Morminte tumulare la Dunărea de Jos în secolele V-III a. Chr.

Introducere în obiectivele și limitele studiului

Introducere în obiectivele și limitele studiului

Relevanța studiului mormintelor tumulare

pentru arheologia începutului celei de-a doua epoci a fierului la Dunărea de Jos

Dacă populațiile din Peninsula Balcanică ar trebui să-și aleagă astăzi o emblemă comună, expresivă pentru peisajul lor natural, cultural și istoric, movilele antropice, mai mari sau mai mici, răspândite pe culmile deluroase ori pe terasele înalte ale apelor în tot spațiul din stepele Bugeacului până la Marea Egee, s-ar putea regăsi cu tot dreptul printre cele mai adecvate opțiuni. Nu doar că sunt numeroase, de ordinul zecilor de mii, dar în anumite regiuni, cum este Dobrogea, ele au devenit chiar peisajul. Nici nu ne-am putea închipui drumurile spre mare fără acele orizonturi ondulate despre care Oreste Tafrali nota în 1927, referindu-se la Mangalia, că reprezentau „un des plus beaux et des plus étranges paysages de la Dobroudja méridionale”.

Denumite tumuli (de la tumulus, în latină) sau în limbile locului – movile (română), moghili (bulgară), kurgani (rusă), magoulae sau timboi (greacă), ele sunt, în marea majoritate a cazurilor, rămășițele unor morminte ridicate deasupra solului oricând în perioada cuprinsă între epoca timpurie a bronzului și evul mediu. Movilele de pământ pe care le putem încă observa înălțate deasupra terenului înconjurător pot reprezenta însă și vestigiile stratificate ale unor așezări preistorice de tip tell, ruinele unor turnuri de graniță romane ori chiar suprapuneri dintre aceste diferite categorii de situri.

Amprenta temporală prelungită este, de altfel, o caracteristică esențială a tumulilor, istoria lor ca monumente individuale depășind frecvent momentul realizării inițiale. Tumulii, prin forța lor de atracție vizuală, în special în ansamblul peisajelor monotone, funcționează a-la-longue și fără a implica obligativitatea unei legături culturale directe. Ei pot deveni centri polarizatori ai geografiilor colective, reale ori simbolice, sursă de statut împrumutat prin trimiterile la un trecut imaginar legendar, repere de ancorare spațială a unor memorii locale, de-a lungul epocilor și culturilor. Nu este, așadar, deloc întâmplător că tumulii sau zonele cu tumuli devin, în numeroase cazuri, loc de înmormântare folosit în mod repetat de comunități, uneori fără nicio legătură culturală ori cronologică între ele, apropiate doar de raportarea simbolică la același peisaj marcant. Putem observa aceste practici funerare prelungite asociate tumulilor chiar în contemporaneitate. Am vizitat, nu de mult, un cimitir tătăresc amenajat pe o movilă funerară antică din marginea satului 23 August, județul Constanța, iar pâlcul de pietre funerare adăugate, două mii de ani mai târziu, nu părea deloc nelalocul lui. În mod particular, mormintele tumulare ca sursă de informație despre trecut au capacitatea de a releva crâmpeie dintr-o pagină specială de istorie a spațiului nord-balcanic, cea în care, pentru prima dată, sursele literare vin să ofere o identitate concretă unor locuri, comunități și indivizi. În zona dunăreană inferioară și în Balcanii de Est, sfârșitul secolului al VI-lea a. Chr. și în special secolul al V-lea a. Chr. aduc cu sine schimbări majore în forma și structura culturii materiale interpretate ca o reflectare a unor evoluții sociale. În ansamblu, din punct de vedere formal-cronologic, arheologii tratează aceste transformări ca semnale ale trecerii de la prima la cea de a doua epocă a fierului. Pe parcursul unui secol apar forme noi de obiecte, altele dispar, se răspândește ceramica lucrată la roată și practica utilizării în mediile locale a pieselor de origine grecească. După o perioadă de relativă diminuare a expresiei materiale a comunităților umane (exprimată cu varietăți regionale, desigur) pe parcursul secolului al VII-lea a. Chr., în special în Dobrogea și Câmpia Română, reapar nucleele de agregare umană, așezări sau necropole. Treptat se vor manifesta, punctual, tendințele de acumulare a unor obiecte valoroase de factură greco-orientală (armuri, seturi de symposium) în posesia unor indivizi pe care comunitatea îi îngroapă în manieră distinctă față de restul membrilor săi.

Primele forme clare și spectaculoase ale acestui fenomen, de creștere în expresivitate a discursului funerar în lume tracică, au fost identificate la sud de Balcani, pe valea Mariței, în necropola tumulară de la Duvanlii, dar și în alte morminte tumulare din apropiere, ca cele de la Pesnopoi, Opălceneț sau Ezerovo, datate în secolul al V-lea a. Chr. Modelele în care se încadrează schimbarea resimțită în practicile funerare aparțin domeniului comportamentelor ostentative – prin cantitatea și calitatea inventarului funerar, proveniența străină a majorității pieselor depuse în morminte, precum și prin amenajările funerare cu tendințe de monumentalizare (ciste din blocuri de piatră prelucrate, tumuli cu diametre mari ce necesitau acumularea stabilizată a unor uriașe cantități de sol). Bogăția acestor morminte individuale, amenajate cu meșteri specializați, atât pentru bărbați cât și pentru femei, a fost posibilă în contextul coagulării unei formațiuni de putere în sudul Balcanilor în sfera de influență a triburilor odrise, în jurul unor familii regale ce au deținut autoritatea pe parcursul câtorva generații. Acest fenomen de centralizare a autorității a fost foarte probabil dinamizat, așa cum indică originea unor piese din inventarele funerare, și de competiția pentru putere a persanilor și atenienilor, ce presupunea includerea în sfera lor de influență și a triburilor trace ce controlau Strâmtorile, minele de argint din Munții Pangeu sau porturile grecești la Marea Egee. Relațiile dintre acest nucleu de autoritate, format în centrul lumii trace, cu vecinii nordici transpar succint din sursele grecești. Acestea amintesc extinderea influenței politice odrise până la Dunăre precum și implicarea acestora în conflicte cu sciții ce controlau malul nordic al fluviului.

Datele arheologice sugerează că spațiul nord balcanic însumează în această perioadă o multitudine de comunități cu evoluții distincte ce își conservă în mod variabil tradițiile, reușind mai mult, sau mai degrabă mai puțin, să fie implicate în marile alianțe politice ale vremii. Nu pare deloc întâmplător că cele mai timpurii morminte ostentative ale celei de-a doua epoci a fierului de la nord de Balcani (Golemanite, Rueț, Svetlen, Obretenik) se datează în a doua parte și spre finalul secolului al V-lea a. Chr. și marchează coridoare de tranzit sud-nord, prin Balcani spre Dunăre, sugerând cristalizarea elitelor locale prin raportare concretă la alianțe cu odrisii și sciții. Nu este exclusă nici funcționarea unei strategii odrise la nord de Balcani în apropierea Dunării, așa cum se știe că se întâmpla pe vremea romanilor, cum la fel de probabilă poate fi ipoteza unui control, cel puțin simbolic, odris ori triball, asupra orașelor grecești din Pontul Vestic.

Secolul al VI-lea a. Chr. marchează și debutul conturării unei materialități arheologice specifice și unitare în nord-estul Traciei, în special pe valea Kamciei la vest de Odessos, în zona bălților dunărene de pe cursul inferior al fluviului, și ulterior și în nordul Dobrogei – zonă de descoperiri ce a fost asociată în ansamblu, cel puțin convențional, cu triburile getice (menționate pentru aceeași perioadă și într-un spațiu apropiat) în sursele antice. În contextul dezvoltărilor social-culturale ale epocii, această zonă de descoperiri se remarcă, oarecum prin contrast, ca tradiționalistă în ritualurile funerare practicate, valorizând mai degrabă identitățile de grup și nu cele individuale – după un model anterior cunoscut din prima epocă a fierului, asociind inventare ce nu se caracterizează prin opulență ori importuri bogate, cu tumuli de mici dimensiuni, dar și cu mormintele plane.

Studiul mormintelor tumulare în marea lor varietate de forme constructive, dimensiuni și inventare conținute, raportat și la restul formelor de amenajări funerare, poate oferi, așadar, oportunitatea identificării transformărilor sociale în rândul diferitelor grupuri ce au ocupat spațiul nord-balcanic, a circulației modelelor de reprezentare a identității și statutului în Balcani și Pont, și a semnificației creșterii în expresivitate a ceremoniilor funerare în mediu tracic, după mijlocul secolului al V-lea a. Chr. Arheologia funerară, mai ales atunci când este proiectată la o scară geografică și temporală mai largă, poate avea capacitatea de a identifica schimbarea – într-un domeniu mai degrabă conservator cum sunt ritualurile de înmormântare, dar și rezistența la schimbare, modelele, tendințele și divergențele. Putem presupune că, dacă mormintele tumulare sunt relevante în special pentru evidențierea proceselor de creștere a stratificării sociale și formării centrelor de autoritate la nord de Balcani, studiul lor poate contribui atunci la mai buna înțelegere a structurilor de putere și relațiilor politico-militare existente în zonă, în zorii celei de-a doua epoci a fierului. În realitate, structura descoperirilor este mai puțin clară, căci unele tendințe și transformări sunt vizibile izolat încă mai de timpuriu, iar, alteori, tradițiile vechi coexistă timp îndelungat cu noile forme de exprimare socială ori culturală, ori se manifestă sincron în spații adiacente. În plus, ca zonă periferică aflată la confluența unor tradiții cultural-politice majore (odrisă, scito-iraniană, illiră și grecească), spațiul nord-balcanic prezintă numeroase ambiguități și mixturi ale culturii materiale. Analiza cimitirelor epocii fierului cu perioade lungi de utilizare, care fac legătura între vechile tradiții și noile tendințe, cum sunt cele de la Ferigile, Ravna, Dobrina, Teteven, Alexandrovo, Branicevo ori Telița-Celic Dere ar putea evidenția mai bine atât elementele de continuitate, cât și schimbările ori rezistența la schimbare, cu toate implicațiile care decurg de aici. Dar aceasta este, desigur, o temă pentru o altă carte.

Expresivitatea materială a autorității unor indivizi și grupuri devine tot mai intensă, mai elaborată și mai vizibilă în mediu tracic în perioada imediat următoare. Fenomenul mormintelor cu caracter ostentativ se amplifică și se generalizează. În secolul al IV-lea a. Chr se construiesc sub tumuli cavouri din piatră prelucrată, iar obiectele grecești ajung spre nord, în zone din ce în ce mai îndepărtate de centrele lor de producție. La mijlocul și în a doua jumătate a secolului al IV-lea a. Chr. cultura materială a spațiului nord-balcanic, și chiar nord-dunărean, cunoaște formele sale maxime de expresivitate și vizibilitate, dovadă a existenței unor alianțe politice și militare ce funcționau pe spații largi. Aceasta este epoca în care sunt datate acele morminte considerate în literatură „princiare” (Agighiol, Peretu, Vrața, Sveștari), precum și tezaurele din piese de argint din spațiul nord-vestic al Traciei (Lukovit, Rogozen, Borovo, Letnița, Craiova). Necropole în care apar (și) morminte plane sunt documentate în special în Dobrogea și în lungul văii Dunării Inferioare. În această perioadă tumulii se organizează în necropole structurate în preajma unor centre rezidențiale, dar dezechilibrele în strategiile de cercetare între principalele două state ce-și revendică în prezent patrimoniul arheologic de care ne ocupăm, România și Bulgaria, fac ca pentru zonele bulgărești, mormintele tumulare să reprezinte în continuare sursa arheologică cea mai reprezentativă pentru încercările de analiză socială a comunităților din acest spațiu.

După mijlocul secolului al IV-lea a. Chr. are loc o schimbare de forțe la nivel regional. Regatul odris intră sub autoritatea celui macedonean. La rândul lor, membrii elitei macedonene se confruntă cu modele de expresie a identității suverane originare din Orientul Apropiat. Forme noi de cristalizare și exprimare a autorității sunt vehiculate în spații tot mai largi și în forme tot mai unitare. Tehnologiile de construcție, modelele artistice și simbolistica iconografică circulă mai liber, context în care pot apărea confuzii între forma de expresie a unui model și esența sa (funcționalitate, receptare), uneori tradițională. Pentru prima dată spațiul nord-balcanic funcționează sincron cu o multitudine de comunități antice și este racordat la un amplu proces de elenizare. De fapt, în această perioadă, pentru prima dată teritoriile tracice nord-balcanice au acces mai intens decât cele sudice la tehnologii de import (de exemplu, cavourile cu bolți de tip macedonean/semicilindrice), dovadă a contactelor intense și, probabil, a alianțelor preferențiale (matrimoniale, militare) cu autoritățile macedonene.

Secolul al III-lea a. Chr. debutează cu o situație tensionată, conflictuală și competitivă în interiorul grupurilor de autoritate ale vremii. Luptele pentru putere între moștenitorii imperiului lui Alexandru cel Mare se reflectă și în spațiile nord-balcanice, dunărene și pontice, ale căror elite participă în jocurile militare ori diplomatice ale epocii. Invazia celților în Grecia, prin Balcani, în 279-278 a. Chr. este o consecință a destabilizării situației politice generale. Anumite relocări de populații și transformări culturale sunt puse pe seama acestui moment dramatic. După mijlocul secolului al III-lea a. Chr., în cultura materială a spațiului tracic, inclusiv în cel nord-balcanic și nord-dunărean, se manifestă puternice schimbări. Multe așezări își încetează activitatea, iar numărul mormintelor se diminuează până spre dispariție. Aceste modele de afișare a culturii materiale sunt dovada unor transformări profunde petrecute în interiorul comunităților din Tracia, de ordin social, politic și spiritual. Până la mijlocul secolului al III-lea a. Chr., pentru aproape două secole, mormintele tumulare au reprezentat forma majoritară de amenajare funerară în spațiul balcanic și, totodată, cel mai abundent și (în teorie) disponibil document arheologic, forma de expresie reprezentativă a unui anumit tip de societate, de autoritate și de spiritualitate.

Înmormântarea în tumuli, fără amenajări structurale deosebite și cu puține importuri, este reatestată ca practică în nord-vestul Bulgariei în perioada secolelor II (a doua jumătate) – I a. Chr. , interval pentru care se cunosc descoperiri similare și la nord de Dunăre, în special din prima jumătate a secolului I a. Chr. În preajma unor centre rezidențiale geto-dacice ca Popești, Radovanu, Răcătău, Piscul Crăsani, Călan ori Cugir au fost cercetate morminte tumulare conținând cel mai adesea inventare de războinici, care sunt cu atât mai interesante cu cât apar pe fondul unei generalizate diminuări a expresivității fenomenului funerar în spațiul nord-dunărean. Aceste manifestări sunt însă episodice, iar încheierea lor este pusă în legătură transformarea formelor de expresie materială a autorității, de la un caracter individual la unul centralizat, axat pe practicarea unor ritualuri religioase în colectiv. În provincia romană Tracia, tumuli cu inventare bogate, uneori cu elemente de amenajare funerară complexă, și cu trimiteri clare spre rituri funerare locale, ancorate în tradițiile perioadei anterioare, se ridică la sud de Balcani și în secolele I (a doua jumătate) – III p. Chr. ori chiar în secolul al IV-lea. Acestea indică, prin contrast cu ce s-a petrecut în provincia Dacia, că elitele locale au fost angrenate în structurile de putere romane, contribuind la administrarea teritoriilor.

Obiective

Prin studiul de față mi-am propus să contribui, chiar și doar într-o mică măsură, la sistematizarea vastei cantități de cunoștințe acumulate în ultimul secol și jumătate privind mormintele tumulare din spațiul nord-balcanic datate la începutul celei de-a doua epoci a fierului, atât în detalii ce țin de context arheologic (modele constructive, cronologie, distribuție spațială), cât și în ceea ce privește semnificația lor generală pentru înțelegerea societăților și religiilor antice. După cum am explicat mai sus, există motive pentru care putem considera mormintele tumulare a fi o categorie de monumente arheologice reprezentativă și relevantă pentru înțelegerea periferiilor nordice ale lumii traco-elenistice în vremea constituirii primelor state de anvergură în Peninsula Balcanică.

Mai detaliat am tratat spațiul cuprins între Carpații Meridionali, Munții Balcani, Marea Neagră și Timoc. Acest spațiu geografic suprapune limite culturale difuze, variabile în timp, fiind puternic conectat cultural și politic cu regiunile tracice sud-balcanice, cu coloniile grecești de pe țărmul vestic al Mării Negre și, prin ele, cu Asia Mică, primind în anumite perioade și influențe și prezențe din partea populațiilor din stepele nord-pontice ori a regatelor elenistice macedonene. Tema de studiu doctoral care mi se propusese inițial ar fi urmărit mormintele tumulare tracice (în sensul macro-etnic – Großstamme), ca diferite de cele grecești din necropolele coloniilor din Pontul Vestic ori cele aparținând unor eventuali nomazi nord-pontici, mai mult din nevoia tehnică de a trasa unele limite analizei științifice, dar a devenit curând evident că astfel de distincții sunt mult mai dificil de operat pentru spațiul și timpul considerat. Ceea ce se va vedea mai departe din analiză este că, la nivelul membrilor unei elite, indiferent de apartenență etnică, dar în condițiile unor contacte politice comune, forma de expresie funerară se manifestă neașteptat de sincron. De fapt, arheologia funerară pune în evidență mai ușor sfere de influență politică sau modele de exprimare a statutului social, decât identitățile etnice. O altă problemă este, desigur, trasarea limitelor cronologice (secolele V-III a. Chr.) care, raportată la realitățile arheologice este doar o decupare convențională pentru fenomene care pot avea începuturi mai vechi sau continuări mai recente.

Toată această complexitate tematică care a crescut treptat a făcut ca obiectul de studiu al prezentei lucrări să fie dificil de asociat cu un corpus clar delimitabil de descoperiri. De aceea, trebuie să menționez de la bun început că lucrarea de față nu este în niciun caz una exhaustivă. Nu va trata fiecare tumul din a doua epocă a fierului cercetat vreodată în nordul Bulgariei și sudul României. Nu tratează deloc, de exemplu, mormintele tumulare din Basarabia. Este o sinteză simplificată. Volumul reunește, până la urmă, doar o selecție din varietatea de analize posibile, accentul fiind oricum pe identificarea unor modele funerare ori sociale ce au ca punct de pornire mormintele tumulare. Dacă pe parcursul stagiului doctoral (2009-2011), cel în care s-a realizat în principiu cartea de față, subiectul părea optimist abordabil, ulterior, ambiguitatea definirii temei – „morminte tumulare”, nevoia de a extinde analiza dincolo de etichetele etnicizante, ori cea de a arunca o privire mai largă pe axa timpului s-au dovedit obstacole importante în a-mi considera, eu personal, lucrarea suficient de bună pentru a vedea lumina tiparului. Cu toate acestea, deși a trecut mai bine de un deceniu de la susținerea doctoratului meu, nu a apărut între timp nicio altă publicație pe o temă similară sau apropiată care să îl suplinească, deși, cel puțin mai tinerii colegi bulgari Kalin Madjarov și Bela Dimova și-au finalizat și ei între timp teze de doctorat extraordinar de bune pe tematici înrudite. Prin urmare, cu toate neajunsurile, am decis să public manuscrisul tezei de doctorat, cu minime completări asupra descoperirilor și bibliografiei din perioada 2011-2023. Beneficiul, cel puțin cel sperat, al acestui efort este de a oferi un context lărgit și de multe ori o necesară contrapondere categoriei celebre și totuși atât de vagi a mormintelor numite „traco-getice princiare”, al căror inventar spectaculos face fala tezaurului arheologic al României. Tumulii nu se reduc doar la dimensiunea funerară și nu proiectează automat comportamentele într-o lume a elitelor și tezaurelor. Reacționând la atitudinile comune în mediul profan, dar și științific, care tratează mormintele tumulare adesea din perspectiva unei arheologii a extraordinarului ce operează selecții subiective ale materialului arheologic, am încercat să conturez complexitatea lor ca monumente cu multiple dimensiuni (peisagistice, simbolice, religioase, sociale) ce merită cercetate nu doar pentru un inventar, neapărat închipuit fabulos, dar și pentru studiul mantalelor – adevărate opere de inginerie antică ori a ansamblurilor de cult pe care uneori le formează. Mi-am dorit, totodată, să stabilesc bazele unui instrument de lucru prin care se pot aborda în limba româna și integra într-un ansamblu cât mai coerent rezultatele unor arheologii separate de limbi, granițe naționale și strategii atât de diferite, dar care studiază până la urmă contexte arheologice profund conectate.

Volumele publicate de Emilian Teleaga (2008) și Dragoș Măndescu (2010) cam în aceeași perioadă cu stagiul meu doctoral includ și descoperirile tratate aici, alături de altele contemporane, din spații adiacente ori provenind din contexte nefunerare. Respectivele analizele s-au concentrat însă pe aspectele cronologice și tipologice ale inventarului provenit (și) din tumulii din spațiul nord-balcanic din secolele V-III a. Chr. Studiul de față nu mai reia analiza cronologică, ci este axat mai mult pe analiza elementelor ce țin de construcție, arhitectură, rit, ritual și localizare geografică a tumulilor – ca o reflectare a propriilor mele cercetări de teren și descoperiri, inventarele fiind abordate doar parțial și numai din perspectiva unei interpretări în cheie socială. În plus, am optat să includ în prezentare și categoria tumulilor considerați „nefunerari”, în contextul unei discuții lărgite despre practici religioase și locuri de cult în spațiul nord-balcanic.

Movilele funerare sunt poate cel mai consistent element de patrimoniu arheologic la o scară balcanică, cel mai numeros, numai în Dobrogea numărul lor fiind de ordinul zecilor de mii, în condițiile în care o bună parte au fost deja distruse de lucrări agricole sau amenajări teritoriale. În același timp, în România, rămân în ansamblul lor prea puțin cunoscute, uneori nici măcar la nivelul elementar al identificării și localizării. Din această perspectivă, lucrarea de față a urmărit ca, dincolo de specificul cultural al segmentului cronologic și geografic tratat în mai mare amănunțime, să atingă, într-un plan mai larg, chestiuni de ordin metodologic general și să atragă atenția necesității abordării lor ca fenomen distinct în România, indiferent de epocă, aflat în mare nevoie de cercetare și protecție. Închei aceste rânduri exprimându-mi speranța unei intensificări a cercetării arheologice dedicată tumulilor din România, indiferent de epoca căreia aceștia i-ar putea aparține, dar și a demersurilor de protejare a ansamblurilor arheologice și peisagistice pe care le constituie. Nu pot să nu remarc că ne aflăm, totuși, într-o perioadă favorabilă pentru cercetarea civilizației tracilor în general (chiar dacă din nou centrată pe fastuos) cel puțin din punctul de vedere al promovării publice profesioniste. Numai în 2015 au avut loc trei evenimente remarcabile: publicarea de către Willey a primei enciclopedii dedicate tracilor antici, organizarea unei expoziții la Luvru (The Saga of the Thracians Kings) axată și pe descoperirile din mormintele din această epocă din Bulgaria, dar și organizarea expoziției Aurul și Argintul României care a strâns laolaltă majoritatea pieselor de tezaur provenite din mormintele tumulare din secolele V-III a. Chr. aflate pe teritoriul României.

Mulțumiri

Această lucrare nu ar fi văzut lumina tiparului fără sprijinul atâtor oameni extraordinari, profesori, colegi, prieteni sau membrii ai familiei care fie m-au încurajat, fie m-au criticat constructiv, mi-au oferit oportunități de cercetare și studiu sau mi-au fost, pur și simplu, alături. Din păcate, profesorul Alexandru Barnea, conducătorul lucrării mele de doctorat, nu se mai află astăzi printre noi, altfel decât în amintirea generațiilor de studenți cu care a lucrat. Ne-a părăsit recent și profesorul Mircea Babeș, cel dintâi care mi-a ghidat și susținut cercetările asupra mormintelor tumulare din Tracia nordică, insuflându-mi aspirația pentru atingerea unor standarde de cercetare riguroase, dar și dragostea pentru meseria de arheolog. Nu aș fi fost cu siguranță în acest punct al cercetării fără sprijinul imposibil de cuantificat, energia molipsitoare și încrederea domnului Valeriu Sîrbu. Îi mulțumesc pentru nenumăratele discuții și sfaturi, pentru oportunitățile deschise de a săpa, publica sau participa la conferințe. Esențiale în formularea ideilor din această carte au fost experiențele directe avute în ultimii cincisprezece ani cu tumuli și morminte din această epocă pe șantierele de la Telița-Celic Dere și Mangalia-Movila Documaci sub conducerea domnului dr. Valeriu Sîrbu, Sborianovo, Bulgaria cu profesor dr. Diana Gergova, Trigonu în Tracia grecească, cu profesor dr. Gregory Tsokas și necropola macedoneană de la Pella cu profesor dr. Stella Drougou.

Precizări redacționale

Având în vedere numărul mare de toponime, antroponime și referințe bibliografice în limba bulgară folosite de acest text, trebuie precizat de la bun început că am optat pentru o transliterare cât mai naturală a lor în limba română (fonetică), folosind literele care deja există în alfabetul nostru pentru aceleași sunete: ș, ț, ă sau grupurile ce/ci. Prin urmare, transliterarea folosită mai departe nu respecta normativul academic care recomandă modelul german de utilizare a caracterelor š pentru ш, č pentru ч sau a literei c pentru sunetul exprimat de noi prin ț, (ц) deoarece mi se pare artificială și inutilă. Am folosit i pentru й (nu j) și ia pentru я (nu ja), de asemenea j pentru ж (nu ž). Lista bibliografică păstrează titlurile și autorii cu caractere originale, rânduiți însă alfabetic în funcție de transliterarea numelui realizată după modelul amintit mai sus. Toate hărțile din acest volum sunt realizate de autor, iar pentru imaginile preluate a fost indicată sursa.