Martorul - fragment

Martorul

A, păi mutra asta-i era cunoscută! Și vocea puțin behăită, parcă scuipată printre dinți, dinții ăia mari și rari, da-da, își amintea perfect. Era vocea aia care l-a urmărit jumătate de an, de-a lungul anchetei și a procesului. Cum-necum, omul ieșea din abisul anonimatului și-și spunea punctul de vedere la toate televiziunile, ba chiar și la radio, beee-beee, avea opinii despre orice-prețuri, politici guver­namentale, homose­xualitate și avort, migrație, rasism și, evident, incendii sau accidente de circulație, în special accidente de circulație și incendii. Așa e, avea un surtuc de o culoare incertă, mai degrabă havan, probabil la origine portocaliu, îi recunoștea părul răvășit savant, să-i dea aerul unui om simplu, nepretențios. Uneori, își trecea fulgerător mâna prin moțul de pe frunte, parcă voia să-l smulgă, cu un gest de bătăuș gata să sară la beregata reporterului, iar acesta  ins­tinctiv se dădea un pas îndărăt. Da, apărea mereu în acele son­daje de opinie, când străzii i se cere punctul de vedere, într-un plebiscit ipocrit și bine regizat, asupra chestiunilor grave. Cine era, de unde apărea mereu, de ce?… Greu de spus…

Când l-a văzut prima dată, Luca era cercetat pentru „vătămare corporală soldată cu deces”, cum scria în dosar, după un accident făcut undeva, în nordul capitalei, acolo unde peisajul automobilistic este fragmentat și contorsionat de intrările în zonele rezidențiale și în supermarketuri. Trecea des pe-acolo și, într-una din seri, îi sări pe neașteptate în față o fetiță de vreo zece ani. O luă pe capotă și o azvârli circa zece metri în față unde, aproape instantaneu, o mașină care venea din sens opus o înghiți, cu un sughiț, sub roți. Noroc cu camera video de pe mașină căci cu ajutorul ei s-a putut reconstitui accidentul: fata se alerga cu prietenele ei și a vrut să traverseze neregulamentar. I-a sărit în față, asta a fost. Nimeni nu a mai putut face nimic. Dar înregistrarea video a fost vizionată de polițiști și procurori mult după aceea.

Strada s-a umplut de îndată de oameni. Toți gesti­culau, aruncau pumnii în aer, cineva plângea, alții vociferau. Își amintea un bărbat scund care urla la el, ba care începu
să-l lovească în față cu pumnii și capul. Apoi apăru un echipaj de poliție. Unul cu figură placidă îi puse, pe el și pe șoferul mașinii care venise din sens opus, să sufle în fiolă. Alți doi polițiști încercau să țină locului mulțimea care voia să-i linșeze, mai cu seamă pe el, considerat autorul accidentului mortal. Un pumn fără stăpân îi sparse nasul. O piatră îl lovi în țeastă și salvarea care veni avu de lucru mai mult cu el decât cu micuța desfigurată, de fapt desființată, de dublul accident prin care trecuse. A fost dus la spital să fie examinat la cap căci piatra părea să fi spart osul. Avea nenumărate contuzii și un molar care i se clătina,  căzu prin ambulanță și nu-l mai recuperă. La ce bun? La spital, pe un culoar slinos, scăldat de lumina ireală a neoanelor, văzu la un televizor cocoțat pe o consolă, relatarea despre accidentul său. Erau zeci de inși care știau cu precizie ce se întâmplase, chiar dacă nu văzuseră ei înșiși ci li se povestise. Vedeta era însă albinosul cu părul vâlvoi care vorbea acum la televizor. Avea aceeași voce behăită, ce dracu!  Era sigur de asta. Mai întâi povesti pe îndelete accidentul, apoi spuse că șoferul (adică Luca) era, cu certitudine, băut, avea viteză mare, nu avea un far pe dreapta, nu se ținea bine pe picioare, părea să aibă ochii injectați, nu era sigur pe el, vorbea incoerent… Martorul era sigur pe el, își trecea mâna prin păr, avea un baston care-i dădea nu știu ce distincție, ce mai! reporterii și cameramanii se îndrăgostiseră de el.

Târziu în noapte, reîntâlni nelipsitul martor, cu aceleași imprecizii spuse pe ton rituos. Acum își culcase părul peste ceafă, ba chiar părea să se fi dat cu briantină, iar fața îi lucea în lumina reflectoarelor, nu din pricina efortului, deși era evident că martorul cu pricina așteptase mai multe ore pentru această transmisie, ci pentru că începuse ploaia. Da, ploua, iar martorul stătea de ore bune acolo, înfruntase capriciile naturii, cum a și spus la un moment dat, așteptând să-și spună versiunea pentru fiecare televiziune venită la locul accidentului. Cu certitudine îi promiseseră ceva bani, dar se vedea în ochii lui că o face din convingere, nu din interes. Cumva, figura lui obosită îl făcea simpatic și chiar credibil. Avea un gest de om necăjit (își trecea arătătorul pe la ochi, de ca și cum și-ar fi șters invizibile lacrimi povestind accidentul) care îi dădea credibilitate. Poliția nu l-a mai găsit să dea o declarație oficială, iar când au dat de el, au descoperit că declarațiile lui contraziceau flagrant probele culese pe teren. Totuși, în primele săptămâni de anchetă, acest martor a imprimat un curs secundar cercetărilor. Luându-se după declarațiile televizate, poliția a bănuit multă vreme că Luca băuse în acea seară, astfel că i-au luat probe peste probe. S-a spus că s-au măsluit probele, că era beat de nu mai știa să se dea jos din mașină, ba chiar a văzut două discuții în studio garnisite cu secvența video în care martorul jura că l-a văzut coborând clătinându-se din mașină, o reluare editată a declarațiilor făcute la cald, îndată după accident. Apoi, figura lui, coborând cu gesturi nesigure de la volan, cu ochi speriați, de animal hăituit, venit parcă din altă lume, chiorât de luminile camerelor video, neatent la întrebările polițiștilor, cu un ochi strâns și vânăt de la pumnii bondocului, (bondocul nu apărea în cadru, de fapt, nici nu înțelese cine era, că fetița nu avea familie, era înfiată de o mătușă infirmă).

Nu-i venea să creadă că i se întâmplă așa ceva. Peste câteva zile, după ce poliția studie înregistrarea video, cercetările reveniră la cursul normal, știrea zilei era acum o explozie la un combinat chimic, iar televiziunile uitară pur și simplu tragedia fetiței în locul căreia prezentau acum familiile speriate și îndoliate ale rudelor celor morți în explozie. O televiziune cu rating scăzut mai transmise câteva imagini de la înmormântarea fetiței, apoi un interviu cu mătușa cea infirmă căreia nu-i era clar ce se întâmplase și trebuia să i se explice de-a fir a păr totul, la fiecare întrebare, ba chiar să i se sugereze răspunsurile, ca să nu bată câmpii. Mătușa blestema cu voce șoptită pe șoferi, iar camera se fixase pe colțul unui ochi unde, de la lumini sau din cauza intensității  momentului, începuse să lucească o lacrimă. Avea o casă plină de mileuri și bibelouri de îngerași. Avea pereții plini de iconițe cu leduri multicolore. Când blestema își făcea cruce cu ochii către ele, cerându-le parcă forță să blesteme cu folos.

Așadar vocea și mutra berbecuțului care vorbea în numele opiniei publice îi erau cunoscute și, dacă, la început, vehemența lui îl indignase și-și propusese ca, după ce toate se vor fi isprăvit, să-l caute și să-i arate bărbătește cât rău i-a făcut prin declarațiile lui, după săptămânile de anchetă și după nenumărate alte nopți nedormite, nu se mai gândi la martorul accidentului. I se păru, uneori, că-l vede prin oraș, recunoștea fie nechezatul cu care începea o frază, fie creasta lui spălăcită, uneori îl vedea cum trece strada, târând un picior și sprijinindu-se în baston (era bastonul pe care-l flutura cu elocvență în reportaje). Apoi, figura lui dispăru dispersată de vreme și uitare. Luca se vindecă greu de accident. Visa noaptea fetița, chiar dacă, sigur, nu apucase să distingă nimic, era seară, conducea cu ceva viteză, mai mare decât ar fi trebuit în acea zonă a orașului, era și un semn la intrarea pe străduța aceea, a lovit fata dintr-o parte, dar nenumăratele ocazii în care-i văzuse poza în ziare, în dosar, ba chiar în fotografiile trimise de corespondenți anonimi și revanșarzi pe adresa lui, îl făcură să aibă o falsă memorie a accidentului, să-l viseze de zeci de ori cu încetinitorul, cu o precizie și claritate cinema­tografică. Se trezea noaptea cu fetița pe marginea patului tăcând acuzator. Urmau zile lungi, întunecate  și pustii ca un culoar de spital. Ulterior, îi făcu o vizită mătușii care era pierdută într-un delir religios și nici nu înțelese cine este. Lăsă un plic cu niște bani pe masă și plecă mai degrabă pe furiș, când mătușa s-a ridicat șontâc să-i pună un pahar de apă și niște dulceață.

În seara aceea însă un reportaj televizat îi readuse la masa de seară în față chipul martorului. I se păru chiar că imaginea era însoțită de numele martorului, de parcă ar fi avut un rol oficial, dar pe ecran scria lapidar Strangulatorul lovește din nou, iar dedesubt rulau niște cotații bancare. Cine era strangulatorul, ce făcuse, Luca nu știa pentru că nu se mai putuse concentra, în ultima vreme, asupra altor povești urbane decât a lui. Mă rog, chiar dacă nu știa despre ce este vorba, vocea martorului era inconfundabilă. Îl recunosc, strigă Luca, aruncând un coltuc de pâine în ecran. Îl înjură îndelung și amănunțit, speriind-o pe Mița, maidaneza cu care împărțea cina, căci, de la accident, soția lui, convinsă la început că e vinovat, apoi speriată de coșmarurile lui, îl părăsise, spunând că nu mai vrea să stea cu el, că are sânge pe bocanci, că așa simțea, că e un criminal; și când îi pune ciorba, și când îi spală boarfele. L-a părăsit, plecând cu șeful ei cu care avea, de fapt, o relație secretă de mai mult vreme. Urmează divorțul. Aloisia, soția, i-a promis că-l va arunca în stradă, ba chiar și mașina aia „cu care omora oameni” o voia la partaj. Luca i-ar fi dat-o fără să ezite.

Înregistră următoarea ediție a știrilor și apoi studie atent imaginile. Martorul avea priză la reporteri, știa să dea amănunte picante, de profund interes uman, avea gesturi de om cumsecade, oripilat de întreaga poveste, ștergându-și colțul ochilor, șaua nasului, potrivindu-și părul absurd pe după urechi, în fine, gesturi de om nevinovat, parcă trezit din inocență de urâțenia lumii din jur. Uneori, îndrepta bastonul spre o țintă imaginară, în spatele camerei de luat vederi, indicând parcă locul de unde venea, din abisul nopții, strangulatorul pentru a lovi din nou. Era un martor credibil, prezenta faptele telegenic, nu ar fi făcut față unei audieri în tribunal, dar așa, la ceas de seară, poveștile lui aveau un fel căldură animală. Semăna cu filosofii aceia pop care oferă forme vulgarizate, prietenești, adevărurilor filosofice absolute.

A doua zi, Luca sună sediul televiziunii care transmi­sese reportajul. Îi răspunse o secretară care-l puse pe așteptare, apoi îi închise. Trebui să sune din nou, norocul lui că numele reporterului era trecut pe burtiera materialului video, așa că îl ceru la telefon, fără ezitare, pe Samoilă Frâncu, dar discuția cu acesta nu duse nicăieri. Se pare că dl Frâncu nu era cel care filmase scena cu martorul, el scrisese doar textul, interviul îl făcuse altcineva, un stagiar pe care nimeni nu-l cunoștea. Luca se înarmă cu răbdare și, câteva zile mai târziu, îl descoperi pe stagiar însă nici acesta nu știa să-i spună prea multe despre martor. Ajunsese cam târziu la locul incidentului, plecaseră de acolo polițiștii, procurorul și medicii, nu mai găsi decât o masă de oameni confuzi dintre care singur martorul părea în stare să spună ce se întâmplase. Astfel află și Luca despre strangulator: în zona de est a capitalei femeile erau atacate de un bărbat între 35 și 45 de ani, de talie medie, cu părul cenușiu, tuns perie etc.etc., informații mestecate de luni de zile de polițiști și de oamenii de presă. Le amenința cu un ciocan, le viola, uneori, le strangula.

Așadar, martorul nici măcar nu ar fi trebuit să-l vadă pe strangulator venind de acolo, din abisul nopții. Trebuia doar să citească tabloidele și chiar ziarele mai serioase care îl descriau minuțios, ba chiar i-au publicat portretul-robot încât oricine
l-ar fi putut descrie cu oarece precizie. Dacă-l întâlneai pe o stradă pustie, știai imediat despre cine este vorba. De fapt, au prins un suspect câteva zile mai târziu, apoi i-au dat drumul pentru că nu aveau probe și, în fine, l-au prins pe adevăratul strangulator, pe când încerca să sugrume altă femeie și toată lumea era confuză, mai puțin jurnaliștii. Portretul-robot nu avea nicio legătură cu adevăratul ucigaș. Era un tânăr bâlbâit, scund, pătrat, chelbos, cu fața încă plină de acnee pubertală și de o bărbuță rară care dădea impresia de mizerie. Martorul credibil o dăduse din nou în bară, se plesni Luca peste frunte. Dar cui îi păsa?

Un lucru nu-i dădea pace lui Luca, iar stagiarul nu reuși să facă lumină: cum făcea martorul să fie prezent mereu la locul incidentelor, la timp pentru a fi intervievat de reporteri? E? Iată o problemă la care nimeni nu părea să știe răspunsul. Suna și întreba câte un reporter cum și-ar explica el misterul ăsta. Nimeni nu știa. Unii îi închideau telefonul. Alții îl chestionau, de unde făcuse rost de telefonul lor, îl somau să uite numărul dacă nu vrea s-o încurce. Există legi pentru asta. În fine, nu-i rămase decât să-și dea seama singur cum se petreceau toate astea. Apoi, într-o după-amiază, văzu pe ecranul televizorului, în timpul unei emisiuni banale, ceva despre calitatea mărfurilor alimentare sau despre criza economică, un anunț sec. Breaking news – scria pe ecran. Strangulatorul fusese prins în zona Vatra Luminoasă și, în scurtă vreme,  reporterul televiziunii va transmite de la fața locului. Luca sări în ghete, cum se zice, și plecă imediat „la fața locului”, la timp să-i vadă pe reporteri strângându-și cablurile și camerele. Se opri să vorbească cu unul de la o televiziune de știri și-l întrebă dacă găsise un martor care să fi văzut cum îl capturează poliția pe sugrumător. Da, găsise, nu unul, ci o sută. Toți voiau să spună ceva despre vecinul lor cel liniștit, profesorul care-și plimba canișul în fiecare seară. Nimeni nu ar fi bănuit că, deși câinele sărea la toți și lătra turbat de furie, cel turbat era stăpânul. Nu, nu la ei mă refer, insistă el, ci la un martor cu părul spălăcit, aproape alb, sculat în cap, cam așa de înalt, cocârjat, șchiop de piciorul stâng, sprijinit în baston. Nu, nu-și amintea să fi avut… Sau parcă da, nu mai știa, trebuia să deruleze banda, transmisiile astea în direct îl storceau de energie și, de la un punct încolo, mergea pe pilot automat. Da, da, parcă fusese un albinos, un tip șters, cu privire de om cumsecade. I-a înșirat niște platitudini, dar vorbea coerent, da, era un martor credibil, spunea adevărul sau măcar ceva plauzibil, numai bun de dat la emisiunea de la miezul nopții.

Luca se ridică pe vârfuri și începu să baleieze marea de oameni care tăifăsuiau pe marginea incidentelor. O clipă i se păru chiar că apele se despart și că îl vede pe martor pregătindu-se să dispară în noapte. Însă, după cum descoperi îndată, era un bunic venit cu nepotul să vadă și să participe la capturarea asasinului. Știa și el multe amănunte în legătură cu sugrumătorul pentru că, explică el, stătea la doar trei blocuri depărtare și, locuind în cartier de multă vreme, îl cunoștea pe asasin ca pe-un cal breaz și știa tot, îi știa mobilierul din camera de zi, acolo unde intrase poliția să-l aresteze, știa de canișul acela agresiv care atacase un polițist, îți vine, domne, să crezi? cine ar fi zis că era atât de turbat câinele ăla? Bunicul știa și de camera din spate unde păstra trofeele partidelor nocturne de vânătoare. Luca dădu din cap aprobator, ușor neatent, cercetând peste umărul bătrânului chipuri din mulțimea care începuse, deja, să se destrame.

Nu se știe de ce bătrânul rămase cu impresia că Luca avea o verișoară îndepărtată pe care sugrumătorul o violase și omorâse. Poate că Luca spusese la repezeală minciuna asta pentru a-și justifica interesul în acest caz. Cert este că bătrânul a înțeles că este hotărât să răzbune cu sânge moartea verișoarei lui. Asta îl hotărî pe bătrân să se întoarcă la locul faptei, căutând zadarnic un reporter căruia să-i povestească noua turnură luată de subiectul zilei: ucigașul era în primejdie. Era posibilă o tentativă de asasinat undeva la poliție sau la Parchet.

Graba bătrânului îl decise pe Luca să plece acasă. O vreme avu chiar o strângere de inimă. Dacă deschidea televizorul și-l vedea pe bătrân spunând povestea bărbatului de 1.75 m, configurația caucaziană, ochi verzi, ușoară asimetrie a nasului, păr cenușiu, tuns scurt, asemănător, așadar, primului portret al sugrumătorului, individ care umblă înarmat până în dinți să-și răzbune verișoara violată și sugrumată cu o jumătate de an înainte, în zona de sud a Capitalei? Jurnaliștii, cu profesionalismul lor, sigur desco­pereau alți martori secundari, care-l văzuseră stând de vorbă cu reporterul de televiziune și cu bătrânul. De fapt, nici nu era nevoie să-l fi văzut, oricum ar fi depus mărturie. Parcă o vedea pe deja-fosta lui soție (divorțul avansase, se aștepta decizia judecătorească) vorbind cu reporterul prin ușa deschisă, dând amănunte evazive, dar decisive despre el. Chiar și reporterul cu care vorbise cerând lămuriri despre martorii prezentați în transmisiunea în direct, cât era el de obosit și neatent, ar fi putut da câteva amănunte esențiale despre acest personaj anonim și periculos. Pe măsură ce se gândea mai mult, Luca era tot mai înfricoșat de perspectiva ca, abia scăpat de un proces, să fie târât în labirintul unei afaceri în sângele căreia pluteau nu doar criminalul în serie, ci și un martor anonim, întâmplătorul martor al televiziunii în cazul accidentului de mașină, un reporter specializat în crime și reportaje de serie Z și Luca însuși, pervers interesat de martorul accidentului său. Dornic să se răzbune pe el. Norocul lui că, în cele din urmă, se descoperi că asasinul cu caniș nu e de fel asasin, nu exista camera cu trofee și nici ritualul satanic la care-și supunea victimele. Toate istoriile acelea fuseseră inventate de martori care voiau să se vadă și ei la televizor. Nu se mai vorbi despre asasin decât când îl arestară pe sugrumătorul adevărat, prins de un polițist în flagrant delict și arestat la locul crimei.

O săptămână și mai bine își propuse să nu mai sară ca din pușcă la toate transmisiunile în direct (un biciclist surprins de tren trecând calea ferată pe sub barieră, o rulotă cu roțile prost blocate plecase singură din locul unde fusese parcată și, după o cursă de 200 de metri, intrase într-o casă, practic demolând-o și omorând o persoană etc etc.) și doar când luă foc unul dintre cele mai importante magazine de mobilă din Capitală se duse pe furiș să vadă ce se întâmplă. Nu intră în mulțime astfel că văzu cum două camioane părăseau ferit și cu farurile stinse depozitul din spatele magazinului. Imediat după aceea, pompierii apărură în zonă atacând focul din două părți. Un reporter chiar îl întrebă pe Luca dacă știe ceva despre incendiu și acesta, deși cochetă o clipă cu gândul că ar putea fi martor, să povestească ce știe, negă cu vehemență. I se păru mai apoi că ar fi trebuit să spună cuiva despre cele două camioane văzute, îl neliniștea gândul că, în felul acesta, ar putea fi considerat complice la incendiu sau la o posibilă fraudă acoperită de catastrofă.  După ce se gândi mai bine, ajunse la concluzia că focul părea o făcătură de care profitase cineva (proprietarul camioanelor, de pildă. Sau poate că însuși patronul fabricii cu pricina). Apoi își aminti că nu-și notase numerele camioanelor și că, pe de altă parte, nu era indicat să se amestece în poveștile astea. Se complica inutil. Astea se lasă, de obicei, cu răzbunări. Pe de altă parte, ar fi putut spune cuiva care să spună altcuiva și, uite așa, la capătul lanțului trofic, să se găsească un martor credibil să le spună și reporterilor. Se întoarse pe strada din fața magazinului, cercetând mulțimea în speranța că va găsi pe cineva căruia să-i împărtășească secretul. Și iată că, acolo, la 20 de metri de el, în lumina camerelor, se afla martorul.

Era el, cu siguranță. Poate puțin mai înalt decât apreciase din imaginile văzute la televizor. Avea părul blond-nisipiu, dat pe spate, ușor zburlit. Era transpirat, nu mai purta baston (era, pare-se, doar un obiect de recuzită pentru a-i convinge pe jurnaliști că este infirm și inofensiv), despica aerul cu mișcări moi, largi, reporterul îi spuse ceva, el acceptă cu un aer grav, reluă frazele fără să mai lopăteze din mâini. Singurele gesturi pe care le făcu, întărind certitudinea că este vorba despre martorul lui: își trecu mâna pe la coada ochiului, își frecă șaua nasului, își culcă părul pe care vântul de seară i-l ridicase în toate părțile. Însă, până să ajungă să-i vorbească, trebui să facă loc unei mașini să treacă, apoi se încurcă în niște cabluri stârnind un puhoi de insulte din partea camera­manilor și, când fu gata din nou să-l ia de mânecă pe martor, acesta pufff! dispăruse. Apoi cineva îl smuci spu­nându-i să iasă din cadru că se transmite în direct, ce, vrea să se vadă pe sticlă, lua-l-ar dracu?

Luca renunță din nou la vânătoarea martorului. Își epuizase energiile. Îi era teamă că făcuse o fixație. Trebuia să meargă mai departe. Era clar că indiferent de catastrofă, martorul său se afla acolo. Fie că vorbea-fie că nu. Era acolo să afle ultimele amănunte, să pună în circulație versiunea cea mai credibilă, cea la care fusese martor.

Și poate că Luca nu s-ar mai fi intersectat niciodată cu martorul său dacă nu l-ar fi întâlnit întâmplător, câteva săptămâni mai târziu, pe un ger năprasnic, lângă secția de poliție, în stația de mașină, pe când venea de la  birou. Se apropie de el și-l studie cu atenție, de departe. Nu se putea înșela. Cu siguranță era martorul. Chiar dacă era singur, făcea acele gesturi magice, își pipăia șaua nasului, coada ochiului, obrazul, părea să exerseze în sticla slinoasă a adăpostului pentru călători. Luca îi dădu o vreme târcoale, privindu-l din toate unghiurile în vreme ce martorul părea să nu-i dea atenție, citind miop un afiș lipit de zidul de sticlă al refugiului.

– Așadar, în fine… îi spuse el, în cele din urmă.

– Cum, domnu? Cum adică, în fine? spuse martorul, uitându-se să vadă dacă sunt singuri în stație.

– Chiar nu mă recunoști? Nu-ți amintești? Ne știm de atâta vreme.

– Habar n-am despre ce vorbiți, domne.

– Cum, nu-ți amintești? Parcă le știi pe toate, doar că stai prost cu memoria pe termen lung…

Martorul îl privi lung, meditativ.

– Știți ce, mai bine ne-am vedea de-ale noastre. Nu știu cine sunteți și nici nu mă interesează.

– Acum faci pe băiatul de treabă, pe timidul, scârbă, se înfurie Luca. Toată ziua îți faci de lucru să te vezi cât mai des la televizor. Toată ziua țaca-țaca, tranca-fleanca. Ai mereu ceva de spus, ai fost mereu de față, știi mai mult ca oricine, mai multe ca victima, mai multe ca făptașii. Ei bine, așa ceva trebuie să înceteze. Nu mai suport, nu te mai suport, domnule.

Albinosul înțelese și trecu la atac și el:

– Nu văd ce treabă ai dumneata cu declarațiile mele, dacă nu-ți convine, schimbă canalul. Crezi că mă faci să tac doar așa, că nu e convenabil pentru dumneata? Sunt opinia publică și dumneata nu-mi poți băga pumnul în gură. Și-apoi te-am recunoscut din prima, ești bețivul ăla care a omorât o fetiță care se juca în fața blocului. Nu mai știi pe cine să dai vina? Acu dai vina pe martori? Chiar crezi că poți trece cu roțile peste cine vrei dumneata, pe motiv că e copil și neajutorat, că nu are cine să te scuipe în față? Ei bine, nu e așa, socotelile dumitale sunt greșite. Știu cine ești. Ești asasinul pe patru roți. Ai scăpat ieftin de proces, dar opinia publică nu uită așa ușor.

Luca se trase puțin în spate când îi scuipă în față toate acestea.

– A trecut un an de-atunci, accidentul ăla nu mai are nicio relevanță în discuția noastră.

– Și crezi că nu știu că m-ai căutat, crezi că nu știu?…

– Orice ai spune, în procesul meu s-a dat verdict, gata: nevinovat, indiferent de ce spunea martorul principal, adică tu, martorul ăla care a dispărut înainte de proces ca măgarul în ceață.

– Procesul nu se încheie niciodată, asta s-o știi. Și faptul că te crezi nevinovat, arată că ești sociopat. Deci nu doar bețiv, ci și sociopat. Dormi bine, soția ta ce spune? Te consolează „iubitul meu, ucigaș de copii”?

Luca strânse instinctiv pumnii.

– Ia mai lasă-mă cu glumele tale de căcat. Eu atâta vreau să-ți spun: dacă te mai văd că apari la televizor, te dau în judecată. A, sau mai bine nu, nu te dau, angajez un bătăuș că am bani, d-asta fac accidente, că am bani și pot să fac ce vreau, pricepi tărtăcuță? ei bine, angajez un bătăuș d-ăsta MMA să te spargă la meclă, câștigă și bătăușul ăla un ban cinstit și te face știre de televiziune, să vedem cine mai e martor la cafteala asta. Poate chiar aștept să vină echipajele de poliție și televiziunile să le spun că ai pipăit copiii din părculeț și un cetățean îngrijorat
ți-a rupt nasul. Bagă la cap, secătură: dacă te mai văd la televizor chipurile apărând binele public, vorbind tu în numele tuturor, despre homosexualitate, rasism, transplanturi, avorturi, vaccinurile și biserica ortodoxă, te desființez.

Martorul părea să se amuze copios. Se îndreptă de cocoașă: era într-adevăr mai mare decât și-l imaginase, mai mare chiar decât Luca care își aminti acum, cu claritate, că nu mulțimea anonimă și înfuriată îi rupsese molarul, ci pumnul martorului său. Sau poate bastonul. Apoi martorul se îngheboșă la loc și spuse pe un ton în care schimbase sarcasmul cu neliniștea, ba chiar frica.

– Domne, nu știu ce tot ai cu mine! Nu mă mai hărțui. Este absurd, ce ți-a cășunat pe mine!? Am să mă duc la poliție, să știi, am să fac plângere că mă ameninți. Depun plângere că mă hărțuiești. Știu bine cine ești și ce-ți poate pielea. Erai beat în seara aia, te-am văzut cu ochii mei! Nu țin partea nimănui, nu am nimic cu dumneata, pentru mine adevărul e important.

Luca nu văzu decât prea târziu la ce se uita peste umărul său martorul și de unde tonul acela vehement-rugător. Erau trei polițiști care se duceau la secția din apropiere și care, la exclamațiile vehemente ale martorului, se abătură din drum. Unul dintre ei scoase un carnețel să noteze amănunte legate de incident. Le puseră câteva întrebări, apoi îi luară pe amândoi la secție, să dea declarații. Martorul spunea că-i e frică să meargă acasă și că vrea să depună o plângere.

La secție, era și un reporter care vâna scandaluri pentru știrile de după-amiază. Înghețase bocnă, îi curgeau mucii și, la început, nici nu le dădu atenție însă martorul, care avea cârlig la presă, spuse cu glas tare să fie auzit, că așa îi trebuie dacă nu și-a luat precauții când a făcut declarațiile în legătură cu accidentul lui Luca, fusese singurul martor ocular și așa îi trebuie dacă a spus adevărul. În două secunde, reporterul era cu camera lângă ei în căutarea subiectului. Îi trebui un minut să priceapă ce era de priceput. Martorul spuse privind în camera video că, indiferent de consecințe, el a fost educat să spună adevărul și nu poate fi oprit de amenințările celor care consideră că le periclitează interesele. Uite că acum a apărut cineva care-l amenință cu bătaia sau chiar cu moartea dacă va continua pe această cale. Cum, ce vrea? Vrea să mă facă să tac, asta vrea. Luca, cu musca pe căciulă, dădu răspunsuri trunchiate, privind aiurea peste umăr, își mușcă unghiile, se șterse pe față cu o batistă șifonată și evident murdară. Nu avea stofă de martor. Nu-l opriră și nici măcar nu-l amendară, deși unul dintre polițiști părea înclinat s-o facă. Îi puseră în vedere să-l lase în pace pe martor. Dacă îl mai hărțuiești, te amendăm. Avem deja o plângere împotriva dumitale, atenție! Mergi acasă, spală-te pe față să-ți revii. Nu mai face scandal, nu mai bea.

Afară, departe de ochii polițiștilor, la colțul străzii îl aștepta martorul. Nici nu se apropie bine de el că martorul îi plesni doi pumni în față.

– Ce ai cu mine, bă, nenorocitule! striga martorul. Ce, crezi că ești singur pe lume, să faci ce te taie capul? Uite-ți spun eu, nu ești singur. Mai sunt și eu și încă mulți alții care nu vor să tacă atunci când vrei tu.

– Mi-ai rupt dinții, spuse Luca. Mi-ai rupt dinții, nenorocitule!

– Las că așa îți trebuie. Așa vă trebuie vouă ăstora, care ne-ați vrea surdo-muți, să nu spunem nimic. Să nu suflăm o vorbă când vă faceți voi jocurile murdare. Fără mine nici nu ai exista, fără martori crimele nu există – șuieră, triumfător, albinosul.