Cuvânt înainte
Cuvânt înainte
Istoricii se copiază unii pe alții. Astfel scapă de o muncă suplimentară și de acuzația că au prea multă încredere în sine.
Anatole France
Proiectul meu de a realiza o istoriei a Rusiei feudale este vechi și a cunoscut diferite forme de manifestare[1], forme superficiale de abordare a unei istorii mari. Nu numai vechimea ei este importantă, ci și teritoriul pe care s-a manifestat, contactele serioase cu adversari din centrul și nordul Europei, dar și din Asia Centrală au contribuit de asemenea la complicarea procesului istoric.
Contextul actual nu este deloc favorabil receptării acestei cărți, mă tem. Rusia, cu atât mai mult această perioadă, nu are nimic în comun cu ideologia liderilor de la Kremlin de azi și de ieri, care preiau din trecutul istoric doar ce le convine pentru a-și justifica politicile. Pe de altă parte, și poziția Ucrainei este categorică: dacă e Kiev, Rusia Kieveană, este Ucraina (în fond, Novgorodul neucrainean a fost prima formațiune care a constituit germenele viitorului stat, după care a fost cucerit Kievul, alături de numeroase alte orașe din nord și sud). La vremea aceea nu era vorba nici de Ucraina, nici de Rusia, cel mult de strămoșii lor care populau diferitele teritorii ale primei statalități ruse. Nu exista identitate națională, diversitatea etnică de astăzi. Ideea de Rusia, ca totalitate a rușilor, a apărut abia în secolul al XVI-lea; conștiința națională ucraineană – chiar mai târziu. Nici în istoria noastră triburile de daci, răsfirate pe teritoriul cunoscut, nu însemnau atunci România. În această luptă pentru întâietate Nicolae Iorga face o apreciere extrem de corectă:
În general, a vorbi despre națiuni înainte de 1300-1400 e foarte riscant, iar a încerca să fixezi nuanțele unei naționalități în forme politice și culturale aparținând acestei epoci e o simplă aventură științifică.
Deci Moscova n-a uzurpat nimic în dauna Ucrainei, atunci când ea a organizat lupta contra tătarilor, a condus-o și i-a tras folosul. Un stat vasal se îndreaptă întotdeauna ca dezvoltare și înaintare în partea unde este suzeranul. Din complexul principatelor rusești supuse hanului acelea s-au întărit și au căpătat încredere în ele care se aflau mai aproape de Hoardă. Astfel, precum la noi capitala munteană a plecat de la munte spre Dunăre odată cu influența turcească, odată cu influența tătărească centrul de greutate al poporului rusesc a trecut de la Kiev și Vladimir, prin trepte intermediare, la Moscova. Iar părțile excentrice au fost cuprinse în orbita regatelor creștine din Apus, așa cum s-a întâmplat cu Rusia Roșie[2].
Mai mult, dacă e vorba de vechea Rusie, toată lumea face referire la Ivan cel Groaznic, pentru a justifica mai apoi toate ororile puse în practică de regimurile totalitare de ieri și de azi. Singurul merit al lui Ivan este acela de a centraliza, printre primii, pământurile lui Riurik și ale urmașilor lui, acea ocină comună (cel care a făcut pentru prima dată acest lucru a fost, în fapt, Ivan al III-lea). Nu a impus un model de guvernare (domnia lui e caracterizată de trei momente distincte: o perioadă de deschidere, de reforme, care este aruncată în aer de comportamentul boierilor pretendenți la putere; perioada opricininei, de răfuială cu boierii complotiști și contestatari; perioada finală, a marilor rezultate militare și de politică externă). Exagerat și clișeizat este, de asemenea, rolul lui Petru cel Mare și mai ales al „testamentului” lui. Pe de o parte, testamentul nu a existat, iar, în timpul domniei lui, miza supremă era ieșirea la mare, la ocean, nu cucerirea globului pământesc.
Și, fiindcă vorbim despre acest lucru, aș vrea să subliniez un aspect care nu a fost luat în discuție, din câte știu. Marii cneji, țarii și împărații ruși nu au întreprins campanii spre vest, în afară de luptele date pentru recuperarea teritoriilor riurikide, ale strămoșului lor care pusese bazele primei formațiuni statale, teritorii care, încă din secolul al X-lea, intraseră în posesia polonezilor, mai apoi a lituanienilor. Rusia, oricum s-ar fi numit ea, a avut de la început o mișcare de dezvoltare, de extindere spre răsărit, mai întâi spre Volga, apoi dincolo de Volga, confruntându-se cu hazarii, bulgarii, mai apoi cu tătarii. Unii istorici, cum este polonezul Andrzej Nowak, cu care am polemizat în lucrare, contestă dreptul Rusiei de a se extinde spre est și de a coloniza populațiile locale primitive. De parcă Polonia nu făcea același lucru – și ea năzuia tot spre est, doar că acolo se aflau Lituania, Suedia, Rusia… De parcă, în toată această perioadă de la începuturile istoriei, întreaga Europă nu s-ar fi aflat într-o goană febrilă de a-și face colonii – dacă nu pe bătrânul continent, atunci pe celelalte. Însă doar Rusiei i se impută lăcomia extinderii… Nu amestecăm deciziile din această perioadă cu cele din secolul al XVIII-lea (Ecaterina a II-a și împărțirile Poloniei – deși nu ea a fost inițiatoarea acestui proiect, ci Prusia), al XIX-lea, mai ales în timpul lui Alexandru al III-lea, și în niciun caz cu cele din secolul al XX-lea, sovietic…
Fiindcă am vorbit de marile puteri din această perioadă, în spațiul central și est-european, trebuie să subliniem un lucru. Statul rus s-a format, mai mult sau mai puțin, în aceeași perioadă de timp cu celelalte state în discuție: înaintea scandinavilor/ a Suediei în particular, înaintea Poloniei, înainte de emergența tătarilor, înainte de centralizarea lituanienilor. Istoria s-a jucat în moduri diferite cu toți acești actori statali de care vorbim: în anumite perioade au dominat regiunea, au acumulat teritorii întinse, dar mai apoi au fost împinși la loc, între granițele inițiale, renunțând forțat la cuceririle „ocinilor” riurikide.
Istoria unui stat este dată de luptele purtate, de victoriile obținute și de politica, mai de succes sau nu, a conducătorilor aflați la un moment dat la vârf. Decizii uneori controversate, de fiecare dată luate în situații de răscruce: multe dintre deciziile lor au schimbat cu siguranță mersul istoriei, pe o întindere mai mare sau mai mică de teritoriu. Dacă ne uităm pe majoritatea lucrărilor consacrate istoriei Rusiei (evoluției ei diacronice), toate sunt cam la fel: o rapidă trecere în revistă a principalelor momente din istoria ei, a principalelor bătălii și a principalilor cneji și țari, cu o grabă aproape stereotipă. Astfel începe să se contureze din ce în ce mai des o percepție stereotipă despre Rusia și ruși de-a lungul întregii istorii a lor. Sintetizează foarte bine acest lucru Gregory L. Freeze:
Este corect să spunem că Rusia nu evocă automat sentimente de empatie și bunăvoință în Occident: mass-media, politicienii și chiar mulți cercetători privesc Rusia cu un amestec de condescendență, antipatie și frică. Nu că Rusia, sau cel puțin conducătorii ei nu ar fi făcut prea multe pentru a merita ostilitatea; expansiunea teritorială și încălcarea brutală a drepturilor omului – atât de către vechiul, cât și de către noul regim – oferă suficiente argumente celor predispuși să caracterizeze Rusia drept o amenințare la adresa civilizației occidentale. Însă antipatia omniprezentă este adesea ignorată de dimensiunile favorabile ale experienței rusești; un ton rusofob devine prea adesea implicit, întărind stereotipurile prost informate despre autoritarism omnipotent, înapoiere și alcoolism. Aceste stereotipuri au rădăcini istorice adânci, datând din relatările călătorilor din secolul al XVI-lea, dar au ajuns să domine imaginile populare despre Rusia abia în perioada modernă, care au fost modelate de diatribele anti-ruse din mass-media secolului al XIX-lea și, mult mai profund, de bătăliile ideologice din secolul al XX-lea și din Războiul Rece. Studiile istorice despre Rusia au făcut, până de curând, prea puțin pentru a corecta aceste stereotipuri politizate și a produce o imagine mai echilibrată și mai bine informată. Studiile academice despre Rusia, de fapt, au apărut destul de târziu, majoritatea după al Doilea Război Mondial, și au purtat mult timp pata și distorsiunile Războiului Rece[3].
Perspectiva lucrării pe care o propun este diferită: nu atât din cea a centrului politic, clasică, ci una cumva de la înălțime, încercând să surprindă mișcările politice și lupta pentru existență nu doar a marilor formațiuni cneziale și a marilor personalități intrate în istorie, ci și a micilor cnezate, având și ele, la vremurile lor, momente de glorie importante, ce le-au nutrit aspirațiile pentru un viitor mai mare. Rusia veche nu înseamnă numai Rusia Kieveană și apoi Moscovia și, așa mai departe. Trebuie să nu pierdem din vedere contextul statalității novgorodiene, implicarea puternică a normanzilor în primele secole ale statalității ruse, apoi înclinarea polului de putere spre răsărit, spre Vladimir și apoi spre Moscova. Nu trebuie să uităm că, după perioada de apogeu a Rusiei Kievene (secolul al XII-lea), până la venirea mongolilor și după acest moment, exista viață peste tot în numeroasele cnezate mari și mici ale slavilor de răsărit. Toți se luptau pentru putere: dacă nu în liga mare, pentru tronul Kievului sau al următoarelor capitale, atunci măcar pentru prestigiul regional sau pentru a se elibera de dușmanii din interior și din exterior, din ce în ce mai deși (unguri, polonezi, lituanieni, tătari).
Dacă luăm ca punct de pornire centrul, capitala, perspectiva va fi inevitabil una subiectivă: simpatiile în plan politic-administrativ sunt clare: Novgorodul – Kievul – Vladimirul – Moscova sunt cnezatele/ statele agresate, ele trebuie să se apere, atât pe plan intern, cât și pe cel extern; trebuie să-și potolească vasalii neliniștiți; trebuie (?) să-și extindă teritoriile și să-și administreze cât mai bine feudele. Dar același lucru se întâmpla și la nivel mai mic. Rusia veche este, în fond, o familie mare, cum vom vedea, în care toți sunt frați, rude, tocmai din perspectiva recunoașterii unui strămoș dinastic unic, Riurik, a cărui administrare și coagulare a pământurilor rusești, mai ales prin urmașii săi, a dus la formarea unor formațiuni statale din ce în ce mai mari: de la Rusia Novgorodeană, inițială, s-a ajuns la Rusia Kieveană, apoi la cea Vladimireană, pentru a ajunge mai apoi la Moscovia. De aici lucrurile se schimbă. Începând cu Ivan al III-lea cnejii doresc să posede doar ei, doar ramura lor dinastică, o suprafață cât mai mare a teritoriului împărțit până atunci cu mai mulți moștenitori; poziția cnejilor începe să devină din ce în ce mai precară, toți ajungând vasali ai Marelui cneaz de Moscova și aducându-și feudele în statul uriaș care începea să se contureze. Deși nu era recunoscut imperiu ca atare, teritoriul atinsese, deja în timpul dinastiei Riurikide, proporțiile lui.
Fiecare perioadă, fiecare concentrare de putere pe una dintre capitale înseamnă o etapă în plus, o altă formă de manifestare, la nivel politic, și un nou stadiu al configurației geopolitice, pe plan intern și extern. Nikolai Berdiaev face o caracterizare a acestor perioade (chiar dacă observațiile lui sunt uneori subiectiv-negative, în opinia mea):
Istoriei ruse îi este caracteristică discontinuitatea. Spre deosebire de opinia slavofililor, ea nu este deloc organică. În istoria rusă sunt deja cinci perioade care dau modele diferite. Există Rusia Kieveană, Rusia vremurilor jugului tătăresc, Rusia moscovită, Rusia petrină și Rusia sovietică. Și poate că o să fie și o Rusie nouă. Dezvoltarea Rusiei a fost catastrofală. Perioada moscovită a fost cea mai proastă perioadă din istoria Rusiei, cea mai sufocantă, cea mai asiatic-tătărească după tipul său și idealizată până la neînțelegere de către slavofilii iubitori de libertate. Cele mai bune au fost perioada kieveană și cea a jugului tătăresc, mai ales pentru Biserică și, desigur, mai bună și semnificativă perioada petersburgheză dualistă, schismatică, în care s-a conturat cel mai bine geniul creator al poporului rus. Rusia Kieveană nu era închisă în fața Occidentului, era mai receptivă și mai liberă decât țaratul moscovit în a cărui atmosferă sufocantă s-a stins până și sfințenia…[4]
O istorie a Rusiei vechi trebuie să surprindă aceste două momente, cel puțin, sau măcar paginile de istorie scrise de fiecare dintre fostele capitale. Viața politică pe atunci era mai intensă, lupta pentru afirmare națională era puternică, fiecare dorea să ajungă în vârful politicii, pe Marele tron al Kievului, mai întâi, apoi al Vladimirului și Moscovei, folosindu-se de ajutoare locale sau de sprijinul Hoardei de Aur, al lituanienilor sau chiar al polonezilor.
O altă chestiune care trebuie lămurită este cea a caracterului preponderent (sau total!) asiatic al profilului statalității și mentalității ruse. Nimeni nu neagă anumite influențe care au pătruns în Rusia în perioada dominației mongole (am alocat multe pagini acestor chestiuni), dar este aberant să presupunem că acestea sunt așa de multe și că au schimbat radical psihologia etnică rusă. Boris Akunin spunea: „Timp de peste două secole, Rusia a făcut parte dintr-o putere asiatică. De fapt, rămânem și astăzi o țară predominant asiatică. O privire asupra unui atlas este suficientă pentru a vedea că granițele Rusiei moderne coincid mai strâns cu contururile Hoardei de Aur decât cu cele ale Rusiei Kievene.// Un alt aspect este că, aflându-se timp de două sute de ani în zona modelului civilizațional asiatic, Rusia nu a rămas acolo, dar nici nu s-a întors la paradigma europeană, ci a încercat să-și găsească propria cale intermediară”[5].
Lucrul acesta nu este deloc mai îndreptățit dacă unii filosofi ai culturii și ideologi ruși aduc „argumente” în acest sens (Lev Gumiliov, de exemplu). Și istoria noastră este plină de asfel de „negări” cioraniene ale „ființei românești”; suntem frecvent scufundați (de către oamenii noștri) într-un balcanism sordid care ne justifică anumite comportamente reprobabile. De fapt, realitatea este că nu ne cunoaștem istoria. Ceea ce atribuim „balcanicilor” înseamnă tradiții mai vechi ale noastre, și în marea masă a populației, și la nivelul politicienilor, și înainte de Primul Război Mondial, și în perioada interbelică, și după căderea regimului comunist. Influențele „rele” nu ne-au venit din afară: sunt caracteristicile noastre pe care trebuie să ni le asumăm.
Desigur, ceea ce propun în paginile celor două volume despre istoria politică, respectiv despre instituțiile din Rusia feudală, este o viziune subiectivă. Evident, am încercat, prin varietatea surselor, să fiu cât mai obiectivă, să păstrez o poziție de mijloc, neutră, neimplicată în aceste lupte continue de-a lungul istoriei. Oricum este extrem de dificil de găsit informații „mai obiective”, în condițiile în care ne bazăm în principal pe mărturiile vechilor cronici care însă au fost scrise, în mare parte, la o mare perioadă de timp de la desfășurarea evenimentelor descrise. „Istoricii culturii kievene își petrec o mare parte din timp încercând să găsească modalități plauzibile de a umple golurile dintre fragmentele rare de dovezi reale, contemplând necunoscutul și necunoscutul. Orice relatare conectată a culturii kievene este o aglomerare de ipoteze. Mai rău decât atât: practic orice citire a oricărui cuvânt dintr-un text kieven este ipotetică. Manuscrisele sunt târzii, variantele sunt prolifice. Fie ne retragem în spatele datelor brute, fie acceptăm că trebuie făcute alegeri, dar că certitudinea este de neatins, că există un «poate» implicit în fiecare afirmație”[6]. Cercetarea istorică este obligată să acționeze pe aceste pământuri mișcătoare. Cronici cu grade diferite de veridicitate, influențe masive în ele ale unor partide politice nobiliare sau ale Marilor cneji sau țarilor, fiecare apărându-și justețea cu propriile măsuri. „Adevărul istoric ar trebui să fie concordanța perfectă dintre cunoștințele noastre despre trecut și realitatea sau viața de odinioară. Această concordanță perfectă nu poate însă să existe, fiindcă niciodată discursul despre ceea ce a fost nu se poate suprapune exact peste realitatea trecută. Întâmplările din trecutul mai îndepărtat nu pot fi verificate și nici confirmate prin observație directă și nici prin experiență, ci exclusiv prin izvoarele (mărturiile) rămase din epocile revolute (…). Dar, în condițiile în care ceea ce a fost nu mai rămâne «palpabil» sau nu mai are concretețe, nici măcar istoricul nu are capacitatea de a construi întocmai trecutul, ci poate doar să tindă spre reconstituirea sa veridică, folosindu-se de sursele istorice”[7]. Acesta este riscul pe care mi-l asum și eu și pare și l-au asumat înainte mai mulți istorici importanți. Opinia lui Norman Davies mi se pare perfectă pentru a descrie și tribulațiile mele:
Acest studiu nu este dictat de nicio ideologie. Desigur, nu poate avea pretenția de a fi obiectiv, de vreme ce obiectivitatea nu este niciodată posibilă. Ca orice carte de istorie, acest volum a trebuit să fie scris prin prisma deformatoare a minții istoricului, ale cărui capricii personale selectează în mod inevitabil o cantitate finită de informații din infinitele detalii ale realității trecute. Cartea poate să reproducă această realitate cu o fidelitate comparabilă cu aceea cu care o fotografie bidimensională, formată prin lentila de refracție a aparatului foto poate produce o imagine precisă a lumii tridimensionale. Istoricul, aidoma aparatului de fotografiat, minte întotdeauna. Este incapabil să spună întregul adevăr. Tot ce poate este să identifice acele distorsiuni cărora le este supusă în mod inevitabil lucrarea sa și să evite modalități mai grosolane de retuș sau omisiune. Precum fotograful care demonstrează efectul tuturor filtrelor de lumină avute la dispoziție pentru fotografia lui, istoricul poate prezenta diversele interpretări posibile ale unor probleme controversate, neluând partea niciuneia dintre ele, și se poate abține de la judecăți arbitrare. Așa, el speră să fie, dacă nu obiectiv, cel puțin imparțial[8].
La final, nu ar strica puțină istorie contrafactuală, pentru că sunt mulți care se gândesc la ce-ar fi fost…
Dacă nu ar fi fost chemați normanzii? Am fi avut, și, dacă da, când, primul stat slav? Sau ucrainean? Sau rus?
Dacă nu ar fi fost atâtea lupte fratricide între cnejii moștenitori care nu au dorit să respecte preceptele impuse de părinții lor, pentru a-și păstra intactă moștenirea, lăsând la o parte orgoliile personale?
Dacă nu ar fi durat așa de mult luptele interne din vechea Rusie, care au fărâmițat-o în mai multe centre de putere?
Dacă rușii nu s-ar fi creștinat în secolul al X-lea și dacă nu ar fi trecut la creștinismul de rit ortodox, ci la cel catolic? Polonezii, vom vedea, subliniază calitatea deosebită pe care o dă catolicismul, subliniind că ortodoxia este o „eroare” a creștinismului. Prin urmare, ei dezvoltă mitul bastionului creștinătății eruropene, pe care l-au fluturat în toată perioada medievală. Se uită faptul că tocmai Rusia a fost un bastion puternic al creștinătății, pentru că a trebuit facă față prima atacurilor din răsărit (pecenegi, poloveți, mongoli, tătari). Lipsa unui climat pașnic în teritoriile ruse a împiedicat, fără îndoială (ca și în Țările Române, de altfel) procesul, întrerupt de nenumărate ori, de construcție urbană, religioasă, dar și de dezvoltare culturală de factură europeană.
Dacă nu ar fi căzut Constantinopolul/ Imperiul Bizantin? Tezele geopolitice referitoare la misiunea continuității politice a acestuia nu ar mai fi avut rost.
Dacă nu ar fi fost campaniile cruciate din Nordul Europei? Practic a început retrasarea granițelor Europei în termeni civilizaționali și mai ales creștini/ lupta dintre catolicism și ortodoxie sub pretextul misionariatului în teritoriile păgâne și al achiziției de teritorii uriașe din acele teritorii. Tocmai agresiunea belicoasă a mai multor ordine monastice, nu numai a celor cavalerești, cu acordul papilor, de ‘misionariat’ în aceste teritorii a dus la un grad mai mare de respingere, de suspiciune față de intențiile lor aparent pozitive: înainte de a întreprinde activități conspiraționiste îndreptate împotriva puterii de fapt și pentru cuceriri teritoriale nimeni nu a avut treabă cu ei.
Dacă nu ar fi avut loc acea puternică invazie a mongolilor?
Se reproșează alianțele orientale cu tătarii, dar ele au fost frecventate și de lituanieni și de polonezi.
Dacă elementele rudimentare de democrație ale vremii (măcar o mai mare putere a boierilor, ca o contrabalansare a politicii Marelui cneaz sau a țarului) ar fi funcționat? Dacă în Rusia ar fi fost democrație? Depinde de ce fel de democrație vorbim. ‘Democrația’ poloneză, exclusiv nobiliară, nu este un model potrivit. La acest nivel, boierii ruși au avut mereu o mare putere, chiar au intervenit nepermis în domeniul de putere al marilor cneji și al țarilor (de aici retalierea făcută de Ivan cel Groaznic, de exemplu). La vremea respectivă în întreaga Europă vorbeam de forme diferite de autocrație – niciun monarh nu voia să-și cedeze cu siguranță prerogativele nobililor considerați inferiori.
Dacă nu ar fi fost agresiunile succesive ale Marelui Ducat al Lituaniei, Poloniei sau Suediei, care au hărțuit, ajungând fiecare în culmea puterii lor, fostele principate kievene rămase acum la periferie? Dacă nu ar fi avut loc înglobarea unor teritorii slave importante în Lituania, mai apoi în Polonia. Dacă nu ar fi fost invaziile poloneze? Atunci poate nu ar fi existat nici împărțirile Poloniei.
Daca Rusia nu ar fi continuat impetuos expansiunea spre est?
Dacă s-ar fi integrat în Europa prin comerț? Acest lucru nu era deloc agreat de multe țări europene (vezi obstacolele poloneze), care mai apoi persistau în a afirma antieuropenitatea rusă.
Dacă Rusia nu ar fi ajuns un imperiu? În locul ei poate ar fi căpătat o poziție imperială Lituania sau Polonia, dar care ar fi fost argumentele ca ele să fi meritat acest statut? De ce i se contestă Rusiei dreptul de a fi imperiu?
Nu știm ce-ar fi fost. Poate, mai devreme sau mai târziu, se ajungea la aceeași formulă, poate nu.
*
Partea a doua a studiului nostru, și ea destul de amplă, vorbește despre principalele instituții ale Rusiei feudale. De la boieri, cneji la mari cneji și țari, vedem care erau pozițiile și obligațiile păturii sociale superioare din Rusia veche. Vorbim și despre sistemul de moștenire al ocinilor și titlurilor nobiliare, extrem de complicat, și de ceremoniile prin care se venea la tron. Boierii, la rândul lor, proveneau din oamenii cei mai apropiați ai cneazului, care se afirmaseră inițial în drujina lui, în formațiunea militară puternică pe care se baza în caz de nevoie. Este un proces lung de trecere de la camarazii de luptă și sfătuitori la boierii cu funcții la curtea cneazului și mai apoi la cea a Marelui cneaz; mai târziu comentăm și apariția curtenilor, o altă categorie de funcționari care nu se suprapun deloc peste celelalte două menționate anterior.
Pentru a înțelege cum funcționa cnezatul/ țaratul/ imperiul, analizăm administrația centrală, al cărei nucleu principal îl constituia Curtea Marelui cneaz sau a Țarului. Înțelegem de ce Rusia a dezvoltat un număr așa de mare de funcționari de stat/ birocrați, dacă vedem numărul mare de ministere/ prikazuri care acopereau toate interesele statului sau cele personale ale țarului. După administrația centrală vorbim și despre administrația locală. În sfârșit, despre ministerele cele mai importante, cel de externe/ Departamentul solilor, și cel militar.
În afară de aspectele oficiale, principale, aruncăm o privire și în viața personală a țarului, pentru a vedea care erau reședințele principale și cele de vacanță, cum se îmbrăca, ce anume mânca și în general cum își petrecea timpul liber (pelerinaje pe la mănăstiri, relaxare la palatele din afara Moscovei, vânătoare, jocul de șah, vizionarea de spectacole de teatru ș.a.).
Dincolo de cercul înalt al puterii ne vom apropia de viața orașelor și a locuitorilor lor, de comerțul pe care îl făceau. Nu în ultimul rând, vorbim și despre țărani, pe munca lor sprijinindu-se în fapt, din punct de vedere economic și militar (participarea la războaie) întregul imperiu.
Viața spirituală din Rusia veche este surprinsă în mai multe aspecte: vechea religie a triburilor și principalele divinități din panteon; trecerea la creștinism și apariția principalelor instituții creștine (biserici, mănăstiri). Creștinarea Rusiei aduce și scrierea în aceste teritorii, care contribuie și ea la dezvoltarea vieții spirituale. Vorbim de arhitectură, sacră și civilă, de arta icoanei.
Evident, în acest capitol ar mai fi fost destule lucruri de menționat, dar lucrarea deja are proporții extrem de mari. Oricum, sunt convinsă că un cititor interesat va afla acum multe lucruri importante despre Rusia – despre luptele politice pentru supraviețuire și supremație, despre evoluția de la prima formațiune statală pornind de la Novgorod până la Moscovia și apoi Rusia; despre cnejii importanți și contribuțiile lor. Nu în ultimul rând, despre viața de zi cu zi din Rusia veche, atât cea a cnejilor și țarilor, boierilor, negustorilor și țăranilor.
[1] De la Civilizația rusă. Perioada veche și modernă, Ed. Paideia, București, 1998, la Miturile Rusiei clasice, Ed. Paideia, 2004.
[2] Nicolae Iorga, Legăturile românilor cu rușii apuseni și cu teritoriul zis „ucrainian”, cuvântare ținută în ședința Academiei Române din 11/24 martie 1916, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, tom XXXVIII, p.743.
[3] Gregory L. Freeze (red.), prefață la Russia. A History, ediția a treia, Oxford, 2009.
[4] N. Berdiaev, Russkaia ideia, în vol. O Rossii i russkoi filosofskoi kulture. Filosofî russkogo posleoktiabrskogo zarubejia, Moscova, 1990, p.45.
[5] Boris Akunin, Istoria Rossiiskogo gosudarstva. Ordînski period. Ceast’ Azii, AST, Moscova, 2014, p.10.
[6] Simon Franklin, apud Christian Raffensperger, Reimagining Europe. Kievan Rus’ in the Medieval World. 988-1146, Harvard University Press, 2012, p.1.
[7] Ioan-Aurel, Pop, Istoria. Adevărul și miturile, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, p.8.
[8] Norman Davies, Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu, vol. I, De la origini până în 1795, Ed. Polirom, Iași, 2014, p.21.
ORAȘELE - fragment
Primele nuclee de populație întâlnite în vechea Rusie erau satele și orașele. Satele cuprindeau cea mai mare masă a populației; nu erau apărate, dar erau amplasate în locuri joase, relativ ascunse. Cele mai importante erau, deja în secolul al IX-lea, orașele. Apăruseră în locuri favorabile din punct de vedere militar (greu accesibile, astfel bine apărate), dar mai ales din punct de vedere economic, pe malurile râurilor și ale lacurilor. Între zidurile lor se aflau bordeie sau construcții de suprafață în care locuiau câteva familii din neamul respectiv. În centrul așezării se aflau instituțiile comunitare și un mic bazin cu apă. O mare parte a spațiului protejat era acordat animalelor comunitare.
În anul 907, când a fost semnat tratatul dintre ruși și bizantini, sunt menționate mai multe orașe rusești; Kiev, Cernigov, Pereiaslavl’, Poloțk, Rostov, Liubec’ ș.a. Mai târziu, în timpul lui Igor, sunt menționate cel puțin cincisprezece orașe: Kiev, Beloozero, Izborsk, Iskorosten’, Ladoga, Liubec’, Murom, Novgorod, Peresecen’, Pereiaslavl, Poloțk, Pskov, Rostov, Smolensk și Cernigov.
Dacă este să vedem cum au apărut orașele în această perioadă, cercetătorii evidențiază mai multe căi. Se spune uneori că orașele au apărut acolo unde agricultura era destul de dezvoltată și producția meșteșugărească își putea găsi desfacere. Era nevoie deci de existența unui drum comercial pentru vânzarea permanentă a produselor, dar și de un punct fortificat, pentru a se garanta securitatea tuturor. Acest punct putea fi castelul feudalului sau un centru tribal întărit. Dar orașe puteau fi ridicate pur și simplu la dispoziția unui feudal mare, cneaz sau boier: acesta decidea mai apoi să fie strămutați aici oameni din posesiunile sale – meșteșugari, negustori. Evident, și el era apărat de o garnizoană puternică. Ca în cazul orașelor mai mici sau pogost, aceste centre comerciale puteau să apară și prin transformarea vechilor centre administrative în care se colecta tributul.
Regiunile locuite de slavi nu erau deloc izolate de lume, printr-o rețea bogată de drumuri terestre sau fluviale, chiar maritime (Marea Neagră, Marea Baltică), fiind legate practic de toată lumea. Pentru slavii de răsărit cele mai importante erau magistralele europene ale râurilor Volga și Nipru. Prima, mai veche („drumul la bulgari și hvalisi”, date arheologice arată că era folosit în acest sens din secolul al II-lea), asigura legătura dintre Orient și principalele centre comerciale scandinave, Birka și Gotland, iar de acolo cu nordul și vestul Europei; cea de-a doua („drumul de la varegi la greci”), care a avut ca apogeu secolul al IX-lea, făcea legătura între nordul Europei și Țarigrad, Asia Mică și Persia. În primul caz, centre comerciale importante erau Staraia Ladoga, Novgorod, Bulgar (lângă Kazan’), Itil (lângă Astrahan’), Abaskun (la Marea Caspică), Derbent, Trapezund etc. În al doilea caz de acest comerț beneficiau Staraia Ladoga, Novgorod, Smolensk, Liubec’, Kiev, Vîșgorod, Viticev…
Kiev. Reconstrucție
Târgurile, la început, așa cum le spune numele, erau centre comerciale, dar la scurtă vreme au început să denumească așezări cu o populație numeroasă, prilejuită tocmai de activitatea de bază. Aici se afla curtea cneazului, extrem de interesat de a fi în apropierea locului unde se fac banii; aici aveau loc ceremoniile religioase ale comunității, adunări populare ș.a.
Istoricul S.V. Iușkov distinge trei tipuri de orașe: orașe ale triburilor, orașe – centre administrative și orașe cneziale. În orașele aparținând triburilor se concentra puterea tribală – cneazul, drujina lui, conducătorii. Acesta era în fapt centrul teritoriului pe care locuia tribul respectiv. În oraș locuiau și meșteșugarii, negustorii. A doua categorie de orașe erau centre întărite în care rolul principal era jucat de către feudalii care își aveau domeniile acolo. În orașele cneziale era concentrată puterea militar-administrativă, dar și întreaga economie a cnejilor. Aici se găseau depozite de produse provenind din economia cnezială.
Interesant este că, în cazul majorității acestor orașe, mai ales din perioada vikingă, se observă o structură duală a așezării: un oraș mai mic, în care locuiau vikingii, drujina și, în general, străinii, și orașul propriu-zis, unde se afla populația locală. Regiunea administrativ-teritorială avea două centre ce reprezentau două sisteme diferite de putere: puterea regală, cnezială, în curs de formare, unde se observau germeni ai administrației de stat, respectiv puterea locală, produsul orânduirii tribale[1]. Dacă ne uităm pe informațiile din timpul bunicii lui Vladimir, Olga, vedem că o asemenea situație duală exista și atunci. În apropierea fiecărui oraș era un așa-numit pogost – un centru fortificat în care locuiau reprezentanții puterii cneziale și ai drujinei cneazului. În vechime aici se strângeau taxele luate de la supuși. Este interesant (sau nu!) că și în Scandinavia aveau o amplasare asemănătoare centrele tribale, numite tunî și conace-taberele regale (husabiu).
În secolul al XVI-lea orașele aveau încă în majoritate construcții din lemn. Cele considerate fortărețe, dar dezvoltate mai apoi și în calitate de centre urbane importante, erau Smolensk, Ivangorod (Narva), Tula, Kazan’ și Astrahan’, Kolomna, Putivl, precum și Moscova.
Kolomna este un oraș cunoscut și faimos. Luni şi joi este o piaţă mare, la care vin ţăranii cu produsele lor din locuri foarte îndepărtate. Servește ca debarcader de unde vin corăbii de la Moscova mergând în regiunile numite Kazania și Astrahania, de-a lungul altor râuri care se leagă de râul mare (Volga) și, după ce au adunat șaptezeci de guri, se varsă în Marea Persană, numit Caspică; cărțile și poveștile vechi îi spun Marea Farsiană. Ei călătoresc de-a lungul ei până în țara kizilbașilor și în Georgia. De acolo vin mulți negustori, sub masca ambasadorilor, care aduc mărfuri cu ei: țesături, mătase vopsită, indigo, bumbac, mirodenii, safian, tămâie și altele, iar în schimb iau blană de zibelină, colți de pește, postavuri minunate și alte bunuri și rarități din Moscova. În acest oraș este o adunare a tuturor negustorilor. Aici sunt mereu ancorate mai multe corăbii pentru țar, pe care sunt amenajate ceva de genul divanurilor, cabine și cămăruțe cu balustrade și numeroase ferestre de jur-împrejur. Există un pod de lemn pe acest râu; apropiindu-se de el, corăbiile își scot catargele și trec pe sub el[2].
În Rusia veche orașele erau alcătuite din mai multe sectoare: orașul propriu-zis sau fortăreața, posad și sloboda.
Detineț/ kremlin
Cea mai mare parte a oraşelor erau fortăreţe, centre urbane cu caracter militar, mai ales în regiunile estice şi sudice, iar populaţia dominantă o constituiau trupele care aveau ca sarcină paza frontierelor. Cele mai mici dintre oraşe cuprindeau o simplă cazemată sau fortăreaţă, iar cele mai mari, un kremlin (partea fortificată) ce adăpostea locuinţa guvernatorului militar (voievodul), vama şi punctul de vânzare a monopolului alcoolului.
Partea centrală a unui oraș medieval – înconjurat cu un zid puternic de apărare (un șanț și un val înalt de pământ pe care se ridica un gard din lemn de stejar, în care se aflau numeroase porți) – cuprindea un nucleu de asemenea întărit, în interiorul căruia se desfășura de fapt viața orașului. La adăpostul fortificațiilor se afla casa cneazului, a namestnicilor, precum și a voievodului cu oamenii aflați în slujba cneazului), arsenalul (depozite de arme și muniții), precum și locuințe goale pe timp de pace, care, în timp de asediu, adăposteau populație civilă. Mai existau și reședințe ale boierilor, clerului, slujbașilor și oștenilor. În aria centrală a orașului se afla și biserica[3]. Aici se aflau piețe și străzi comerciale. În kremlinul moscovit, de exemplu, se afla palatul Marelui cneaz, palatul mitropolitan, case ale funcționarilor superiori și ale orășenilor bogați; existau de asemenea clădiri ce țineau de vistierie, clădiri în care se păstrau bunurile Marelui cneaz.
În Rusia veche numele lui era detineț (de la dneșnii grad „orașul interior”), termen întâlnit din anul 1097 și folosit până în secolul al XIV-lea. Atunci în Rusia de Nord-Est a început să se folosească în locul lui termenul kreml’/ kremlin, în timp ce în partea de răsărit, în teritoriile aflate sub polonezi și lituanieni, să se impună termenul zamok/ castel. Din această perioadă termenul detineț rămâne folosit numai în regiunea Pskov-Novgorod. În perioada Rusiei Kievene cel mai mare detineț era cel de la Kiev, cu o suprafață de 10 hectare.
Și la nivelul secolului al XVI-lea orașul are prea puțin o imagine urbanistică specifică. În orașe puteai găsi și livezi, grădini de legume, terenuri arabile, islazuri, parcele agricole, maluri ale râurilor, lacuri și iazuri mărginite de păduri ș.a. Până în secolul al XVII-lea nu există niciun document care să stabilească normele și regulile construcțiilor în orașe. Sigura lege cunoscută de constructorii din Rusia veche este cea de a se lăsa un spațiu semnificativ între case, între care să existe vegetație sau care să ofere o panoramă frumoasă proprietarilor, precum și stabilirea unor puncte de reper – în general, biserici. Caracteristică orașelor rusești este absența acelei înghesuieli din orașele medievale europene. Acelea se dezvoltau în interiorul zidurilor de apărare, prin urmare, odată cu dezvoltarea orașelor, construcțiile se putea extinde în sus sau, în lateral, prin îngrămădire una în alta. Pentru a nu se depăși anumite limite, burgerii aveau un funcționar care parcurgea călare străzile orașului, cu o lance prinsă la oblânc perpendicular – dacă vârful ei atingea peretele unei case, zidul respectiv trebuia refăcut.
În mod tradițional, normele de funcționare ale orașelor erau stabilite prin Drepturile Magdeburg. Legea aceasta se baza pe vechile cutume negustorești, pe regulile stabilite de comunitate în interiorul orașelor. Semnatarilor li se garanta libertatea personală, dreptul de proprietate, integritatea fizică și viața, se reglementa activitatea economică. Drepturile Magdeburg nu erau valabile pentru populația evreiască, deoarece era considerată alogenă. În teritoriile ruse aceste drepturi au fost valabile în câteva orașe din partea vestică și nordică – Lvov (1356), Vilnius și Kaunas (din 1408), Kiev (1494).
În prima treime a secolului al XVI-lea în Rusia existau cca 160 de orașe. Structura lor era aproape identică. În centrul se afla fortăreața (kremlinul), în afara ei, lângă ziduri, era zona comercială[4]. În interiorul fortăreței erau clădirile administrative (casa voievodului), bisericile, depozitele și osadnîe dvorî (curțile de asediu). În vreme de pace aici locuiau dvorniki, dar în timpul asediului aici se adăposteau orășenii cu familia și bunurile lor. Dvorniki erau lucrători care aveau obligația de a păzi casele oamenilor în timpul absenței lor. Casele propriu-zise, de locuit, erau ridicate în posad, unde se aflau și acareturile. Evident, în timpul asediilor, erau fără îndoială distruse. Uneori, ca adversarii să nu se bucure de bunurile respective, întregul posad era incendiat chiar de către locuitori înainte de a se retrage.
Posad
La ruși exista centrul fortificat inițial, dar, dacă așezarea se dezvolta, construcțiile noi apăreau în afara zidurilor, astfel apărând noi așezări, suburbii ale centrului respectiv, numite posad.
Așa cum am spus, între kremlin şi zidurile oraşului se afla posad, suburbia, în care locuiau meșteșugarii, dar și oameni care îndeplineau ocupaţii impuse de către stat. Aici locuiau cetățenii, târgoveții, aici se amenajau de regulă piețele, magazinele și hanurile; printre târgoveții de aici trăiau și pomeșciki și votcinniki, oameni aflați în serviciul cneazului pe pământurile albe/ belîe zemli. La Moscova posad era constituit din Kitai-gorod, dar mai apoi acesta s-a extins până în hotarele Orașului alb/ Belîi gorod. Meșterii care lucrau în aceeași profesie – fierari, olari, morari, producători de scuturi – aveau așezări distincte, numite slobozii. Legătura dintre aceste părți ale orașului se făceau prin mai multe porți (la Kiev, de exemplu, erau cinci). Uneori posad era centrul activității comerciale.
Posad avea, la rândul lui, o structură tipică. Cele aflate în apropierea unor orașe mici erau formate din o sută – două sute de gospodării amplasate după bunul lor plac. Cele aflate în apropierea orașelor mari se împărțeau în slobozii – teritorii care nu erau impozitate, în care trăiau orășenii ce trebuia să îndeplinească diverse munci pentru stat, care aparțineau mănăstirilor sau celor numiți slujilîe liudi (cazaci de oraș, tunari ș.a.), – respectiv konțî (raioane izolate în care locuiau oameni obligați la tiaglo, având obșcina/ comunitatea lor). Konțî se împărțeau și ele în ulițî/ străzi și sotni/ sute. Aici funcționa principiul vecinătății. „Vecinii” construiau împreună biserici, băi publice, aveau împreună osadnîe dvorî în interiorul fortăreței, se ajutau la plata taxelor sau pe vreme de foamete.
Posadski shod, adunarea orăşenească din suburbie, impunea răspunderea colectivă a membrilor ei în ceea ce privea îndeplinirea obligaţiilor; aceștia puteau părăsi localitatea numai cu acordul starostelui care îi înmâna orăşeanului respectiv o carte de trecere, un paşaport. Nimeni nu avea interesul ca un altul să părăsească această comunitate şi să se mute într-un alt orăşel sau târg, pentru că obligaţiile rămase ar fi trebuit să fie achitate de restul comunităţii. Pe lângă împărţirea şi îndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau membrilor, această adunare se mai ocupa de alegerea şi supravegherea demnitarilor municipali, de înaintarea cererilor şi plângerilor către autorităţile superioare. Deşi se impunea prezenţa tuturor la şedinţele de luare a deciziilor, oamenii erau interesaţi numai de cele la care se stabileau obligaţiile; această slabă prezenţă a lăsat acces liber orăşenilor mai bogaţi, care au devenit astfel persoane influente, permiţând, de la an la an, constituirea unei oligarhii de acum imposibil de înlăturat.
Sloboda/ slobozia
Mai târziu, pe măsură ce orașul se dezvolta, apăreau nou suburbii în care locuiau oameni liberi, numite slobozii (slobodî), și ei plătitori de taxe (uneori se spune că libertățile respective erau acordate persoanelor pentru termene bine stabilite, între zece și douăzeci de ani[5]). Locuitorii sloboziilor erau formați numai din meșteșugari și din oameni ai cneazului aflați în funcții inferioare. La Moscova, dincolo de linia cunoscută a bulevardelor Precistenka, Nikitski, Tverskoi, strada Pokrovskaia începea zona sloboziilor: Hamovniceskaia, unde locuiau țesătorii marelui cneaz, în Zamoskvorecie – dogari, fierari, cojocari, grădinari, pielari, olari, ; dincolo de Iauza erau argintari, cizmari, grădinari, măcelari; dincolo de Sretenskaia locuiau streliții și tunari; între Dmitrovka și Arbat erau lumânărari și servitori ai Curții – militari de tot felul, bucătari, trâmbițași, brutari ș.a.
Dincolo de aceste cartiere ale meșteșugarilor și micilor slujitori, deja în afara orașului, erau așezările vizitiilor sau cărăușilor (Tverskaia, Rogojskaia, Dorogomilovskaia ș.a.)
*
Orașele erau conduse de locotenenți ai cneazului, namestniki sau voievozi. În timpul lui Vasile al III-lea apare o funcție administrativă nouă, de gorodovoi prikazcik, care avea funcția de comandant militar (din 1511). Teoretic, funcționarii erau aleși pentru acest post: „vecinii” făceau o cerere semnată adresată voievodului, prin care confirmau alegerea unui orășean într-o funcție. Dar niciodată nu se ținea cont de reprezentativitatea candidaților, nu erau reguli clare de selecție a candidaților.
Din punct de vedere administrativ orașul era împărțit în gospodării/ dvorî, un fel de unitate de măsură prestabilită: dimensiunea unei gospodării nu putea fi extinsă sau redusă prin vânzare decât cu acordul comunității urbane, acest lucru influențând, în mod evident, taxele și obligațiile stabilite[6].
În afară de aceste gospodării/ proprietăți locuite, comunitatea orășenească mai avea în posesie și alte teritorii, locurile unde se făcea comerț și unde activau meșteșugarii, precum și un islaz mare în afara orașului, mori, locuri de pescuit și vânat în zona rurală. Aceste teritorii nu puteau fi private, ele erau închiriate de comunitatea orășenească unor arendași pe o anumită perioadă de timp, după care contractul se putea prelungi sau nu. Pământurile din Moscovia erau de două tipuri, orășenești și neorășenești sau județene/ uezdnîe. Primele erau proprietatea orașelor, celelalte aparțineau obștilor sătești, fiind subordonate la rândul lor orașului. Teritoriile din mediul rural aveau și ele aceeași structură: ciornîe zemli, votcinnîe, dvorțovîe și pomestnîe. Fiecare așezare rurală avea zonele ei de arat și fânețe, păduri, locuri de pescuit, locuri de vânat ș.a.
La rândul lor, pământurile orășenești erau ciornîe, care aparțineau obștii orășenești, votcinnîe, aflate în proprietatea unor persoane particulare, și pomestnîe, oferite pentru subzistență oamenilor care-l slujeau pe cneaz. Ele se mai împărțeau în tiaglîe și belomestnîe/ netiaglîe. Proprietarii primei categorii de terenuri trebuia să plătească dări către oraș, nu le puteau vinde sau amaneta unei persoane din a doua categorie (altfel respectivul prelua automat situația de plătitor de taxe). Ultima categorie era scutită de multe obligații impuse de oraș.
Locuitorii orașelor
Se consideră că în orașe locuiau cca 300.000 – 350.000 de locuitori. Cel mai mare centru urban era Moscova – cca. 100.000 de locuitori, după care venea Novgorod (cca 26.000 de locuitori). La mijlocul secolului al XVII-lea, în Rusia existau 254 de orașe, care aveau în general o dimensiune redusă, având în medie o populație de 2000 – 3000 de locuitori. La vremea aceea Moscova era un adevărat colos, cu cei 135.000 de locuitori ai săi[7].
Populația orașelor de împărțea în pământeni (zemțî) și oameni ai cneazului (kniajiceanî) sau în drujina pământeană și cea a cneazului. Primii primeau numele orașului sau a neamului: moscoviți, severeni, liubceni ș.a., ceilalți numindu-se după numele cneazului: drujina lui Iziaslav, a lui Mstislav Iaroslavici ș.a. Cei aflați în drujina cneazului erau oamenii din suita acestuia, veniți odată cu el, și nu oameni din partea locului. La început, aproape în totalitate membrii drujinii cneazului erau normanzi, varegi, oamenii lui Riurik, veniți odată cu el la Novgorod; o bună bucată de vreme aceste drujine au fost alimentate în continuare cu varegi, dar, de la o vreme, îl ele puteau fi angajați și oameni de alte naționalități.
După cum spune I.D. Beliaev, urmașii lui Aleksandr Nevski, când s-au stabilit la Moscova, aveau aceste drujine formate în principal din orășeni din partea locului. În această perioadă însă existau mulți mercenari ce veneau din țările nordice, Germania sau chiar din Hoardă. Ivan I Kalita îl angajase din Hoardă pe Murza Cet, din Germania pe Ondrei Kobîla, iar din regiunea Niprului un bogat boier pământean, Rodion Nestorovici[8].
Populația orașelor, în funcție de ocupațiile lor, se împărțea în negustori (de trei categorii), pătura cea mai importantă. Orășenii de rang mediu se ocupau cu comerț și meșteșuguri, iar cei de rang inferior erau mici meșteșugari și lucrători. Mai existau de asemenea și slujilîe liudi – oamenii care serveau în garnizoana din fortăreață – păzitori ai porților, tunari, archebuzieri ș.a. Ei primeau de la stat salariu sub formă de provizii sau bani. În marea lor majoritate dețineau și pământuri în afara orașelor, chiar și prăvălii în zona comercială din posad.
Treptat, pentru locuitorii acestor așezări se va impune interdicția de a se deplasa în alte localități, ceea ce va duce la o blocare a dezvoltării comerțului și industriei, doar din dorința autorităților locale de a profita de taxele pe care aceștia le plăteau. În regiunile mai îndepărtate ale posesiunilor cneziale, pogosturile erau centrele în care locuiau oamenii cneazului însărcinați cu adunarea birurilor, ajutați de trupe înarmate.
Asemeni sătenilor, şi orăşenii erau obligaţi să furnizeze recruţi pentru armata statului, să plătească impozite (tiaglo) şi să presteze anumite servicii administrative, militare, comerciale sau industriale. Locuitorii vechilor oraşe erau şi ei un fel de iobagi, menţionaţi ca atare în registrele de recensământ, prin indicarea explicită a obligaţiilor ce le fuseseră atribuite.
Orăşenii prestau astfel servicii felurite: erau implicaţi în comerţ şi manufactură, efectuau operaţiuni contabile, puteau activa ca supraveghetori şi controlori, strângeau impozite şi taxe vamale, lucrau la construcţia şi întreţinerea drumurilor şi, de asemenea, puteau fi poliţişti, pompieri şi paznici[9]. În schimbul acestor servicii pe care erau obligaţi să le presteze gratuit, în funcţie de priorităţile statului, ei erau scutiţi de recrutare, de unele impozite, permiţându-li-se de asemenea să desfăşoare anumite tipuri de activităţi economice.
Din codul de legi din 1649 al lui Aleksei Mihailovici aflăm că și la orașe erau oameni care puteau ajunge într-o stare de iobăgie, pierzându-și, măcar pentru o perioadă scurtă de timp, libertatea. Este vorba de zakladciki, „oameni aparținând diverselor clase sociale care, pentru a nu plăti taxe sau a scăpa de datorii (…) și de dobânda adunată, erau gata să-și slujească creditorul pe durata întregii vieți”[10].
În primele secole ale statului rus vechi, orașele constituiau niște structuri deosebite, bazate pe egalitatea dintre locuitorii lor. Această egalitate se manifesta în cadrul adunării populare, vece, unde erau soluționate la comun toate problemele cu care se confrunta orașul. În pofida unei structuri aparent democrate, se poate vorbi despre o oligarhie, pentru că o mână de boieri era conducătorul real al orașului.
Orașe importante, la afârșitul secolului al XVI-lea, erau: Moscova, Novgorod, Rostov, Vladimir, Pskov, Smolensk, Iaroslavl’, Pereslavl’, Nijni-Novgorod, Vologda, Ustiug, Holmogorî, Kazan’, Astrahan’, Kargopol, Kolomna.
Novgorod
Hólmgardr, numele vechi scandinav al Novgorodului, a fost atestat încă din prima jumătate a secolului al XI-lea. Din punct de vedere etimologic, forma scandinavă este interpretată diferit: 1. orașul Ilmen (Ilmen este Hólm), 2. orașul de pe insulă (hólmr înseamnă insulă); 3. așezări într-o regiune insulară, inundabilă; 4. orașul Holm[11].
Legăturile comerciale dintre Novgorod și țările scandinave, în principal Norvegia, datează din secolul al IX-lea, dar sunt atestate aproape neîntrerupt până în secolul al XIV-lea.
În saga intitulată Saga mare despre Olav Tryggvason, mai precis, secțiunea despre Harald Păr Frumos (cca 1300), se spune cum, într-un moment de acalmie, regele Harald îl trimite pe unul dintre curtenii lui favoriți, Hauk Ciorapi-Lungi, la Novgorod (Holmgard, cum i se spunea), unde și-a petrecut toată iarna. Punctul de atracție era târgul de acolo, unde erau mereu prezenți chiar regi importanți (sunt pomeniți Erik din Uppsala, Bjorn Járnsíða, Salgard Serk)[12]. Se pare că Novgorodul era vizat de scandinavi pentru că era o sursă foarte bună de a face rost de mărfuri elegante, extrem de scumpe, țesături scumpe în principal, din Bizanț, pentru regii nordici. Bizantinii erau extrem de zgârciți în privirea cedării monopolului asupra unor asemenea produse, lucru care se vede chiar în episodul de mai jos, unde vânzătorul de marfă rară este chiar un grec. Un asemenea episod de achiziționare, pe întrecutelea, a unei mantii pentru regele Harald este redat în această cronică:
S.V. Ivanov, Schimburi comerciale pe pământurilor slavilor de răsărit (1909)
Odată Hauk mergea prin orașul acesta cu drujina sa și voia să cumpere niște lucruri de preț pentru stăpânul său, konung Harald. Atunci s-a dus acolo unde era un grec. Hauk a văzut acolo o mantie scumpă. Era toată tivită cu aur. Hauk cumpără mantia asta și lasă o garanție, ducându-se pentru restul banilor, dar înainte de asta, în aceeași zi, Bjorn îl rugase să i se vândă această mantie pentru regele sveilor /al suedezilor – n.n. A.O./ și s-a înțeles în privința prețului. Și, când a plecat Hauk, a venit servitorul lui Bjorn și i-a spus negustorului că nu se face ca mantia să nu intre în posesia lui Bjorn, dar negustorul îl roagă să lase lucrurile așa cum sunt.
Se duce acele servitor și-i spune lui Bjorn, și în acel moment vine Hauk cu banii pentru mantie și plătește, ia mantia și pleacă. Și așa spun oamenii că niciodată nu a mai fost adusă în Noreg o mantie așa de prețioasă…[13]
Pe lângă țesăturile aduse din Bizanț, o altă marfă importantă cumpărată de la Novgorod o considerau blănurile. O dovadă în acest sens este dată de prezența cuvîntului sobol în numeroase limbi europene, care are o origine rusă[14]. De asemenea, erau la mare preț și obiecte prețioase, cum ar fi vesela.
Orașul a început să plătească tribut vikingilor conform tratatului încheiat cu Oleg cel Înțelept (300 de grivne), continuând să plătească până la moartea lui Iaroslav. După cum se prespune, banii aceștia erau luați de fapt de drujina vikingă aflată în oraș, care trebuia să asigure securitatea localnicilor (câte o grivnă pe an pentru fiecare membru al ei).
[1] E.A. Melnikova, V.Ia. Petruhin, Formirovanie seti rannegorodskih țentrov i stanovlenie gosudarstva (Drevniaia Rus’ i Skandinavia), în „Istoria SSSR”, nr.5, pp.69-70.
[2] Puteșestvie antiohiiskogo patriarha Makaria v Rossiu v polovine XVII-go veka, opisannoe ego sînom, arhidiakonom Pavlom Alepskim, Moscova, 1900.
[3] Tamara Kondratieva, Vechea Rusie, Ed. Corint, București, 2000, p.43.
[4] Orașele europene au o altă structură: în centru se află piața orașului, primăria, casele orășenilor bogați, toate fiind înconjurate de zidurile fortăreței.
[5] Kondratieva, op.cit., p.43.
[6] I.D. Beliaev, O dohodah moskovskogo gosudarstva, Moscova, 1885, pp.76-77.
[7] Kondratieva, op.cit., p.141.
[8] Beliaev, op.cit., pp.116.
[9] Geoffrey Hosking, Rusia, popor și imperiu. 1552-1917, Ed. Polirom, Iași, 2001, p.182.
[10] Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, Ed. All, Bucureşti, 2001, p.437.
[11] Apud T.N. Jackson (red.), Islandskie korolevskie saghi o Vostoc’noi Evrope (s drevneișih vremion do 1000 g.). Tekstî, perevod, kommentarii, Nauka, Moscova, 1993, p.256.
[12] Ibidem, p.90.
[13] Apud Jackson (red.), op.cit., p.90.
[14] Apud T.N. Jackson (red.), Islandskie korolevskie saghi o Vostoc’noi Evrope (pervaia tret’ XI v.). Tekstî, perevod, kommentarii, Ladomir, Moscova, 1994, p.150.
