Descriere
Un peisaj marin al lui Victor Brauner, de la Balcic, te cucereşte pe loc prin forma neobişnuit de limpede pe care o dau culorile: alb, albastru, roşu, galben, verde, totul în linii simple, drepte, ferme, urcând ambiţios. Cadrele geometrice se întrepătrund, există acolo o înfăţişare halucinantă a peisajului, de la nuanţele mai terne ale pământului, trecând prin cele violente, contrastante, până la seninul suav, şters, al apei şi al orizontului. Un adevărat cântec al soarelui. Vitalitatea, viaţa trăită cu toată forţa gândului şi a fiinţei pot fi lesne citite şi impun cât de repede o stare de bine. Privite de jos, casele par cocoţate unele deasupra altora, strânse, înghesuite să vadă ce se petrece, gata să se rostogolească de-a valma în culorile deschise ale mării şi cerului. Apare şi acea senzaţie a unei lumi mereu agitate, neastâmpărate, nepotolite: imaginea mării este una tonică, optimistă. Poţi deveni sigur că teama banalităţii este exclusă. Un loc al memoriei? Pentru cine iubeşte marea este ceva familiar, ca o poveste ascultată adesea, repetat.
Ştiu că mai există, deşi nu sunt mulţi care au răbdare să le citească, elegiile şi scrisorile poetului exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso: statuia lui, stăpână stingheră peste piaţa oraşului, este un simbol al întregului Pont Euxin. Oricât ai căuta, nu găseşti nimic din frumuseţea caldă anterioară, ceva care să atenueze deprimarea sufletească şi dezolarea peisajului cotidian. „Nu se află ţară mai tristă ca aici!”, scrie poetul în „Ponticele” sale şi, într-adevăr, frigul, deşertul uman şi geografic, întunericul, războaiele şi sălbăticia sunt adesea invocate. O osândă această tortură fără scăpare, vieţuirea într-un loc sinistru şi insalubru uman al Pontului. Da, este un loc al memoriei unui damnat: marea lui poate fi şi aşa. Pe aceeaşi paralelă, ţărmurile răsăritene ale Mării Negre par mult mai aproape de sud decât malul dobrogean, ale cărui aspre întinderi de stepă stau sub necontenita bătaie a vântului, iar iarna cunosc toată urgia revărsărilor de aer glacial. Scrie Geo Bogza, într-unul dintre reportajele sale, că dacă Ovidius – în al cărui auz Dunărea îngheţată trosnea sub carele sarmaţilor şi sub ale cărui priviri înspăimântate geţii tăiau cu topoarele vinul prins de ger – ar fi fost trimis pe malul răsăritean al mării, poate ar fi îndurat mai uşor exilul într-un ţinut generos, acoperit tot anul cu flori, aproape mediteranean.
Locul în care ajunge, într-o vară toridă, a anului 1853, un francez, Boucher de Perthes, este unul subiectiv: o Constanţă ca un sat care „n-ar fi în Franţa decât cel mai sordid dintre cătunele Bretaniei”. Motivele ovidiene sunt împărtăşite, în aceeaşi culoare, şi mai târziu, adesea, completându-le fără măsură. Peste două milenii, un literat, cu trecere şi prin diplomaţia de după Războiul din 1916- 1919, Duiliu Zamfirescu, se confesa urmaşilor că viaţa în Dobrogea, la finele veacului al XIX-lea nu diferea de cotidianul exilaţilor în Indochina; altul, Ion Marin Sadoveanu, tot între cele două Războaie Mondiale, nu-şi reţinea oprobiul faţă de natura Constanţei, acolo unde, ca nicăieri altundeva, „te întâlneşti cu impresia ce îţi aruncă tristeţea în deznădejde”, în bună măsură şi pentru că „nimic din vegetaţia obişnuită nu creşte pe aici”.
Între aceste versiuni există, evident, nuanţe care mai de care mai atrăgătoare: nu am putea explica, altfel, multitudinea de evoluţii, acţiuni, intenţii de a stăpâni mările şi pământurile ei, cum nu s-ar argumenta nici dezvoltarea impetuoasă a multora dintre zonele litorale. Comunităţi întregi, multe la număr, s-au aşezat în jurul mării, au construit o lume proprie, au lucrat la patrimoniul fără egal al mozaicului de civilizaţie şi, cea mai bună parte din ele, au dispărut mai apoi.
Viaţa lor face obiectul interesului contemporanilor noştri, chiar al unora dintre contributorii acestui volum. Imense resurse, de voinţă, de creativitate, materiale, militare, spirituale au fost acumulate si deşertate în regiunile marine în scopul de a stabili primatul influenţei: cu această putere, liderii deveneau şi mai importanţi, şi mai respectaţi.
Primul sentiment pe care marea îl provoacă este nostalgia călătoriei, dar nu o călătorie maritimă, ci una spirituală, spre alte orizonturi culturale și istorice, spre desăvârșire. Poate de aceea termenul grecesc „naos”, folosit în arhitectura religioasăcu sensul de navă, nu este ales la întâmplare și confirmăcăsacralitatea presupune mereu o călătorie. Dar marea poate fi și tumultoasă, amenințătoare și distrugătoare, iar atunci, refugiul este tot în naos care ocrotește în fața descompunerii din exterior. Este tocmai ceea ce înfățișează textele prezentului volum, că marea inspiră sensibilitatea poetică, oferă liniște și armonie, dar este, în egalămăsură, cauzăde zbucium și conflict istoric.
Marea nu păstrează amintirile: oricine, copil sau adult, vede cu ochiul liber că nu deţine, pe întinsul ei, vreun semn din trecut şi că nu păstrează nimic din trecerea noastră peste ea. Toate drumurile pe pământ păstrează urmele paşilor care le calcă: chiar şi pe plajele albe, galbene, roşiatice sau de culoarea scrumului, dacă te-ai aşezat, rămâne măcar forma mâinii în care te-ai sprijinit când te-ai ridicat. Am putea spune că marea nu are memorie?
Noi, contributorii de faţă, credem că există o memorie a mării, în sensul locurilor simbolice şi al desfăşurărilor pe parcursul istoriei, nu poate fi cuprinsă nici într-un volum, nici într-o bibliotecă. Se poate devoala, cel mult, o mică lumină în întunericul ce aşteaptă să fie reconstituit, repovestit şi pus în circuit.
O astfel de intenţie a stat la baza proiectului acesta, al unor tineri entuziaşti din Asociaţia pentru Dialog Intercultural și Studii Istorice Intermarium. Lor li s-au adăugat prieteni destoinici în spirit, câţiva au venit chiar din spaţii marine diferite şi, într-un fel, vecine nouă.
Volumul este deschis de mentorul studiilor pontice româneşti, recunoscute şi în cercetările europene, academicianul Şerban Papacostea. Îi urmează Halil Inalcik, unul dintre cei mai importanţi istorici ai lumii din secolul al XX-lea şi începutul secolului de acum.
Paginile acestei cărţi cuprind contribuţiile unor cunoscuţi cercetători din câteva centre de elită ale României (Constanţa, Bucureşti, Galaţi), din prestigioase instituţii din Turcia, Polonia, Letonia şi Republica Moldova. Doar considerente de natură prozaică, editorială, au stabilit o delimitare geografică de asemenea dimensiuni. La porţile volumului, şi ale afirmării, se află şi câţiva tineri entuziaşti: articolele lor reprezintă, într-o anumită măsură, un debut. Şi, evident, o lecţie de curaj profesional şi civism organizatoric.
Tuturor acelora care ne-au venit alături le mulţumim cu respect.
Florin ANGHEL,
Gabriel Stelian MANEA
