Descriere
Europa Centrală și tentația federalismului. Istorie și diplomație în perioada interbelică (Ediția a II-a revăzută) de Daniel Citirigă
Prăbușirea marilor imperii – Austro-Ungar, German, Rus și Otoman – la finalul Primului Război Mondial a transformat radical harta Europei. În acest context efervescent, statele din Europa Centrală au fost puse în fața unei provocări uriașe: cum să asigure securitatea, stabilitatea și identitatea națională într-o regiune marcată de tensiuni etnice, revizionism și orgolii istorice?
Istoricul Daniel Citirigă ne propune o călătorie fascinantă în laboratorul diplomatic al perioadei interbelice, depășind clișeele istoriografice tradiționale. Lucrarea analizează în profunzime un concept esențial, dar adesea neglijat: federalismul. Abordând subiectul printr-o grilă originală – împărțirea între „federalismul ofensiv” și „federalismul defensiv” – autorul explică succesele și, mai ales, eșecurile geopolitice ale regiunii.
Așa cum subliniază istoricul Florin Anghel:
„Ideea autorului potrivit căreia se pot desemna două curente majore de analiză – federalismul defensiv și federalismul ofensiv – este o imagine proaspătă și captivantă pentru o reconstrucție a discursului istoric […]. Amalgamul de fapte, personaje, programe și proiecte federaliste colorează într-un mod captivant istoria diplomatică, militară și intelectuală a Europei Centrale…”
Ce veți descoperi în această carte:
- Tentațiile nostalgice ale Ungariei și Poloniei: Cum au fost folosite ideile federale ca instrumente de mascare a imperialismului și de refacere a granițelor medievale.
- Dramele statelor multinaționale: Modul în care elitelor de la Praga și Belgrad le-a lipsit flexibilitatea, impunând un centralism rigid.
- Diplomația și proiectele dinastice ale României: Respingerea federalismului în favoarea statului național unitar și eforturile de stabilizare a regiunii.
- De la Mitteleuropa la L’Europe Centrale: Schimbarea de paradigmă și rolul Franței în încercarea de a crea un baraj în calea expansiunii germane.
O lectură obligatorie pentru a înțelege de ce pacea interbelică a fost atât de scurtă și de ce proiectele politice de atunci încă ne influențează prezentul.
Daniel Citirigă este un istoric specializat în dinamica relațiilor internaționale și istoria politică a secolului XX. Activează ca și conferențiar universitar la Universitatea „Ovidius” din Constanța și și-a consolidat parcursul de cercetător printr-un doctorat susținut în 2013 la prestigiosul Institut de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române. Este autorul apreciatului volum Diplomația Coroanei și co-coordonator al lucrării Intelectualii politicii și politica intelectualilor. Preocupările sale depășesc însă sfera strict academică, fiind o prezență activă în spațiul public prin acțiuni menite să promoveze istoria și să valorifice patrimoniul cultural.
Prefaţă de Prof. univ. dr. Ioan Chiper
Zona centrală a Europei – un spațiu imperial, multietnic, înscris timp de secole în realitatea istorică – nu putea să se sustragă nici reorganizării balanței de forțe între centrele de putere ale continentului în secolul al XIX-lea, nici vigurosului proces de afirmare a principiului naționalităților. Evoluția puterii germane a condus, după Sadova, la o primă amenințare majoră pentru Imperiul Habsburgic căreia Viena i-a putut face față doar prin concesii față de cel mai puternic grup național din imperiu, ungurii, asociate puterii în cadrul Dublei Monarhii, vizând să subțieze presiunea germană, dar și să împiedice implozia imperiului. O soluție de avarie, care n-a eliminat complet nici ambițiile și revendicările maghiare – sporind în același timp nemulțumirile și activitatea celorlalte grupuri naționale, în particular din segmentul maghiar al imperiului – și nici intențiile celui de-al II-lea Reich, mai ales în perioada post Bismarck. Germania, susținând interesat supraviețuirea Dublei Monarhii, nutrea intenția de a da consistență, fără a afecta organizarea politico-teritorială, individualizării unui spațiu al Europei Centrale – Mitteleuropa – care, în esență, trebuia să asigure hegemonia germană. Un spațiu care se dorea delimitat prin moștenirea și adeziunea la un set de valori comune spirituale și materiale.
Accentuarea contradicțiilor interne din unele imperii, în cazul dat Austro-Ungaria, a generat soluții alternative destinate să împiedice explozia statului, soluții care au inclus, între altele, „proiectul”, mai cunoscut, al lui Aurel C. Popovici, sau susținători, în cursul războiului cu unele completări originale, precum Constantin Stere.
Prăbușirea Austro-Ungariei, ca și a celorlalte imperii – încă înainte de armistițiul de la Compiègne, a creat realități politico-teritoriale fundamental noi. Ele nu au înmormântat însă complet proiecte și tentative anterioare, deși în formule adaptate noilor împrejurări ale lumii interbelice, unele fiind regăsite, nu cu mari dificultăți, disimulate în tentative ce s-au prelungit și în secolul prezent. Realitățile lumii interbelice au generat, însă, proiecte alternative, care pot fi circumscrise prin cauze, intenții și implicații, în mai multe tipologii.
Este o lume a ideilor, a proiectelor și a tentațiilor, cu vizibile porniri nostalgice, pentru recompunerea unor spații statale, conviețuind cu tentative de corectare sau consolidare a noilor realități politico-teritoriale sau cu inițiative și tentative orientate spre viitor, premature însă pentru perioada în care apăreau. Numitorul lor comun erau nemulțumirile sau nesiguranța față de șocul provocat în organizarea politico-teritorială de la sfârșitul războiului.
Prin cele amintite mai sus, am dorit să schițăm – deși orice asemenea inițiativă nu poate fi completă, dar nu neapărat inutilă – esența problemelor care au generat diferitele concepte și acțiuni federaliste în Europa Centrală interbelică. Având în vedere stadiul cercetării acestor probleme în istoriografia românească, dorim să remarcăm, în primul rând, că un tânăr istoric român se angajează să fie o călăuză nu în prezentarea, ci în analiza unor probleme care au antrenat, în aprecierea lor, atât de multe opinii subiective, fie în combaterea lor, fie în susținerea lor.
Desigur, contribuții la cunoașterea ideilor și proiectelor federaliste privind Europa Centrală, s-au mai înregistrat în spațiul științific și publicistic din România. Am remarcat în această privință că după 1989 s-au diversificat tipurile de abordări, dar depășirea unor clișee, specifice istoriografiei românești anterioare, nu a făcut neapărat loc numai unor cercetări obiective, nepartizane, observându-se și prezentarea, în haine noi, a unor aprecieri și chiar interese provenind din alte zone ale Europei Centrale.
Ceea ce dorim să subliniem apăsat este că teza de doctorat realizată de domnul Daniel Citirigă nu este doar, după opinia noastră, cea mai amplă cercetare românească de până în momentul de față – și va rămâne, suntem convinși, o lucrare de referință în literatura de specialitate a temei pe care o abordează și nu doar în literatura română – ci că viziunea pe care ne-o propune autorul în cercetarea conceptelor și acțiunilor federaliste privind Europa Centrală în perioada interbelică se îndepărtează de subiectivismul și tezele majoritare puse în circulație – și nu ne referim doar la cele românești. Daniel Citirigă ne propune o cercetare din unghiuri de vedere noi, cu care poți sau nu fi de acord, poți să o accepți în întregime sau să-i adaugi nuanțe sau completări, dar căreia nu poți să nu-i recunoști imediat gradul ridicat de inedit și originalitate.
Prof. univ. dr. Ioan Chiper
Introducere
În primul său număr din toamna anului 1926, revista pragheză de limbă franceză „L`Europe Centrale”, publicată cu sprijinul Ministerului de Externe cehoslovac, dădea un verdict amar unui concept ce frământase puternic Europa: Mitteleuropa a murit!. O nouă Europă Centrală se contura, de această dată sub auspicii franceze sau cu alte cuvinte Mitteleuropa devenise L`Europe Centrale. Această atitudine, simbolică la nivel cultural, aducea și o întrebare fundamentală, pe linie logică: dacă Mitteleuropa urma a fi o construcție de tip federal, Europa Centrală prelua modelul? Încă din Cuvânt înainte, redactorii aceleiași reviste afirmau că „scopul nostru esențial este de a face cunoscute popoarele Europei Centrale și de a lucra, după modestele noastre puteri, la apropierea lor”[1]. În fapt, Europa Centrală interbelică era una cu totul nouă, caracterizată de conceptul de autodeterminare, de statul național și de obsesii precum securitatea colectivă, revenirea puterii germane sau revenirea la statu-quo-ul antebelic.
Pornind de la aceste premise, am considerat oportună aplecarea asupra unei probleme punctuale care a frământat această regiune pe întreaga perioadă interbelică: federalismul. Deși uneori era considerat un concept perimat, anacronic, problema federală în Europa Centrală a fost și rămâne una prioritară pentru descifrarea istoriei acestei regiuni. Practic, neînțelegerea importanței problemei federale, din perioada interbelică, ridică dificultăți în explicarea hărții Europei Centrale după căderea Cortinei de Fier. Din acest punct de vedere, perioada comunistă s-a dovedit a fi un segment de pauză, nu o încheiere definitivă a provocării statului național din perioada interbelică. „Disputa cratimei” și apoi „divorțul” cehoslovac sau dezmembrarea Iugoslaviei, în anii `90, sunt cele mai relevante exemple în acest sens, în timp ce subiecte precum autonomia comunității maghiare din Transilvania suscită încă dispute pe scena politică și în rândurile opiniei publice din România, și nu numai.
Lucrarea de față are la bază teza de doctorat cu titlul Concepte și acțiuni federaliste în politica și diplomația central-europeană (1918-1938), avându-l coordonator pe prof. univ. dr. Ioan Chiper, pe care am susținut-o la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, din cadrul Academiei Române. Este structurată în șase capitole, împărțite la rândul lor în subcapitole problematizate, pe criterii tematice, geografice și cronologice.
Capitolul I, Europa, Europa Centrală și Federalismul se dorește a fi o introducere în dezbaterea de idei privind conceptele pe care le socotim fundamentale pentru analiza noastră. Subcapitolul Marile Puteri și problema federală la sfârșitul Primului Război Mondial, stabilește cadrul general al discuției, pornind de la principalii actori implicați în conflagrația mondială și în stabilirea condițiilor păcii. În acest context, am încercat să demonstrăm că, pe fond, țările din Europa Centrală au abordat modelul federal cu sau fără susținerea statelor occidentale, acestea din urmă fiind mai degrabă indiferente, dacă era vorba despre o organizare internă, dar implicate în cazul în care ar fi privit o organizare interstatală.
În Capitolul al II-lea, Federalismul ofensiv – metodă de refacere a „spațiului sacru”, am urmărit continuitatea anumitor tendințe în istoria politică ungară și poloneză, în privința abordării geopolitice. Din acest punct de vedere, modelul federalist promovat de cercurile politice de la Varșovia, cât și de cele de la Budapesta, urmărea menținerea dominației politice în teritorii considerate istorice pentru națiunile în cauză, însă care s-au dovedit fără susținere în fața noilor tendințe din preajma sfârșitului războiului.
Capitolul Autonomia – formă a federalismului defensiv în Europa Centrală, aduce în discuție modele de state naționale în care tendințele autonomiste au reprezentat componente ale politicii interne, chiar definitorii dacă ne gândim la cazul cehoslovac sau la cel iugoslav. Lupta pentru autonomie avea să creeze un clivaj între centru și „periferie”, astfel încât, odată cu declanșarea ofensivei diplomatice a lui Hitler, aceste state să devină vulnerabile.
Capitolul al IV-lea, Proiecte de uniune dinastică, este dedicat politicii dinastice a Casei Regale a României, nu din cauză că lucrarea noastră ar avea centrul de interes asupra României, ci mai ales din considerente istorice. Casa Regală a României era singura cu o poziție deosebită în urma războiului, cei cinci copii ai familiei regale fiind totodată și posibili monarhi pentru țările vecine sau din regiune. De altfel, acest amănunt avea să fie unul foarte important în gândirea monarhilor români, în special a reginei Maria, dacă avem în vedere politica matrimonială practicată în primii ani postbelici, când politica externă oficială era susținută și de proiectele de uniune/căsătoriile dinastice.
Percepţii diplomatice româneşti privind proiectele federale central-europene este cel de-al cincilea capitol și are rolul de a crea o imagine unitară asupra viziunii diplomaților români ai perioadei interbelice în cazul subiectului de față. În acest sens, am încercat să dovedim că problema federalismului central-european nu a fost analizată decât din perspectiva interesului suprem la București: prezervarea statu-quo-ului creat în urma Primului Război Mondial.
În final, capitolul Federalismul central-european – percepții istoriografice românești, trece în revistă și analizează principalele lucrări cu caracter științific, publicate de autori români, pornind de la criteriul cronologic și continuând cu o încercare de conceptualizare a acestora. Desigur, scopul acestui din urmă capitol este de a prezenta, fără pretenții de exhaustivitate, stadiul actual al cercetării, și, a motiva, într-un anume fel, demersul nostru. Poziționarea lui la finalul lucrării, am considerat-o oportună, mai ales pentru a fi în continuarea viziunii diplomației românești, în timp ce principalele lucrări ale istoriografiei străine le-am amintit pe parcursul tezei, la fiecare subiect în parte.
Perioada analizată în studiul de față, cea dintre cele două războaie mondiale, am privit-o unitar, încercând astfel să nu fragmentăm fenomenul. În acest sens, este evident că Europa Centrală, de la înființarea unor state precum Cehoslovacia, Iugoslavia, unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, extinderea Poloniei spre Est, pe de o parte, și eșecul acestui sistem, de cealaltă, la sfârșitul anilor `30 ai secolului al XX-lea, are o componentă comună majoră.
Obiectivul prim al lucrării noastre este acela de a analiza diferitele forme de organizare federală proiectate în Europa Centrală, într-o manieră a cărei abordare să dea o notă de originalitate. De aceea, subliniem, încă de la început, că, am urmărit mai degrabă o lucrare în care opiniile și construcția lor să fie prioritare, la acestea ajutându-ne și resursele documentare arhivistice și publicate, cea mai mare pondere provenind din Arhiva Ministerului de Externe de la București și Arhivele Naționale Istorice Centrale de la București, cărora li se adaugă cele din volumele de documente diplomatice publicate (spre exemplu Documents on British Foreign Policy 1919-1939, Documents Diplomatiques Français, pentru a le aminti pe cele mai importante).
Desigur, un rol deloc de neglijat îl are bibliografia de specialitate dedicată problemei federale și Europei Centrale, atât cea publicată în afara României, cât și cea de la noi din țară, aceasta din urmă nefiind foarte bogată în această privință. Referindu-ne la primul caz, este obligatoriu să amintim câțiva autori care ne-au atras atenţia în cercetarea noastră. Primul ar fi Rudolf Schlesinger a cărui lucrare, Federalism in Central and Eastern Europe, publicată în 1945, rămâne şi astăzi una dintre cele mai citate de specialiştii în domeniu. Autorul german face o analiză documentată a arealului central şi est-european, cuprinzând geografic spaţiul dintre Germania şi Rusia, inclusiv cele două extreme, între jumătatea secolului al XIX-lea şi cel de-Al Doilea Război Mondial[2]. La numai un an de la apariţia lucrării lui Schlesinger, la Cluj, George Ciorănescu susţinea doctoratul cu teza Românii şi ideea federalistă[3]. Având ca punct de plecare revoluţiile de la 1848, deoarece „federalismul este o emanaţie a concepţiei democratice aplicată la organizarea internaţională”, autorul analizează cu acribie fenomenul, mai ales din perspectiva implicării româneşti, fără a omite însă şi celelalte elemente cu precădere din Imperiul Habsburgic şi apoi Austro-Ungar. Totuşi, deşi apropiate ca dată, cele două opere au câteva note distincte care merită amintite. Ciorănescu reuşeşte o abordare din perspectivă politică, în timp ce Schlesinger impresionează şi prin argumentele de ordin juridic aduse în discuţie. În ceea ce priveşte spaţiul discutat, românul exclude special Germania deoarece, consideră el, „participarea Germaniei la organizarea federală a Europei sau numai danubiene nu înseamnă altceva decât compromiterea ideii de federaţie. O condiţie esenţială pentru reuşita unei federaţii este o relativă egalitate de forţe biologice şi economice între co-parteneri”[4]. Vojtech Mastny, unul dintre cei mai importanți cercetători contemporani în ceea ce priveşte istoria politică a Europei Centrale, într-un studiu dedicat experienţei istorice federaliste, analizează diferitele faze pe care le-a cunoscut regiunea încă din perioada medievală până la sfârşitului mileniului trecut, când, o parte a statelor din fostul bloc comunist urmau să facă parte din Uniunea Europeană, motiv pentru care Mastny prezintă situaţia acestor ţări de-a lungul istoriei când au încercat o dezvoltare comună[5]. Nu în ultimul rând, am remarcat originalitatea abordării lui Jonathan Levy care, în lucrarea The Intermarium: Wilson, Madison and East Central European Federalism, face o analiză a politicii federaliste în secolul al XX-lea în Europa Centrală, pornind de la viziunea celor doi președinți americani regăsiți în titlul operei sale[6].
În istoriografia română, pe lângă George Ciorănescu, invocat deja, cele mai importante nume în studiul federalismului central-european sunt Eliza Campus, Viorica Moisuc, Gheorghe Sbârnă dar și alți autori care, deși ating uneori tangențial problematica, aduc o viziune diferită, cu o percepție foarte clară asupra conceptelor. În această categorie îi putem aminti pe Victor Neumann, Marius Turda, Steliu Lambru, Sabina Fati, dar și inițiatorii Fundației „A Treia Europă” de la Timișoara ș.a. De asemenea, în lipsa cunoașterii limbii maghiare, de un real folos în a înțelege statutul comunității maghiare din Transilvania și, mai ales, a intelectualilor etnici maghiari, a fost lucrarea editată de Lucian Nastasă și Levente Salat[7]. Nu mai puțin importante sunt contribuțiile unor istorici precum M.K. Dziewanowski, Norman Davies, Alex Dragnich, Elisabeth Bakke, Rudolf Chmel, Kalervo Hovi, Owen Johnson, Oskar Krejčí, Roman Szporluk, Magda Ádám.
În încheirea succintei noastre Introduceri, considerăm important a sublinia că părți ale acestei lucrări au fost publicate în reviste precum „Studii și Materiale de Istorie Contemporană”- Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, „Analele Universității „Ovidius” Constanța- Seria Istorie”, „Revue Roumaine d`Histoire” – Academia Română, dar și în seria volumelor colective „The Balkans Languages, History, Cultures”, publicate de Universitatea „Chiril și Metodiu” din Veliko Târnovo.
Nu în ultimul rând, această lucrare este rezultatul susținerii necondiționate de care m-am bucurat din partea „celor trei familii”, în mijlocul cărora mi-am petrecut anii cercetării mele: Facultatea de Istorie și Științe Politice a Universității „Ovidius” din Constanța, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” și, desigur, familia propriu-zisă, cu cele două ramuri ale sale, Târgu-Mureș și Constanța. Deși nu-i voi aminti aici pe toți cei implicați activ în acest demers, totuși, trei dintre ei au avut un rol deosebit: profesorul Ioan Chiper, Florin Anghel și Alexandra.
[1] „L`Europe Centrale”, 1926, Prague.
[2] Rudolf Schlesinger, Federalism in Central and Eastern Europe, New York, 1945.
[3] George Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, Bucureşti, 1996.
[4] Ibidem, p. 158.
[5] Vojtech Mastny, The Historical Experience of Federalism in East Central Europe, în „East European Politics & Societies”, 1999, p. 64-96.
[6] Jonathan Levy, The Intermarium: Wilson, Madison and East Central European Federalism, University of Cincinnati, 2006.
[7] Lucian Nastasă, Levente Salat (editori), Maghiarii din România și etica minoritară (1920-1940), Cluj-Napoca, 2003.
Postfaţă de prof. univ. dr. Florin Anghel
Un scriitor polon, pe care îl găsesc adesea invocat de Daniel Citirigă între paginile sale, despre Czesław Miłosz este vorba, scrie undeva, în memoriile de la marginea unei vieţi fabuloase, că „una dintre caracteristicile polonezilor este convingerea adâncă în faptul că Dumnezeu intervine personal în Istorie, fiind de partea celor drepţi şi că, prin urmare, răul este în cele din urmă condamnat să fie învins”.
Dacă încerci să pleci de la această premisă în lectura volumului, cu siguranţă este mai uşor de înţeles cheia complicată a unei regiuni care, la prima vedere, este peisajul mirific al străzilor ordonate, caselor bine întreţinute, politeţurilor inevitabile din spaţiile publice şi al micului dejun colocvial. Pe de altă parte, discursul permanent de raportare la celălalt, prin conflict, poate aduce premisele acceptării ideii că tocmai această Europă Centrală idilică şi idealizată este peisajul celor mai cumplite şi devastatoare evenimente din secolul al XX-lea: războaie, regimuri totalitare, epurări etnice, lagăre de concentrare, Holocaust, arbitrariu în construcţia socială şi politică, ură socială, rasială şi religioasă. Raportarea permanentă la Binele pe care divinitatea trebuie să îl aducă, după secole de restrişte, este o prerogativă esenţială a tuturor liderilor, acţiunilor, programelor şi viziunilor din Europa Centrală. Conflictul, mai mult sau mai puţin militar, a devenit adesea forma de exprimare necesară construcţiei unei identităţi, cel mai adesea foarte fluide şi incerte în preajma şi după Primul Război Mondial.
Educaţia civică şi politică frustrantă, în spiritul recuperării rapide a unei înapoieri istorice şi a unei evoluţii modeste în comparaţie cu fostele puteri imperiale dominante, a condus la reacţii, atitudini şi, mai ales, măsuri care au tulburat şi dezechilibrat o realitate fragilă, incomplet sedimentată. Ideile federale au fost, cel mai adesea, refugiul într-o istorie idilică, cel mai adesea mitizată sau, în unele cazuri, strigăte de ajutor în faţa unor probleme şi situaţii complexe, neobişnuite şi fără mize pentru viitor. Întrebările lui Daniel Citirigă pot explica, de bună seamă, căderile şi transformările acestei regiuni în mai puţin de o generaţie, în scurta pace dintre cele două Războaie Mondiale. Ce era mai bine de făcut? Transformarea unei idei istorice, fără legătură cu situaţiile demografice, sociale, politice, culturale de după 1918- 1919- federaţia – într-o realitate palpabilă, geopolitică sau încurajarea spiritului naţional, naţionalist în aproape toate cazurile?
Chinuit de propriile divizări interne, continentul a emis, între o Europă continentală şi una maritimă o regiune care, prin discurs, a devenit un etalon de toleranţă multietnică şi de liberalism istoric, la care periferiile aveau nevoie să viseze. „Mărunţişuri de state, cioburi, ai căror locuitori gândesc numai în termenii unui spaţiu îngust”, scria Karl Haushofer în chiar timpul Conferinţei de pace din 1919. Tocmai de aici, de la această situaţie fără precedent, porneşte lucrarea ambiţioasă a lui Daniel Citirigă: incapacitatea cronică, instituţională și statală de a reformula idei naţionale şi spaţii identitare rezistente au constituit premisele ideilor federale, ca teorie, şi a federalismului ca formă de exprimare geopolitică. Evident, cu rezultate favorabile sau cu eşecuri răsunătoare.
Povestea aceasta, a Europei Centrale, a cucerit de-a lungul timpului deopotrivă auditoriul şi autorii. De cele mai multe ori, scenariile geopolitice din regiune nu au dat dovada perenităţii. Niciuna dintre frontierele stabilite la 1918- 1919, pe principiul naţionalităţilor, nu mai este astăzi în vigoare iar statele create atunci au trecut, toate, prin epoci şi provocări care le-au marcat distinct evoluţia. Unele sunt istorie (Iugoslavia, Cehoslovacia), altele au pierdut vreme îndelungată independenţa, devenind simple teritorii administrative ale fostelor imperii, din care se desprinseseră în 1918 (Lituania, Letonia, Estonia), o bună parte funcţionează în cadre geografice diferite de momentele astrale ale sfîrşitului Războiului Mondial (Polonia, România, Germania).
Cum s-ar fi desfăşurat întreaga poveste dacă întâmplările şi figurile politice şi diplomatice aduse la lumină de autorul acestui volum ar fi avut şanse de reuşită? Câtă rezistenţă ar fi putut opune construcţiile federale şi confederale în faţa totalitarismului, autoritarismului, războaielor şi intereselor divergente care au devastat întreaga regiune pe parcursul întregului secol al XX-lea?
Abordarea lui Daniel Citirigă este înviorătoare pentru discursul istoric românesc referitor la Europa Centrală, preocupat cel mai adesea de problematica restrânsă – şi obsedantă – a Transilvaniei şi a relaţiilor dintre România şi Ungaria. Evoluţiile din spaţiile iugoslav, cehoslovac, polon şi baltic nu reprezintă o temă majoră de interes pentru istoricii şi analiştii români: tocmai de aceea, o bună parte dintre realizările lor nu sunt la îndemâna textelor de respiraţie regională şi europeană.
Soluţia găsită de autor în acest volum de debut este una salutară şi reprezintă, în bună măsură, o premieră şi o premisă pentru România în analiza şi înţelegerea unui fenomen complex al sistemului relaţiilor internaţionale în cele două decenii interbelice. Federalismul – ca teorie şi, mai ales, ca practică politică – are, în viziunea integratoare a lui Daniel Citirigă, valenţe care ţin de tradiţia istorică, de educaţia elitelor, de stări de compromis geopolitic sau de interese majore ale Marilor Puteri europene, Franţa cu precădere. Este interesant că în acest joc, practicat cu precădere în anii extrem de tulburi care au urmat Primului Război Mondial, au fost atrase şi state declarat naţionale, exemplul cel mai la îndemână fiind acela al României.
Ideea autorului potrivit căreia se pot desemna două curente majore de analiză – federalismul defensiv şi federalismul ofensiv – este o imagine proaspătă şi captivantă pentru o reconstrucţie a discursului istoric şi, de aici, istoriografia românească poate pleca în ceea ce îi lipseşte de atâta vreme: perspectiva de ansamblu asupra unei regiuni şi a evoluţiilor ei. Amalgamul de fapte, personaje, programe şi proiecte federaliste colorează într-un mod captivant istoria diplomatică, militară şi intelectuală a Europei Centrale după reaşezarea ei teritorială, determinând ieşirea din marginalitatea cu care a fost tratată o bună bucată de timp.
Evoluţia ideii şi acţiunii federale în cele două decenii interbelice este o provocare pe care Daniel Citirigă o aruncă, de acum, istoriografiei române. Citindu-l, cu acribie desigur, mi-am adus aminte de un mai ilustru precursor al lui, Tony Judt, cu îndoielile lui privitoare la destinul scrierilor sale. Şi, dacă am reţinut bine, autorul Europei postbelice insista asupra faptului că o astfel de istorie este fără dar şi poate o carte rară în primul rând datorită hotărârii cu care s-a angajat să integreze frânturile de întâmplări într-o poveste comună. Se poate vorbi şi în cazul de faţă de acelaşi lucru.
prof. univ. dr. Florin Anghel
