Introducere
Ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, au marcat istoria Europei prin seria de transformări politice, care au condus la căderea regimurilor comuniste din partea central-răsăriteană a continentului. În aprilie 1985, la putere în U.R.S.S. a venit o conducere reformatoare în frunte cu M. Gorbaciov. Politica promovată de noua conducere a fost numită „restructurare”- politică al cărei scop era de a activa progresul social şi economic al ţării şi de a reânnoi toate sferele vieţii[1]. În viziunea noii conduceri, socialismul construit de I. Stalin în U.R.S.S., în anii ’30 s-a păstrat cu schimbări neesențiale până la mijlocul anilor ’80 ai sec. XX. Obiectivul a fost restructurarea acestui socialism și realizarea concepției socialismului „cooperatorilor civilizați”. Un alt aspect important al restructurării a fost – libertatea cuvântului („glasnost”)[2], care prespupunea lichidarea cenzurii și asigurarea drepturilor cetățenești. În plan internațional şi de securitate globală, liderul de la Kremlin a iniţiat un set de acțiuni menite spre dezarmare şi destindere. În 1988 a început retragerea trupelor sovietice din Afganistan[3], bugetul pentru apărare a fost redus, contingentele militare sovietice au fost retrase treptat din RDG, Cehoslovacia şi Ungaria. La aproape cinci ani de la alegerea sa ca secretar general, la 25 martie 1990, Mihail Gorbaciov a devenit preşedintele Uniunii Sovietice[4]. Nu s-a menţinut însă mult în fruntea statului. În vara anului 1991, o încercare de lovitură de stat a antireformiştilor a eşuat. Imperiul sovietic începe să se destrame, cu atât mai mult cu cât restructurarea a generat un șir de mișcări de emanicipare națională în unele republici unionale, care optau pentru suveranitate și independență. Din august și până în decembrie 1991 a avut loc „parada declarațiilor de independență”, primele au fost republicile baltice, urmate de Ucraina, Republica Moldova etc. Încercarea lui M. Gorbaciov de a menţine federaţia sovietică prin restructurare a eşuat[5].
Mișcările de democratizare a societăților totalitare pornite în Polonia, urmate în Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia, ușor au contaminat România cu demonstrații populare și rezistență civilă în care oamenii militau pentru libertate, respectarea drepturilor omului și erau categoric împotriva regimului comunist monopolist ce a cuprins toate sferele conducerii statului. Revoluția din decembrie 1989 din România a fost cea mai sângeroasă din seria revoluțiilor europene care au dat jos regimurile totalitare. Aceste evenimente au avut impact major asupra multor state europene, inclusiv asupra Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, unde s-a intensificat mișcarea de emancipare națională. Din 1989 se vorbește mai des și mai categoric despre suveranitatea și independența Moldovei, despre istorie, limba și identitatea românească. În anul 1990 în RSSM se întețesc mișcările civile, protestele și întâlnirile oamenilor care militau pentru distanțarea de Moscova și politica centralizată a URSS, promovând teoria de autoconducere a statului moldovenesc până la obținerea independenței acestuia.
După declariția de independență din 27 august 1991[6] și destrămarea Uniunii Sovietice la 26 decembrie 1991, prin declarația Nr. 142-H a Sovietului Suprem al URSS, se recunoștea independența a douăsprezece republici sovietice inclusiv Republicii Moldova. În rezultatul schimbărilor politice din această perioadă s-a produs o reconfigurare a hărții politice a Europei, iar republicile unionale au devenit state suverane și independente. Acestea din urmă au trebuit să-şi revadă bazele statalității, instituțiilor statului și sistemelor de organizare și funcționare ale acestora. Printre acestea se numără și sistemul educației care trece la o nouă formă de organizare, de la cea controlată și dirijată de PCUS, la una democratică, bazată pe calitate și inovație, de la o istorie eronată și obstrucționată la alta latină și a românilor, unde prezentarea istorică își întărește principiile de obiectivitate, echilibru, valori și principii corecte.
Începând cu anul 1992 în Republica Moldova se lansează, de o parte, procesul de tranziție spre democrație, pe de altă parte, tânărul stat se confruntă cu diferite situații conflictuale. Aceste conflicte ușor au cuprins toate domeniile statului, inclusiv educația, care este un component esențial în dezvoltarea unui stat. Etapa de tranziție de la un regim totalitar la unul democratic a inclus și educația, respectiv, predarea istoriei. Parte a reformelor inițiate în educație, în statele de pe ambele maluri ale Prutului au fost și manualele școlare, care au fost o provocare atât pentru România, cât și pentru Republica Moldova, deoarece a trebuit să se scrie manuale noi, depolitizate, să elimine ideologia comunistă.
„Război și pace în manualele școlare de istorie din Republica Moldova și România” este un subiect strategic pentru educația istorică în aceste state, în vederea instruirii copiilor și promovării valorilor democratice, naționale și universale. Analiza și interpretarea corectă a conceptelor de război și pace în manualele școlare de istorie permite crearea și funcționarea unor mecanisme intelectuale care să combată și să prevină discriminarea, xenofobia, rasismul, totodată sprijină empatia, toleranța, egalitatea, multiculturalitatea, patrimoniul cultural etc.
Problema cercetării. Modul în care este abordată predarea istoriei în Republica Moldova și România este diferită, iar acest lucru o relatează de la sine și nivelul de instruire al elevilor din ambele țări. Faptul că România este parte a familiei europene, iar Republica Moldova tinde spre aceasta, ne-a făcut să punem unele întrebări legate de această temă. Dat fiind faptul că războaiele iau naştere în mintea oamenilor, de aceea pacea trebuie „clădită în mintea acestora” scrie preambulul Actului Constitutiv al UNESCO[7]. Din aceste considerente sunt formulate și întrebările cercetării noastre:
– Ce valori preiau copiii din manualele de istorie și cum influiențează acestea asupra psihologiei lor?
– Care este raportul dintre război și pace în manualele de istorie?
– De ce se suprapoziționează caracterul războiului glorios și mai puțină importanță este acordată păcii?
– Cum ar trebui organizate manualele de istorie ca să valorifice pacea în măsură mai mare decât războaiele, conflictele?
– În ce mod ar trebui profesorii de istorie să prezinte războiul și pacea asfel ca să corespundă idealului social, normelor internaționale și democratice?
Căutarea răspunsurilor la aceste întrebări ne va ajuta în promovarea unei educații adecvate societăților democratice, tolerante și pașnice. Dacă am promova pacea mai mult decât războiul în manualele școlare de istorie, societatea noastră ar înregistra progrese în domeniul democrației și relațiilor sociale. Deci, prin această lucrare vom analiza neajunsurile manualelor de istorie, astfel încât să obținem răspunsuri clare la întrebările de mai sus și să putem oferi un ansamblu de sugestii utile pentru o educație democratică.
Faptul că războiul este o metodă de soluționare a unor conflicte, este observabil și de neconceput în condițiile educației generațiilor tinere pentru pace. Statul moldav a cunoscut pe propriul teren acest măcel. Problema transnistreană rămâne până în prezent un focar al politicii interne și externe a Republicii Moldova. Soluționarea acesteia ține pe de o parte, de incompetența clasei politice iar pe de alta, de influiența Rusiei și prezența armatei rusești în regiune. Învățămintele războiului din 1992 ne pun în situația de a dezvolta în conștiința generațiilor tinere un set de valori naționale, europene și universale. Conflictul transnistrean este perpetuat prin interese geopolitice iar acest lucru agravează și mai tare situația țării noastre. Ca și profesori de istorie, noi trebuie să găsim consens și compromis în armonizarea subiectelor dezbătute la orelor de istorie. Programele școlare și manualele de istorie care au fost editate din 1992 până în 2021 prevăd superficial acest subiect, sau chiar de loc. Adevăratele cauze, motive și consecințe trebuiesc dezbătute în subiecte integrale, nu părți sau schițe de documente. Manualele noi de istorie relatează elevilor de pe ambele maluri ale Nistrului versiuni diametral opuse ale evenimentelor de atunci. Și acum sunt populare teoriile şi căutările conspiraţionale şi geopolitice ale duşmanului. La Chişinău, mulţi consideră că în anul 1992, au luptat cu Rusia şi că Moscova este unicul vinovat al celor întâmplate. Şi la Tiraspol este răspândită versiunea geopolitică[8]. Totodată, menţionăm faptul că în această lucrare vom aborda doar curriculumul național și manualele aprobate de autoritățile de la Chișinău, iar cele din zona separatistă nu fac parte din arealul nostru de cercetare.
Actualitatea apare în condițiile Războiului din estul Ucrainei[9] împotriva separatiștilor pro-ruși ce divizează țara[10], iar acest flagel al suferinței se poate râspândi oricând pe teritoriul Republicii Moldova.
Conflictele din martie 1990[11] de la Târgu-Mureș[12], România, în care și-au pierdut viața oameni, au afectat parțial relațiile maghiarilor și românilor din regiune, care s-au extins rapid în sfera politică și educațională. Liderii de atunci Ion Iliescu, Laszlo Tokes şi Smaranda Enache discutau varietăți de aplanare a situației, iar Virgil Magureanu, afirma că „Ardealul este un butoi cu pulbere…”[13]. Conflictul a apus, spre binele statului român, dar situații similare trebuiesc preântâmpinate și discutate prin prisma educației istorice și a manualelor de istorie, pentru a nu repeta greșelile comise de predecesorii noștri.
Pentru cercetarea problemelor enunțate mai sus este necesar să stabilim un set de măsuri care trebuiesc îndeplinite pentru a elucida conceptele de război și pace în manualele de istorie din Republica Moldova și România:
– stabilirea scopului, obiectului de studiu al cercetării, obiectivelor și metodelor de cercetare;
– analiza amănunțită a conținuturilor manualelor de istorie privind problema respectivă;
– intervievarea unor profesori de istorie pentru a înțelege mai bine starea reală a domeniului și problemelor cercetate;
– intervievarea unor autori de curriculum și manuale de istorie pentru a însuși mai bine procesele de elaborare, aprobare și distribuire a lor în sistemele educaționale;
– stabilirea criteriilor de analiză a programelor școlare la istorie și manualelor de istorie din România și Republica Moldova;
– selectarea metodelor de cercetare specifice domeniul analizei manualelor școlare și adaptarea lor la tema investigației noastre.
Actualitatea și importanța temei rezultă din problematica abordării conceptelor de război și pace în manualele de istorie din Republica Moldova și România. Cercetarea multilaterală a acestor aspecte este extem de utilă în contextul promovării „educației pentru o pace sustenabilă”, atât de necesare pentru societățile noastre. Deci, tema în cauză este una foarte actuală deoarece prezintă starea reală a curriculei și manualelor de istorie din Republica Moldova și România. Dezbaterea și cercetarea acestei teme mai este importantă prin prisma comparativă și complementară între educația istorică, programele școlare, manualele de istorie din Republica Moldova și România – două state cu o istorie comună, o limbă și cultură identică, dar cu două sisteme de învățământ diferite. Elevii de gimnaziu din ambele țări sunt puși în fața faptului de a studia unii despre alții diferit și interpretabil. Rolul acestei cercetări este de a face lumină în acest sens, de a aborda critic ponderea tematică a războaielor și a păcii în manualele recente de istorie. Faptul că reforma educației din Republica Moldova se perpetuează fără a se centra pe corectarea manualelor de istorie, iar acestea sunt scrise, editate și reeditate cu erori și repetări întocmai. Acest fapt ne duce cu gândul că trebuiesc scoase în evidență problemele, de promovat o schimbare, una care se observă în reforma istorică din România.
Educația pentru pace devine un subiect actual din diverse unghiuri de vedere, inclusiv cele educaționale. Reţeaua internaţională de edificare a păcii – GPPAC (Parteneriate Globale pentru Prevenirea Conflictelor Armate)[14] finanțează anumite proiecte educaționale în vederea consolidării relaţiilor dintre regiuni şi a educaţiei interculturale inclusiv din R. Moldova cu regiunea transnistreană. În anul 2017 prin elaborarea şi implementarea unui curs de bună vecinătate, bazat pe cooperarea transfrontalieră între agenţiile guvernamentale şi organizaţiile societăţii civile, s-a demarat un proiect bazat pe îmbunătățirea relațiilor dintre cadrele didactice de pe ambele maluri ale Nistrului. Pentru prima dată de la conflictul armat din 1992, educatorii din cele două părţi lucrează în cooperare, aplicând o disciplină similară, iar copiii de pe ambele părţi ale Nistrului obţin abilităţi sociale importante de comunicare interculturală, ghidaţi de acelaşi curriculum oficial[15]. Deci, educația pentru pace este o tematică relativ nouă care presupune formarea unor atitudini față de negativismul războaielor și conflictelor, cultivarea toleranței, receptivității și flexibilității culturale.
Elementul de noutate al temei se încadrează perfect în două tendințe academice actuale – analiza internațională a manualelor și educația pentru o pace sustenabilă. Totodată, cercetarea noastră are şi următoarele elemente novatoare:
– analiza reformelor educației istorice din Republica Moldova și România,
– cercetarea comparativă a curriculumului la istorie din cele două state,
– analiza critică a manualelor de istorie din Republica Moldova și România.
– studierea conceptelor de război și pace în manualele de istorie din ciclul gimnazial.
Am ales studierea treptei gimnaziale din mai multe motive:
– reprezintă etapa de bază a învățământului obligatoriu în care elevilor li se dezvoltă competențe, atitudini, valori și deprinderi pentru viață;
– este perioada în care copiii generează compotamente bazate pe modele eroice, patriotice etc.;
– activez în calitate de profesor de istorie în ciclul gimnazial, ceea ce mă ajută să percep lucrurile direct, într-un ansamblu complet;
– manualele de istorie din ciclul gimnazial rămân cele mai importante surse de informare pentru elevi.
Totodată, este de menționat că nu există studii, cercetări care să cuprindă toate direcțiile menționate mai sus sau analiza temei război și pace în manualele de istorie din aceste țări. Punerea în comparație a reformei educației istorice din ambele state, care să îmbrățișeze și analiza manualelor la acest obiect, poate oferi un bun și echitabil exemplu în perspectiva unui salt calitativ în editarea manualelor, programelor școlare și a reformei educației în general. Este pentru prima dată când se pune față în față materia primă a elevilor de gimnaziu, adică manualele de istorie din care se extrag pilde pentru viață, exemple triste ce trebuiesc explicate, pentru a fi evitate în viitor.
Acest studiu vine să sprijine istoriografia domeniului prin prisma cercetărilor efectuate asupra manualelor de istorie, planurilor cadru, programelor școlare etc. La final, vom propune editarea a unor manuale noi adaptate pentru nevoile noii generații de elevi, în contextul mai larg al unei noi încercări de reformă a învățământului obligatoriu. Totodată, vom propune o evaluare a manualelor școlare și din perspectiva atitudinilor față de minorități (etnice, religioase, sexuale), subiecte care sunt izolate, depășite în unele manuale, dar pe care totuși acestea le transmit elevilor.
Scopul lucrării este analiza comparativă a conceptelor de război și pace în manualele școlare de istorie din Republica Moldova și România (ciclul gimnazial).
Obiectivele cerectării:
– studierea calității reformelor educației din Republca Moldova și România și impactul lor asupra calității învământului istoric;
-analiza critică a prevederilor curriculare la disciplina istorie, locul și ponderea elementelor privind războaiele și educația pentru pace;
– cercetarea sistemelor de elaborare, evaluare, aprobare și distribuire a manualelor de istorie din Republcia Moldova și România;
– analiza comparativă a conceptelor de război și pace în manualele de istorie din Republica Moldova și România;
-elaborarea unor recomandări privind prezentarea conceptelor de război și pace în manualele de istorie din Republica Moldova și România.
Conceptele de război și pace sunt utilizate pe larg în educația istorică, inclusiv în manualele acestei discipline din care se inspiră profesorii și de unde învață elevii în procesul educațional. Deseori profesorii de istorie operează cu acești termeni fără a da importanță contextelor în care discută sau analizează trecutul. Din lipsă de cunoaștere practică sau pragmatică se vorbește elevilor despre războaie fără a se pune accentul pe caracterul, consecințele dar mai ales impactul carnajelor asupra oamenilor.
Despre manualele de istorie din Republica Moldova s-a scris în ultimii ani destul de des, precum că acestea au la bază un caracter propagandistic, influent pentru a forma conștiința elevilor. În articolul ,,Manualele de istorie din R. Moldova sunt rescrise, în funcție de partidul de la putere” apărut pe portalul Timpul.md în 2013, se spune că „Istoricii din Republica Moldova se plâng de faptul că manualele sunt rescrise în mod regulat în funcție de care partid este la putere”[16]. Aceste carențe trebuiesc făcute publice și înlăturate în cel mai apropiat timp pentru a permite elevilor să studieze disciplina istorică după un tablou real și obiectiv.
Problema manualelor de istorie persistă și în România în condițiile în care pe lângă manualele aprobate de Ministerul Educației au apărut și manuale de piață care pot fi variate după aspect, interpretare și studii de caz. În manualele de istorie multitudinea de valori naționale, europene și universale sunt pealocuri izolate. Din punct de vedere al valorilor precum – pacea, toleranța, drepturile omului, manualele de istorie nu reușesc întotdeauna să promoveze atitudini de respect și valorizare a diversității. Ceea ce reușesc aceste manuale este să introducă sumar câteva concepte legate de tematica diversității în societatea umană, precum și câteva (foarte puține) exemple de evenimente istorice importante pentru comunități minoritare – indiferent de natura acestora[17]. Autorii de manuale introduc în subiectele abordate, unele concepte clasice precum, minorități etnice, religioase, culturale cu tradiții, unitate în diversitate, alături de noi concepte derivate din cadre teoretice ce valorizează diferența – concepte precum multiculturalism, diversitate, decolonizare etc.
Planul cadru din România adoptat în 2006 prevede ca disciplina istorie să formeze următoarele competențe generale și să transmită următoarele seturi de valori și atitudini elevilor: (măsura în care formarea acestor trăsături atitudinale se realizează- trebuie corelată și cu conținuturile didactice din manuale):
– relaționare pozitivă cu ceilalți,
– respectarea drepturilor fundamentale ale omului,
– rezolvarea pe cale non-violentă a conflictelor,
– asumarea diversității etnice, sociale, religioase și culturale[18].
Manualele şcolare de istorie sunt printre puținile instrumente de modelare a caracterului elevilor într-un spirit al valorilor democratice, deaceea necesită îmbunătățiri calitative în toate domeniile de referință: valori, cultură, patrimoniu cultural, democrație, pace, etc. Adesea cadrele didactice trebuie să-și asume rolul de „deslușitori” ai valorilor ascunse printre subiecte. Frecvent, această situație determină profesorii să dea la o parte manualele şi să recurgă la surse alternative de informare.
Faptul că avem o istorie comună, dar totodată, și diferită din cauza regimurilor politice din sec. XX, etapelor de dezvoltare diferite și evoluției parcursului acestora, ne obligă să discutăm despre aspectele cercetării și predării istoriei într-o manieră diversă în ambele state. Din aceste considerente ne-am propus realizare unei cercetări comparative, deoarece este important ce învață copiii din ambele state unii despre alții din manualele de istorie.
Reiterăm că cercetarea dată pune bazele echilibrului dintre pace și război în manualele de istorie din Republica Moldova și România. Începând cu anii `90 ai secolului al XX-lea, după obținerea independenței, în Republica Moldova au fost publicate circa 40 de manuale de istorie, începând cu clasa a IV-a și finalizând cu a XII-a, unele dintre care sunt traduse și în limba rusă. În diferite perioade, în școli se preda două module în același timp – Istoria românilor și Istoria Universală. În mod repetat au fost făcute încercări de a înlocui aceste discpline cu Istoria Moldovei sau de a introduce un curs integrat de istorie, însă aceste încercări au devenit o provocare pentru specialiştii în domeniu fiincă e un lucru complex să descrii problemele istorice într-un format în care nu ai voie să falsifici sau să preamărești anumite lucruri chiar dacă acestea sunt incomode pentru politicieni. Faptul că regimurile comuniste încercau în fel și chip să influiențeze predarea istoriei și asta doar pentru a ascunde, izola și mușamaliza crimele regimului sovietic, nu au făcut alceva decât să tălmăcească în același loc educația istorică în țară fără a obține performanțe în domeniu.
Venind din domeniul educației, zilnic lucrăm cu elevii, care trebuiesc ușor instruiți, modelați spre o toleranță continuă și o pace socială, chiar dacă în era digitalizată acest lucru este greu de realizat. În calitate de cadre didactice, specializate în istorie, suntem motivaţi să promovăm educația pentru pace și pentru un climat social favorabil tuturor. Totuși, această tendință are numeroase piedici, întrebări la care se caută un răspuns, iar acest lucru apare deoarece manualele de istorie sunt pe alocuri scrise nerespectându-se particularitățile de vârstă ale elevilor, sau subiectele abordate elogiază unele antivalori sau autorii manualelor fie sunt indiferenți față de aceste concepte, fie nu trag atenție prea mare acestora.
Domeniul istoriei, care vizează această cercetare, trebuie îmbunătățit, mai ales în contextul metodologic de predare în şcoli, fiindcă este absurd când se tinde spre un ideal în cultura trecutului prin intermediul termenilor de război și nu de pace, de luptă și nu de liniște, de conflict și nu de bunăstare.
Avantajele cercetării de față sunt:
- analiza stadiului actual al istoriografiei problemei cercetate;
- căutarea unor modele de abordare echilibrată și adecvată a conceptelor de război și pace în manualele de istorie;
- elaborarea unor criterii după care se vor ghida autorii de manuale în scrierea acestora.
Riscurile cercetării:
- lipsa unor cercetări în domeniu care să ofere modele de urmat în realizarea lucrării;
- multitudinea de manuale și teme care formează confuzii în procesul de cercetare;
- lipsa datelor arhivistice sau accesul limitat la arhivele guvernamentale, care ne-ar ajuta la cercetarea etapelor reformelor educației istorice în ambele state.
În orice ţară europeană manualele de istorie sunt o chestiune sensibilă şi stârnesc comentarii, mai mult sau mai puţin, aprinse printre intelectuali, elevi, părinţi, dar şi politicieni. În Elveţia care nu este un stat din Uniunea Europene, de exemplu, fiecare canton elaborează un manual de istorie propriu, care pune anumite accente legate de istoria fiecărei regiuni, fără a provoca conflicte.
În Statele Unite, situaţia este şi mai specială, acolo părinţii şi comunitatea fac presiuni permanente ca structura şi conţinutul manualelor de istorie să fie schimbate în concordanţă cu anumite specificităţi locale, de ordin politic sau religios. Acest lucru însă pune accent pe istoria lor locală și nu promovează războaiele, conflictele dintre unele state dacă acestea nu au afectat direct SUA[19].
În Rusia, oficialităţile nu au făcut secret din faptul că doresc să introducă un singur manual de istorie, care să aibă scopul de a educa patriotismul în rândurile tinerei generaţii. Acest lucru este realizat în stilul ideologiei și propagandei acceptate de Kremlin. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens a fost manualul lui Filipov de Istoria Rusiei[20], promovat de Kremlin, în care se menţionează că Stalin a fost cel mai mare manager al secolului XX, iar prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a veacului trecut[21].
Istoricii şi autorii de carte didactică din Republica Moldova și România au prin comparaţie cu semenii lor din Est, libertatea de a elabora manuale, dar constrânși fiind în alegerea tematicii şi a intepretărilor pe care le aplică unor sau altor evenimente şi fenomene istorice. Această constrângere deseori este urmărită prin subiecte care nu-și găsesc rostul în manuale, deci, se crează o impresie că valorile social-istorice nu contează. Sigur, nu putem generaliza aceste vicii căci există manuale în care echilibrul valoric își găsește cu ușurință rostul fără a fi necesar de contaminat elevii în privința unor modele de valori străine.
Stadiul cercetării. Evoluția evenimentelor și situațiilor recente din spațiul european, cu precădere România și Republica Moldova au adus în discuții asemenea concepte precum pacea, războiul – noțiuni și elemente utilizate cu mare atenție și grijă în orice context tematic mai larg. Aceste idei sunt cuprinse și de domeniul educațional, mai cu seamă, de educația istorică în programele educaționale și manualele la această disciplină. Cercetarea manualelor, programelor educaționale este un domeniu important, dar încă modest dezvoltat în statele noastre. Despre manualele de istorie și rolul acestora în formarea elevii de gimnaziu, s-a mai scris, însă dezbaterea comparativă a acestor noțiuni este o temă insuficient abordată. Desigur, subiectul războiului este unul foarte vechi luând în considerație civilizațiile care au luat naștere din războaie și s-au perindat în urma acestora. Conceptul de război este utilizat încă din preistorie, atât în contextul luptei pentru existență, cât și pentru stabilire a dominației unor comunități asupra altora. În Epoca Antică conceptul acestui tip de conflict capătă o conjuctură diversă prin prisma apariției statelor, frontierelor, expedițiilor sau creării imperiilor expansioniste. Luptele dintre diverse entități statale au pus la bază o serie de principii și virtuți ale războiului. Acum acest concept cuprinde diverse arte și științe. Motivul războiului este geneza unor opere literare precum Iliada și Odiseea scrise de Homer, în care sunt mistificate legendarele lupte cunoscute sub numele de Războiul Troian. Descriind în operele sale un stat ideal, Platon amintește despre război și războinici precum că: cu ajutorul acestuia se apără statul, iar de acest lucru se ocupă clasa apărătorilor (războinicilor, phylakes)[22]. Războaiele antice sunt pline de învăţăminte, mai ales că unele dintre ele trec în actualitate, aduc noi dimensiuni care, de fapt, sunt vechi de când lumea: simetria, disimetria şi asimetria[23].
În Evul Mediu tipurile de război capătă obiective strategice diferite, iar acest lucru datorită organizării politice mai avansate care cuprindea pe lângă state și imperii o serie de entități multipolare precum Biserica, Feudele etc. Deci, caracterul războiului mai capătă unele detalii printre care și religioase. Procope de Cezare (sec. VI) este unul dintre primii cronicari, analişti şi chiar teoreticieni ai Evului Mediu timpuriu. Este un personaj care introduce o notă de sensibilitate, de reflecţie filosofică profundă, în descrierea războiului în lucrările acestuia: Războaiele, Războaiele perşilor, Istorie secretă[24].
Avansând cronologic spre Epoca Renașterii asistăm la apariția imperiilor coloniale construite prin război și cucerire, ca mai apoi să descoperim crearea unor blocuri militare. Lucrarea Principele lui Machiavelli este citat atât de frecvent pentru că reprezintă un manual renascentist care leagă pentru prima oară alianţele politico-militare, realităţi imuabile în politica grupurilor umane, de ideea modernă de naţiune, justificând astfel războiul ca modalitate de alcătuire a statului naţional modern, entitatea politică ce a dominat raporturile politice globale în ultimele şase secole[25].
Hugo Grotius în lucrarea sa „Despre dreptul păcii și războiului”, publicată în 1625, a justificat așa numitul „război justific” ce conducea spre faptul că drepturile omului nu ar putea fi un motiv de încălcare a regulilor celor implicați în război[26].
Spre sfârșitul Epocii Moderne observăm conturarea unor gigante alianțe ce pregătesc lumea de Primul Război Mondial (1914-1918), un conflict mai mult s-au mai puțin al națiunilor. Lucrarea lui Erich Maria Remarque „Nimic nou pe Frontul de Vest” („Im Westen nichts Neues”, 1929) rămâne a fi una dintre cele mai cotate opere literare ale timpului, fiind tradusă în peste 20 de limbi. În anul 1931 E. M. Remarque a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace datorită romanului său care prezintă o imagine de ansamblu a armatei germane și a ororilor războiului.
Odată cu începutul epocii contemporane războiul capătă multiple interpretări, contururi, forme și manifestări. Extinderea domeniilor științifice, culturale, educaționale a pecetluit soarta conceptului de război ca fiind interpretat multidimensional și transdisciplinar. De aici se extinde și lupta pentru scopuri prin educație, prin falsificare de realități, prin inducere în eroare a generațiilor tinere.
Alba Iulia Catrinel Popescu în articolul „Considerații asupra conceptelor de pace, violență, criză, conflict și război”, oferă o interpretare detailată și ireproșabilă a acestor aspecte valorice[27]. Știința războiului este tributară gândirii strategice a generalilor Sun Tzu și Carl Philipp, Gottlieb von Clausewitz, susține autorul. Totodată, aceasta, afirmă că Sun Tzu scrie despre război că „este de o importanță vitală pentru stat, domeniu al vieții și al morții, calea care duce spre supraviețuire sau spre nimicire. Este important la acest subiect să fie cercetată – Arta Războiului”[28] în care autorul concentrează esența artei militare. În cuvinte puține, marele general chinez face elogiul războiului văzut ca o confruntare nu doar a armatelor ci îndeosebi a inteligențelor „întreaga artă a războiului este bazată pe înșelătorie, supremul rafinament în arta războiului este de a dejuca planurile inamicului, împotriva celor ce sunt experți în arta de a ataca, un inamic nu știe unde să se apere…”. În lucrarea sa, acesta afirmă că „războiul este ca apa. Se schimbă permanent tot așa cum și apa își adaptează forma la pământul pe care îl străbate. Va reuși să învingă cel care-și poate schimba tactica față de inamic sau adversar” și ca atacarea strategiei inamicului este fundamentală în război[29]. La fel Catrinel Popescu face referire la una dintre definițiile celebre ale păcii, formulată de Dorothy Thompson – „prima doamnă a jurnalismului american” – spune că „pacea nu este absența conflictului, ci prezența alternativelor creative pentru a răspunde la conflict – alternative la reacții pasive sau agresive, alternative la violență”[30].
O altă definiție, aparținând filozofului Baruch Spinoza spune despre pace că ar fi nu doar absența războiului ci, mai mult, „o virtute, o dispoziție spre bunăvoință, încredere, dreptate”[31], în timp ce egiptologul și scriitorul german Georg M. Ebers privea pacea ca fiind „rodul fiecărei bătălii adevărate”. Scriitorul latin Publius Flavius Vegetius Renatus a lăsat posterității sintagma „si vis pacem, para bellum – dacă vrei pace, pregătește-te de război” iar, inegalabilul strateg chinez Sun Tzu a amintit conaționalilor săi că atunci „când este pace în lume, un om de bine își ține sabia alături de el”[32].
Cu toate acestea, discursul public folosește titulatura de război cu multă larghețe, formule precum război psihologic, război imagologic, război ideologic, deși improprii, sunt utilizate în documente oficiale iar, sintagma război rece a devenit generică pentru definirea perioadei istorice de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial până la căderea URSS[33].
În lucrările sale, Herodot, meționa precum că „Nimeni nu-i atât de fără minte încât să prefere războiul în locul păcii, căci în pace, fiii își îngropă părinții, în război, tații își îngroapă fiii”, făcând referințe la ororile și calamitățile războiului[34]. Iată că, după aproximativ 25 de secole simbolul păcii revine în capul mesei, în virtutea frunții și în gândul oamenilor înțelepți. În discursul său Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, şi al dlui José Manuel Durão Barroso, preşedintele Comisiei Europene la Oslo, 10 decembrie 2012 în timpul ceremoniei de acceptare a Premiului Nobel pentru pace, decernat Uniunii Europene, aceștia au ținut o cuvântare „De la război la pace: o poveste europeană” în care au oferit o serie de exemple și povestiri care elogizează valoarea și importanța menținerii păcii în lume, între oameni, între națiuni, între frați. În acest discurs marii politicieni vin cu nenumărate exemple printre care: referințele lui Jean Monnet, care spunea: „Mai bine să ne războim în jurul unei mese decât pe un câmp de luptă.” („Mieux vaut se disputer autour d’une table que sur un champ de bataille”). Dacă ar trebui să îi explic lui Alfred Nobel această replică, i-aş spune: nu doar un congres de pace, un congres de pace perpetuă[35]!
Preşedintele Comisiei Europene Manuel Durão Barroso, în luarea sa de cuvânt, îl citează pe marele filosof evreu olandez Baruch Spinoza care afirma: „Pacea înseamnă mai mult decât simpla lipsă a războiului, pacea este o virtute”. „Pax enim non belli privatio, sed virtus est”. Acesta adăuga: pacea este „o stare de spirit, o dispoziţie pentru bunăvoinţă, încredere şi justiţie”. Într-adevăr, adevărata pace există doar dacă oamenii sunt încrezători, sunt împăcaţi cu sistemul lor politic şi au garanţia că drepturile lor fundamentale sunt respectate[36].
Dialectica Pace – Război a făcut obiectul unei analize foarte interesante aparținând profesorului de științe politice Ragnar Müller[37]. Acesta consideră că „analiza acestei dialectici trebuie să pornească din punctul pivotal, respectiv factorul violență, criză, de a cărui modalitate de gestionare, de civilizare, depinde evoluția spre oricare dintre cele două direcții extreme, de pace sau de război”. Conflictul, în opinia lui Müller „este inevitabil, prezența sa este perpetuă, prin urmare dialectica pace – război este nesfârșită iar transformarea conflictului într-una dintre cele două variante de evoluție face obiectul acestei dialectici”. Acesta deduce că relația dintre aceste concepte are aspectul caracteristic unei balanțe, respectiv deducem că relația dintre pace și război este biunivocă, de potentare reciprocă, ca oricare dintre talerele balanței conține germenii controlaterali[38].
Conceptele de război și pace în programele școlare și manualele de istorie au fost puse în discuție prin politici oficiale la Consiliul de Cooperare Culturală sau a Secretariatului Consiliului Europei încă la finele anilor 90’ ai secolului al-XX-lea – începutul secolului al XXI-lea, când apăreau programe și proiecte în domeniul educației și culturii. Robert Stradling în lucrarea sa întitulată „Să înțelegem istoria secoluli XX” afirmă, că „până în prezent puțini autori de curriculum au îmbrățișat analiza „părții întunecate a istoriei Europei” adică, problemele sensibile din istoria bătrânului continent. Tot acesta spune că doi cercetători germani, Hangen Schulze și Ina Ulrike Paul, au încercat să abordeze în culegerea de surse istorice pe care au elaborat-o, câteva dintre aceste orientări din cadrul „Marii povești din Europa”. O astfel de abordare este de tip tematic și acoperă probleme precum: război și pace, libertate și despotism, hegemonie și echilibru de putere, unitate și diversitate etc[39]. Raportul Național al Dezvoltării umane, Republica Moldova 2000, are o tematică foarte actuală în contextul tezei date și anume „Spre o cultură a Păcii” în care autorii participanți la elaborarea acestui raport afirmă că omenirea a conștientizat cultura păcii ca unica posibilitate de supraviețuire. Pentru aceasta Ambasada Germană a ONU a proclamat anul 2000 ca ,,An Internațional al Culturii Păcii”, iar în locul dictonului cinic „Dacă dorești pace, pregătește-te de război” lumea trebuie să spună: „Dacă dorești pace, pregătește-te pentru pace și încearcă să o ai în viața de fiecare zi”[40].
Totuși abordarea acestor concepte de către contemporani este umbrită când vine vorba de educația școlară, deoarece cercetătorii care au în vizor problematica manualelor de istorie, fie au lăsat pe umerii autorilor de manuale să conștientizeze felul de elaborare și structurare a acestora, fie nu au dat importanță acestor factori, deși s-a demonstrat în repetate rânduri că educația în școală pornește de la manuale. Unii specialiști care au purces la clarificarea unor astfel de povești legate de manualele de istorie și care o să ne ofere o bază istoriografică și metodologică sunt:
Sergiu Musteață dezbate numeroase probleme legate de educație și manualele de istorie din Republica Moldova și România. Una din aceste lucrări este „Educația istorică între discursul politic și identitar în Republica Moldova”. Studiul dat este consacrat educaţiei istorice din Republica Moldova, începând de la primii paşi ai reformei privind educaţia istorică şi încheind cu impactul acesteia asupra societăţii moldoveneşti contemporane. Autorul elucidează următoarele aspecte teoretice caracteristice disciplinei date: istoria şi istoricul, istoria şi politica, învăţământul istoric şi identitatea naţională, dreptul la istoria adevărată şi predarea acesteia în şcoală, locul curriculumului şi a manualului şcolar la istorie în realizarea obiectivelor educaţionale”[41]. Autorul dovedește că istoria este un domeniu esențial în crearea culturii identitare și demonstrează că există numeroase lacune ale educației la acest capitol în Republica Moldova, iar soluția de a ieși din acest impas nu este alta decât abordarea conceptuală a educației istorice în acest sens.
O altă lucrare semnată de S. Musteață este „Noi despre vecini și vecinii despre noi. Manualele de istorie în Republica Moldova, România și Ucraina”, în care afirmă ideea precum că „Moldova nu a adoptat încă o predare a istoriei comune europene. Ea are acum o oportunitate de a începe predarea propriei sale istorii din nou, pentru a depăși rămășițele versiunii false a istoriei promovate în perioada sovietică și a dezvolta un curriculum de istorie cuprinzător, care încorporează atât elemente regionale, cât și europene”[42]. Ne dăm seama de gravitatea situației în acest domeniu și de năzuințele autorilor de manuale care au interpretat anumite subiecte eronat. Valorile exprimate de acești autori nu au fost întotdeauna unele pe măsura așteptărilor, ci mai degrabă au purces la descrierea unor subiecte istorice care provoacă dezbateri și descriu concepte de război, lupte, conflicte într-un raport descendent păcii. „Sergiu Musteață lansează cartea într-un context deosebit de critic, în care se promovează ideea revenirii la manualul unic. Orice fel de carte care ajută la înțelegerea și predarea istoriei este binevenită. Este o carte foarte importantă din trei puncte de vedere:
1) datorită temei alese, și anume, modul în care moldovenii, românii și ucrainenii se privesc și se reflectă reciproc în manualele de istorie. Este important pentru că, de-a lungul timpului, manualul de istorie a fost foarte politizat. A fost numit chiar “o armă a războiului rece”. Deși s-au făcut progrese importante în cele trei țări, nu am scăpat de această problemă, modul în care sunt scrise manualele;
2) noutatea temei alese – modul în care diverse popoare reflectă istoria vecinilor în manuale – o temă care nu a fost abordată. A aborda o asemenea temă, atât de delicată, presupune mult curaj;
3) concluzia la care ajunge autorul: disputa internă dintre românism și moldovenism este abordată în manualele de istorie. În acest context, este puțin loc pentru vecini”[43], afirmă Dr. Eugen Palade la lansarea acestui volum.
Adriana Popescu în articolul „Noile manuale moldoveneşti de istorie susţin că românii ocupau abuziv Basarabia”, încearcă să explice influiența factorilor de decizie de la guvernare asupra subiectelor privind ocuparea Basarabiei în 1812 și în 1940. Aceasta afirmă că „potrivit manualelor respective, „teritoriul basarabean a fost invadat de români și pretutindeni armata română era întâmpinată cu rezistență, calea ei fiind împresurată de cadavrele basarabenilor”. În aceleași cărți se mai specifică și faptul că „cei care nu erau de acord cu intervenția românească erau împușcați”, iar „la 23 august 1939, Moldova nu ar fi căzut victima Pactului Ribbentrop-Molotov, ci în 1940 a fost eliberată de URSS de sub ocupația românilor”[44].
Cu studii de calitate în domeniul reformei curriculumului și evidenței trăsăturilor distinctive ale acestuia vine Viorica Goraș-Postică. Un articol în care exprimă detailat necesitatea modernizării acestui act normativ este „Reforma curriculară în continuă ascensiune. Secvenţe de cercetare educaţională calitativă”. Aici autoarea prezintă secvenţe de cercetare curriculară calitativă desfăşurate pe parcursul elaborării Cadrului de referinţă al Curriculumului Naţional, într-un proiect de anvergură al Ministerului Educaţiei din Republica Moldova, sprijinit de Fundaţia Soros-Moldova. Se insistă pe necesitatea optimizării curriculumului ca document de primă importanţă al politicii educaţionale, încurajându-se centrarea învăţării pe elev, crearea unui mediu prietenos şi deschis pentru relaţionare, construirea unor comunităţi dinamice şi flexibile de învăţare, educaţia pentru cetăţenie democratică. În acest context, s-a efectuat o analiză extinsă de nevoi ale tuturor actorilor educaţionali: elevi, părinţi, cadre didactice şi manageriale, angajatori, dar şi oameni simpli, care pot să ne sugereze idei originale privind şcoala şi cuprinderea acesteia în cadrul curricular[45].
Deseori, după independență, s-a purces la un control politic asupra manualelor de istorie fiincă acestea exprimau, deseori, viziuni și valori antinaționale, antieuropene sau pro-sovietice. Unii autori încercau, conștient, să ignore adevăruri științific demonstate, principiile obiectivității istorice și totodată aveau la baza manualelor concepții învechite, depășite de noile tendințe modernizatoare și contemporane. Deci, trebuie apreciată obiectiv situația istoriei pe timpul guvernării comuniste din Republica Moldova (2001-2009) dar și în timpul guvernării așa-ziselor „democratice și pro-europene” din (2009-prezent). Concluziile şi recomandările formulate vor fi necesare pentru realizarea şi îmbunătăţirea procesului educaţional istoric actual al Republicii Moldova, adică în perioada imediat următoare. Curriculumul modernizat la Istorie din 2010, act normativ, pe care îl vom analiza în capitolul I, vine să reorganizeze sitemul de competențe ale elevilor, să modernizeze procesul educațioanl istoric, dar Ministerul și editurile nu au făcut altceva decât să reediteze manualele din anii 2000 cu mici și nețnsemnate schimbări, iar elaborarea manualelor noi a fost amânată până în prezent.
Eugen Palade, un alt cercetător și istoric abordează cu deosebit interes tematica manualelor școlare. Punerea în discuție a schimbărilor educaționale din anii de după revoluție reprezintă subiectul unor cercetări ale autorului. Într-un articol „Manualele școlare, o poveste fără sfârșit?”[46] acesta justifică prin argumente relevante unde este problema manualelor. Totodată oferă practici procesuale în producerea și editarea acestora, făcând unele comparații cu practica internațională în domeniu.
Abordarea manualelor de istorie este un subiect actual și în România. Cercetătorii domeniului încearcă să ofere un spectru de argumente clare în favoarea promovării egalității de gen și sexe, egalității și toleranței între etnii, naționalități și minorități.
Mirela-Luminița Murgescu în lucrarea sa „Istoria din ghiozdan. Memorie și manuale școlare în România anilor 1990”[47], elucidează o serie de mistere importante ca formă și conținut cu aspect educativ-istoric: identitatea națională în manualele de istorie, Europa în manualele școlare românești, minoritățile românești în școală, dezbaterea problemei manualelor școlare și necesitatea rescrierii acestora. Apreciem enorm această lucrare fiindcă pune în discuție unele dileme ce alții le evită sau superficial le inspectează. Etapizarea reformei educației istorice cu domeniul manualelor de istorie, este făcută fără a intra în polemici cu istoriografia timpului, punctându-se cele mai reprezentative etape procesuale.
Emilian Colceru-Mihul în articolul său „De la istorie naţională la istorie europeană în şcolile româneşti”[48], pune în valoare problematica predării istoriei în perioada comunistă și primele încercări de modificare a materiei în primul deceniu postcomunist cu discuții despre manuale și programe școlare. Schimbările din 1999 cu totalitatea de aspecte ale manualelor alternative crează front de discuție autorului care conchide și asupra predării disciplinei pe baza competențelor.
Laura Căpiță, Carol Căpiță și Mihai Stamatescu în lucrarea acestora „Didactica Istoriei 2”[49], structurează o serie de elemente didactice ale disciplinei precum unele fundamente procedurale, demersul didactic, manualul ca sursă în predarea istoriei, etc. Autorii reușesc să ofere un aspect clar al abordărilor moderniste în practica la clasă, dând cele mai esențiale strategii de învățare. Mai nou aceștia includ ca probleme sensibile în istorie și gestionarea unor conflicte istorice prin prisma abordărilor echilibrate ale acestora în sala de clasă.
Evenimente dureroase precum istoria romilor, robia acestora și problema evreilor sau Holocaustul, sunt deseori ignorate sau, cel mai des, menționate superficial, fără a oferi elevilor date concrete privind cauzele, desfășurarea și consecințele acestor fenomene. Drept răspuns în societatea contemporană persistă o rezervă asupra interpretării acestor subiecte și totodată se răcesc relațiile dintre etniile românești, ale romilor, evreilor etc.
Pentru a genera o reformă în domeniul educației istorice prin prisma promovării valorilor de pace în societate, trebuie să stabilim o strategie clară de dezvoltare în acest sistem educațional, de aceea prin cercetarea dată vrem să pornim, să propunem la nivel practic soluții de îmbunătățire a domeniului istoriei în școli prin prisma abordării realiste a manualelor de istorie.
Așa cum explică specialiștii domeniului educațional, școala moldovenească se centrează pe conținuturi informaționale în foarte mare măsură, neglijând formarea abilităților elevilor și, mai ales, ignorând atitudinile pe care școala moldovenească le formează la clasă. Analiza respectivă va urmări să evalueze ce transmit manualele la nivel de atitudini față de diferite minorități și în ce măsură aceste suporturi didactice ajung să promoveze atitudini de pace și valorizare a diversității (aceasta fiind unul dintre obiectivele de formare pentru disciplina istorie).
Metodologia cercetării. În realizarea acestui studiu prin intermediul unor metode de cercetare am asigurat calitatea și originalitatea lucrării. Prima dintre aceste metode este analiza comparativă. Aceasta ne-a permis, mai îtâi de toate, să cercetăm problematica în sine și anume conceptele de război și pace, apariția, evoluția și impactul acestora pentru generația tânără. Totodată, cercetarea istorică se referă și la documentele arhivistice analizate în Arhiva Ministerului Educației și Cercetării al Republicii Moldova. Studiul sistematic și cronologic al evenimentelor din 1989 până în prezent fac obiect de studiu pentru metoda dată. Reforma educației istorice în ambele state este urmărită evolutiv și comparativ prin intermediul acestei metode și schițată prin interpretări și comentarii. Culegerea de informații la subiectul abordat, acumularea de material, de manuale și studii nu iese din profilul metodei de cercetare istorică pe care am utilizat-o.
Această metodă ne-a permis:
– să comparăm reforma educației istorice din ambele state, mai ales, că ambele proiecte de reformă au fost suținute și finanțate în mare parte de Banca Mondială;
– să urmărim similitudinile și diferențele între programele școlare la istorie din ambele state;
– să comparăm manualele de istorie din Republica Moldova cu cele din România;
– să comparăm modul de prezentare și interpretare a conceptelor de război și pace în manuările de istorie din cele doua state.
Metoda interviului a fost aplicată persoanelor care au avut tangențe cu educația istorică la un anumit nivel, este o metodă indispensabilă fiincă ne-a permis să aflăm din prima sursă evoluția reformei educației, a editării de manuale din ambele state etc. Punerea în prim-plan a unor profesori de istorie cu privire la problematica conceptelor discutate, considerăm că a fost o necesitate, iar realizarea acestei activități a permis descoperirea mai multe neajunsuri și idei de soluționare a problemei. În timpul unor interviuri și discuții cu persoane implicate în procesul reformei educației istorice, precum managerul editurii Lumina, Directorul Fondului Special pentru Manuale în R.Moldova, am aflat metodologia de elaborare și editare a manualelor de istorie. Întervievat a fost și Mihai Manea, profesor de istorie, inspector şcolar specialitatea istorie, la Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, autor de lucrări ştiinţifice, metodice şi articole periodice, membru al Comisiei Naţionale de Istorie, preşedintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România (APIR – Clio), care ne-a ghidat spre reforma de orgaizare a procesului de editare a manualelor de istorie din România.
Pentru a exemplifica am studiat unele aspecte de sudiu de caz care pe parcursul cercetării ne-au ajutat să facem o investigație empirică a conceptelor de război și pace în manualele de istorie, a subiectelor legate de aceste valori și impactul asupra educației istorice în general. Strategia acestei metode este aplicată după principiul existenței timpului și spațiului de cercetare, care îl reprezintă Republica Moldova și România de la obținerea independenței până în prezent și cuprinde toată ramura educației istorice, începând cu legislație, programe școlare, manuale și istorici. Conceptele discutate sunt prezente în fiecare dintre sursele sus enumerate, iar noi avem misiunea de a le interpreta sub auspiciul unui studiu de caz. Unele ipoteze care vor fi oferite în această lucrare se datorează studierii unor surse prin metoda dată și vor fi supuse unor critici pentru a se oferi o logică în cadrul cercetării.
O altă metodă care materializează această lucrare o reprezintă metoda analizei cantitative. Aceasta metodă a fost aplicată prin prisma unei abordări critice a tuturor componentelor istoriografice ale acestei lucrări începând cu programele școlare și actele normative și finalizând cu manualele școlare de istorie. În cele din urmă, metoda ne-a permis să determinăm frecvența subiectelor de război și pace, oferită de autorii manualelor. Lucrând ca profesori de istorie analizăm conținutul manualelor zilnic, astfel deja deprinderea de a interpreta conținuturile subiectelor, împreună cu elevii, ne-a făcut să observăm neajunsuri pentru a le pune în discuții și dezbateri. Conținutul multor surse de informare, față de subiectul abordat, am reușit să-l analizăm, pas cu pas, și să extragem din acesta informațiile necesare. Astfel, am estimat termenii de război și pace cât și delimitările acestora în timp și spațiu apreciind intensitatea și impactul acestora asupra conținutului manualelor de istorie.
Metoda analizei calitative a discursului în manualele de istorie față de conceptele enunțate mai sus nu este altceva decât evaluarea critică a conținutului manualului în vederea stabilirii discursului[50] despre război și pace, dar și esența mesajului oferit de autori prin aceste aspecte. Pornind din aceste extreme am apreciat:
– frecvența termenilor de război și pace pe parcursul difuzării subiectelor în manuale;
– corelarea dintre acești termeni și dominarea unuia în raport cu celălalt aspect;
– modul de intrepretare a conceptelor război și pace;
– spațiul și timpul definit ce cuprinde tematica cercetării conceptelor;
– rolul valorilor universale în edificarea unei societăți tolerante;
– prezentarea idealului păcii în condițiile actuale;
– abordarea predominantă ale conceptelor prin prisma perspectivității, cauzale, culturale sau naționale.
Totalitatea de metode enumerate mai sus, dar și altele ne-au ajutat să înțelegem și să interpretăm subiectele legate de războaie și cele care oferă tendințe de aplanare a conflictelor prin pace durabilă. Aceste tipuri de metode au generat informații despre dezvoltarea și transformarea programelor școlare de istorie, scrierea și conținutul manualelor, cum ar fi descrieri, imagini, hărți și documente, pe baza unei liste de criterii. Acestea nu sunt nici pe departe toate metodele de cercetare care de lucru de-a lungul procesului de scriere ne-au ajutat în organizarea lucrării, de asemenea am luat în considerație metodele, procedeele și tehnicile de cercetare propuse de specialişti în domeniu.
Putem afirma că războiul și pacea sunt două aspecte ale istoriei fiecărei societăți. Acestea vor rămâne o amprentă, pentru fiecare popor în parte, pe care trebuie să le valorificăm adecvat, ca pe niște realități, deoarece în războaie și-au pierdut viața oameni nevinoveți, iar aceștia trebuie tratați ca atare. Nu este însă cazul ca să rămânem traumați de aceste file de istorie fiincă odată cu aceasta inhibăm și alte generații. În manualele de istorie noi, desigur, trebuie să pomenim de luptele care ne-au schimbat cursul istoriei, care ne-au adus pagube și deznădejde, dar nu trebuie să dăm importanță majoră acestor elemente, mai mult decât să cultivăm elevilor valorile universale de pace, toleranță etc. Noi trebuie să ne educăm generațiile tinere în spiritul patriotismului, concesiei față de cei cu care au luptat înaintașii noștrii fiindcă viitorul ne aparține nouă și noi alegem cum dorim să-l trăim.
Unele dintre dificultățile enunțate anterior, considerăm că nici nu ar fi trebuit să apară dacă în ultimii 30 de ani, de când s-au început a scrie manuale de istorie, pentru elevii din Republica Moldova și România, autorii nu ar fi fost influiențați de vâltoarea politică a vremii. Dar, istoria nu pate fi schimbată, de aceea trebuie să învățăm din lecțiile trecutului și să găsim ieșire din fiecare situație conflictuală.
Lucrarea este structurată în trei capitole, având fiecare dintre acestea subcapitole, și anume primul și al treilea capitol au câte patru subcapitole, iar capitolul doi are trei subcapitole. În primul capitol sunt prezentate similitudinile și diferențele dintre programele școlare la istorie, se prezintă o scurtă evoluție a disciplinei istorice în ultimii 30 de ani, în ambele state și desigur, se analizează actele curriculare în vederea stabilirii conținuturilor de război și pace în programele școlare. Capitolul doi reflectă subiectul: Elaborarea, producerea și difuzarea manualelor de istorie în ambele state evidențiându-se rolul și locul manualului de istorie în procesul educațional. Aici, pe baza unor interviuri cu persoane responsabile domeniului și lucru în arhivă, am prezentat etapizat, cum erau elaborate manualele de istorie. Capitolul trei oglindește analiza conținuturilor manualelor de istorie de pe ambele maluri ale Prutului, iar aici scotem în evidență aspectele comparative de interpretare ale conceptelor de război și pace în manuale. Lucrarea se încheie cu o serie de concluzii, recomandări, surse bibliografice și câteva anexe.
Orice interpretare eronată poate să-l aducă pe elev în situația unor dileme de identitate, naționalism, valori etc., și doar pe baza unei analize ample a documentelor, a manualelor și a rezultatelor reale se va putea da o apreciere corespunzătoare a evenimentelor descrise și trăite. Subiectul „Război și pace în manualele școlare de istorie din Republica Moldova și România” este unul pe cât de sensibil, pe atât și de controversat. Structura manualelor de istorie din statele noastre, vine să demonstreze că unele aspecte legate de aceste exprimări sunt descumpănite, dezorientate. Rolul nostru aici este să dezlegăm aceste mistere banale la prima vedere, care aduc un impact psihologic negativ copiilor din câteva generații, ce studiază după aceste manuale. Dorind să ne alăturăm marii familii europene, cetățenii Republicii Moldova sau din România, care deja din 2007 inspiră aerul acestei comunități, trebuie să punem la punct aceste aspecte, asumându-ne responsabilitatea ca prin cercetarea în cauză să propunem un set de măsuri care au menirea să oprească acest val de negativitate în subiectele istorice, iar disciplina istorie să fie alături de educație civică și educație pentru societate niște trasee pe care îndreptăm elevii spre democrație și toleranță adevărată.
[1] Pascal Lorot, Perestroika. URSS sub Gorbaciov(1985-1991), Ed.Corint, Bucuresti, 2002, p.14.
[2] https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/mihail-gorbaciov-si-politica-sociala-si-economica-a-urss (accesat: 08.05.2021).
[3] https://www.elenarobu.md/despre-razboiul-din-afganistan-un-razboi-inutil-care-nu-fost-al-nostru/ (accesat: 08.05.2021).
[4] https://moldova.europalibera.org/a/27585327.html (accesat: 08.05.2021).
[5] Cornelia Rabitz, Perestroika, glasnost şi sfârşitul Uniunii Sovietice, https://www.dw.com/ro/perestroika-glasnost-%C5%9Fi-sf%C3%A2r%C5%9Fitul-uniunii-sovietice/a-2627554 (accesat:08.05.2021).
[6] https://www.presedinte.md/declaration (accesat: 15.05.2021).
[7] Maurel Chloé, Histoire de l’Unesco. Les trente premières années, Paris, L’Harmattan, 2010, p. 9.
[8] https://newsmaker.md/ro/de-o-varsta-cu-razboiul-9-istorii-despre-viitorul-moldovei-si-al-transnistriei/ (accesat: 02.03.2021).
[9] https://romania.europalibera.org/a/%C8%99apte-ani-de-r%C4%83zboi-noile-mi%C8%99c%C4%83ri-militare-ale-rusiei-la-grani%C8%9Ba-cu-ucraina/31192706.html (accesat: 18.05.2021).
[10] https://www.dw.com/ro/ucraina/t-18484317 (accesat: 18.05.2021).
[11] https://adevarul.ro/news/eveniment/exclusiv-culisele-manipularii-conflictului-romano-maghiar-20-martie-1990-1_50ad49937c42d5a663924d61/index.html (accesat: 18.05.2021).
[12] https://adevarul.ro/news/eveniment/procurorul-s-a-ocupat-cazul-targu-mures-90-s-a-intamplat-nu-legatura-spontaneitatea-1_50ad4fe07c42d5a66392c8ae/index.html (accesat: 18.05.2021).
[13] http://www.ziua.ro/display.php?id=172374&data=2005-03-24 (accesat: 18.05.2021).
[14] https://www.gppac.net/ (accesat : 18.05.2021).
[15] https://prodidactica.md/portfolio/educatie-pentru-pace-prin-promovarea-culturii-bunei-vecinatati-in-clasele-primare/ (18.05.2021).
[16] „Manualele de istorie din R. Moldova sunt rescrise, în funcție de partidul de la putere”, Timpul.md, 9 noiembrie, 2013. https://www.timpul.md/timpulmd/articol/manualele-de-istorie-din-r–moldova-sunt-rescrise-in-functie-de-partidul-de-la-putere-50882.html (accesat: 07.06.2020).
[17] Irina Costache, „Analiză a manualelor de Istorie” realizată pentru Centrul de Resurse Juridice, http://www.crj.ro/wp-content/uploads/2016/11/CRJ-Analiza-Manuale-Istorie-educatie-fara-discriminare.pdf (accesat 30.03.2020).
[18] Ibidem, p. 5.
[19] https://adevarul.ro/moldova/politica/despre-manualele-istorie-1_5281ec3ec7b855ff56e70a6c/index.html (acceat: 25.04.2021).
[20] А.В. Филиппов. Новейшая история России, 1945—2006 гг. : кн. для учителя, Москва, Просвещение, 2007.
[21] Igor Cașu, „Despre manualele de istorie”, Adevărul, Chișinău, 12 noiembrie 2013.
[22] Vasile Muscă, Alexander Baumgarten, Filosofia politică a lui Platon, București, 2006.
[23] Gheorghe Văduva, Război și cunoaștere, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2008, p. 39.
[24] Gheorghe Văduva, Arta militară de-a lungul mileniilor, Editura CTEA, București, 2004, p.111.
Anthony Kaldellis, Procopius of Caesarea: Tyranny, History and Philosophy at the End of Antiquity, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 2004.
[25] Andrei Miroiu, Sistemul internațional și politica puterilor minore. Cazul României 1913-1989. Teză de doctorat, București, 2004, p. 3. Niccolo Machiavelli, Principele, Editura Minerva, Bucureşti, ,1994.
[26] Hugo Grotius, Despre dreptul păcii și războiului. Tradus de G. Dumitriu, Editura Științifică, București, 1968.
[27] Alba Iulia Catrinel Popescu, „Considerații asupra conceptelor de pace, violență, criză, conflict și război” , Dreptul internațional umanitar: actualităţi, perspective, provocări, Colecţia „Cartea ARDUPH”, nr.7, Editura KARTA-GRAPHIC, Ploieşti, 2015, p. 104-105.
[28]Sun Tzu. Arta Războiului, Editura Antet, București, 2004. http://docshare01. docshare. tips/files/ 1177/ 11773486.pdf (accesat: 07.06.2020).
[29] Alba Iulia Catrinel Popescu, „Considerații asupra conceptelor …, p.117-118.
[30] Jone Johnson Lewis, Dorothy Thompson Quotes, http://womenshistory.about.com/od/quotes/a/dorothy_ thompso.htm/ (accesat: 01.02.2015).
[31] Catrinel Popescu, „Considerații asupra conceptelor …, p. 105.
[32] Catrinel Popescu, „Considerații asupra conceptelor …,, p. 106.
[33] Catrinel Popescu, „Considerații asupra conceptelor …, p.112.
[34] https://www.storyboardthat.com/ro/biography/herodot (accesat: 25.04.2021).
[35] Discurs al dlui Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, „De la război la pace: o poveste europeană”, la acceptarea premiului Nobel pentru pace decernat Uniunii Europene, Oslo, 10 decembrie 2012. https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/ ro/SPEECH_12_930 (accesat: 10.01.2021).
[36] Discursul dlui José Manuel Durão Barroso, preşedintele Comisiei Europene, „De la război la pace: o poveste europeană” la acceptarea premiului Nobel pentru pace decernat Uniunii Europene, Oslo, 10 decembrie 2012. https://ec.europa.eu/commission/ presscorner/ detail/ro/SPEECH_12_930 (accesat: 10.01.2021).
[37]Ragnar Müller, What does peace mean?, Berghof Foundation,
https://www.berghof-foundation.org/nc/de/programme/friedenspaedagogik-globales-lernen/ (accesat: 07.06.2020).
[38] Alba Iulia Catrinel Popescu, „Considerații asupra conceptelor…, p.116-117.
[39] Robert Stradling, Să înțelegem istoria secolului XX, traducere de Mihai Manea,București, Editura Sigma, 2002, p.25.
A se vedea : Hagen Schulze, Ina Ulrike Paul, Europa : Dokumente und Materialen, Bayerischer Schulbuch-Verlag, Munchen, 1994.
[40] Raportul Național al dezvoltării umane. Spre o Cultură a Păcii, Republica Moldova, 2000, p. 4.
[41] Sergiu Musteață, Educația istorică- între discursul politic și identitar în Republica Moldova, Chișinău, Editura Pontos, 2010.
[42] Sergiu Musteață, Noi despre vecini și vecinii despre noi. Manualele de istorie în Republica Moldova, România și Ucraina, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2018, p. 54. A se vedea și versiunea engleză a acestei lucrări: S. Musteaţă, About Us and Our Neighbours: History Textbooks in the Republic of Moldova, Romania and Ukraine. Georg Eckert Institute, Braunschweig, Eckert. Dossiers 7, 2017. ISSN 2191-0790. urn:nbn:de:0220-2017-0097, On-line version: URI: http://repository.gei.de/ handle/11428/213
[43]https://www.cetateadescaun.ro/produs/noi-despre-vecini-si-vecinii-despre-noi-manualele-de-istorie-republica-moldova-romania-si-ucraina/ (accesat 13.04.2020).
[44] Adriana Popescu, „Noile manuale moldovenesti de istorie sustin ca romanii ocupau abuziv Basarabia”, in Revista Social, 25 Septembrie 2006.
[45] Viorica Goraș-Postică, „Reforma curriculară în continuă ascensiune. Secvenţe de cercetare educaţională calitativă”, in Revista Didactica Pro, nr. 5-6 (93-94), 2015, p. 3.
[46] Eugen Palade, ,,Manualele școlare, o poveste fără sfârșit?’’, https://www.sucitoruldeminti.ro/reflexiv-in-educatie/manualele-scolare-o-poveste-fara-sfarsit/ (accesat: 19.05.2021).
[47] Mirela-Luminița Murgescu, Istoria din ghiozdan. Memorie și manuale școlare în România anilor 1990, Editura Do MinoR, București, 2004.
[48] Emilian Colceru-Mihul, ,,De la istorie naţională la istorie europeană în şcolile româneşti’’, în Polis. Revistă de Științe Politice. Volumul IV, Nr. 1 (11), Editura Institutul European, București, decembrie 2015-februarie 2016, p. 85-96.
[49] Laura Căpiță, Carol Căpiță, Mihai Stamatescu, Didactica Istoriei 2, București, 2006.
[50] Sergiu Musteață, Cum să elaborăm și analizăm manuale școlare, Editura Cartdidact, Chișinău, 2006, p. 35.