Introducere

Evoluţia regimului politic post-totalitar

În cei peste douăzeci de ani care fac obiectul analizei noastre, şi care în cea mai mare parte au trecut de la declararea Independenţei, la conducerea Republicii Moldova s-au succedat 6 guvernări:

• guvernarea agrariano-frontistă(1990 – 1994)
• guvernarea agrariano-socialistă(1994 – 1998)
• guvernarea A.D.R., de centru-dreapta(1998 – 1999)
• guvernarea de tranziţie, Dumitru Braghiş(1999 – 2001)
• guvernarea (restauraţia) comunistă(2001 – 2009)
• guvernarea A.I.E., de centru-dreapta(2009 – 2012)

La o simplă analiză comparată se poate observa, pe de o parte, că în cea mai mare parte a perioadei(18 ani), Republica Moldova a fost condusă de partide de stânga şi extrema stângă si doar un interval de timp foarte scurt(4 ani) de partide democratice de centru-dreapta.

Aceasta relevă, pe de o altă parte, că în toată această perioadă a existat o confruntare puternică între două curente diametral opuse privind calea de dezvoltare a Republicii Moldova:

• unul, al rezistenţei neocomuniste, care s-a opus vreme în­delungată proceselor democratice şi edificării statului de drept, pronunţându-se, concomitent, pentru men­ţi­ne­rea acesteia în sfera de influenţă rusă;
• celălalt, al progresului democratic, pe plan intern, având ca obiectiv fundamental de politică externă integrarea Republicii Moldova în structurile paneuropene, aşa după cum rezultă şi din denumirea celor două guvernări de centru-dreapta.

Din păcate, primul curent a dominat această perioadă, ceea ce a făcut ca Republica Moldova să piardă un timp pre­ţios, atât în ceea ce priveşte democratizarea societăţii, cât şi în privinţa integrării în U.E.

Revenind la guvernările post-totalitare, se impun unele con­siderente, care explică şi fac să fie înţelese mai lesne evo­lu­ţia şi caracteristicile regimului post-sovietic din Republica Moldova.

Trebuie precizat, încă de la început, că în Republica Mol­do­va, ca de altfel şi în celelalte state sovietice unionale, nu au existat forţe politice de orientare democratică, constituite în ultima perioadă a regimului totalitar, iar societatea civilă nu era organizată. A apărut o mişcare mai mult cu caracter naţional, cunoscută sub numele de Frontul Popular din Moldova (FPM), care, însă, nu a fost capabilă să preia puterea de una singură.

Ca urmare, în vidul politic creat de destrămarea regimului totalitar sovietic şi-au făcut apariţia unele grupări politice nedoctrinare, care purtau diverse denumiri, precum“viaţa satului”, “democraţii”, “sovietskaia Moldova” şi “Budjac”. Spre de­ose­bire de democraţi, care includeau de fapt pe re­pre­zentanţii FPM, celelalte trei grupări politice erau formate din foşti nomenclaturişti comunişti, preşedinţi de colhozuri şi sovhozuri, separatişti transnistreni şi găgăuzi, în mare parte rusofoni şi filoruşi.

În condiţiile inexistenţei pluralismului politic şi absenţei unui cadru juridic şi al instituţiilor democratice, reprezentanţii grupărilor menţionate au modificat Constituţia sovietică, pentru a le permite organizarea unor alegeri pe bază alternativă, cât de cât libere şi democratice. Acestea au avut loc între 25 februarie şi 10 martie 1990. A rezultat un Parlament quasi-democratic, care şi îşi păstra încă denumirea totalitară de Sovietul Suprem.

Întrucât niciuna dintre grupările politice nu a reuşit să obţină majoritatea, s-a creat o alianţă ad hoc între parla­men­tarii vieţii satului, cunoscuţi şi sub numele de agrarieni, şi cei ai FPM, care şi-au împărţit principalele funcţii în stat. Primul guvern post-totalitar, condus de Mircea Druc, a fost învestit la 25 mai 1990.

Cum era de aşteptat,, colaborarea dintre cele două grupări, fiind de conjunctură, nu putea să dureze prea mult timp. De altfel, agrarienii au folosit tactica alierii cu FPM pentru a linişti spiritele străzii şi până la obţinerea sprijinului celor­lalte două grupări politice de care se simţeau mult mai legaţi datorită trecutului lor politic comun sovie­tic.

În consecinţă, numai după un an, Guvernul Mircea Druc, sprijinit de FPM, a fost demis, iar Frontul a trecut în opoziţie, spre sfârşitul anului 1991. La începutul anului 1993, au fost înlăturaţi de la conducerea Parlamentului şi ceilalţi repre­zen­tanţi ai FPM, puterea fiind preluată în totalitate de agrarieni, în frunte cu Mircea Snegur, primul preşedinte al Republicii Mol­dova. Aceştia aveau un sprijin parlamentar precar, con­junc­tural, din partea celorlalte două grupări politice neo­co­muniste. Cu alte cuvinte, urmaşii fostului regim totalitar co­mu­nist, îmbrăcaţi acum într-o cămaşă aşa-zis democratică, au revenit la putere.

Prima guvernare agrariano-frontistă, cu toate că a avut un caracter semi-totalitar, a marcat şi un fapt pozitiv pentru viitorul politic al Republicii Moldova. Acesta a constat în dezvoltarea pluralismului politic, la sfârşitul anului 1993 fiind înregistrate 26 de partide şi organizaţii social-politice. Inclusiv în interiorul Frontului s-a produs o delimitare între aripa moderată, reprezentată de elita intelectuală basa­ra­beană, şi cea radicală, grupată în jurul lui Iurie Roşca, care a avut drept consecinţă spargerea acestei mişcări populare largi şi formarea a două partide, cunoscute sub numele de Con­gre­sul Intelectualilor şi Frontul Popular Creştin Democrat (FPCD).

În aceeaşi perioadă, Republica Moldova a fost, timp de un an şi trei luni, o republică parlamentară, primul preşedinte, Mircea Snegur, fiind ales de Sovietul Suprem, la 3 septembrie 1990. Ulterior, luând exemplul lui Boris Elţîn şi al altor şefi de stat din republicile ex-sovietice, Snegur a forţat şi a obţi­nut introducerea regimului prezidenţial. Schimbarea de regim s-a produs în urma alegerilor din 8 decembrie 1991, pe care acesta le-a câştigat, în lipsa unui contracandidat, cu 98,18% din totalul voturilor valabil exprimate. Mandatul său era de 5 ani.

Numai la o distanţă în timp de circa doi ani şi jumătate, puterile preşedintelui aveau, însă, să fie mult restrânse, prin prevederile primei Constituţii democratice a Republicii Mol­do­va, adoptată de Parlament la 29 iulie 1994. Legea fun­damen­tală a introdus, practic, un regim semi-prezidenţial, asemă­nă­tor celor din România şi alte ţări europene.

Cu sprijinul unei majorităţi parlamentare conjuncturale, agrarienii au reuşit să ducă până la capăt mandatul de patru ani al puterii neocomuniste, instalate în 1990, şi să pregă­teas­că noi alegeri parlamentare.

De data aceasta, alegerile au fost, pentru prima oară în istoria recentă a Republicii Moldova, libere şi democratice, desfăşurându-se în condiţiile existenţei unui pluralism politic şi ale unei Legi electorale moderne, care, pe lângă drepturile şi obligaţiile electorilor, stabilea şi un prag electoral de 4%.

În cursa pentru alegeri, desfăşurată la 27 februarie 1994, s-au înscris 13 partide şi alianţe electorale din cele 26 înregistrate, precum şi 20 de candidaţi independenţi.

Dispunând de toate pârghiile puterii, agrarienii, organizaţi de data aceasta în Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM), şi-au adjudecat Victoria, obţinând 43,18% din votu­ri­le exprimate, respective 56 de mandate din totalul de 104.

În primul Parlament, ales în mod democratic, au mai in­trat alte 3 alianţe electorale: Partidul Socialist din Moldova (PSM) şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo” (M.U.- E.) – 28 de man­date; Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor (BŢI) – 11 mandate; Ali­an­ţa Frontului Popular Creştin Democrat (AFPCD) – 9 mandate.

Întrucât nu aveau decât o majoritate simplă, care nu asi­gura adoptarea unor legi organice de importanţă naţională, agrarienii i-au cooptat la guvernare şi pe deputaţii grupului parlamentar al socialiştilor şi rusofonilor. Astfel, majoritatea agrariano-socialistă rezultată deţinea 84 de mandate din totalul de 104, restul de 20 de mandate revenind opoziţiei.

Primul Parlament democratic a jucat rolul şi de Adunare Con­sti­tuantă, care a adoptat, la 29 iulie 1994, prima Con­sti­tuţie a Republicii Moldova. In ciuda faptului că aceasta este o lege fundamentală modernă, inspirată din Constituţia fran­ceză, conţine şi un grosolan neadevăr ştiinţific şi istoric. Astfel, în pofida identităţii evidente româneşti a populaţiei majoritare din Republica Moldova şi a limbii vorbite de aceasta, Constituţia statuează falsele sintagme de popor mol­do­venesc şi limbă moldovenească.

Se impune precizarea că, de frica unui rezultat total ne­ga­tiv, precum şi din cauza mentalităţii totalitare a majo­ri­tă­ţii agrariano-socialiste, Constituţia nu a fost supusă aprobării poporului printr-un referendum, ci a fost adoptată doar de către Parlament, aşa cum s-a pro­cedat cu legile fundamentale în regimurile dictatoriale comuniste.

Cea de-a doua guvernare agrariană, susţinută de aliaţii săi socialişti, şi unii şi ceilalţi cu rădăcini adânci în partidul unic comunist, a făcut ca Republica Moldova să se particularizeze prin temporizarea şi încetinirea reformelor democratice şi edificarea statului de drept, precum şi prin inconsecvenţă şi , chiar, prin rezistenţă în promovarea reformelor economice.

Primul ciclu electoral democratic complet din istoria ac­tu­ală a Republicii Moldova s-a încheiat cu primele alegeri prezi­den­ţiale democratice, care au avut loc la 17 noiembrie 1996.

Cu toate că în cursa electorală s-au înscris 9 candidaţi, lup­ta politică s-a dat între cei 3 protagonişti: Mircea Snegur, pre­şe­dintele în exerciţiu, Petru Lucinschi, preşedintele Parla­men­tului şi Andrei Sangheli, prim-ministru.

În primul tur, M. Snegur şi P. Lucinschi, ambii foşti no­men­cla­turişti sovietici de vârf, au obţinut 38,75%, respectiv, 27,66% din voturi, premierul A. Sangheli fiind scos din cursă. Tu­rul al doilea a fost o simplă formalitate pentru P. Lucinschi, deoarece a obţinut majoritatea voturilor adver­sa­ri­lor lui M. Snegur, reuşind să câştige alegerile cu 54,02% din totalul voturilor exprimate, devenind cel de-al II-lea preşedinte al Republicii Moldova.

Conform unei înţelegeri anterioare alegerilor între P. Lucinschi şi premierul în exerciţiu, A. Sangheli şi-a prezentat demisia, noul şef al statului desemnându-l, la 16 ianuarie 1997, pe Ion Ciubuc, un apropiat al său din vechea gardă a fostului partid totalitar.

În absenţa unui sprijin parlamentar, preşedintele P. Lucinschi şi premierul Ion Ciubuc, învestit la 24 ianuarie 1997, au fost constrânşi să accepte o formulă de guvern în care erau reconfirmaţi circa 70% dintre miniştrii fostului Cabinet Sangheli, celelalte 30% dintre posturi fiind ocupate de oameni de încredere ai celor doi înalţi demnitari de stat.

Era pentru prima dată când un preşedinte de altă orientare politică trebuia să coabiteze cu o majoritate agrariano-socialistă, până la finalul mandatului acesteia, mai exact timp de aproape un an de zile.

Prima alternanţă la guvernare din istoria post-totalitară a Republicii Moldova s-a produs în anul 1998, în urma alegerilor parlamentar din 22 martie.[1]

În cursa electorală s-au înscris 11 formaţiuni politice, res­pec­tiv 5 partide politice şi 6 alianţe electorale. Dintre acestea doar 4 au reuşit să depăşească pragul electoral şi să acceadă în noul Parlament:

• Partidul Comuniştilor din Republica Moldova(PCRM) – 30,08% din voturi sau 40 de deputaţi;
• Convenţia Democrată din Moldova(CDM) – 19,31% din voturi, respectiv 26 de deputaţi;
• Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă (BpMDP) – 18,12% din voturi, adică 24 de deputaţi;
• Partidul Forţelor Democratice(PFD)- 8,86% din voturi, ceea ce echivala cu 11 deputaţi.

Alegerile au consemnat două surprize de proporţii. Prima a constat în eşecul lamentabil al fostului partid de guver­nă­mânt, organizatorul scrutinului, care nu a reuşit să mai intre în Parlament şi, anticipând lucrurile, a dispărut, apoi, de pe scena politică. A doua a fost reprezentată de câştigarea alegerilor de către comunişti, succesorii direcţi ai fostului partid totalitar sovietic, care revenise între timp pe scena politică sub o altă denumire.

În situaţia dată, preşedintele P. Lucinschi era nevoit să aleagă între două opţiuni: fie să numească un candidat pentru funcţia de prim-ministru din rândul grupului parlamentar majoritar al comuniştilor, fie să desemneze o persoană aşa-zis independentă, care să obţină sprijinul unei coaliţii politice majoritare, formată din cele trei forţe anticomuniste din Parlament. În ambele cazuri era necesară constituirea unei coaliţii, deoarece niciunul dintre partide nu putea asigura majoritatea parlamentară.

Nedorind să fie acuzat că i-a readus la putere pe comunişti, de care se simţea de altfel foarte ataşat prin trecutul său politic, P. Lucinschi a optat pentru a doua variantă.

Cu toate că nu a agreat, încă de la început, formarea coa­li­ţiei majoritare din alte partide decât comuniştii, cu­nos­cută sub numele de Alianţa pentru Democraţie şi Reforme (ADR), şeful statului a profitat de neînţelegerile dintre partidele constitutive privind persoana viitorului premier, desem­nân­du-l, la 6 mai 1998, pe acelaşi Ion Ciubuc, aflat în exerciţiul funcţiunii, pentru postul de prim-ministru.

Astfel, majoritatea parlamentară s-a văzut pusă în faţa fap­tului împlinit, partidelor din componenţa acesteia neră­mâ­nân­du-le decât să se mulţumească cu celelalte demnităţi repartizate conform algoritmului stabilit de Acordul de înfiinţare a ADR.

Guvernul Ciubuc II a primit votul de învestitură al Parlamentului la 21 mai 1998, pentru care s-au pronunţat 59 de deputaţi din cei 61 ai majorităţii parlamentare. Patriotul Ilie Ilaşcu, ales deputat pe listele PFD, în timp ce se afla în închisoarea din Tiraspol, nu a avut posibilitatea să voteze.

Pierderea funcţiei de premier, care revenea CDM, conform algoritmului, a făcut ca relaţiile dintre aceasta şi premierul Ion Ciubuc să fie precare şi tensionate ab initio. Ca urmare, spre sfârşitul anului 1998, în CDM a prins teren tot mai mult ideea retragerii sprijinului politic acordat premierului. Poziţii similare aveau şi celelalte două componente, MpMDP şi PFD, ale majorităţii.

Tensiunile dintre Alianţă şi prim-ministru au fost alimentate şi de slaba performanţă a acestuia în promovarea reformelor economice, de lipsa de credibilitate din partea organismelor financiare internaţionale, precum şi de grava criză economică căreia trebuia să-i facă faţă Republica Moldova , după căderea rublei şi scăderea drastică a exporturilor moldoveneşti pe piaţa Rusiei.

Acestea au fost, de altfel, şi cauzele care l-au determinat pe Ion Ciubuc să-şi prezinte demisia şefului statului, la 1 fe­brua­rie 1999,, ceea ce a echivalat cu căderea întregului guvern şi deschiderea căii spre formarea unui nou Cabinet.

Noua perspectivă politică deschisă a dus la accentuarea disputelor dintre cele două componente ale CDM (Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova-PRCM şi FPCD) privind numirea unui candidat unic pentru postul de prim-ministru rămas vacant. Consecinţele imediate au fost renunţarea de către M. Snegur, preşedintele PRCM, la calitatea de lider al majorităţii parlamentare, iar cele pe termen mediu declan­şa­rea procesului de destrămare a CDM şi, implicit, a pierderii majorităţii în urma retragerii FPCD din ADR:

După o tentativă eşuată de a-l impune prim-ministru pe Serafim Urechean, primarul Chişinăului,, conform prece­den­tului creat, P. Lucinschi a acceptat, la 19 februarie 1999, candidatura lui Ion Sturza, vicepremier şi ministru al Econo­miei şi Reformei în Cabinetul demisionar Ciubuc II, pro­pu­ne­re făcută de FPCD şi aprobată de Coaliţie.

Cu alte cuvinte, abia la un an de la constituire, Coaliţia de guvernare a reuşit să-şi impună propriul candidat la funcţia de prim-ministru.

Însă, noul Cabinet avea să se confrunte, încă de la început, cu mari dificultăţi, deoarece grupul parlamentar al FPCD, deşi nu părăsise coaliţia, şi-a retras sprijinul politic pe motiv că noua structură guvernamentală cuprindea mai mulţi miniştri suspecţi de corupţie sau cu o reputaţie dubioasă. În aceste condiţii, a fost nevoie de “votul de aur”al lui Ilie Ilaşcu, dat în scris de acesta din închisoarea din Transnistria, pentru ca Guvernul Ion Sturza să fie validat de Parlament, la 12 martie 1999.

Noul guvern a avut o viaţă destul de scurtă, de circa opt luni. Soarta acestuia a fost pecetluită, pe de o parte, de părăsirea majorităţii parlamentare de către FPCD, iar pe de altă parte, de iniţiativa preşedintelui P. Lucinschi de a transforma Republica Moldova, ca şi predecesorul său, într-o republică prezidenţială, ceea ce amplificat controversele între adepţii şi adversarii acestei probleme din Parlament, deter­minân­du-i pe cei fideli şefului statului să se declare aşa-zişi independenţi şi să părăsească partidele din cadrul ADR.

Drept consecinţă directă, la sfârşitul anului 1999, Coaliţia a pierdut majoritatea parlamentară, rămânând numai cu 48 de mandate din cele 101, ceea ce nu asigura un suport politic so­lid Cabinetului Ion Sturza. În vederea restabilirii spriji­nu­lui politic, liderii ADR au hotărât ca Guvernul să ceară, la 4 noiembrie 1999, un vot de încredere Parlamentului.

Contrar aşteptărilor acestora, grupul parlamentar al co­mu­niştilor, sprijinit de deputaţii FPCD şi de cei 11 in­de­pen­denţi, a introdus, la 9 noiembrie 1999, o moţiune de cenzură în urma căreia Guvernul Ion Sturza a fost demis. Mo­ti­vul vo­tu­lui de neîncredere l-a constituit celor 58 de deputaţi care au votat moţiunea faţă de reformele economice ale Ca­bi­ne­tu­lui.

În acest fel s-a pus capăt primei guvernări de centru-dreap­ta, reformatoare, din istoria recentă a Republicii Moldova.

A urmat o guvernare de tranziţie de scurtă durată, de circa un an şi patru luni,, care a reprezentat un intermezzo de­mo­cra­tic înaintea revenirii la putere a comuniştilor sovietici.

Preşedintele P. Lucinschi a avut 3 tentative de desemnare a unui prim-ministru şi de formare a noului guvern, unul din­tre candidaţi fiind chiar liderul comuniştilor, Vladimir Voronin, care au fost respinse de majoritatea parlamentară conjuncturală, creată după înlăturarea de la putere a ADR.

În cele din urmă, la 21 decembrie 1999, această majoritate pestriţă şi eterogenă a acordat vot de încredere premierului desemnat, Dumitru Braghiş, noului Cabinet de miniştri şi programului de guvernare al acestuia.

În timpul acestei guvernări s-a acutizat în mod fără precedent confruntarea dintre Preşedinţie şi Parlament pe tema schimbării regimului politic. Lupta dintre acestea a fost exacerbată după aprobarea de către Legislativ, la 5 iulie 2000, a legii de modificare a Constituţie îşi trecerea de la un regim politic semi-prezidenţial la unul parlamentar, re­ve­nin­du-se, practic, la situaţia din 1990.

Eşecul Parlamentului, după 4 tururi de scrutin, de a alege noul şef al statului, conform noii reglementări constituţionale, a dus la dizolvarea Legislativului şi la convocarea primelor alegeri parlamentare anticipate, care urmau să dea şi noul preşedinte al Republicii Moldova.[2]

Alegerile au fost fixate pentru 25 februarie 2001. Comisia Electorală Centrală(CEC) a înregistrat 17 partide şi blocuri elec­torale, precum şi 10 candidaţi independenţi. Pragul elec­to­ral a fost ridicat de la 4 la 6% pentru partide şi alianţe elec­to­rale, iar cel pentru candidaţii independenţi a fost stabilit la 3%.

CEC a comunicat rezultatele finale ale alegerilor la 3 martie 2001. Potrivit acestora, situaţia se prezenta astfel:

• PCRM – 50,23% din voturi sau 71 de mandate;
• Alianţa “Braghiş” – 13,45% din voturi, respectiv 19 mandate;
• Partidul Popular Creştin Democrat(PPCD), fost FPCD – 8,18% din voturi, adică 11 mandate.

Era pentru prima dată în istoria recentă a Republicii Mol­do­va când un partid politic obţinea o victorie zdrobitoare în alegeri şi acesta nu era altul decât Partidul Comuniştilor so­vie­tici, renăscut precum pasărea Phoenix din propria cenuşă.

Aceasta anunţa revenirea la putere în forţă a comuniştilor bolşevici, ceea ce echivala, fără a exagera, cu o restauraţie în mare parte a vechiului regim de sorginte totalitară. Astfel, şi din acest motiv Republica Moldova era un caz unic în Europa şi în lume.

Cele 71 de mandate ale comuniştilor din totalul de 101 le-au permis acestora să exercite un control absolut asupra celor trei instituţii ale puterii în stat: Parlament, Preşedinţie, Guvern.

În buna tradiţie totalitară, Vladimir Voronin, noul preşe­din­te, ales de Parlament la 4 aprilie 2001, îşi păstra şi funcţia de Secretar general al Partidului Comuniştilor.

Conducerea Parlamentului şi noul prim-ministru, Vasile Tarlev (un ilustru necunoscut –n.n.), învestit de Legislativ la 19 aprilie 2001, se subordonau, atât pe linie de stat, cât şi politic, liderului partidului stat, sinonim cu partidul unic din vremurile sovietice.

Numărul redus de deputaţi ai opoziţiei făcea ca, practic, rolul acesteia într-un sistem democratic să fie anulat şi să devină doar decorativ, simbolic, o pată de culoare palidă într-un Parlament roşu.

Pentru a nu panica în mod excesiv lumea democratică occi­den­tală, precum şi opinia publică internă, comuniştii au accep­tat ca în structura primului lor guvern să intre şi re­pre­zen­tanţi ai Alianţei „Braghiş”, care, ulterior, au fost înlăturaţi.

Restauraţia comunistă a început cu Programul de gu­ver­na­re „Renaşterea economică, renaşterea ţării” al Cabinetului Vasile Tarlev, elaborat pe baza plat­formelor electorale ale P.C.R.M. şi „Alianţei Braghiş”, care stabilea ca obiective majore relansarea rolului statului în economie şi un „control riguros al post-pri­vatizării”. Calea de dezvoltare a Republicii Moldova urma să fie „socialismul contemporan”, direcţie expusă de Vladimir Voronin la Congresul al IV-lea al P.C.R.M. (21-22 aprilie 2001). Acesta a menţionat, în context, că economia ţării a fost distrusă de capitalismul promovat, în ultimii zece ani, de guvernările refor­matoare, singura alternativă pentru „renaşterea ţării” fiind cea socialistă.

Tabloul restauraţiei comuniste era completat de revenirea la simbolistica de factură comunistă. Chiar dacă simbolurile oficiale ale statului nu fuseseră, încă, schimbate, a început un proces de înlocuire a acestora cu însemnele comuniştilor. Steagurile roşii cu secera şi ciocanul şi por­tretele lui Lenin au revenit în birourile noilor oficiali, indiferent de nivel, iar noua putere l-a omagiat, la 22 aprilie 2001, pe „conducătorul proletariatului mondial” cu mare fast. Recuzita comunistă nu a lipsit nici de la „înaltul forum al Comuniş­tilor” (Congresul al IV-lea – n.n.), unde s-a vorbit numai în limba rusă şi au fost reprezentanţi ai partidelor comuniste din 17 ţări, printre care cei din Federaţia Rusă, Ucraina, China şi Cuba.

Odată cu restauraţia roşie, comuniştii din Basarabia au trecut la aplicarea a ceea ce au învăţat ei mai bine în perioada regimului totalitar bolşevic, marea ma­joritate a liderilor lor, la nivel central sau local, fiind persoane de vârsta a treia, care s-au născut, educat şi format în condiţiile impuse de ocupanţii sovietici, fără a avea nimic comun cu valorile democratice.

Pe fondul unei construcţii democratice încă fragile, comuniştii au avut o sarcină destul de uşoară în reintroducere a unui regim autoritar de tip sovietic în Basarabia, care să permită partidului lor să controleze toate domeniile vieţii soci­al-economice şi politice din Republica Moldova.

Pentru aplicarea fermă a obiectivelor lor politice, comuniştii au întărit, mai întâi, rolul structurilor de forţă, coercitive, readucând în prim plan securitatea şi miliţia din timpurile sovietice, de data aceasta vopsite în culori democratice, de tipul Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) şi carabinierilor, care au început să semene din nou teama şi groaza de altă dată în rândul populaţiei. La rândul ei, Procuratura a redevenit instrumentul de hărţuire şi tortură în mâna noilor condu­cători de la Chişinău.

Neadmiţând sub nicio formă pluralismul politic, regimul comunist resta­urat a declanşat, în condiţiile unui monopol total al puterii, o campanie amplă, dură şi constantă împotriva oponenţilor săi politici, îndeosebi a celor de orientare liberală, proeuro­peană, menită să ducă la discreditarea, denigrarea şi compromi­terea acestora în rândul opiniei publice interne şi internaţionale.

În perioada celor opt ani în care au guvernat Republica Moldova, comuniştii au condus în mod discreţionar, partidul lor manifestându-se ca partidul unic din vremurile sovietice.

Valorile democratice, cum ar fi drepturile omului, li­ber­ta­tea presei şi de expresie, independenţa justiţiei, libertatea de întrunire şi multe altele erau străine guvernanţilor roşii, ne­res­pectarea şi cazurile de încălcare flagrantă a acestora devenind omniprezente.

În evoluţia politică a regimului comunist restaurat s-au distins trei momente importante[3]:

– alegerile generale din 6 martie 2005;

– alegerile locale din 3 şi 17 iunie 2007;

– alegerile generale din 5 aprilie 2009.

1. Alegerile generale din 6 martie 2005 au încheiat primul mandat al comuniştilor, după revenirea la putere, în condiţii democratice, şi au marcat un prim test al acestora în faţa electoratului în urma unei guvernări de patru ani.

Cu toate că în perioada respectivă se acumulase suficiente nemulţumiri ale populaţiei, totuşi, guvernarea autoritară le-a creat, îndeosebi electorilor cu o men­talitate sovietică, sentimentul unei anumite stabilităţi interne, atât din punct de vedere politic, cât şi economic.

Această situaţie, nu excludea, însă, un anumit grad de ero­dare a imaginii regimului comunist restaurat. Alegerile au de­mon­strat tocmai acest lucru, comuniştii recâştigând alegerile, dar cu un scor mai mic faţă de cel din 2001, de data aceasta obţinând doar 56 de mandate[4] din totalul de 101, faţă de 71 la scrutinul anterior. Pierderea celor 15 mandate îi priva pe comunişti de deţinerea monopolului total al puterii, pentru alegerea preşedintelui ţării având nevoie de cel puţin 61 de voturi.

Pe fondul neînţelegerilor dintre partidele din cadrul Blocului „Moldova De­mocratică” (BMD), unul dintre cele trei grupuri parlamentare, Vladimir Voronin şi Iurie Roşca, sluga credincioasă a Moscovei, au pus la cale o diversiune politică abilă, menită să-i asigure liderului comunist un nou mandat de preşedinte. Astfel, sub pretextul unor potenţiale sancţiuni eco­nomice[5] ale Rusiei împotriva Republicii Moldova, deter­mi­nate de refuzul Chişinăului de a accepta „Pla­nul Kozak” de federalizare a Basarabiei, cei doi au reuşit să-i convingă pe Dumitru Diacov şi Oleg Serebrian, liderii Partidului De­mo­crat şi Parti­dului Social Liberal, componente ale B.M.D., să sprijine candidatura lui Vladimir Voronin. Condiţia a fost ca acesta să semneze „Declaraţia cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivului integrării europene a Republicii Moldova”.

Aşa-zisul consens politic între PCRM şi BMD s-a dovedit a fi o mare cacealma, în lipsa unor garanţii ferme din partea lui Vladimir Voro­nin că avea să îndeplinească angajamentele asumate prin semnarea Declaraţiei. Evenimentele ulterioare au demonstrat că liderul comunist nu numai că nu a respectat înţelegerea respectivă, ci a dus o campanie dură de discreditare şi de reprimare a opoziţiei, îndepărtând tot mai mult Republica Moldova de valorile democratice europene.

Singurul lider politic menajat de către puterea roşie a fost Iurie Roşca, că­ruia, pentru serviciile făcute, i s-a oferit un post de vicepreşedinte al Parlamentului. De altfel, Vladimir Voro­nin declarase public că „Roşca este un om de credinţă în adevăratul sens al cuvân­tului şi este un om credibil. Roşca «ne vilialet» (nu umblă cu fofârlica – n.n.).[6]

2. 2. Faptul că regimul roşu intrase într-o perioadă de cădere liberă, a fost reliefat şi de alegerile locale din 3 şi 17 iunie 2007.

Comuniştii au pierdut postul de primar general al Ca­pi­ta­lei, câştigat de Dorin Chirtoacă, reprezentantul Partidului Li­be­ral, cu 61,17% din voturile ex­primate, precum şi majoritatea în Consiliul municipal Chişinău, care a revenit partidelor de opoziţie.

Deşi la nivel naţional, comuniştii au câştigat cu 34,32% ale­gerile locale, partidele de opoziţie, precum şi candidaţii independenţi au obţinut majoritatea locurilor de primari şi consilieri locali.

Schimbarea raportului de forţe în municipiul Chişinău şi la nivel naţional în defavoarea comuniştilor a determinat din par­tea puterii comuniste aplicarea unei politici de con­frun­ta­re dură în raporturile cu opoziţia, activitatea structurilor loca­le ale acesteia fiind obstrucţionată, inclusiv prin nealocarea de resurse financiare necesare de la Bugetul de stat. Iar li­de­rii ei discreditaţi, denigraţi, compromişi, hărţuiţi şi declaraţi inamicul public numărul unu.

3. Alegerile generale din 5 aprilie 2009 au reprezentat marea confruntare dintre regimul autoritar comunist şi opoziţia democratică.

Campania electorală s-a desfăşurat în condiţii total ine­gale. Puterea comu­nistă a folosit toate pârghiile ad­minis­tra­tive, resursele materiale şi financiare ale statului pentru pro­pa­ganda electorală, inclusive Televiziunea publică.

Pentru a slăbi opoziţia şi a împiedica unirea forţelor aces­teia în perspectiva alegerilor, majorita­tea comunistă, spri­ji­nită de PPCD, aliatul său fidel, a schimbat Codul electoral, mă­rind pragul de intrare în Parlament de la 5 la 6% şi in­ter­zicând realizarea unor alianţe electorale.

În condiţii total inegale şi nedemocratice, activiştii par­ti­delor de opo­ziţie au fost nevoiţi să desfăşoare o campanie elec­torală „de la om la om”, pre­cum şi prin puţinele mijloace de informare în masă pe care le aveau la îndemână. Mesajul elec­toral al opoziţiei a fost unul modern şi viza, în principal, scoa­terea Republicii Moldova din marasmul comunist şi integrarea acesteia în structurile europene.

Numărarea voturilor a relevat că P.C.R.M. a câştigat ale­ge­rile cu 49,48%, adjudecându-şi, întâmplător sau nu, 61 de mandate în noul Parlament, ceea ce reprezenta exact nu­mă­rul de voturi necesare alegerii şefului statului. Celelalte vo­turi au fost împărţite între trei partide de opoziţie: Partidul Liberal –13,13%; Partidul Liberal Democrat – 12,43% şi Alianţa „Moldova Noastră” – 9,77%.[7]

Marea surpriză a alegerilor a fost, însă, neintrarea în Par­la­ment, pentru prima dată de la 1990 încoace, a P.P.C.D., care a obţinut doar 3,04% din voturi. Aceasta reprezenta pre­ţul plătit pentru sprijinul acordat comuniştilor şi serviciilor făcute Moscovei.

Liderii opoziţiei parlamentare au denunţat fraudarea alegerilor, au cerut anularea acestora şi organizarea unui nou scrutin electoral. Revendicările aces­tora au fost susţinute de zeci de mii de persoane, care au ieşit în stradă, începând cu data de 6 aprilie, când au fost date publicităţii primele date preliminare ale rezultatelor alegerilor.

Pentru a reprima „revolta” maselor şi a-i discredita pe liderii partidelor care au intrat în noul Parlament, puterea comunistă a apelat la cunoscutele metode bolşevico-kaghebise de tristă amintire, înscenând prin agenţi ai propriei secu­rităţi van­dalizarea sediilor Preşedinţiei şi Parlamentului şi ar­bo­rarea drapelului României. Odată pretextul creat, regimul comunist a scos trupele poliţiei şi agen­ţii acoperiţi ai SIS în Piaţă pentru a înăbuşi în sânge demonstraţiile paşnice ale populaţiei. Sute de persoane au fost arestate, torturate şi abu­za­te de către forţele de ordine. Bilanţul tragic al intervenţiei excesiv de brutale a autorităţilor a constat în trei morţi şi alte trei persoane dispărute.[8]

Pentru calmarea spiritelor, regimul comunist a acceptat doar renumărarea voturilor, nu şi verificarea listelor elec­to­ra­le, aşa cum ceruseră partidele de opo­ziţie, care considerau că aceasta era principala metodă de a demonstra fraudarea scrutinului legislativ.

În semn de protest, la renumărare nu au participat re­pre­zen­tanţii partidelor de opoziţie. Renumărarea, din 15 aprilie 2009, a relevat existen­ţa unui număr de voturi nevalabile mai mare decât cele comunicate de Comisia Electorală Centrală, ceea ce a făcut ca, la redistribuire, comuniştii să piardă un mandat de deputat, rămânând doar cu 60 de locuri în noul Parlament. Deşi, la pri­ma vedere, acest lucru nu părea destul de important, „mandatul de aur” avea să decidă soarta alegerii noului preşedinte al Republicii Moldova.

După o oarecare stabilizare a situaţiei, majoritatea co­mu­nis­tă a ales organe­le de conducere ale noului Parlament, pro­ces la care cei 41 de deputaţi ai opoziţiei au refuzat să participe.

În continuare, trebuia ales preşedintele ţării, pentru a pu­tea fi format noul guvern. Comuniştii au prelungit în mod ne­jus­tificat procedurile, sperând să obţină „votul de aur” din par­tea opoziţiei, însă încercările de negociere cu re­pre­zentanţii acesteia au eşuat în mod lamentabil. În condiţiile date majori­tatea roşie a organizat două tururi de scrutin formale, la 20 mai şi, respectiv, 3 iunie, în vederea alegerii şefului statului. La ambele, comuniştii au prezentat doi can­di­daţi, chipurile pentru a îndeplini normele demo­cratice, în persoana premi­erului în exerciţiu, Zinaida Greceanîi şi a unor persoane de umplutură, precum Andrei Neguţă şi Stanislav Groppa. De fiecare dată, Z. Greceanîi a obţinut 33 de voturi, restul revenind „contracandidaţilor” săi. Opoziţia a refuzat să participe la vot in corpore, de ambele dăţi.

În urma acestei situaţii, preşedintele în exerciţiu, Vladimir Voronin, care între timp devenise şeful Legislativului, a dizol­vat abia alesul Parlament şi a convocat alegeri parlamentare anticipate pentru 29 iulie 2009.

Campania electorală a comuniştilor pentru alegerile anti­ci­pate a fost foarte dură şi agresivă, bazându-se pe acuzaţiile aduse opoziţiei că ar pregăti o lovitură de stat şi că ar vrea să distrugă independenţa Republicii Moldova.

Observatorii OSCE au prezentat un raport privind ale­ge­ri­le anticipate din 29 iulie 2009, în care au încriminat practicile totalitariste ale regimului co­munist şi au subliniat necesitatea „con­tinuării reformelor democratice pentru a restabili încre­de­rea publică”.[9]

Rezultatele alegerilor anticipate, date publicităţii la 31 iulie 2009, au con­semnat înfrângerea comuniştilor şi victoria partidelor de opoziţie. Deşi au ob­ţinut cel mai mare număr de voturi, 44,69%, comuniştilor le-au revenit în noul Parlament doar 48 de mandate, cu 12 mai puţine decât la alegerile din 5 aprilie, pierzând pentru prima dată, în ultimii opt ani, majoritatea parlamentară.

Opoziţia unită, formată din Partidul Liberal Democrat (P.L.D.M.), Partidul Liberal (P.L.) şi Alianţa „Moldova Noas­tră” (A.M.N.), a obţinut 38,60% din voturi, respectiv 40 de man­date de deputat. Acestora li s-au adăugat cele 13 mandate (12,54% din voturi) acumulate de Partidul Democrat (P.D.M.), un alt partid de opoziţie intrat în Parlament, totalizând astfel 53 de locuri din cele 101.[10]

Scrutinul a consemnat dispariţia de pe scena politică a PPCD., condus de Iurie Roşca, care a suferit două înfrângeri us­tu­rătoare consecutive, la alegerile anticipate obţinând doar 1,91% din voturi, cel mai scăzut scor din istoria acestui partid.

Cu o majoritate parlamentară de 53 de mandate, cele 4 par­tide ale opoziţiei au format, la 8 august 2009, în urma unor negocieri intense şi dificile, o coaliţie politică de gu­ver­nă­mânt, cunoscută sub numele de „Alianţa pentru Integrare Euro­peană” (A.I.E.)[11].

În Declaraţia de constituire a A.I.E. a fost înscris ca prim obiec­tiv major restabilirea statului de drept în Republica Mol­do­va, ceea ce echiva­la cu o a doua decomunizare a Basarabiei, după cea produsă în anii ’90, odată cu declanşarea mişcării de renaştere şi redeşteptare naţională a românilor basarabeni.

Conform algoritmului stabilit, cele mai înalte funcţii în stat au revenit au revenit PLDM, care a obţinut postul de prim-ministru şi PL, căruia i s-a repartizat funcţia de şef al Par­la­mentului şi, implicit, cea de preşedinte interimar al Re­pu­blicii Moldova, până la alegerea acestuia de către Le­gislativ. În context, se impune precizarea că funcţia de pre­şe­dinte a rămas vacantă, la 11 septembrie 2009, după ce Vladimir Voronin şi-a prezentat demisia. Aceasta a fost ocupată de Mihai Ghimpu, preşedintele Parlamentului.

Alianţa a format un nou guvern, avându-l ca prim-ministru pe Vladimir Filat, liderul PLDM, şi o structură constituită din 16 ministere şi 8 agenţii. Acesta a fost învestit de către noul Parlament, la 25 septembrie 2009, când a fost aprobat şi Programul de guvernare, intitulat “Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare” .[12]

La 10 noiembrie şi 7 decembrie 2009, s-au desfăşurat 2 tururi de scrutin pentru alegerea preşedintelui ţării de către Parlament. Ambele s-au încheiat cu un eşec, Mihai Ghimpu, liderul PL şi speaker al Legislativului fiind reconfirmat de Curtea Constituţio­nală în calitate de preşedinte interimar al Republicii Moldova.

Problema alegerii noului şef al statului trebuia rezolvată până la 16 iunie 2010, termen prevăzut de normele con­sti­tu­ţio­nale. Ca urmare, în perioada următoare, majoritatea parla­men­tară a studiat diverse posibilităţi legale de soluţionare, inclusiv organizarea de negocieri cu grupul parlamentar al co­mu­niştilor pentru obţinerea voturilor necesare. Toate acestea, însă, nu au dus la niciun rezultat concret, ceea ce a de­ter­mi­nat majoritatea parlamentară să ia decizia consultării poporului în privinţa alegerii şefului statului prin votul direct al alegătorilor. Referendumul constituţional[13]a avut loc la 5 septembrie 2010, dar rezultatele acestuia nu au fost validate, deoarece la urne s-au prezentat 30,29% dintre cetăţenii cu drept de vot, minimum necesar fiind de 1/3 dintre persoanele înscrise pe listele de vot.

După epuizarea şi acestei căi, preşedintele interimar a di­zol­vat Parlamentul şi a stabilit organizarea alegerilor[14] anti­ci­pate, pentru 28 noiembrie 2010. Au participat 39 de con­cu­renţi electorali, dar doar 4 partide au reuşit să intre în noul Par­lament, voturile şi mandatele acestora fiind distribuite astfel:

• PCRM – 39,34% din voturi, respectiv 42 de mandate;
• PLDM – 29,42% din voturi, echivalent 32 de mandate;
• PD – 12,70% din voturi, adică 15 mandate;
• PL – 9,96% din voturi, respectiv 12 mandate.

Şi de data aceasta comuniştii au câştigat alegerile, fără a avea însă majoritatea necesară preluării puterii. Alegerile au mai consemnat dispariţia din Parlament a Alianţei “Moldova Noastră”, una dintre componentele majorităţii parlamentare anterioare, precum şi o creştere notabilă a numărului de mandate obţinute de PLDM.

Se reedita, practic, situaţia din 2009, când niciunul dintre partide nu avea numărul necesar de mandate pentru for­ma­rea majorităţii. Numai că, de data aceasta, PCRM avea mai puţin cu 6 mandate faţă de 2009, iar cele 3 partide ale AIE mai mult cu 6 mandate.

În aceste condiţii, singura opţiune era refacerea AIE[15], ceea ce s-a şi întâmplat, la 30 decembrie 2010, dată la care a fost semnat Acordul de constituire a noii AIE de către liderii celor 3 partide. Potrivit acestuia, lui Marian Lupu, liderul PDM, îi revenea funcţia de preşedinte al Parlamentului şi, în acelaşi timp, de preşedinte interimar al Republicii Moldova, iar lui Vladimir Filat, şeful PLDM, cea de prim-ministru.

Noul guvern al AIE, condus de Vladimir Filat, avea o struc­tură asemănătoare cu cel anterior, cele 16 ministere fiind distribuite în felul următor: PLDM – 7, PD – 5 şi PL – 4. Acesta a fost învestit de Parlament la 14 ianuarie 2011.

Singura problemă care rămânea de rezolvat era cea a ale­gerii şefului statului de către Parlament, cea care de fapt de­ter­minase şi organizarea alegerilor parlamentare anticipate.

Pe parcursul anului 2011, Alianţa de guvernare nu a găsit o soluţie la această chestiune, ceea ce a făcut ca instabilitatea politică să se menţină. Negocierile cu comuniştii au eşuat, ca şi tratativele cu un grup de 3 deputaţi, desprinşi din cadrul PCRM, care au înaintat AIE oferta de a vota un candidat la funcţia de preşedinte apolitic, din afara majorităţii parlamentare.

În situaţia dată, Alianţa a hotărât organizarea primului tur al alegerilor şefului statului[16], la 16 decembrie 2011, susţinând candidatura lui Marian Lupu, actualul preşedinte interimar al Republicii Moldova. Acesta a întrunit doar 58 de voturi din necesarul de 61, toate aparţinând Alianţei. De­pu­taţii comunişti nu au participat la scrutin, iar cei 3 disidenţi au votat împotrivă. Cel de-al doilea tur a fost programat pentru 15 ianuarie 2012.

După primul tur, pentru a înlătura orice suspiciuni privind potenţiale tratative subterane între un partid din majoritate şi comunişti, liderii AIE au semnat, la 17 decembrie 2011, un Supliment[17] la Acordul de constituire a Alianţei, care exclude orice “negocieri separate, votări separate şi vot comun cu PCRM care ar duce la reconfigurarea guvernării şi constituirea altei majorităţi parlamentare.”

Între timp, mai exact la 12 ianuarie 2012, Curtea Constitu­ţio­nală[18], răspunzând la o sesizare a unui deputat, a declarat neconstituţionale alegerile pentru funcţia de preşedinte din 16 decembrie 2011, deoarece a fost încălcat secretul votului. Aceeaşi Curte a decis că, prin urmare, şi hotărârea Parlamentului prin care s-au stabilit ale­ge­ri repetate, pentru 15 ianuarie 2012, este necons­tituţională.

În urma acestei decizii, Parlamentul a fost pus în situaţia de a relua procedura de alegere a şefului statului de la zero, fără a fi încă stabilită o dată exactă.

Trăsăturile regimului politic post – totalitar

Principala trăsătură a regimului politic post-totalitar este aceea că, în condiţiile pierderii monopolului puterii de către partidul unic, o parte a fostei nomenclaturi comuniste mai “reformatoare” s-a disipat într-o serie de grupări politice, care ulterior s-au transformat în par­ti­de specifice unui regim democratic. În categoria acestora au intrat, îndeosebi, PDAM, FPM şi PSM, care au dominat viaţa politică în perioada 1990-1998.

Cea mai dură linie a partidului totalitar, în frunte cu Vladimir Voronin şi alţi activişti sovietici, sprijiniţi de membrii de partid cei mai habotnici şi fanatici, a conservat structurile locale şi, odată cu reintrarea în legalitate, a început să urce treptele puterii, reuşind să câştige toate alegerile parlamentare din 1998 şi până în 2010.

Mai mult, chiar, în anul 2001, comuniştii au obţinut o victorie zdro­bitoare în alegeri, acaparând puterea politică în totalitate şi la toate nivelurile, ceea ce le-a permis să restaureze regimul totalitar de sorginte sovietică, pentru o perioadă de 8 ani.

Ca urmare, pe drept cuvânt se poate afirma că, în cei 22 de ani, perioadă care face obiectul analizei noastre, urmaşii fostului partid unic, unii mai reformaţi, alţii mai puţin, s-au aflat la conducerea Republicii Moldova timp de peste 18 ani.

Altă caracteristică constă în faptul că partidele de­mo­cra­tice, de centru-dreapta, s-au dovedit a fi destul de slabe din punct de vedere politic, dezbinate şi liderii acestora foarte orgolioşi, ceea ce a făcut ca accederea lor la putere să fie ane­voioasă, iar colaborarea în cadrul coaliţiilor de gu­ver­nă­mânt tensionată şi precară. Din aceste motive s-au menţinut la putere perioade scurte de timp, nereuşind să-şi ducă până la capăt mandatele.

O caracteristică importantă este aceea că regimul politic post-totalitar a avut o evoluţie deosebit de sinuoasă, lucru care a determinat, mai ales în ultimii ani ai perioadei, o criză constituţională, căreia nu i s-a găsit o rezolvare până la începutul anului 2012. Astfel, în urma alegerilor quasi-de­mo­cra­tice din 1990, în Republica Moldova a fost instituit un regim politic parlamentar, care a durat până la sfârşitul anului 1991, când, tot ca o consecinţă a unor alegeri, acesta a fost transformat într-un regim prezidenţial. Caracterul re­gi­mu­lui a fost schimbat, după adoptarea Constituţiei demo­cra­tice în 1994, într-unul semi-prezidenţial. Conflictul dintre Pre­şe­dinţie şi Parlament, izbucnit în 1999, ca urmare a dorinţei şefului statului de a-i fi extinse atribuţiile constituţionale, a determinat deputaţii să modifice Constituţia şi să reintroducă, la 5 iulie 2000, regimul politic parlamentar. În condiţiile restauraţiei comuniste, cu o majoritate parlamentară solidă, regimul s-a bucurat de stabilitate. După pierderea puterii de către comunişti şi preluarea conducerii de către o coaliţie politică democratică, fără o majoritate suficientă, regimul parlamentar a intrat în criză constituţională, determinată de neputinţa alegerii preşedintelui Republicii Moldova.

Caracteristic este că, în cei 22 de ani, un singur partid, respectiv Partidul Comuniştilor, a fost capabil să câştige alegerile parlamentare (în anul 2001- n.n.) într-o manieră cate­gorică, care să-i permită să formeze singur o majoritate abso­lută ( peste 2/3 din mandate – n.n.). La toate celelalte ale­geri, a fost nevoie fie de alian­ţe pre-electorale, fie de coaliţii post-electorale pentru consti­tui­rea majorităţilor parlamentare şi formarea guvernelor.

Pe de altă parte, ca o altă trăsătură, trebuie menţionat că, exceptând alegerile din 2005 şi cele din 2010, care au marcat a doua guvernare comunistă, respectiv, menţinerea la putere a AIE, toate celelalte confruntări electorale au fost pierdute de partidul/coaliţia de guvernământ, organizatorul acestora. Mai mult, în 1998, PDAM nu a mai intrat în Parlament, dispărând, apoi, din viaţa politică. În plus, câştigătorii alegerilor au venit la putere pe un vot negativ, acordat de electoratul nemulţumit fostei guvernări, decât pe o dezbatere de platforme electorale şi proiecte fezabile şi atractive pentru populaţie.

În cei peste 20 de ani ai actualului regim post-totalitar, au existat perioade atât de stabilitate politică, cât şi de instabilitate. Astfel, pe linie parlamentară, au fost organizate 8 rânduri de alegeri, dintre care 5 la termen şi 3 anticipate (2001, 2009 şi 2010). În ceea ce priveşte stabilitatea guver­na­men­tală, situaţia a fost mult diferită, în perioada respectivă succedându-se la guvernare 11 cabinete, ceea ce înseamnă o medie de 2 ani pentru fiecare guvern. Cea mai mare stabi­li­tate guvernamentală s-a înregistrat în timpul restauraţiei comuniste, când au existat doar 2 guverne, dintre care cel condus de Vasile Tarlev s-a aflat la putere mai mult de un mandat şi jumătate( 2001-2008).

Alte trăsături ale regimului rezultă din însăşi evoluţia acestuia şi privesc aspecte precum:

• structura comunistă în procent de aprox. 84% a primului Parlament al Republicii Moldova;
• parcurgerea unui ciclu electorat democratic complet;
• asigurarea alternanţei la guvernare;
• coabitarea unei majorităţi parlamentare de o culoare politică cu un preşedinte de altă culoare politică;
• exercitarea votului de cenzură de către opoziţie, ce-i drept o singură dată, ca instrument al democraţiei parlamentare.

Fenomenul migraţiei deputaţilor dinspre opoziţie spre pu­te­re şi invers, în funcţie de interesele oportuniste ale acestora sau de şantajul exercitat asupra lor de către putere, nu a cunoscut o amploare semnificativă, dar nici nu a lipsit, fiind înregistrat de toate partidele parlamentare, inclusiv de comunişti.

Corupţia aproape generalizată la nivelul administraţiei, atât centrale, cât şi locale de stat şi eficienţa redusă a structurilor specializate în lupta cu aceasta este o altă trăsătură a regimului politic post-totalitar.

În concluzie, cursul lent şi foarte sinuos al tranziţiei spre construcţia unui regim democratic parlamentar, în ultimii peste douăzeci de ani, a plasat Republica Moldova pe ultimele locuri în rândul ţărilor ex-sovietice şi central şi sud-est europene cu democraţii întârziate şi tributare în mare parte mentalităţilor totalitare. Trecerea spre noul regim a fost marcată de creşterea exponenţială a inegalităţilor sociale, corupţia agresivă şi generalizată la toate nivelele societăţii, un stat cu instituţii politizate şi ineficiente şi o pseudo-elită politică şi intelectuală autointeresată, manipulată şi decadentă.

[1] Dorin Cimpoeşu, Guvernarea de centru-dreapta în Basarabia( Republica Moldova), 1998 – 1999, EdituraRenaissance, Bucureşti, 2009, pp.17-176

[2] Dorin Cimpoeşu, Restauraţia comunistă sovietică în Republica Moldova, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2008, pp.7-148

[3] Dorin Cimpoeşu, Republica Moldova între România şi Rusia, 1989 – 2009, Editura Casa Limbii Române Nichita Stănescu, Chişinău, 2010, pp.248-261

[4]http:// www.e-democracy.md, ultima accesare la 15 iunie 2005

[5] Duma de Stat a Federaţiei Ruse adoptase trei rezoluţii, în acest sens.

[6] Flux, ediţia de vineri, nr. 2008134, din 25 iulie 2008

[7]AgenţiaInterlic, din 7 aprilie 2009.

[8] Adevărul, nr. 5836, din 23 aprilie 2009.

[9] Jurnalul Naţional, Anul XVII, nr. 5100, din 31 iulie 2009.

[10] http://www.e-democracy.md, ultima accesare la 31 iulie 2009

[11] Agenţia Interlic, din 8 august 2009.

[12]Agenţia Moldpres, din 28 noiembrie 2009

[13] http://www.e-democracy.md./elections/referendum/2010/, ultima accesare la 13 ianuarie 2012

[14] Idem

[15] Agenţia Publika, din 30 decembrie 2010

[16] Agenţia Interlic, din 16 decembrie 2011

[17]Agenţia Moldpres, din 17 decembrie 2011

[18]Agenţia Interlic, din 12 ianuarie 2012