se îndreaptă spre Târgoviște, că Direcția Securității Statului n-a trecut încă de partea Revoluției, când primesc telefon de la colonelul Ion Georgescu, șeful Inspectoratului Județean al M.I., că demonstranții au pătruns în sediu, că acolo e o debandadă de nedescris: arestații de drept comun sunt eliberați, cadrele de Miliție și Securitate – bătute; aruncate și distruse dosarele din Arhivă. Ca atare, mă roagă să vin și să fac ordine, pentru că revoluționarii afirmă că n-au încredere decât în armată și că nu se vor potoli decât în momentul în care armata va prelua sediul M.I.
Eram comandantul garnizoanei, deci al tuturor forțelor militare din municipiu, și în baza acestor prerogative îi promit intervenția solicitată. Caut să vorbesc cu colonelul Alexe, la comitetul revoluționar instalat la Palatul Administrativ, iar el îmi toarnă lozinci: „Să fiu atent, să fac și eu ce cred că e bine” și mă roagă insistent „Să fiu cu poporul!” Asta m-a scos din sărite și i-am închis telefonul.
În continuare, am constituit o grupă de ofițeri, maiștri militari și subofițeri de încredere, am luat un pluton din subunitatea de intervenție, comandat de căpitanul Marian Apostol, și am plecat la Inspectorat.
Cinstit să fiu, mi-a fost frică. Să te duci și să intri pentru prima dată în viață într-un roi de viespi, e destul de riscant… Cine știe în ce capcană ești atras, cine știe ce se urmărește…
Oricum, fiind aproape de sediul Inspectoratului, din curtea cazărmii se auzea vacarmul de acolo…
Dau să plec, iar la poarta unității mă întâmpină cu încredere, cu urale, zeci de manifestanți. Chiar dacă n-aș fi avut intenția să merg la sediul M.I.-ului județean, m-ar fi dus ei acolo. Le era frică de Miliție și Securitate și doreau ca Armata să anihileze aceste instituții. M-au luat pe sus, la propriu. Am fost transportat pe brațele și umerii lor de-a lungul traseului. M-au lăsat pe picioarele mele pe scările Inspectoratului, iar când am intrat, am întâlnit mulți oameni fără căpătâi, infractori notorii forțau realitatea și pozau în revoluționari. Mi-am dat seama, însă, că printre aceștia se aflau și oameni de calitate, mai puțini, e adevărat, dar curajoși și conștienți de momentul istoric trăit, care se făcuseră „frate cu diavolul” pentru a trece puntea. Ca atare, i-am propus inspectorului-șef ca după eliberarea clădirii de neaveniți, să preiau paza și apărarea Inspectoratului, dar să păstrez și câțiva reprezentanți ai revoluționarilor, pe alese…
– Dar colonelul Georgescu vă chemase, de fapt, pentru a se subordona armatei…
– Întocmai. Am eliberat clădirea de intruși, apoi am fost condus în biroul șefului Securității. Acesta – locotenent-colonel Ion Deaconu – nu se afla în unitate. Avea probleme în familie. Era prezent locțiitorul, locotenent-colonel Dinu Gheorghe, care mi s-a părut atunci un om admirabil, atașat interesului național.
Ceea ce m-a uimit acolo a fost că totul, dar absolut totul era pregătit dinainte pentru predare. Armament în rastele, muniția numărată, dosare, arhive, instalații, încăperi și dotări cu inventare deja întocmite, doar procesul-verbal de semnat. Practic, Securitatea ridicase deja steagul alb. Ofițerii erau foarte cooperanți și binevoitori, așteptând de la mine să preiau totul, iar ei să iasă din joc. Ceea ce am și făcut. Mai întâi apelul pe compartimente, după situațiile prezentate de șefii acestora. Am decuplat instalațiile și am sigilat toate încăperile. Apoi, am trimis tot personalul acasă, cu ordin ferm să nu părăsească domiciliile proprii. Am instalat santinele la intrări și pe holuri conform schemei de pază a trupelor de Securitate.
– Credeți că ați făcut bine trimițându-i acasă? Practic au fost scoși de sub controlul armatei. Apoi, să nu uităm, că Securitatea avea case conspirative, avea informatori, lucrători acoperiți. I-ați trimis acasă pe cei din sediu, pe cei aflați în evidențele ce vi s-au pus la dispoziție, dar securiști erau în toate instituțiile și întreprinderile din municipiu…
– Ce puteam face atunci? Practic, i-am apărat de furia maselor. Apoi, scoțându-i din sediu și decuplând sistemele de conducere, am considerat că destructurez sistemul, că cei implantați și rămași în instituțiile civile nu vor mai avea un centru coordonator…
– Dar șeful Securității, locotenent-colonel Deaconu, lipsea și a apărut abia după terminarea evenimentelor, iar locotenent-colonelul Dinu – locțiitorul lui, a fost tot timpul lângă și împreună cu dumneavoastră. Nu vi se pare stranie această întâmplare? Adică șeful Securității dispărut, dar locțiitorul lui prezent continuu, cu misiune cred eu, în unitatea militară unde urma să fie reținut șeful statului. Nu credeți că ați fost manipulat de cei doi, că cei doi au jucat totuși o carte pe care dumneavoastră n-o cunoșteați?
– Ce carte, dom’le? Eu aveam timp atunci să fac investigații, anchete? Important era rezultatul. Iar eu cred că atunci am realizat ceea ce trebuia. Nici o acțiune nu mi-a fost deturnată. Atâta timp cât Ceaușeștii n-au fost scoși din unitate și au fost predați autorităților, mi-am îndeplinit misiunea. Cu Deaconu dispărut, cu Dinu în unitate – astea nu mai contează. Eu mi-am propus să-l apăr pe Ceaușescu și să-l predau noilor autorități, ceea ce s-a și întâmplat…
– Domnule general, mă întreb și eu…
– În privința Securității, n-am ce le reproșa…
- Dar cu Miliția cum ați procedat?
– La sediul Miliției, aflat în aceeași clădire cu sediul Securității, am stat foarte puțin. Colonelul Ion Dureci, șeful Miliției Județului, mi-a spus că se impun doar măsuri de pază exterioară a obiectivului. Mi-a mai propus să blochez ușa de la etajul I, care făcea legătura cu sediul Securității. Am acceptat propunerile lui, Miliția continuându-și activitatea fără nici o ingerință din partea armatei. Mai mult, am căzut de acord să cooperăm și să colaborăm în continuare.
Am instalat santinele la depozitul de armament și muniție și la intrarea din curte a Miliției, după care l-am numit ca șef al obiectivului și al grupei de militari de la Inspectoratul Județean al M.I. pe căpitanul Marian Apostol.
Înainte de a pleca la unitate, în calitate de comandant al garnizoanei, m-am adresat demonstranților retrași în stradă, asigurându-i de atașamentul și adeziunea armatei la mișcarea revoluționară de înlăturare de la conducerea statului a lui Nicolae Ceaușescu. Demonstranții au răspuns cu urale și au scandat „Armata e cu noi!”, „Armata e cu noi!”, după care s-au retras spre Palatul Administrativ.
În drumul spre unitate, am trecut printre manifestanții care strigau „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e”.
