Descriere
Relațiile româno-spaniole, de-a lungul Evului Mediu și până în epoca modernă, nu au avut un caracter continuu, ci s-au stabilit în anumite momente, atunci când cele două popoare au avut nevoie unul de celălalt și au avut și capacitatea necesară de a intra în contact direct. Ele au avut la bază interesul comun al luptei antiotomane, dar au fost frânate de obiectivele divergente ale celor două părți în cadrul acestei lupte. Dacă pentru români, pentru toate cele trei Țări Românești, idealul de cruciadă își păstrase, parțial, valabilitatea, în sensul în care lupta antiotomană trebuia să fie o luptă de apărare a libertății și integrității lor teritoriale, o luptă de eliberare pentru acele popoare supuse dominației otomane, pentru Spania, devenită principala putere a conglomeratului de state conduse de Habsburgi și principala putere din Europa Occidentală, unde își instaurase o adevărată preponderență politică și militară, lupta antiotomană era lupta dintre două mari puteri pentru supremație în Europa, în Marea Mediterană și chiar în lume.
Astfel, relațiile româno-spaniole au putut cunoaște momente de vârf, cum ar fi cele din timpul lui Iancu de Hunedoara, Petru Rareș și Mihai Viteazul, dar și îndelungate perioade de stagnare sau de întrerupere totală. Cu toate acestea, ele au reprezentat una din direcțiile politicii externe a Țărilor Române ce nu poate fi trecută cu vederea, mai ales în secolul al XVI-lea. Un studiu special consacrat acestor relații nu a fost realizat până în momentul de față în istoriografia română și nici în cea spaniolă. Din această cauză, autorul a considerat că este necesar, pentru mai buna cunoaștere a politicii externe generale a Țărilor Române până la începutul secolului al XIX-lea, dar și pentru mai buna cunoaștere a politicii externe spaniole din aceeași perioadă apariția unei astfel de lucrări.
