Cuvânt înainte

Cuvânt înainte

 

 

C

ea mai solemnă clipă a istoriei noastre – 1 Decembrie – va rămâne în conştiinţa românilor pe veci, pentru că acel 1 Decembrie 1918, a însemnat împlinirea unităţii naţional – statale, după care au tânjit atâta amar de vreme şi la care existenţa neîntreruptă de mai bine de două mii de ani le dădea dreptul.

Adunarea de la Alba Iulia de atunci n-a fost decât curata izbucnire spontană a conştiinţei româneşti din Transilvania credincioasă vechilor tradiţii şi marelui său trecut de lupte naţionale, care va propovădui de-a pururi evanghelia unităţii naţionale.

Sub îndemnul unei credinţe străbune şi împinşi de tumultul eveni­mentelor ce prefigurau destrămarea monarhiei Austro – Ungare, ascultând chemarea frăţească a vechiului Regat – baza salvatoare a întregului neam – care udase cu sângele fiilor săi idealul unirii, românii transilvăneni, hotărâţi să proclame deopotrivă, pentru ei înşişi şi pentru lumea întreagă visul întregirii ţării, s-au întâlnit la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. Cei peste o sută de mii de ţărani, muncitori, intelectuali, oameni politici, adunaţi pe câmpul lui Horea, din Cetatea Unirii lui Mihai Viteazul, au trăit pe viu evenimentul şi au transmis urmaşilor, în forme felurite, sentimentul complex că au participat la un fenomen unic şi incomparabil, adevărata „oră astrală a românilor”, ceasul biruinţei lor, visat şi aşteptat de atâtea secole.

Prezent în acea zi la istorica adunare, Lucian Blaga mărturiseşte că atunci, „a cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic şi masiv”[1]. Sentimentul dominant al poetului filozof era acela că prin faptul Marii Uniri, s-au pus „temeliile unui alt Timp”, având totodată conştiinţa că participă la „un act ce se realiza prin puterea destinului”. Marele eveniment din 1918 „proiectat în lumina veşniciei” – îi apărea lui Mircea Vulcănescu – „ca un act de dreptate dumnezeiască, o îndurare a Proniei cereşti faţă de jertfele săvârşite de acest neam pentru împlinirea unităţii lui, nu numai în acest război, ci în veacul veacurilor”. Tocmai de aceea întregirea României, construită cu atâtea sacrificii istorice, a fost „una dintre cele mai mari minuni ce ne-au fost date să trăim!”[2].

Crezul împlinirii unităţii naţionale s-a dezvoltat şi cimentat în cursul secolelor şi s-a transpus şi prin mesajele induse în conştiinţa colectivă de cultura română, în cele mai diferite forme de exprimare, precum şi în cugetarea filozofică, politică şi istorică. Veacuri de-a rândul, nota istoricul Nicolae Iorga, românii s-au culcat şi s-au trezit având în suflet „icoana unităţii naţionale”.

Înfăptuirea proiectului de desăvârşire a unităţii statale a încununat eforturile, strădaniile şi sacrificiile, pe care generaţii succesive, de-a lungul vremii, le-au făcut pentru ca românii să poată trăi sub cupola aceluiaşi stat unitar. O privire de ansamblu asupra temeiurilor adânci ale înfăptuirii României Mari, prin hotărârile Adunării Naţionale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, care însuma şi deciziile anterioare de la Chişinău şi Cernăuţi, îndreptăţeşte aprecierea că ea s-a înscris drept „suma vieţii noastre istorice”, aşa cum considera Eminescu, la vremea sa, momentul cuceririi independenţei de stat a României în 1877.

Actul Marii Uniri, prin întrega sa dimensiune istorică, prin procesualitatea închegării şi mai ales prin amplele sale implicaţii şi semnificaţii, avea să ocupe un loc distinct în cadrul dezbaterilor Corpurilor legiuitoare. Discursul politic consacrat gloriosului eveniment rostit de deputaţi şi senatori de-a lungul anilor, a purtat mereu o încărcătură emoţională, care dincolo de disputele politice partizane, trebuia ca în acea zi memorabilă să nu se „turbure cu nimic – după cum îndemna preşedintele Adunării Deputaţilor, Nicolae Iorga, la 29 decembrie 1919 – unirea frăţească ce s-a coborât în sufletele noastre”. În faţa ţării „care ne-a trimis spre a lucra împreună pentru binele ei, în faţa străinătăţii prea mult timp înşelate că suntem incapabili de o luptă comună pentru binele acestui pământ, în sfârşit unit; în faţa unora şi în faţa celorlalţi să arătăm, ceea ce nu s-a arătat până acum (…) că ceea ce ne dezbină poate fi pentru o zi, dar ceea ce ne uneşte este pentru totdeauna”[3].

Cartea de faţă s-a născut din dorinţa de a pune la îndemâna publicului cititor şi iubitor de istorie, texte documentare şi îndeosebi discursuri rostite de aleşii ţării în Parlamentul României întregite, referitoare la evenimentul de la 1 Decembrie 1918, el însuşi fiind rodul Marii Uniri şi cadrul firesc de dezbatere şi de adoptare a celor mai de seamă legi pentru consolidarea, modernizarea şi progresul statului naţional unitar român. În rândul deputaţilor şi senatorilor României interbelice s-au aflat multe personalităţi care au avut un rol esenţial sau au fost martori în diferite ipostaze în pregătirea şi desfăşurarea marilor momente ale Unirii celei mari.

Partea a doua a volumului cuprinde, mai întâi, momentul esenţial în care noile Camere legislative, create după evenimentele din decembrie 1989, ce au marcat revenirea la sistemul democratic, pluripartidist, au luat hotărârea înţeleaptă, acceptată unanim, ca cea mai mare sărbătoare a românilor să fie proclamată drept Ziua Naţională a României. După această decizie istorică, parlamentarii ţării, au marcat anual, prin discursuri solemne ziua naţională sau prin organizarea, de regulă în comun,  a unor Adunări solemne a Camerei Deputaţilor şi a Senatului în Capitală sau în oraşul Marii Uniri – Alba Iulia.

Cititorul poate să constate o mare varietate a discursurilor rostite de parlamentari; de la amintiri şi remarci sumare referitoare la evenimentele din 1918 şi până la discursuri mai ample, bine structurate, argumentate, cu aprecieri şi judecăţi de valoare, cele mai multe fiind prezentate în şedinţele speciale ale Camerelor legislative, aşa cum au fost în 1932, 1934 şi îndeosebi după 1989. În acelaşi timp, este de remarcat că unele discursuri poartă şi amprenta problematicii  unor preocupări politice interne şi externe ale societăţii româneşti din momentul respectiv în optica parlamentarilor ce aparţineau diferitelor partide şi ideologii politice.

 

*

 

Constituirea primului Parlament al României Mari pe baza votului universal în urma alegerilor din noiembrie 1919 şi întrunirea sa la un an după întregirea ţării, având şi misiunea de a ratifica Actele Unirii, a oferit aleşilor ţării, mulţi dintere ei cu un rol însemnat în desfăşurarea evenimentelor din primăvara şi toamna anului 1918, prilejul de a face o serie de referiri şi consideraţii asupra „unuia dintre cele mai mari, dacă nu chiar cea mai mare sărbătoare naţională a statului românesc”[4], după cum avea să declare generalul Arthur Văitoianu.

Lucrările celui dintâi Parlament al României întregite au fost inaugurate în ziua de 20 noiembrie/3 decembrie 1919, la Ateneul Român, într-o atmosferă înălţătoare, plină de entuziasm, în prezenţa unui numeros public şi a diplomaţilor aflaţi în capitala ţării. Regele Ferdinand I a prezentat Mesajul Tronului care evidenţia mai întâi bucuria că se afla pentru prima dată în mijlocul reprezentanţilor din Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Maramureş, Crişana şi Banat, unite pentru vecie în Statul Român”. „Gândul nostru cel dintâi – se spunea în continuare – trebuie să fie la cei care prin truda, prin vitejia şi prin jertfele lor, au luptat pentru întregirea neamului”. Elogiind virtuţile poporului, ale ostaşului român, care şi-a găsit răsplata în înfăptuirea idealului naţional, Mesajul insista ca preocuparea fundamentală a noului timp istoric al ţării trebuia să fie „înalta datorie de a pune aşezământul viitor al patriei pe temelii solide”, în care toţi românii erau chemaţi să-şi pună râvna lor la „dezlegarea problemelor interne şi externe, care ne stau în faţă”[5].

În după-amiaza aceleiaşi zile, senatorii s-au întrunit la Palatul Camerei din Dealul Mitropoliei, sub preşedenţia, conform regulamentului, decanului de vârstă, în persoana lui Vladimir de Repta, mitropolitul Bucovinei, care la deschiderea lucrărilor a spus: „Mulţumesc lui Dumnezeu că unirea s-a făcut între noi; că s-a făcut cu entuziasm şi trebuie să ne simţim fericiţi că fiecare din toate ţările locuite de români putem participa astăzi la lucrările acestei Adunări, pentru binele României Mari […] De acum datoria noastră este de a păstra ceea ce am moştenit şi a lucra şi mai departe, rugând pe prea bunul Dumnezeu să ne întărească sufletul şi să putem trece la activitatea aceasta, pentru binele neamului nostru”[6].

După primele şedinţe consacrate validării mandatelor de senator, pe 28 noiembrie a fost ales ca preşedinte al Senatului Paul Bujor, profesor la Universitatea din Iaşi. În cuvântul său, el aducea un salut călduros “fraţilor care sunt azi în mijlocul nostru, la lucru cu noi – fraţilor ardeleni, fraţilor basarabeni, fraţilor bucovineni şi fraţilor bănăţeni” şi considera că “sufletul lor, experienţa lor de viaţă ne va fi de un sprijin nemăsurat de folositor pentru închegarea operei de unire şi de dreptate”[7]. Vicepreşedintele înaltului Corp legislativ, transilvăneanul Theodor Mihali în intervenţia sa a invocat Atotputernicia lui Dumnezeu “pentru că ne-a învrednicit să ajungem în aceste vremuri mari, aceste vremuri frumoase, că ne-a învrednicit să vedem realizat visul moşilor şi strămoşilor noştri, ca să vedem uniţi 17 milioane de români de la Nistru şi până la Tisa şi venim şi noi cei subjugaţi de mii de ani şi gustăm libertatea adevărată în mijlocul d-voastră şi împreună cu d-voastră”[8].

În Cuvântul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaţilor, prezidată de decanul de vârstă, Vasile Stroescu, fruntaş al luptei românilor basarabeni pentru unire se remarca că “cel dintâi factor care a lucrat la unirea românilor a fost însuşi poporul românesc”[9]. La aceeaşi dată de 28 noiembrie, deputaţii au ales ca preşedinte al Adunării pe Alexandru Vaida – Voevod, care considera, în discursul rostit cu acest prilej, că acest for parlamentar “este expresia voinţei ferme a poporului român de a-şi înfăptui un stat cu adevărat democratic prin alcătuirea acelor aşezăminte democratice fără de care nici progresul nu este cu putinţă, nici existenţa României nu ar fi asigurată în mijlocul celorlalte state democratice”[10].

În aceeaşi zi 28 noiembrie, guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu a cărei misiune principală de a organiza primele alegeri parlamentare, fuseseră îndeplinite şi-a prezentat demisia. Noul guvern format de coaliţia “Blocului parlamentar” îl va avea ca premier pe Alexandru Vaida – Voevod numit în această funcţie chiar în ziua de 1 decembrie 1919, adică exact la împlinirea primului an de la Marea Unire.

După ce s-au încheiat operaţiunile tehnice de organizare a celor două Camere şi s-au constituit cele opt secţiuni de lucru în care s-a avut grije să fie reprezentate toate provinciile istorice s-au reluat lucrările în plen. Camera Deputaţilor în şedinţa din 9 decembrie 1919 şi-a ales un nou preşedinte, în locul lui Al. Vaida –Voevod, devenit prim – ministru, în persoana marelui istoric Nicolae Iorga. Dezbaterile în Corpurile legiuitore s-au concentrat, conform Regulamentului de funcţionare a lor, pe redactarea răspunsului la Mesajul Regal şi pe analiza programului guvernului, prezentat de preşedintele Consiliului de Miniştri Alexandru Vaida – Voevod. Expunerea debuta cu o incursiune în trecutul istoric zbuciumat al românilor: “Aproape două mii de ani a vieţuit neamul nostru pe aceste câmpii şi plaiuri. Veacuri amare, veacuri de lupte, de suferiţe şi de muncă, aceeaşi soartă în rău şi în bine, au făurit şi închegat fiinţa etnică, unitatea limbii, datinelor, a firii poporului românesc”. “Dorul unităţii naţionale – sublinia mai departe cunoscutul fruntaş al luptei de emancipare a românilor din Transilvania – a rămas viu din rând de oameni în rând de oameni şi conştiinţa că unitatea neamului nu este un vis deşert, că ea este cu putinţă, a dat forţe de rezistenţă şi nădejde celor copleşiţi de jugul străin şi a dat avânt gândirii politice a marilor dascăli ai neamului”. Evidenţiind că acest Parlament îşi “datoreşte existenţa voinţei ferme a românilor din patru unghiuri, de a fi uniţi pe veci”, el considera că “fără unitate şi libertate naţională nu se poate realiza de nici o naţiune progres trainic, economic şi politic”[11]. În partea finală a discursului său, primul ministru şi-a exprimat convingerea că “de la înţelepciunea poporului român depinde ca România, mare ca întindere, să devină mare şi ca factor de forţă şi ca factor moral”.

Luând cuvântul pentru prima dată în Parlamentul României Mari, deputatul Ion I. C. Brătianu adâncea semnificaţia istorică a momentului “fiindcă pe deasupra fiinţei şi a chipurilor, şi-a celora de la guvern şi a celora din această incintă, văd în faţa mea pe toţi acei care pentru această mare realizare au muncit, s-au jertfit, pe toţi acei care au crezut în înfăptuirea pe care noi trebuie să o întărim şi de care trebuie să se bucure şirurile generaţiilor ce vin”[12]. Considera că este potrivit ca, în primul său expozeu în noua instituţie fundamentală a statului, să elimine “tot ceea ce ar putea să fie obiect de conflicte sau de neînţelegeri” şi să se concentreze mai ales pe problemele externe, dat fiind şi acuitatea lor în acel timp, “pentru că îmi închipuiesc că pe această chestiune sentimentele nu ne pot despărţi”. “Dacă însă unii au tendinţa – afirma el mai departe – să ajungă la alte soluţiuni decât alţii, aceasta nu poate să fie decât din pricina absenţei de lămuriri suficiente, pentru că nu e de închipuit ca în Parlamentul României Mari să fie deosebire de simţire în această privinţă”. Discursul său, deosebit de amplu, început în după amiaza zilei de 16 decembrie, a continuat şi a doua zi şi el reprezintă cea mai cuprinzătoare analiză făcută de fostul prim-ministru asupra întregului complex de probleme în relaţiile politico-militare cu care s-a confruntat România în anii războiului mondial şi ai Conferinţei de pace de la Paris până în acel moment. În încheierea discursului său  I. I. C. Brătianu, făcea un apel izvorât din încrederea sa nestrămutată în apărarea motivată a demnităţii României întregite: “Sunteţi, toţi reprezentanţii unui popor, care este mândru şi poate să fie mândru de trecutul său, şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana d-voastră, nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi”[13].

În cadrul aceleiași ședințe, deputatul Iuliu Maniu, în numele românilor din Transilvania, aducea un vibrant omagiu fraţilor din vechiul Regat care au făcut marea jertfă a “mântuirii neamului” şi exprima credinţa că “declarând şi înfăptuind pentru vecie unirea României întregite, trebuie să tindem prin toate căile, prin toate mijloacele, ca în adevăr unificarea acestui stat să se întâmple atât pe deplin şi sufleteşte şi în instituţiile sale de stat”. Consolidarea Marii Uniri era subliniată cu tărie de conducătorul Partidului Naţional Român: “Atunci când am declarat Unirea, am declarat-o necondiţionat şi nerezervând drepturi speciale provinciale, pentru că am fost şi sunt de credinţă nestrămutată că România întregită trebuie să fie una în Corpurile sale legiuitoare, trebuie să fie una în guvernământul său, trebuie să fie una în sufletul său, în gândirea sa şi în toate instituţiile publice de stat”[14].

O privire istorică asupra eforturilor de menţinere a etniei româneşti în Basarabia după 1812 şi a progreselor mişcării de emancipare naţională, care s-a intensificat odată cu prăbuşirea ţarismului, culminând cu adoptarea actului de Unire al Sfatului Ţării de la 27 martie 1918, a fost făcută de Ion Inculeţ, ministru de stat. În aceiaşi şedinţă a Camerei, deputatul Rudolf Brandsch, în numele minorităţii germane, se angaja, în spiritul hotărârii Adunării de la Mediaş, să colaboreze într-un mod “cinstit cu toţii adevăraţii democraţi în toate ramurile progresului cultural, social şi economic, având satisfacţie deosebită, să împărtăşim în această direcţie sentimentele fraţilor noştri români din Transilvania, autorii hotărârilor din Alba Iulia”[15].

În dezbaterile de la Senat au luat cuvântul senatorii: P.S.S. Episcopul ortodox al Caransebeşului Dr. Miron Cristea, Î.P.S.S. Pimen, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iuliu Coroianu, Gheorghe Murnu şi Vespasian I. Pella, care au adus în atenţie momente importante ale eforturilor şi suferinţelor pentru împlinirea Marii Uniri, perspectivele pe care ea le-a deschis naţiunii române, precum şi o serie de chestiuni legate de prevederile tratatelor de pace dezbătute în cadrul Conferinţei de la Paris. La 27 decembrie 1919, odată cu încheierea dezbaterilor s-a prezentat şi proiectul de răspuns al Senatului la Mesajul Tronului. După ce se exprima adeziunea la ideile expuse de suveran la inaugurarea lucrărilor Parlamentului, în Mesaj se sublinia că: „Senatul, acordând încrederea sa guvernului Majestăţii Voastre, îi va da tot sprijinul pentru înfăptuirea programului dezvoltat de guvern înaintea Camerei şi Senatului.Astfel, Senatul va colabora la desăvârşirea organizaţiei constituţionale prin consfinţirea unirii cu ţările surori şi prin revizuirea Constituţiei, pentru ca ea să corespundă noilor stări de fapt pe tot cuprinsul României întregite”[16].

Un moment de mare însemnătate în activitatea primului Parlament al României întregite a fost înscris în ziua de 29 decembrie 1919, când a avut loc ratificarea actelor Marii Uniri. Mai întâi ele au fost prezentate şi adoptate în Adunarea Deputaţilor şi apoi în Senat de către aceiaşi înalţi reprezentanţi guvernamentali, pentru a putea fi apoi promulgate de regele Ferdinand I.

Expunerea de motive a guvernului pentru unirea Basarabiei era semnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, Alexandru Vaida – Voevod şi de Ion Inculeţ, ministru de stat fără portofoliu, delegat cu administrarea Basarabiei. În acest document se afirma că: „Prin libera voinţă a norodului său, Basarabia, în 27 martie (9 aprilie) 1918, s-a reîntors la Patria Mamă, de care silnicia ţarismului rus o ţinuse despărţită timp de 106 ani”. În continuare erau prezentate „împrejurările” în care s-a realizat acest act: 1) În Basarabia, cu toate sforţările autocratismului rus, conştiinţa românească nu s-a stins, „ţăranul moldovean nu s-a îndoit o singură clipă că este dintr-un neam deosebit de toate cele cu care împărtăşeşte jugul robiei ţarismului”, iar cărturarii au păstrat neclintită nădejdea că asuprirea străină va lua sfârşit. 2) Prăbuşirea regimului ţarist „a lăsat pentru moment tuturor neamurilor subjugate de fosta Rusie putinţa de a-şi afirma aspiraţiile şi de a-şi hotărâ ele înşile de soarta lor”, astfel s-a putut crea Sfatul Ţării care a preluat conducerea treburilor Basarabiei, proclamând mai întâi autonomia şi apoi independenţa provinciei. 3) Sprijinul armatei române, care, „ridicând la Nistru zid neclintit în drumul anarhiei, a redat popoprului român din Basarabia putinţa de a-şi făuri mai departe soarta lui, aşa cum dânsul a înţeles-o”, votând, prin glasul Sfatului Ţării „în vibrarea unui entuziasm fără seamă reintegrarea sa pentru eternitate în sânul Patriei”. În document se aprecia că „Făcută în libera voinţă a întregului norod, reintrarea Basarabiei în unitatea românească trebuie înţeleasă nu ca un act de putere, ci ca un act de cea mai înaltă echitate, ca ultimă etapă a unui proces complex de restaurare a dreptăţii călcată în picioare de ţarismul rus timp de 106 ani”.

În finalul „Expunerii de motive” se afirma că „Unirea tuturor românilor într-un singur stat, este un act al dreptăţii istorice şi al civilizaţiei umane. În numele acestei dreptăţi, cerem ca Adunarea Naţională a României Mari, să ratifice această unire a Basarabiei, încorporând-o în statul român al neamului întregit”.

Corpurile legiuitoare au primit propunerea cu Aplauze furtunoase şi cu ovaţii repetate, după cum se consemnează în stenogramele Parlamentului.

A urmat la cuvânt profesorul Ion Nistor, ministrul de stat fără portofoliu delegat cu administraţia Bucovinei care a citit Mesajul regal având un conţinut similar cu cel privind Basarabia şi apoi în numele guvernului a prezentat „Expunerea de motive”. „Bucovina este o parte a Moldovei – se scria în prima parte a documentului – care înainte de 144 de ani, a fost răpită prin intrigă şi mită de Habsburgi. În timpul acestei indelungate robii populaţia Bucovinei n-a pierdut nici o clipă conştiinţa naţională şi nădejdea că mai curând sau mai târziu va sosi ceasul izbăvirii”. Ea şi-a afirmat „pururi dreptul de a se uni cu conaţionalii săi din Regatul României, cu care o lega aceiaşi origine, aceiaşi limbă şi aceleaşi tradiţii istorice şi culturale”.

La sfârşitul războiului mondial, „în ziua de 15/28 noiembrie 1918, s-a adunat la Cernăuţi Congresul general al Bucovinei, care întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestit singur cu puterile legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, a hotărât unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacim şi Nistru cu Regatul României”. Se reaminteşte că prin decretul-lege din 18 decembrie 1918, regele Ferdinand I a consfinţit voinţa congresului general, împlinind astfel pentru Bucovina „darul cel mai scump al unui neam întreg şi asigurând tot de o dată temeliile României Mari”. Drept care se cerea ca Adunarea Naţională prin votul ei să ratifice acel decret – lege şi să-l investească cu putere de lege.

Documentul prezentat de fostul preşedinte al Congresului general al Bucovinei a fost primit de deputaţi şi senatori cu „Aplauze prelungite şi entuziaste”.

Mesajul regal referitor la Unirea Transilvaniei cu România a fost prezentat de Ştefan Cicio-Pop, ministru, secretar de stat fără portofoliu, pentru afacerile Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului. „Expunerea de motive” a fost citită tot de fruntaşul luptei de emancipare a Transilvaniei, care făcea o scurtă apreciere asupra situaţiei vitrege a românilor din această provincie de-a lungul veacurilor. „Ca o minune a istoriei – se afirma în document – în lungul şir de veacuri, însă acest neam niciodată nu şi-a pierdut conştiinţa unităţii sale sufleteşti şi a rămas acelaşi în limbă, credinţă şi datini. Iar când omenirea, pe scara civilizaţiunii, a ajuns să consacre principiul de integrare a organismelor sociale, de aceeaşi conştiinţă naţională, neamul românesc în totalitatea sa şi-a scuturat lanţurile robiei de veacuri şi fără ezitare, uzând de libertatea manifestării dreptului firesc al autodeterminaţiunii, el într-un gând şi într-un suflet a dat dovada conştiinţei despre unitatea sa naţională şi şi-a declarat voinţa sa de a-şi împreuna energiile fiinţei sale integrale spre a servi astfel cu puteri unite de aici încolo interesele civilizaţiei ce tinde spre desăvârşirea geniului omenesc”.

Cu deplină îndreptăţire – se releva că – „unirea românilor într-un singur stat naţional este urmarea firească a faptului că acest popor, luptând cu bărbăţie împotriva tuturor vicisitudinelor istoriei, de la zămislirea sa şi până astăzi n-a părăsit niciodată ţara unde a fost aşezat, ci şi-a păstrat-o fructificând-o neîncetat cu sudoarea frunţii sale şi înscriindu-şi în istorie dreptul la dânsa, prin scump sângele său vărsat de atâtea ori, apărând-o”.

În numele acestei dreptăţi, şi al acestei prea justificate pretenţii – conchidea proiectul de lege – „cerem ca Adunarea Naţională a României întregite să încadreze în corpul legilor româneşti acestă unire şi să ratifice decretul – lege, investindu-l cu destulă putere de lege şi consacrând astfel definitiv şi pe vecie, actul unirii românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş cu Regatul Român, care numai în chipul acesta va putea îndeplini desăvârşit rolul său civilizator în istoria omenirii”.

Expunerea lui Ştefan Cicio-Pop, copreşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1918, care votase unirea Transilvaniei cu România a fost primită cu cel mai mare entuziasm, cu Aplauze frenetice şi îndelung repetate. Strigăte repetate: Trăiască Ardealul! Trăiască România Mare![17]

Ziarul cu titlul semnificativ „Unirea” considera evenimentul ratificării Actelor Unirii de la 29 decembrie 1919 drept „cea mai importantă zi din istoria parlamentului românesc”. Întreaga desfăşurare a momentului istoric a avut loc – comform relatărilor gazetei – „într-o atmosferă de splendid praznic şi cu o însufleţire care se întâlneşte rar în viaţa popoarelor, reprezentanţii aleşi prin voinţa liberă a neamului nostru de pretutindeni au ratificat unirea Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei cu vechiul Regat român. Ceea ce au săvârşit separat basarabenii, bucovinenii şi ardelenii în marele an al prefacerilor, 1918, au reînoit acum, într-un avânt superb, toţi uniţi într-acelaşi gând şi cuprinşi de aceeaşi înfiorare. Unirea sufletească, care exista de veacuri între noi a primit astfel sancţiunea politică din urmă”[18].

După ratificarea decretelor de unire, în această atmosferă entuziastă, marele cărturar Nicolae Iorga, preşedintele Adunării Deputaţilor în cuvinte vibrante, propunea aleşilor ţării „în numele României mutilate de ieri care strângea în inima ei rănită atâtea din jealea şi nădejdea ţinuturilor înstrăinate, în numele României care a plâns cu fraţii pierduţi şi a nădăjdiut cu ei şi în care n-a fost om cinstit care să nu păstreze în sfânta sfintelor a sufletului său darul desăvârşitei uniri naţionale şi hotărârea de a ne jertfi cu toţi pentru aceasta”; a face un legământ solemn „pentru viitorul neamului în sfârşit şi pentru vecie unit. România unită o avem, o vom apăra şi o vom întregi”[19].

Existenţa după 1918, a mai multor date importante, care marcau treptele Unirii, în direcţia închegării statului naţional unitar, începând cu 24 Ianuarie 1859 şi încheind cu 1 Decembrie 1918, a făcut ca un grup de deputaţi să iniţieze un proiect de lege privitor la stabilirea sărbătorii naţionale pentru toate unirile române. În „Expunerea de motive”, la acest proiect de lege, prezentat spre dezbatere Adunării Deputaţilor în şedinţa din 5 februarie 1920, se arăta că ziua de 24 ianuarie a început să fie sărbătorită încă din perioada când a avut loc Unirea Principatelor, iar generaţiile care au urmat „au continuat a serba această aniversare în aşteptarea Unirii celei mari”. În şcoli, în vremea ministrului Spiru Haret „s-a dispus să se dea o deosebire importantă serbătorii naţionale de la 24 Ianuarie” şi la Liga Culturală în mod obişnuit se serba această zi. La Ateneu, „în această sală, care era menită să servească de Adunare naţională a României Mari, se ţinea în ziua de 24 Ianuarie o conferinţă specială, pentru a se preamări importanţa Unirii. Astăzi, când am ajuns a realiza Unirea cea mare – se arăta în partea finală a proiectului de lege –, este bine ca ziua de 24 Ianuarie, în care atâtea generaţii de tineri entuziaşti au exprimat dorul fierbinte al Unirii celei mari, să fie considerată ca serbare naţională a acestei Uniri”.

Proiectul de lege în articolul său unic prevedea: “Ziua de 24 Ianuarie va fi sărbătoare naţională a Unirii tuturor românilor” şi a fost aprobat în aceiaşi zi prin aclamaţii şi admis în unanimitate”.

Legea adoptată nu a exclus celebrarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, moment de mare şi profundă semnificaţie. El a intrat, de altfel, în conştiinţa contemporanilor încă de atunci, când în toiul evenimentelor titlul unui reportaj de la impresionanta adunare, publicat în ziarul “Alba Iulia” cu subtitlul de organ al proclamării unităţii naţionale, era de “Cea mai mare sărbătoare a românilor”. Socotită în publicistica timpului drept “o poruncă a istoriei”, ziua de 1 Decembrie 1918 a fost caracterizată şi ca “O zi mare şi sfântă pentru neamul nostru, o zi care va fi în veci sărbătorită”[20].

Actul Marii Uniri avea să revină în dezbaterile Corpurilor legiuitoare, în primul rând ca dovadă a conştiinţei aleşilor naţiunii, că prezenţa lor la tribuna parlamentară se datora voinţei acelora care hotărâseră prin Adunările plebiscitare întregirea României, dar şi faptul că sesiunile Parlamentului inaugurate, de regulă la 15 noiembrie, includeau şedinţele de lucru şi în ziua de 1 Decembrie. Episodic sau în şedinţe speciale deputaţii şi senatorii, în anii interbelici, au considerat oportun să rememoreze şi să omagieze gloriosul eveniment, să-i descifreze semnificaţiile majore directe, ca şi cele ce se degajau din perspectiva şi experianţa timpului scurs de la desfăşurarea lui, şi nu mai puţin a împrejurărilor internaţionale care ridicau primejdii în calea menţinerii şi consolidării unităţii naţionale a statului român. La dezbateri au participat deopotrivă principalii arhitecţi care au jucat un rol de seamă în realizarea Marii Uniri ca şi oameni politici şi de cultură, părtaşi, martori sau contemporani ai evenimentelor decisive din 1918 pentru soarta românilor, care s-au finalizat în mod fericit cu întregirea României. Se confirma astfel, credinţa odată cu trecerea anilor, că desăvârşirea unităţii naţionale – statale, visul de veacuri al românilor, devenea cea mai importantă dată a calendarului nostru naţional[21].

În şedinţa Adunării Deputaţilor din 1 decembrie 1920, vicepreşedintele Camerei, deputatul Avram Imbroane, fruntaş al luptei de emancipare şi unire a românilor din Banat, în intervenţia sa atrăgea atenţia colegilor săi că se împlinesc doi ani de când românii în “istoricul oraş Alba Iulia într-o unanimă şi unică însufleţire, au proclamat pentru vecie unirea necondiţionată cu ţara mamă”. Datoria principală a aleşilor ţării, considera el, era acea de a continua opera începută de “generaţia de jertfă” pentru consolidarea statului român, căci numai în acest fel se pot “dovedi urmaşi vrednici ai celor ce au dispărut din mijlocul nostru”[22].

Dezideratul consolidării României Mari, înfăptuită cu atâtea sacrificii, era ideea dominantă şi în discursurile rostite în şedinţa din aceeaşi zi aniversară, de la 1 decembrie 1921 a Camerei, de deputatul C. Savu, reprezentant al Banatului şi de deputatul C. Cudalbu care era şi ministrul Agriculturii şi Domeniilor. Susţinând aceeaşi cerinţă şi omagiind pe eroii care “s-au sacrificat cu atâta seninătate pentru eliberarea noastră”, deputatul Dr. C. P. Secelea considera că la temelia României întregite trebuie pusă “o legislaţie largă, democratică, luminată şi patriotică” şi numai dând “ţării această legislaţie, vom fi la înălţimea actului pe care l-a făurit Ardealul acum trei ani de zile”[23].

În sesiunile parlamentare din anii următori, referirile la actele unirii şi a consecinţelor ei au fost făcute în mod tangenţial, în contextul dezbaterii multiplelor probleme reclamate de necesităţile de progres ale societăţii româneşti. Discursuri de sine stătătoare, dedicate aniversării Unirii din 1918, aveau să fie rostite în anii crizei economice, în contextul creşterii mişcărilor extremiste şi a tendinţelor revizioniste pe plan mondial, care puneau în pericol pacea lumii. Astfel în şedinţa Senatului din 1 decembrie 1931, senatorul Laurenţiu Onea, fost secretar al Marii Adunări naţionale constituante, se pronunţa pentru sărbătorirea datei Unirii celei mari, prilej care să permită “să afirmăm, că unirea noastră a însemnat o dreptate istorică şi că, în interesul păcii şi bunelor raporturi de vecinătate cu popoarele mărginaşe, cerem respectarea tratatelor şi veştejim toate încercările revizioniste susţinute în utlimul timp de toţi aventurierii politici care au interes să facă agitaţiuni în jurul actului internaţional de la Trianon, prin care s-a consfinţit, şi sub acest raport internaţional, unirea noastră pentru vecie, decretată la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918”.

Amintind de decretarea în 1920 a zilei de 24 Ianuarie a fiecărui an ca sărbătoare naţională a Unirii tututror românilor, el susţinea ca “Să rămână însă
de-apururi în istoria României şi ziua de 1 Decembrie a fiecărui an ca o sărbătoare, care înseamnă desăvârşirea unităţii neamului prin unirea cu Ţara-Mamă a celei mai mari provincii, pentru care a trăit, a suferit şi a însângerat mai mult neamul românesc”.

Ultima parte a discursului său lua forma unui apel către toţi românii: “În această zi să rugăm Providenţa să ne întărească credinţa în destinele acestui neam, să ne înalţe inimile pentru a înlătura dintre noi toată vrăjmăşia şi neînţelegerile dintre fraţi, să ne întărească iubirea către Tron, Rege şi poporul din cuprinsul întregii ţări”[24].

În aceeaşi şedinţă, preşedintele Senatului, Mihail Sadoveanu, în cuvântul său se referea mai întâi la conştiinţa unităţii românilor afirmată de-a lungul secolelor pe întregul lor teritoriu etnic. Încă înainte ca principiul naţionalităţilor să fi fost decretat ca principiu european, opina marele scriitor, cărturarii noştri vorbeau de unitatea neamului românesc, întemeindu-şi afirmaţiile “pe sentimentul poporului celui mare, care cânta din plai în plai şi în toate văile apelor, acelaşi cântec al Mioriţei şi al lui Toma Alimoş”.

Rememorând marile jertfe umane făcute de Regatul României pentru împlinirea Marii Uniri, el considera că: „Acelor jertfe grele, cei de astăzi, care au de lucrat la desăvârşirea unităţii, trebuie să le aducă omagiul dublu şi al renunţării la meschine ambiţii şi al înţelegerii, că suntem în sfârşit un popor unitar, pe care mai ales noi nu avem dreptul să-l dividem”.[25]

Sesiunea Corpurilor legislative de la sfârşitul anului 1932 a adus un element nou în desfăşurarea activităţii parlamentare. Cele două Camere au hotărât ca şedinţa din ziua de 1 decembrie să fie consacrată aniversării Marii Uniri.

În şedinţe separate, 10 senatori şi 16 deputaţi au rostit discursuri omagiale închinate hotărârii istorice de la Alba Iulia, adoptată în urmă cu 14 ani. Preşedintele Senatului, profesorul Nicolae Costăchescu, în cuvântul său aprecia că „Această zi, 1 decembrie, va rămâne, o zi sfântă în istoria poporului nostru. De câte ori mintea noastră se întoarce la acele vremuri de entuziasm, de mare speranţă, sufletul nostru tresaltă şi toată fiinţa noastră este zguduită pentru că mintea noastră reînviază toată tragedia unui trecut, toate visurile plămădite de strămoşii noştri şi bucuria mare a generaţiei noastre de astăzi, care a avut fericirea să ia parte la această înfăptuire”.[26] La rândul său, preşedintele Adunării deputaţilor, Ştefan Cicio-Pop, participant activ la evenimentul sărbătorit, mărturisea că a trăit, împreună cu cei peste o sută de mii de români, adunaţi la Golgota Neamului Românesc, „cea mai frumoasă şi cea mai senină zi a vieţii mele”.[27]

Prezent, ca întotdeauna, la marile momente din viaţa Parlamentului inter­belic, Nicolae Iorga, unul dintre ctitorii statului naţional unitar, vorbind despre rolul şi locul poporului în actul de la 1 decembrie 1918, sublinia faptul că România nouă este opera celor mulţi care, mereu, au avut încredere în viitorul neamului lor.[28]

Conducător al Partidului Naţional Român din Transilvania, la acea vreme, Iuliu Maniu, acum preşedinte al Consiliului de Miniştri, îşi exprima deplina convingere că „România unită pe veci, indivizibilă şi nedespărţită, va trăi, între hotarele sale intangibile, nu numai pentru că o vom apăra cu întreaga noastră fiinţă, până la ultima răsuflare, ci pentru că ea răspunde unei necesităţi…”.[29]

Apreciind că viaţa naţională a românilor s-a dezvoltat într-un ritm de unitate, deputatul Victor Iamandi considera că România Mare nu a rezultat „numai din înlănţuirea întâmplătoare a unor evenimente internaţionale favorabile, ci ea este, mai ales opera jertfelor unui popor eroic şi martir, care, în decisiva oră a tragicului său destin, a avut conducători care s-au identificat întru totul cu marile şi permanentele sale interese”.

În viziunea de profundă judecată istorică, evenimentul aniversat îi apărea deputatului Gheorghe I. Brătianu ca o încununare a „sforţărilor de veacuri susţinute fără preget de avântul şi de tainicele puteri sufleteşti ale unui neam, pe care conştiinţa unităţii lui etnice şi culturale îl împingea, ca o chemare imperioasă a destinelor sale, spre desăvârşirea unităţii politice. S-a dovedit astfel, încă o dată, continua talentatul istoric, că pe deasupra tuturor contingenţelor trecătoare, există o dreptate eternă a Istoriei, pe care oamenii o pot grăbi sau întârzia în mersul ei, dar care totuşi, împotriva vitregiei vremurilor şi a împrejurărilor, îşi impune până la urmă biruinţa”.[30]

Unirea cea mare purta în substanţa ei, aşa cum s-a reliefat în mai multe discursuri, şi „semnificaţia reconcilierii”. Poporul român, întrunit în mare entuziasm, în proclamarea acestei uniri, arăta preşedintele Senatului, a înţeles să uite nedreptăţile şi suferinţele trecutului, întinzând mâna tuturor conlocuitorilor, o mână frăţească, înţelegând să trăiască în viitor, în pace, în armonie, cu respectul drepturilor fiecărui cetăţean, în graniţele acestei ţări”.[31]

Abordând aceeaşi chestiune, Nicolae Iorga, adept al respectării riguroase a principiului egalităţii naţionalităţilor înscris în declaraţiile de Unire, preciza că „la locul bun vine multă lume, şi, dacă vine pentru muncă, nimeni nu-i zice nimic; dar hotărăşte întâi acela care a fost acolo, care a tăiat codrul, care a pus cea dintâi sămânţă în pământ”.[32]

 

Parlamentarii naţionalităţilor conlocuitoare au evidenţiat în mai multe rânduri valoarea şi principialitatea prevederilor adoptate la Alba Iulia în problema raporturilor care urmau să guverneze comuniunea celor ce locuiau în graniţele României întregite, indiferent de naţionalitate, limbă sau confesiune. Astfel deputatul Iosef Fischer aprecia că „procesul istoric, care, prin Unirea Ardealului cu Patria-Mumă, a luat sfârşit odată pentru totdeauna, a pus temelia unui stat democratic, în sânul căruia toate popoarele, pe care destinul le-a aşezat pe pământul românesc, trebuie să-şi găsească ocrotire. Constiuţia ţării, recunoştea el în continuare, asigură tuturor cetăţenilor acestei ţări, egalitatea în drepturi, deci şi minorităţilor etnice şi suntem încredinţaţi că aceste drepturi odată realizate, nu vor face decât să întărească unitatea şi suveranitatea statului român”.[33]

La „obşteasca sărbătorire a acestei zile sfinte pentru Unirea românilor din Ardeal şi Bucovina, declara deputatul Ştefan Pencoff în numele minorităţii bulgare, cetăţenii fără deosebire de limbă şi religie, conştienţi că statul român de acum este un stat de drept şi cultural, iau parte la bucuria generală”.[34]

Accentuarea efectelor crizei economice şi ale sporirii provocărilor mişcării revizioniste în 1932, i-a îndemnat pe parlamentarii români să condamne şi mai vehement orice încercare de încălcare a tratatelor de pace, declarând că hotarele României Mari „nu suportă nici o discuţie şi prin urmare ele sunt şi vor rămâne definitive”.[35]

În ziua Marii Uniri, românii, cum declara senatorul dr. V. Macoveiu, „nu au făcut nedreptate nimănui”, ci „ne-am luat ceea ce ni se cuvenea, ceea ce era al nostru”. Împlinindu-şi unitatea naţional-statală, poporul român a trecut peste suferinţele îndurate în decursul istoriei, hotărât să trăiască în raporturi de pace şi bună înţelegere cu cei „pe care soarta şi destinul i-a adus şi i-a aruncat peste noi” şi care cândva se erijaseră în stăpânitori ai unor vechi ţinuturi româneşti. De aceea, el se întreba „Care este titlul de drept, al celor ce agită iluzia unei revizuiri a frontierelor noastre dinspre Apus?”.[36] Aleşii naţiunii, în cuvântările lor, au arătat, tuturor celor ce se ridicau împotriva actelor plebiscitare de întregire a României, că „din atâta durere dincolo de munţi şi atâta sânge vărsat dincoace s-a plămădit un singur suflet şi un singur braţ, care nu ameninţă pe nimeni, dar va şti să-şi apere pământul ce-i aparţine”.[37] De la tribuna Corpurilor legiuitoare, senatorii şi deputaţii au exprimat hotărârea unei ţări paşnice de a-şi apăra fruntariile împotriva oricărei încercări de a nesocoti un drept înscris deja în filele istoriei.[38] În acest sens, mitropolitul Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, Nicolae Bălan, unul dintre fruntaşii mişcării de emancipare naţională şi al Unirii celei mari, declara că „…vrăjmaşilor noştri, cu gânduri revizioniste, le spunem răspicat, în auzul lumii întregi, ca şi înainte de aceasta cu 14 ani, în cetatea lui Mihai; procesul istoric dintre noi s-a încheiat, sentinţa a fost adusă definitiv la Alba Iulia şi, inapelabilă cum este, a fost sancţionată de neînduplecata voinţă a întregului popor românesc şi binecuvântată de Dumnezeu, care poartă grije, să se realizeze dreptatea cea eternă între popoare. Şi să luaţi aminte că statul nostru naţional nu-i alcătuit din petice, ca să se destrame la cea dintâi suflare de vânt, ci este un organism unitar şi viu, trăind prin conştiinţa de sine şi de misiunea sa în lume a întregului nostru popor”.[39] Evocând suferinţele seculare ale românilor aflaţi sub stăpânire străină, apăsaţi de nedreptate şi umilinţă, parlamentarii îndemnau, în această zi istorică, ca pe deasupra disputelor dintre partide „de ieri şi de azi, de mâine”, să se manifeste mai puternic „solidaritatea noastră naţională şi conştiinţa unităţii noastre etnice şi sufleteşti, şi în ziua unei primejdii ca un singur om ne vom găsi gata, dincoace şi dincolo de Carpaţi, să apărăm frontierele fixate la 1 Decembrie 1918”.[40]

Ca şi în alţi ani, şi la 1 decembrie 1933, când se împlineau 15 ani de la Marea Unire, Corpurile legiuitoare nu erau constituite, ţara aflându-se în febra unor noi alegeri parlamentare, încât evenimentul a fost marcat mai ales prin unele conferinţe, expuneri şi articole în presă. În anul următor însă, la 1 decembrie 1934, cele două camere au organizat, ca şi în urmă cu doi ani, în şedinţe separate, aniversarea a 16 ani de la întregirea României. Momentul aducea, pe lângă evocarea istorică a faptelor, şi hotărârea aleşilor ţării de a acţiona ferm şi solidar pentru apărarea inviolabilităţii hotarelor ţării de la vest şi est, de cei doi principali vecini revizionişti – Ungaria şi Uniunea Sovietică -, care nu se puteau consola cu pierderea teritorială suferită la sfârşitul primului război mondial. Problema Transilvaniei stătea în calea oricărui demers de apropiere între Ungaria şi România. Guvernele ungare din anii interbelici nu au încetat nici o clipă să spere în crearea unor condiţii care să le permită redobândirea teritoriului pe care îl considerau ca parte integrantă a aşa-zisei Ungarii istorice, după cum nici un guvern român nu se gândea nici la cea mai mică concesie care ar fi putut slăbi suveranitatea asupra acestei provincii.

La graniţa de răsărit, Basarabia era obiectul discordiei dintre România şi Uniunea Sovietică. Unirea ei cu România, la 27 martie 1918, avea să ducă la ruperea relaţiilor diplomatice şi va rămâne principalul obstacol în calea reluării acestora până în anul 1934. Dar şi reluarea contactelor directe cu Moscova nu a dus la rezolvarea problemei, fiecare dintre părţi păstrându-şi poziţia iniţială privind teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Discursurile rostite de cei 10 senatori şi 8 deputaţi, ca şi de primul ministru Gheorghe Tătărescu şi ministrul Cultelor şi Artelor, Alexandru Lapedatu, se situau, din acest punct de vedere, pe linia de continuitate a afirmării hotărârii de a apăra patrimoniul strămoşesc, fruntariile ţării, şi de respingere a oricărui revizionism, aşa cum fuseseră ele reliefate în mod amplu în dezbaterile parlamentare de la începutul lunii aprilie 1934.[41]

„Această unire – aprecia Leonte Moldovan, preşedintele Senatului, la deschiderea şedinţei – izvorăşte din puterea de viaţă a poporului român, care permanent a dorit-o, a cerut-o şi pentru care permanent s-a obosit. Ea izvorăşte, dar, din voinţa hotărâtă a tuturor românilor şi se desăvârşeşte prin vitejia soldaţilor noştri. Ea se reazimă pe cerinţele istoriei, care impun desfiinţarea tuturor graniţelor nedrepte şi nefireşti şi statornicirea statelor după principiul naţionalităţilor. Suferinţele noastre milenare – spunea el mai departe -, înfrângerea necazurilor prin care am trecut noi în atâta amar de vreme, ne-au dat destulă înţelepciune şi mai ales un instinct puternic, care ne luminează calea pentru viitor, pentru ca, la fel ca în trecut, să ne apărăm fiinţa noastră etnică, integrală, fără nici o teamă, fără nici o grije, siguri pe noi şi pe viitorul nostru, care izvorăşte din energia neînfrântă a acestui neam”. Tocmai de aceea „orice încercare de a ne dezmembra şi deci a ne slăbi va fi zadarnică”.[42]

Evidenţiind rolul covârşitor pe care l-a avut Academia Română în procesul de unire a tuturor românilor, preşedintele acestui înalt for, senatorul profesor Ludovic Mrazec, considera că suma „energiilor seculare latente, devenite libere şi acumulate în acest efort suprem, din care s-a născut această mare unire”, este formidabilă, incalculabil de mare şi „nu există putere omenească care ar putea vreodată să distrugă opera aceasta sublimă”.[43]

În conştiinţa românilor, 1 Decembrie nu însemna sporirea teritoriului ţării, ci unirea în cadrul aceloraşi hotare a tuturor teritoriilor locuite de români, după cum nici creşterea populaţiei ţării, ci unirea sub aceeaşi conducere politico-administrativă a naţiei române. De aceea, afirma în cuvântul său senatorul Nicolae Miclescu, „sărbătorim înainte de toate întregirea sufletului românesc, pentru că cu sufletul aşa întregit, prin îmbinarea tuturor energiilor şi tuturor însuşirilor româneşti, să poată neamul nostru să aducă la propăşirea şi înălţarea omenirii un maximum de contribuţie potrivit cu geniul rasei lui”. Acesta este înţelesul adânc al evenimentului sărbătorit şi, ca urmare, „nimic şi nimeni n-o va putea desface”.[44]

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a închis în chipul cel mai strălucit procesul istoric al desăvârşirii statului naţional unitar român. Cu cât va trece vremea – opina cărturarul Alexandru Lapedatu – unirea „va deveni în perspectiva istoriei, mai luminoasă şi mai grandioasă, atât ca moment capital la înfăptuirea României întregite, cât şi ca simbol al virtuţilor, de care trebuie să fim dominaţi în viaţa politică… Căci, ceea ce unirea cea mică de la 1859 şi oamenii ei au fost pentru educaţia civică şi patriotică a ţării celei vechi, trebuie să fie unirea cea mare de la 1918 pentru România întregită”.[45] Măreţul eveniment a intrat definitiv în conştiinţa colectivă a neamului, dovadă fiind şi faptul, argumenta el, că de la an la an Unirea adoptată la Alba Iulia este aniversată cu o însufleţire tot mai mare.

Au fost evidenţiate în expozeurile parlamentarilor şi eforturile românilor care şi-au păstrat, printr-un sacrificiu aproape unic în istorie, fiinţa naţională, identificată dintotdeauna cu aspiraţia seculară de unire într-un stat unitar şi independent, reuşind să preîntâmpine sau să stăvilească încercările de extindere şi cucerire ale imperiilor limitrofe. Explicaţia rezistenţei şi dăinuirii poporului român în acest loc al Europei constă şi în politica sa externă înţeleaptă, care, depăşind orice motive egoiste, după cum arăta eminentul jurist Mircea Djuvara, vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor, a ştiut să se ridice deasupra intereselor de moment, înţelegând că aspiraţiile sale se confundau cu năzuinţele cele mai nobile ale lumii civilizate.[46] În aceeaşi ordine de idei, deputatul Ion Petrovici vedea evenimentul sărbătorit ca o parte integrantă din unul „din cele mai mari triumfuri pe care le-a înregistrat dreptatea pe pământ” şi „cum nu există civilizaţie fără dreptate, un triumf al dreptăţii nu este o sărbătoare a unui popor izolat, ci este o sărbătoare a întregii lumi civilizate”.[47] El ţinea să adauge că aceste construcţii care se reazemă pe justiţie „nu se pot bucura automat de veşnicie, dacă nu le vom apăra noi şi dacă nu vom avea noi grijă de dânsele”. În ceea ce priveşte durata şi rezistenţa în timp şi semnificaţii a marii sărbători a Unirii de la 1 Decembrie 1918, profesorul Petrovici afirma cu mare intuiţie că „sărbătoarea de astăzi nu este dintre acelea care să cunoască uzură, ori câţi ani vor mai trece şi ori câtă vreme se va mai depăna. Celebrarea unei zile ca aceasta va găsi întotdeauna calea deschisă pentru inimi care vibrează şi pentru suflete pline de recunoştinţă pentru marea reparaţiune istorică, care după o derutantă întârziere a venit întreagă, a venit totală”.[48]

În anii următori, în condiţiile complexe ale evoluţiei politice interne şi internaţionale, în Parlamentul ţării n-au mai avut loc şedinţe de o asemenea anvergură dedicate Marii Uniri. La 30 noiembrie 1935 s-au ţinut două cuvântări dedicate exclusiv sărbătoririi zilei de 1 Decembrie. Prima a aparţinut lui Constantin D. Dumitriu, preşedintele Senatului, care privea acea zi memorabilă nu numai prin prisma faptului că ea „a adunat laolaltă conştiinţa unei ţări mărită, ci şi prin legământul de a veghea la paza hotarelor fixate pentru totdeauna spre ocrotirea fiinţei noastre naţionale”. „În ceasul plin de îngrijorare prin care trece astăzi lumea întreagă – sublinia el în partea finală a discursului -, Senatul României aduce închinarea sa tuturor acelora care au înţeles jertfa şi care au ascultat chemarea pornită din adâncul vremurilor… Unirea trebuie să trăiască. Nimic şi nimeni nu o va putea clătina din temeliile ei veşnice”.[49]

„Cu cât perspectiva istorică se va depărta mai mult de memorabila adunare de la Alba Iulia – îşi începea discursul Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor şi Artelor, în Senat -, cu atât acel epocal eveniment naţional va apare într-o mai vie şi mai cuceritoare lumină”. Cunoscător profund al istoriei ţării, el considera cu îndreptăţire că evenimentul Marii Uniri „a pătruns adânc în conştiinţa şi în sufletul colectiv al neamului şi că ziua de 1 Decembrie 1918 a devenit o serbare naţională, menită să cuprindă în apoteoza istorică ce reprezintă pe toţi cei pe care destinul i-a hărăzit a fi conducători vrednici şi executori hotărâţi ai sentimentului şi voinţei poporului român de peste munţi, în ceasul istoric al supremelor deciziuni şi acţiuni, din care avea să iasă, pe ruinele catastrofale ale fostei monarhii dualiste şi România noastră întregită”.[50]

Invocarea şi aniversarea marelui eveniment al Unirii de la Alba Iulia s-a făcut în anii de declin accentuat al democraţiei şi ca răspuns energic şi hotărât al românilor de a-şi apăra integritatea şi suveranitatea ţării întregite, în faţa ofensivei propagandei revizioniste. În acest sens, festivitățile de sărbătorire a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1936 au avut loc în contextul desfășurării unei impresionante întruniri la Ateneul Român, organizată de Liga Antirevizionistă Română, a solemnității  inaugurării Arcului de Triumf din București și a ședinței solemne a Parlamentului. La toate aceste manifestări au luat parte pentru prima dată, la nivelul cel mai înalt, delegații parlamentare din țările Micii Înțelegeri, Cehoslovacia și Jugoslavia. Aleșii națiunilor cehoslovacă și jugoslavă au afirmat alături de aleșii națiunii române, reprezentând peste 50 de milioane de europeni, „hotărârea și voința nestrămutată”, a celor trei popoare, de a-și „susține și garanta, reciproc și solidar, roadele victoriei ce ne-a dus pe fiecare la realizarea unității naționale. Căci pe deasupra manifestărilor de până acum ale șefilor de stat și ale guvernelor respective, popoarele noastre – sublinia N. N. Săveanu, președintele Camerei Deputaților din România – înțeleg să dea însăși, prin aleșii lor, cea mai eclatantă și hotărâtă expresie amiciției și solidarității în care sau legat prin înțelegerea de la 1920”[51]. În cadrul acestor festivități s-au pus bazele unui nou organism de colaborare între cele trei națiuni: Mica Înțelegere Parlamentară, care urma să se întrunească în fiecare an și „a cărei menire e să strângă tot mai mult legăturile dintre noi”[52].

Evidențiind amploarea și semnificația acestor manifestații strâns legate de  aniversarea Marii Uniri din 1 Decembrie 1936, deputatul gazetar Pamfil Șeicaru remarca faptul că, ea  a oferit o splendidă manifestare a „instinctului nostru de conservare naţională, răspuns prompt, oricui pune în discuţie vreunul din hotarele noastre”.[53]

O dată cu intrarea României în sistemul politic al monarhiei autoritare, şi Corpurile legiuitoare au devenit, pentru prima dată şi în ţara noastră, o emanaţie totalitară a partidului unic, Frontul Renaşterii Naţionale, cu prerogative restrânse şi controlat de aproape de puterea executivă. De aici şi grija pentru supraevaluarea meritelor şi datelor considerate importante din domnia lui Carol al II-lea, şi trecerea pe un plan secundar a evenimentelor care marcaseră adânc procesul de devenire şi evoluţie istorică a statului naţional unitar. După prăbuşirea României Mari, în vara dramatică a anului 1940, Parlamentul n-a mai fost convocat. Abdicarea regelui Carol al II-lea a adus şi măsura dizolvării Corpurilor legiuitoare, regimurile politice dictatoriale instaurate în perioada următoare n-au agreat această importantă instituţie reprezentativă.

Renăscut în anul 1946, Parlamentul român a avut o existenţă scurtă, până la instaurarea unui nou regim totalitar, la sfârşitul anului 1947, care excludea din viaţa politică sistemul democratic al pluripartidismului.

Reapariţia Parlamentului democratic a fost posibilă după mai bine de o jumătate de veac de absenţă, ca urmare a răsturnării regimului comunist totalitar în decembrie 1989.

În suita măsurilor înnoitoare adoptate de Corpurile legiuitoare, născute din alegerile din luna mai 1990, s-a cuprins şi propunerea unui grup de parlamentari de a se stabili prin lege ca ziua Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 să fie declarată Zi Naţională. În Expunerea de motive prezentată de senatorul Romulus Vulpescu se arăta că proiectul de lege este susţinut de „următoarea justificare: unirea tuturor românilor – înfăptuită la 1 Decembrie 1918, şi corolarul ei, consfinţirea statului naţional de drept, unitar, suveran, independent, indivizibil şi inalienabil – rămâne un eveniment crucial în istoria milenară a poporului român”. În temeiul acestei hotărâri istorice a românilor, care prin actul de la Alba Iulia statua realitatea unităţii naţionale şi de stat, „Comisia senatorială propune următorul proiect de lege: Art. unic: Se proclamă ziua de 1 decembrie, Ziua Naţională a României”.[54]

Proiectul a fost votat în unanimitate în şedinţa Senatului din 24 iulie 1990. În zilele următoare el a fost dezbătut şi aprobat la 27 iulie şi de Adunarea Deputaţilor. Cei care au luat cuvântul au susţinut cu entuziasm şi convingere că acest eveniment este cel mai important din istoria românilor. Deputatul Octavian Căpăţână, unul din autorii proiectului de lege, aducea în atenţie aprecierea celui mai mare istoric al românilor, Nicolae Iorga: „1 Decembrie este clipa când ceea ce au urmărit trudele şi suferinţele mucenicilor noştri timp de sute de ani, ajunge a fi un crez de biruinţă”.[55]

Prima aniversare a noii Zile Naţionale a României a avut loc la 1 Decembrie 1990, în şedinţa solemnă comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor, întrunită în mod simbolic la Alba Iulia, oraşul Marii Uniri. În cuvântul de deschidere, preşedintele Senatului, Alexandru Bârlădeanu, declara că: „Acest Parlament a proclamat, în locul atâtor date istorice legate de venirea la putere a unui regim politic sau a unui cap încoronat, ziua de azi ca Zi Naţională a României. Aceasta pentru că Actul de întregire a neamului este cel care întruneşte cele mai înalte şi cele mai sacre semnificaţii în istoria şi conştiinţa românilor de pretutindeni”.[56]

Discursurile omagiale închinate zilei naţionale au celebrat evenimentul întregirii unităţii naţionale, valoarea sa istorică pentru progresul naţiunii române, în condiţiile în care societatea românească, eliberată de viciile regimului totalitar comunist, era angajată în amplul şi complexul proces de tranziţie, la sistemul democratic, pluripartidist. Ele au fost rostite de preşedintele României, Ion Iliescu, de preşedinţii principalelor partide politice, renăscute şi revenite pe scena politică a ţării, sau ai unor partide şi grupări nou-formate: Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Liberal, Uniunea Democrată Maghiară, Partidul Democrat Agrar, ca şi de senatori şi deputaţi care au vorbit în numele partidelor pe care le reprezentau.

În anii următori, Parlamentul ţării a continuat să organizeze, de Ziua Naţională a României, şedinţe solemne ale celor două Camere şi ele s-au desfăşurat cu regularitate, cu excepţia anilor 1997, 1999 şi 2004, iar în anul 2000, numai Senatul a organizat sesiunea aniversară.

În cursul celor douăsprezece sesiuni de omagiere a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 au luat cuvântul de două ori preşedintele României (1990, 2003), un parlamentar din Republica Moldova (1991), un vicepreşedinte al Parlamentului din Republica Moldova (1993), un deputat din forul legislativ al Republicii Moldova (1993), un luptător din timpul evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989 (1991) şi 118 senatori şi deputaţi.

Am adăugat în prezenta ediție ședințele solemne și sesiunile de omagiere comune ale Camerei Deputaților și Senatului conacrate zilei naționale a României după 2003 și până în prezent.

Parlamentarii care au urcat la tribună, în aceste şedinţe solemne ale Camerelor reunite, au privit şi analizat semnificaţiile majore, au desluşit noi înţelesuri ale evenimentului ce marca, din 1990, Ziua Naţională, din perspectiva anilor ultimului deceniu al secolului XX şi a celor de început de secol XXI, în care povaţa adâncă a trecutului releva că o astfel de grandioasă realizare s-a datorat, în primul rând, spiritului de concordie şi coeziune, de solidaritate şi conlucrare al tuturor românilor. Acest spirit era invocat de mai mulţi senatori şi deputaţi ce aparţineau întregului eşichier al orientărilor politice reprezentate în Înaltul for legislativ, cu speranţa că în locul animozităţilor, certurilor sterile, divergenţelor aprinse ce se perpetuau în mod nefiresc, neputând să fie înfrânte nici măcar într-o astfel de zi festivă, să se întroneze o atmosferă de toleranţă, de conciliere naţională.

Cele mai multe discursuri au relevat că pildele şi învăţămintele Marii Uniri, ale acţiunilor remarcabilelor personalităţi ale timpului, trebuie să călăuzească şi generaţiile contemporane de la cumpăna prezentelor veacuri şi milenii, pentru depăşirea dificultăţilor pe care le întâmpina ţara în perioada de tranziţie şi pentru realizarea reformelor sociale şi economice menite să deschidă şi mai larg calea poziţionării României pe coordonatele exigenţelor integrării ei în structurile Europene.

În şedinţa solemnă din 1 Decembrie 2002, un cunoscut senator remarca faptul că „La scară istorică, dacă Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 este realizarea majoră a poporului român în secolul trecut, aderarea României la NATO şi perspectiva integrării în Uniunea Europeană, în 2007, credem că vor fi cele mai importante evenimente ale acestui secol”.

Însumate cu cele din perioada interbelică, numărul total al discursurilor depăşeşte două sute, încât se poate afirma că prezentul volum poate fi considerat ca o veritabilă monografie sui-generis, ai cărei autori, în proporţie însemnată, fac parte din elita politică şi culturală a României din secolul trecut şi începutul celui actual, dedicată celei mai Mari şi Sfinte Zile a Naţiunii Române, o zi, cum ar zice cronicarul, „pentru toate veacurile”.

[1] Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, în “Opere”, vol. VI, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 220.

[2] Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 139.

[3] Dezbaterile Adunării Deputaţilor (în continuare D.A.D.), nr. 22, şedinţa din 29 decembrie 1919, p. 306.

[4] Dezbaterile Senatului (în continuare D.S.), nr. 7, şedinţa din 1 decembrie 1934, p. 49.

[5] D.S., nr. 1, şedinţa din 20 noiembrie 1919, p. 1-2.

[6] Ibidem, p. 2.

[7] Ibidem, nr. 6, şedinţa din 28 noiembrie 1919, p. 44.

[8] Ibidem, p. 45.

[9] D.A.D., nr. 1, şedinţa din 20 noiembrie 1919, p. 2.

[10] Ibidem, nr. 7, şedinţa din 28 noiembrie 1919, p. 62.

[11] Ibidem, nr. 14, şedinţa din 16 decembrie 1919, p. 152.

[12] Ibidem, p. 157.

[13] Ibidem, nr. 15, şedinţa din 17 decembrie 1919, p. 175.

[14] Ibidem, nr. 18, şedinţa din 18 decembrie 1919, p. 220.

[15] Ibidem, p. 182.

[16] D.S., nr. 16, şedinţa din 27 decembrie 1919, p. 128.

[17] D.A.D., nr. 22, şedinţa din 29 decembrie 1919, p. 302-306; vezi şi Ioan Scurtu, 29 decembrie 1919. Ratificarea în senat a Marii Uniri, în “Istoria Senatului României”, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004, p. 243-252.

[18] Apud Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român – 1918, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 227.

[19] D.A.D., nr. 22, şedinţa din 29 decembrie 1919, p. 306.

[20] Ştefan Pascu, op. cit., p. 226.

[21] Vezi pe larg Gheorghe Buzatu, Gheorghe I. Florescu, Problemele unităţii naţionale în dezbaterile parlamentare (1919-1940), în “Istoria Senatului României”, p. 253-274.

[22] D.A.D., nr. 4, şedinţa din 1 decembrie 1920, p. 9.

[23] Ibidem, nr. 4, şedinţa din 1 decembrie 1921, p. 14.

[24] D.S., nr. 9, şedinţa din 1 decembrie 1931, p. 76.

[25] Ibidem, p. 77.

[26] Ibidem, nr. 7, şedinţa din 1 decembrie 1932, p. 113.

[27] D.A.D., nr. 11, şedinţa din 1 decembrie 1932, p. 130.

[28] D.S., şedinţa din 1 decembrie 1932, p. 118-119.

[29] D.A.D., şedinţa din 1 decembrie 1932, p. 131.

[30] Ibidem.

[31] D.S., p. 113.

[32] Ibidem, p. 118.

[33] D.A.D., p. 137; vezi pe larg Gh. I. Florescu, 1 Decembrie 1918 în dezbaterile Parlamentului, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, Iaşi, vol. XVII, 1980, p. 243-254.

[34] Ibidem.

[35] D.S., şedinţa din 1 decembrie 1932, p. 115.

[36] Ibidem, p. 116-117.

[37] D.A.D., şedinţa din 1 decembrie 1932, p. 136.

[38] Ibidem, p. 131.

[39] D.S., şedinţa din 1 decembrie 1932, p. 136.

[40] Ibidem, p. 117.

[41] Vezi Gheorghe Sbârnă, Parlamentul şi politica externă a României, 1919-1940, Bucureşti, 2000, p. 233-263.

[42] D.S., nr. 7, şedinţa din 1 decembrie 1934, p. 47.

[43] Ibidem, p. 48.

[44] Ibidem, p. 50.

[45] Ibidem, p. 53.

[46] D.A.D., şedinţa din 1 decembrie 1934, p. 69.

[47] Ibidem, p. 72.

[48] Ibidem.

[49] D.S., nr. 8, şedinţa din 30 noiembrie 1935, p. 302.

[50] Ibidem, p. 302-303.

[51]„Universul”, din 30 noiembrie 1936.

[52] ibidem

[53] D.A.D., nr. 7, şedinţa din 4 decembrie 1936, p. 133.

[54] M.O., anul I, nr. 45, D.P., partea a II-a, Senatul, şedinţa din 24 iulie 1990, p. 17.

[55] Ibidem, anul I, nr. 51, partea a II-a, D.A.D., şedinţa din 27 iulie 1990, p. 5-7.

[56] Sesiunea solemnă a Parlamentului României la Alba Iulia, 1 Decembrie 1990. Documente,
ediţie realizată de Viorel Faur, Bucureşti, 1992, p. 9.