Sfarsitul istoriei se amana. O radiografie a postcomunismului romanesc (istorie cu patina)

Recenzii

Dincolo de naturalizarea postcomunismului
Emanuel Copilaș

Tranziție, sacrificii, așteptări, redresări. Per ansamblu, progres. Al cui? Al tuturor, chiar dacă pe nivele di­ferite. Cu siguranță, în primul rând al celor care se aflau în gară atunci când a pornit din nou „trenul istoriei”, așa cum plastic se exprima Silviu Brucan la scurt timp după revo­lu­ția din 1989. Cât de mult seamănă metanarațiunea clasică a tran­­ziției postcomuniste înspre societatea de piață cu me­ta­na­ra­­țiunea național-comunistă a tranziției, jalonată la rândul ei de sacrificii, reculuri și expectanțe neîmplinite, pentru elita politică, și în același timp neîmpărtășite, de către populație – înspre societatea socialistă multilateral dezvoltată…

De ceva timp încoace, dar parcă astăzi mai mult ca nicio­da­tă, a venit timpul unei resemnificări radicale a postco­mu­nismului. În termenii liberalismului occidental, postco­munis­mul desem­nează unica alternativă pe care fostele state comu­niste est-europene și nu numai are avea-o în privința dezvol­tării. Mai bine zis, lipsa de alternativă. Nu există altă posibi­litate de „mântuire” pentru fostele „păcate” comuniste decât îm­­bră­țiș­­­area integrală și absolut necritică a soluțiilor de re­dre­sare oferite de către capitalismul occidental. Vechea teză con­ser­­vatoare a excluderii din istorie, a glaciațiunii are ar fi afectat iremediabil o Europă de Est care acum, convinsă nu de superi­ori­tatea, ci de unicitatea consumarismului, trebuie să revină, cât mai docilă și mai entu­ziastă posibil, pe coordonatele unei dependențe de tip clasic, în accepțiunea lui Immanuel Wallerstein – confirmă procesul de osmoză al antico­munis­mului vehement naționalist al anilor 1990, care cunoaște astăzi un îngrijorător reviriment, cu liberalismul occidental, devenit între timp – pentru alții ceva mai devreme – neoliberalism, o formă agresiv-militantă a clasicei ideologii liberale, care înlo­cuieș­te primatul politicului cu cel al economicului și insta­urea­ză fundamentalismul pieței libere.

Altfel spus, „Țara mai dezvoltată din punct de vedere indus­tri­al arată țării mai puțin dezvoltate doar imaginea propriului ei viitor”[1]. Numai că acest viitor trebuie contextualizat, proble­matizat, criticat. Pe cât posibil, îmbunătățit. Nu se poate ajunge însă aici doar pe baza unui singur discurs, a unei singure pers­pective asupra viitorului. Tocmai din acest motiv se impune de-naturalizarea postco­mu­nis­mului. Procesul a înce­put deja, iar prezenta carte se dorește a fi, alături de un alt volum pe care l-am coordonat, apărut la editura ieșeană Adenium și intitulat Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalis­mu­lui, un efort în acest sens.

Filosoful german Edmund Husserl numea „reducție feno­meno­logică” procesul prin care preluarea necritică a obiectelor asupra cărora se exercită conștiința și rațiunea noastră este problematizat, acestea ne mai apărând în cele din urmă ca obiecte naturale, ci drept construcții umane încărcate de diferite straturi de sens și de semnificație. Inclusiv conștiința și rațiunea, ca instrumente privilegiate ale raportării noastre la lume, sunt naturalizate, fiind necesară filtrarea lor prin inter­mediul aceluiași proces de de-naturalizare[2]. Iar conștiința și rațiunea, în forma în care au fost naturalizate de către ideologia postco­mu­nistă care, ca orice ideologie, aspiră să se identifice într-o măsură cât mai mare, eventual totală, cu realitatea, „naturală”, pentru a își disimula cât mai eficient caracterul particular și avantajele pe care le aduce numai anumitor grupuri sociale, nu tuturor – nu mai sunt acceptabile.

Pe cale de consecință, discuțiile despre „sfârșitul istoriei” în cheia neoliberal-neoconservatoare încetățenită la începutul anilor 1990 de către Francis Fukuyama au devenit caduce. Istoria nu s-a terminat din punct de vedere evenimențial, ci din punct de vedere ideologic, considera Fukuyama: odată cu implozia globală a comunismului, liberalismul occidental nu mai are un competitor de aceeași talie. Pe termen lung, viitorul îi aparține: tot mai multe state vor îmbrățișa acest model de dezvoltare/gu­ver­nare, iar democrația liberală va triumfa în cele din urmă în toată lumea, sau măcar în cea mai mare parte a ei, astfel încât să facă irelevante orice proiecte politice alternative. Pe lângă faptul că Fukuyama preia schematic și arbitrar con­ceptul hegelian de sfârșit al istoriei, acesta însemnând, pentru Hegel, o formă de recunoaștere autentică, posibilă doar între cei egali din punct de vedere juridic, politic, social și de ce nu, an­tici­pându-l pe Marx, economic, recunoaștere specifică mo­dernității și tradusă prin conceptul de cetățenie, într-o fază a istoriei umanității care se traduce, actual și prospectiv deo­po­trivă, ca emancipare, și care nu are în niciun caz o formă poli­tică specifică, așa cum încearcă să acrediteze (citește distorsio­neze) Fukuyama ideea – în termeni husserlieni, Fukuyama na­tu­rali­zează istoria pe coordonatele ideologice ale neolibe­ra­lis­mului pe care l-au adoptat fără rezerve și statele est-europene după 1989. Inclusiv, sau mai ales România, dacă ținem cont de faptul că aceasta a alocat cel mai mic buget pentru cheltuieli sociale în primul deceniu de după revoluție[3].

Dar o istorie încheiată, neproblematizată, necriticată și nereceptată ca fenomen eminamente istoric, în sensul de limitat, atât cronologic cât și geografic, nu numai că este o falsă istorie; este o istorie a puternicilor zilei pentru puternicii zilei, o istorie la care majoritățile sociale sunt reduse la un inaccep­tabil minorat politic prin intermediul spectacolului permanent al societății de consum. Avem nevoie de o contraistorie, una care să nu repete greșelile „sfârșitului istoriei” și nici să riște să se transforme în aceasta, dar nici să cedeze facil în fața presiunilor „sfârșitului istoriei” și a pretențiilor sale de putere traduse prin diferite forme de cunoaștere. Așa cum scrie Eduardo Galeano, „Cei de dreapta aleg trecutul, deoarece preferă morții: o lume liniștită, vremuri liniștite. Cei puternici, care-și justifică privilegiile prin moștenire, cultivă nostalgia. Se studiază istoria de parcă s-ar vizita un muzeu, și această colecție de mumii este o escrocherie. Ele ne mint în legătură cu trecutul, tot așa cum ne mint în legătură cu prezentul: ascund realitatea. Cel oprimat este obligat să-și însușească o imagine fabricată de cel care-l oprimă, o imagine străină, disecată, sterilă. Astfel, se va resemna să trăiască o viață care nu este a sa, ca și cum aceasta ar fi singura posibilă”[4].

Acestea fiind zise, prezentul volum nu se dorește a fi, la mo­dul general, unul strict științific, chiar dacă majoritatea textelor pe care le include au o formă științifică. Este vorba mai degrabă de un volum de popularizare, menit să atragă atenția asupra nece­sității de a gândi posibile traiecte alternative, nu neapărat disjunctive, la modelul de dezvoltare impus de către Occident. Prima secțiune a cărții, „Postcomunismul. Puneri în problemă”, cuprinde texte semnate de către Cătălin Augustin Stoica, Ovidiu Gherasim-Proca, Coman Norbert, Dan Ungureanu, Ionuț Marian Popa. Fiecare con­tri­buție din această primă parte ajută la situarea postco­mu­nis­mului românesc ca fenomen istoric, economic, social, politic și cultural într-un anumit orizont de așteptări și, de ce nu, de timp.

A doua secțiune a cărții, „Dezindustrializarea, un portret politico-social”, conține două studii de caz, semnate de către Iulia Popovici și Victoria Stoiciu, respectiv David Schwartz, având ca problematică centrală privatizările frauduloase care au devalizat economia României de după 1989 și impactul social al acestora. Mai departe, în secțiunea intitulată „Cetățeni second hand”, Ioana Vrăbiescu și Cătălin Berescu prezintă câteva forme specifice de abuzare juridică și locativă a cate­go­rii­lor sociale defavorizate. „Clasa de mijloc, societatea civilă, reprezentarea politică și corupția: manipulări discursive și resemnificări alternative” cuprinde intervenții ale lui Gelu Sabău, Mihai Șuta, Aurelian Giugăl și Vladimir Borțun, autori care încearcă să elucideze, la modul general, motivele absenței unei clase de mijloc românești, ponderea în creștere a noilor mij­loace de comunicare în articularea unui nou tip de societate ci­vilă, mai angajată și mai contestatară în raport cu status-quo-ul, carențele de reprezentare politică în România postco­mu­nistă, respectiv (de)construirea discursului despre corupție și anticorupție și mizele care îl fac posibil. În secțiunea intitulată „Educația și sănătatea. Priorități pe hârtie” , Maria Cernat, Robert Reisz, Dinu Guțu și Adi Dohotaru tratează probleme legate de învățământul superior, fie el de stat sau privat, degradarea alertă și îngrijo­ră­toare a sistemului de sănătate publică și pericolul pe îl reprezintă marile corporații multinaționale pentru alimentația noastră.

În continuare, Claude Karnoouh, Ovidiu Țichindeleanu, Dan Neumann, Dan Ungureanu, Mihaela Michailov și Vlad Levente Viski își apleacă atenția în secțiunea intitulată „Intelectualitatea, arta și minoritățile sexuale în postcomunism: (o)poziții”, asupra intelectualității ca potențial factor de critică angajată la nivel social, dar și a intelectualității oficiale, preocupată mai degrabă de amplificarea polarizărilor sociale și a xenofobiei decât de reducerea lor, superficială și iubitoare de capitalism pe banii statului, nu proveniți din plasamente și investiții pe piața liberă lăudată cu atâta exces de zel și de fapt puțin și interesat înțeleasă, asupra perspectivelor tot mai îngrijorătoare ale unei arte teatrale critice și independente și, în sfârșit, asupra procesului spinos al dezincriminalizării homo­sexua­lității. Secțiunea finală, „Postcomunismul în context regio­­nal și internațional” reprezintă o trecere în revistă a cap­ca­nelor realismului politic și implicațiile sale pentru politica ex­ter­nă și internațională a României (Adrian Paul Iliescu), res­pec­tiv a (sub)dezvoltării postcomuniste a republicii Moldova (Vitalie Sprânceană).

Doresc să le mulțumesc sincer tuturor colaboratorilor pentru că au acceptat invitația de a scrie în cadrul acestui vo­lum, despre o temă care ne privește într-un mod mai direct decât avem de obicei impresia. Și ne va privi în continuare, pentru mult timp de acum încolo. Depinde numai de noi cum.

Timișoara, martie 2016

[1] Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice. Vol. 1 („Procesul de producție al capitalului”), prefață la prima ediție, București, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1957, p. 44.

[2] Vezi, în general, Edmund Husserl, Criza umanității europene și filosofia (și alte scrieri), Cluj-Napoca, Grinta, 2009, și Edmund Husserl, Meditații carteziene, București, Humanitas 1994.

[3] Cătălin Zamfir, O analiză critică a tranziției. Ce va fi „după”, Iași, Polirom, 2004.

[4] Eduardo Galeano, Venele deschise ale Americii latine, București, Editura Politică, 1983.